ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2021/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2021/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, la data de

19 noiembrie 2007, sub nr. unic 11454/302/2007, reclamantul

B.I. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței

ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acestuia la restituirea

prețului actualizat al imobilului din București, imobil achiziționat în baza contactului

de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997.

La termenul de judecată din data de 08 ianuarie 2008,

reclamantul a depus o cerere completatoare a acțiunii, în sensul că a solicitat

și obligarea pârâtului la plata de daune-interese compensatorii, reprezentând diferența

dintre prețul restituit și valoarea de piață a unui apartament similar, cu 2 camere,

situat în zona respectivă.

Pârâtul a depus la dosar, la data de 16 ianuarie 2008,

întâmpinare și cerere de chemare în garanție a SC R.V. SA, pentru restituirea comisionului

de 1%, încasat de această societate, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

SC R.V. SA a depus la dosar, la data de 17 martie 2008,

întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând

respingerea cererii de chemare în garanție, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

La aceeași dată, pârâtul a depus la dosar o nouă cerere

de chemare în garanție a SC A. SA, pentru restituirea comisionului de 1%, încasat

de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu plata în

rate din 17 ianuarie 1997.

Prin sentința civilă nr. 203 din 15 februarie 2010, Tribunalul

București,

secția a V-a civilă, a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice,

a admis în parte acțiunea completată formulată de reclamantul B.I., în contradictoriu

cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pârâtul la plata către reclamant

a sumei de 13.250,26 RON, reprezentând preț actualizat; a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a chematei în garanție SC R.V. SA; a respins cererea

de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva

acesteia, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice împotriva chematei în garanție SC A. SA.

Analizând cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) C.

proc. civ., excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor

Publice, Tribunalul a reținut că, prin acțiunea precizată, reclamantul a solicitat

restituirea prețului actualizat plătit pentru imobilul cumpărat în baza Legii

nr. 112/1995 și daune interese compensatorii, constând în diferența până la valoarea

de piață a imobilului.

Prin art. 50 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit expres

faptul că restituirea prețului, în cazul desființării contractelor, încheiate în

temeiul Legii nr. 112/1995, cu care poate fi asimilată și lipsirea acestora de efecte,

pe calea admiterii revendicării, este în sarcina Ministerul Finanțelor Publice.

Față de această dispoziție legală, în baza art. 137

alin. (1) și art. 109 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în cererea

principală.

Cât privește calitatea procesuală pasivă a chematei în

garanție inițiale, SC R.V. SA, Tribunalul a reținut că, în raport cu mențiunile

din contractul de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, mandatara Primăriei Municipiului

București, care a realizat vânzarea și a încasat comisionul, este SC A. SA, și nu

SC R.V. SA.

Față de această împrejurare, în baza art. 137 alin. (1)

coroborat cu art. 60 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a SC R.V. SA și a respins cererea de chemare în garanție

inițială, formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva acesteia,

ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Examinând fondul cererii de chemare în judecată, Tribunalul

a reținut următoarea situație de fapt:

Prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate

din 17 ianuarie 1997, Primăria Municipiului București, prin SC A. SA, a înstrăinat

către reclamantul B.I. (împreună cu B.L.), imobilul situat în București, pentru

prețul de 16.431.865 RON.

Prin sentința civilă nr. 16156 din 30 noiembrie 2008,

rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1306 din 07 decembrie 2004 a Curții de

Apel București, secția a IlI-a civilă, reclamantul B.I. și soția acestuia au fost

obligați să lase imobilul în litigiu în deplină proprietate și posesie moștenitorilor

fostului proprietar.

Tribunalul a apreciat că, deși contractul de vânzare-cumpărare

a rămas în ființă, nefiind anulat până în prezent (astfel cum greșit susține reclamantul

în acțiune), acesta a fost lipsit de efecte, astfel că reclamantul și soția acestuia,

în numele căreia se prezumă că acționează, sunt îndreptățiți la restituirea prețului,

în condițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

O altă interpretare ar fi de natură să creeze chiriașilor

cumpărători, cărora li s-a desființat contractul de vânzare-cumpărare, din motive

imputabile, o situație mai favorabilă decât celor ale căror contracte au fost menținute,

ceea ce nu poate fi primit.

Tribunalul a mai reținut că, așa cum a precizat expertul,

în această sumă nu este cuprinsă suma reprezentând comision achitat mandatarei SC

A. SA.

Având în vedere dispozițiile art. 50 alin. (2), (3) din

Legea nr. 10/2001, Tribunalul a admis în parte acțiunea completată, formulată de

reclamanți și l-a obligat pe pârât la plata către reclamant (în nume propriu și

având mandatul tacit al soției B.L.), a sumei de 13.250,26 RON, reprezentând preț

actualizat, stabilit prin expertiza contabilă.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la daunele

interese compensatorii, constând în diferența până la valoarea de piață a imobilului,

Tribunalul l-a respins ca nefondat, întrucât, din motivarea deciziei civile nr.

1306 din 07 decembrie 2004, a rezultat că acel contract de vânzare-cumpărare a fost

încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, imobilul în litigiu

fiind preluat fără titlu și neintrând sub dispoziția acestei legi, situație în care

legiuitorul a stabilit dreptul chiriașului cumpărător la restituirea prețului actualizat,

și nu la restituirea valorii de piață a imobilului.

Împotriva sentinței primei instanțe, au formulat apel

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice și reclamantul B.I.

Apelantul-pârât Ministerul Finanțelor Publice a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, susținând că Primăria Municipiului București are calitate procesuală pasivă

în cauza dedusă judecății, aceasta având calitatea de vânzătoare, la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, în considerarea dispozițiilor art. 1337 C. civ.

În situația în care se va respinge excepția lipsei calității

procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, apelantul a reiterat solicitarea

de chemare în garanție a SC A. SA, pentru restituirea comisionului de 1%, încasat

de această societate, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie

1997.

Apelantul-reclamant B.I. a criticat hotărârea instanței

de fond pentru netemeinicie, deoarece, în mod greșit, a fost respins, ca nefondat,

capătul de cerere privind daunele interese compensatorii, constând în diferența

până la valoarea de piață a imobilului, susținând că decizia civilă nr. 1306 din

07 decembrie 2004 nu are autoritate de lucru judecat, având în vedere că aceasta

a fost dată în judecarea unei acțiuni în revendicare, având ca obiect compararea

a două titluri, deci stabilirea preferabilității unuia dintre ele asupra celuilalt,

și nu respectarea sau nerespectarea unor prevederi legale la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare.

Prin decizia civilă nr. 379A din 06 martie 2011, Curtea

de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și familie,

a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelantul-pârât

Ministerul Finanțelor Publice și apelantul-reclamant B.I.

Cu privire la apelul formulat de apelantul-pârât,

Curtea a reținut că nu este întemeiat, pentru următoarele

considerente:

Nu este întemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive invocată de apelant, întrucât, în cauză, sunt incidente dispozițiile

art. 50 și urm. din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea

nr. 1/2009.

Din examinarea și interpretarea acestor dispoziții legale,

rezultă cu certitudine, contrar celor susținute de apelantul pârât, că el este cel

care are calitate procesuală pasivă în litigiu, și nu Primăria Municipiului București.

Curtea a apreciat că, prin aceste dispoziții legale, legiuitorul

a înțeles să deroge de la dreptul comun cu privire la răspunderea vânzătorului pentru

evicțiune, fiind vorba despre instituirea unei răspunderi speciale a apelantului

pârât în acest caz.

Cu privire la restituirea comisionului de 1%, Curtea a

reținut, că potrivit art. 9 alin. (5) din Legea nr. 112/1995, unitățile specializate,

care evaluează și vând apartamente (în speță, SC A. SA) aveau dreptul să încaseze

un comision de 1% din prețul apartamentelor vândute în temeiul legii, neexistând

dispoziții legale care să stipuleze restituirea acestui comision, în caz de desființare

a contractelor încheiate, sau în caz de evicțiune. Nu se poate susține o îmbogățire

fără justă cauză a unităților specializate menționate, deoarece comisionul era încasat

în temeiul legii, pentru activitatea de evaluare și vânzare a locuințelor care făceau

obiectul acesteia.

De altfel, instanța de fond a reținut că, astfel cum a

precizat expertul, în suma reprezentând prețul actualizat, nu ar fi inclus și acest

comision, astfel că nu se impune restituirea lui, apelantul pârât nefăcând dovezi

contrare, în sensul includerii acestui comision în suma datorată.

Cu privire la apelul formulat de apelantul-reclamant:

Prin sentința civilă nr. 16156/2000, a fost admisă acțiunea

în revendicare, fiind obligați pârâții B.I. și B.L. să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Prin decizia nr. 1587A din 22 septembrie 2009, au fost

admise apelurile, schimbată în tot sentința și respinsă acțiunea în revendicare.

Prin decizia nr. 1306 din 7 decembrie 2004, Curtea de

Apel București a admis recursul, a modificat în tot decizia apelată, în sensul că

a respins, ca nefondate, apelurile.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut că,

în cauză, contractele de vânzare-cumpărare, pentru a fi valabil încheiate și cu

respectarea legii, trebuia să fi privit imobile preluate de stat cu titlu.

Or, valabilitatea titlului statului fusese contestată,

astfel că nu se poate susține că s-a tranzacționat asupra unui bun preluat de stat

cu titlu, pentru a putea face obiectul Legii nr. 112/1995, și, astfel, contractele

părților să fi fost încheiate cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la

data perfectării lor.

Chestiunea supusă dezbaterii în apelul reclamantului este

dacă instanța învestită cu prezenta cerere este în măsură să analizeze dacă au fost

respectate sau nu dispozițiile Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare, sau este ținută de constatarea din cuprinsul litigiului anterior,

prin care a fost soluționată acțiunea în revendicare, constatate în sensul că, la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu au fost respectate dispozițiile

legii.

Curtea ar trebui, astfel, să stabilească dacă o atare

reținere se bucură sau nu de autoritate de lucru judecat, în condițiile în care

instanța de judecată, în litigiul anterior, deși nu a fost învestită cu o acțiune

în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, în analiza acțiunii

în revendicare, a apreciat, în mod irevocabil, că nu au fost respectate dispozițiile

Legii nr. 112/1995.

Puterea lucrului judecat, reglementată prin art. 1201

C. civ. are la bază regula că o anumită situație de fapt, raportată la o anumită

situație de drept, nu poate fi analizată decât o singură dată și că o constatare

făcută printr-o hotărâre judecătorească nu trebuie contrazisă de o alta, aceasta

în scopul unei administrări uniforme a justiției.

Prin urmare, nu au fost găsite întemeiate criticile apelantului

reclamant, întrucât instanța nu mai putea decât să constate că nu au fost respectate

dispozițiile Legii nr. 112/1995, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

acest beneficiu fiind dat de aspectul pozitiv al puterii lucrului judecat, întrucât,

în mod irevocabil, într-un litigiu anterior, instanțele de judecată au statuat asupra

acestei chestiuni de drept.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs, în termen

legal, reclamantul B.I. și pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Recurentul reclamant B.I. a solicitat admiterea recursului,

modificarea deciziei recurate, în sensul

admiterii apelului și, pe cale de consecință, admiterea cererii, astfel cum aceasta

a fost completată, și obligarea pârâtei la plata sumei de 712.196 RON, reprezentând

valoarea de circulație a imobilului situat în București, în conformitate cu prevederile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

În dezvoltarea criticilor, întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul B.I. a arătat, în esență, următoarele:

- Instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1201

C. civ., referitoare la autoritatea de lucru judecat.

Astfel, în ceea ce privește respectarea sau nerespectarea

prevederilor dispozițiilor Legii nr. 112/1995, decizia civilă nr. 1306 din 07 decembrie

2004 nu are autoritate de lucru judecat, având în vedere că aceasta a fost dată

în judecarea unei acțiuni în revendicare, având ca obiect compararea a două titluri,

deci stabilirea preferabilității unuia dintre ele, și nu respectarea sau nerespectarea

unor prevederi legale la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, chiar instanța a reținut că art. 1201 C. civ.

are la bază regula că o anumită situație de fapt, raportată la o anumită situație

de drept, nu poate fi analizată decât o singură dată și că o constatare făcută printr-o

hotărâre judecătorească nu trebuie contrazisă de o alta, aceasta în scopul unei

administrări uniforme a justiției.

Această afirmație este parțial corectă, în sensul că o

anumită situație de fapt, raportată la o anumită situație de drept, nu poate fi

analizată decât o singura dată, de către instanța de judecată, în scopul administrării

uniforme a justiției, însă numai în cazul în care a fost învestită cu o cerere care

să vizeze situația de drept respectivă. În caz contrar, ar intra în puterea lucrului

judecat orice lucru statuat într-o hotărâre judecătorească, indiferent de obiectul

cererii cu care instanța respectivă a fost învestită.

- Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanța

de apel nu ar fi analizat toate motivele de apel invocate.

Astfel, reclamantul a susținut că, prin cererea de apel,

a criticat hotărârea instanței de fond și sub aspectul motivării și a valorii despăgubirilor

la care ar trebui obligată pârâta, însă instanța de apel nu s-a pronunțat decât

asupra aspectului puterii lucrului judecat.

În același sens, deși, prin cererea de apel, a invocat

faptul că hotărârea instanței de fond se bazează pe considerentele unei alte hotărâri,

precum și faptul că erau îndeplinite condițiile pentru obligarea pârâtei la plata

despăgubirilor la valoarea de piața a imobilului, conform art. 50 alin. (21) din

Legea nr. 10/2001, instanța a omis să analizeze hotărârea atacată sub aceste aspecte.

Pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București a solicitat

admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în

sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice și respingerii acțiunii, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanție

și restituirea comisionului de 1% din prețul actualizat, de către SC A. SA.

În dezvoltarea criticilor, pârâtul a susținut nelegalitatea

deciziei, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că, în mod greșit, nu a fost admisă

excepția lipsei calității sale procesuale pasive, avându-se în vedere principiul

relativității efectelor contractului și împrejurarea că, nefiind parte la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare, nu i se putea angaja răspunderea pentru evicțiune.

În conformitate cu dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ.,

vânzătorul, respectiv, Primăria Municipiului București, prin

mandatar, SC A. SA, este cel în sarcina căruia se instituie

răspunderea pentru evicțiune totală sau parțială.

Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată

prin altă dispoziție contrară și, în plus, nici prevederile art. 50 din Legea

nr. 10/2001 nu sunt de natură să atribuie calitate procesuală Ministerului Finanțelor

Publice, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mult mai

larg decât simpla restituire a prețului.

Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat la plata

contravalorii imobilului în litigiu, conform art. 1344 C. civ., întrucât art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 obligă doar la restituirea prețului actualizat,

obligație ce incumbă Ministerului Finanțelor Publice către chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Or, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă

că actul de vânzare-cumpărare, încheiat între reclamant și SC A. SA, nu a fost desființat

printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, prin sentința civilă nr. 13156 din

30 noiembrie 2000, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria sectorului

2 București, admițându-se doar acțiunea în revendicare formulată de moștenitorii

fostului proprietar împotriva reclamantului din prezenta acțiune, contractul de

vânzare-cumpărare nefiind anulat.

O altă critică s-a raportat la faptul că, în condițiile

în care a menținut obligația de plată a prețului reactualizat în sarcina Ministerului

Finanțelor, instanța nu a admis cererea de chemare în garanție a SC A. SA, pe care

trebuia să o oblige la plata comisionului de 1% încasat cu prilejul încheierii contractului

de vânzare-cumpărare.

Aceasta, întrucât potrivit art. 41 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 112/1995, asemenea unități specializate de vânzare a imobilelor

aveau obligația să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să rețină

comisionul de 1%, iar suma rămasă să o vireze în contul deschid la trezoreria statului.

Prin urmare, partea care a încasat comisionul trebuia

obligată la restituirea acestuia din prețul actualizat.

Intimata SC A. SA a formulat întâmpinare, în condițiile

art. 308 alin. (2) C. proc. civ., prin care a solicitat respingerea recursului exercitat

de Ministerul Finanțelor Publice, ca nefondat.

Analizând criticile deduse judecății, prin intermediul

ambelor recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit

următoarelor considerente:

În speță, instanțele fondului au dat o corectă rezolvare

problemei de drept legată de lipsa de incidență a dispoz. art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, care condiționează restituirea prețului de piață al imobilelor,

obiect al unor contracte de vânzare-cumpărare desființate, de situația premisă,

a respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, la momentul vânzării-cumpărării.

Or, sub acest aspect, al încălcării dispozițiilor actului

normativ pe temeiul căruia s-a perfectat vânzarea-cumpărarea, Legea nr. 112/1995,

există deja statuarea irevocabilă a instanțelor care au soluționat acțiunea în revendicare

în favoarea fostului proprietar și care a avut drept rezultat deposedarea de bun

a reclamantului.

Contrar susținerii recurentului reclamant, instanțele

fondului au făcut o corectă aplicare a efectului pozitiv al autorității de lucru

judecat, atunci când au reținut că, fiind stabilită, în litigiul anterior, încălcarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, un asemenea aspect nu mai putea fi supus dezbaterii

și verificării jurisdicționale în prezenta cauză.

Aceasta, întrucât funcția autorității de lucru judecat,

constând în asigurarea stabilității circuitului civil, presupune, deopotrivă, evitarea

contrazicerilor dintre dispozitivele hotărârilor judecătorești (prin intermediul

efectului negativ al lucrului judecat, căruia îi dă expresie excepția autorității

de lucru judecat), dar și a contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătorești

(prin intermediul efectului pozitiv, manifestat sub forma prezumției de lucru judecat).

În acest context, este necesar să se realizeze distincția

între excepția lucrului judecat (care presupune tripla identitate de elemente: părți,

obiect, cauză) și prezumția de lucru judecat (care înseamnă doar o identitate de

chestiune litigioasă cu cea care a făcut obiectul primei judecăți).

Astfel, susținerea reclamantului, conform căreia nu ar

fi incident efectul pozitiv al lucrului judecat, iar instanța ar fi trebuit să facă

propria verificare în legătură cu respectarea dispozițiilor legale, la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ignorând cele stabilite de instanță

anterior, este greșită și neagă funcția pozitivă a autorității de lucru judecat,

care presupune că ceea ce a stabilit deja o instanță, în urma verificărilor jurisdicționale

realizate, nu poate fi contrazis de o instanță ulterioară și nici readus în dezbaterea

judiciară de către părți.

Contrar susținerii reclamantului, chestiunea litigioasă,

vizând modalitatea în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea

sau nu a prevederilor Legii nr. 112/1995 a constituit deja obiect de verificare

din partea instanțelor, în litigiul anterior, vizând revendicarea bunului.

S-a statuat cu acea ocazie, că, la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare din 17 ianuarie 1997, „nu se poate susține că s-a tranzacționat

asupra unui bun din cele preluate de stat cu titlu, pentru a putea face obiectul

Legii nr. 112/1995 și, astfel, contractele părților să fi fost încheiate cu respectarea

dispozițiilor legale în vigoare la data perfectării lor" (conform deciziei

nr. 1306 din 7 decembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie).

Or, asemenea considerente dau dezlegare unui aspect litigios

care s-a impus analizei pe cale incidentală, în operațiunea de comparare a titlurilor

exhibate de ambele părți, în cadrul acțiunii în revendicare, în funcție de modalitatea

de tranșare a acestuia, adoptându-se soluția regăsită în dispozitivul hotărârii.

Astfel cum s-a precizat anterior, autoritatea de lucru

judecat se extinde asupra verificărilor jurisdicționale ale instanței, indiferent

că au fost deduse judecății pe cale principală sau incidentală, tocmai pentru a

se asigura evitarea contrazicerilor atât între considerentele, cât și între dispozitivele

hotărârilor.

În acest context procesual, considerentele legate de valabilitatea

titlului opus de pârât (reclamant în prezenta cauză) celui care pretinde că este

titularul dreptului într-o acțiune în revendicare sunt determinante în adoptarea

soluției, explicând-o și justificând-o, așa încât se bucură de autoritate de lucru

judecat, la fel ca și dispozitivul hotărârii.

Ca atare, instanța de apel a dat, în mod corect, eficiență

prezumției de lucru judecat, așa cum rezultă aceasta din reglementarea art. 1200

pct. 4 coroborat cu art. 1202 alin. (2) C. civ., care presupune că ceea ce a fost

dezlegat jurisdicțional nu mai poate fi combătut ulterior, părțile neavând posibilitatea

să aducă în dezbaterea judiciară același aspect, iar judecătorului fiindu-i interzis

să statueze contrariul.

Din acest punct de vedere, efectul pozitiv al autorității

de lucru judecat are și o funcție normativă, în înțelesul de norme particulare,

în relația dintre părți, care nu mai pot pretinde contrariul, și de asemenea, una

probatorie, pentru că aspectul dezlegat jurisdicțional, într-un prim litigiu, va

fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are

legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Așadar, întemeindu-și judecata pe ceea ce s-a stabilit

deja în litigiul anterior, în legătură cu nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

la momentul vânzării-cumpărării, instanța de apel a respectat efectele autorității

de lucru judecat și a concluzionat corect că nu sunt incidente în cauză dispoz.

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pentru ca reclamanții să fie îndreptățiți

la obținerea prețului de piață al imobilului.

În ceea ce privește motivul de recurs, prin care se pretinde

că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra ansamblului motivelor de apel cu

care a fost învestită, instanța de recurs apreciază că, prin intermediul acestei

critici, se reiterează practic criticile privind reținerea aspectului puterii lucrului

judecat de către această instanță și pretinsa îndeplinire a condițiilor legale pentru

obligarea pârâtei la plata despăgubirilor la valoarea de piață a imobilului, conform

art. 50 alin. (2

1

) din Legea nr. 10/2001, critici cărora li s-a răspuns

prin intermediul considerentelor deja expuse și care nu se impune a fi reluate.

În plus, se poate constata că instanța de apel a respectat

pe deplin prescripțiile impuse de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. și art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului privind motivarea hotărârilor judecătorești, expunând

argumentele de fapt și de drept care au determinat convingerea instanței și răspunzând,

în acest fel, argumentelor substanțiale ale reclamantului, neavând obligația de

a răspunde tuturor argumentelor de fapt.

Asupra recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice:

Analizând primul motiv de recurs, prin care se reiterează,

de către recurentul-pârât Ministerul Finanțelor Publice, excepția procesuală de

fond, absolută, peremptorie a lipsei calității procesuale pasive, în raportul juridic

dedus judecății, în considerarea răspunderii pentru evicțiune, Înalta Curte îl apreciază

ca nefondat, întrucât, prin dispozițiile speciale ale Legii nr. 10/2001, reluate

și extinse în dispozițiile Legii nr. 1/2009 [art. 50 alin. (30)], se prevede, în

mod expres, că plata sumelor, reprezentând prețul reactualizat, plătit de către

chiriași ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu nerespectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, se face de către Ministerul Finanțelor Publice, din fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, astfel încât legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor

Publice rezultă ope legis (prin puterea, în virtutea legii) și această normă specială

derogă de la normele generale ale C. civ. privind evicțiunea, în virtutea principiului

specialia generalibus derogant.

În acest context, instanțele fondului au făcut o corectă

interpretare și aplicare a dispozițiilor legii speciale, tranșând problema raportului

dintre norma generală și cea specială.

În ceea ce privește soluția dată asupra cererii de chemare

în garanție, recurentul pârât susține că, în condițiile în care a fost menținută

obligația sa de plată a prețului actualizat, ar fi trebuit admisă și solicitarea

sa de obligare a SC A. SA la restituirea comisionului de 1%, încasat cu prilejul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Singura susținere a acestei critici s-a făcut cu referire

la art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, text potrivit

căruia unitățile specializate în înstrăinarea imobilelor ce fac obiectul acestei

legi aveau obligația să rețină comisionul de 1%, după care să vireze suma rămasă

la trezoreria statului.

Or, plata comisionului a reprezentat contravaloarea muncii

prestate de mandatar, contractul de mandat nefiind desființat.

În plus, pârâtul nu răstoarnă în niciun fel considerentele

instanțelor fondului, întemeiate pe raportul de expertiză administrat în cauză,

conform cărora, în suma reprezentând prețul actualizat, nu a fost inclus și comisionul

de 1%.

În același sens, simpla referire la un text din Normele

metodologice nu este de natură să susțină o critică de nelegalitate.

Dimpotrivă, din textul evocat, rezultă obligația pentru

unitățile specializate de a reține comisionul de 1%, ceea ce conduce la ideea unui

mandat legal, în temeiul căruia s-a acționat și a cărui soartă nu poate depinde

de valabilitatea sau nu a contractului de vânzare-cumpărare sau de evingerea cumpărătorului,

prin admiterea acțiunii în revendicare.

Pentru toate considerentele expuse, criticile de nelegalitate

formulate au fost găsite nefondate, astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamantul B.I. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală

a Finanțelor Publice a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 379A din 6

aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul

B.I. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București, împotriva deciziei nr. 379A din 6 aprilie 2011

a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2012.