ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1487/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1487/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor de față, constată,

următoarele:

Prin

acțiunea introductivă de instanță, reclamanții F.A. și F.E. au chemat în

judecată pe pârâții Municipiul București, SC R. SA și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va

pronunța să fie obligați pârâții, în solidar, la restituirea actualizată a

sumei de 26,069.561 ROL, reprezentând preț plătit pentru imobilul situat în

București, str. N.R., obligarea pârâților la plata diferenței dintre valoarea

de piață a imobilului și valoarea prețului actualizat plătit de ei pentru

imobil, respectiv la plata tuturor cheltuielilor suportate în apărare în

procesele purtate cu evingătorii, inclusiv cheltuielile de executare a

hotărârilor.

Reclamanții au susținut că au dobândit

dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza contractului de

vânzare-cumpărare cu plata în rate din 20 iunie 1997 încheiat cu SC R. SA, în

calitate de mandatară a Municipiului București, prețul locuinței fiind de 26.069.561

ROL.

Prin acțiunea ce a format obiectul Dosarului

nr. 9459/2002 al Judecătoriei sectorului 1 București, moștenitoarele fostului proprietar

au solicitat constatarea nulității absolute a acestui contract, cerere ce a fost

respinsă prin sentința civilă nr. 115 din 13 ianuarie 2003, rămasă definitivă și

irevocabilă.

Prin sentința civilă nr. 7680 din 17

mai 2006, pronunțată de Judecătoria sector 1 București, în Dosar nr. 32308/299/2005

s-a admis acțiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată de aceleași

reclamante, sentință rămasă irevocabilă prin respingerea recursului pârâților, conform

deciziei nr. 251 R din 23 februarie 2007.

Pârâta SC R. SA a depus întâmpinare prin

care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât a avut

calitatea de mandatar al vânzătorului.

De asemenea, Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a depus întâmpinare, prin care a invocat aceeași excepție, a

lipsei calității procesuale pasive, cu motivarea că nu a participat la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1997, ce a fost anulat. Mai mult,

el nu ar putea fi obligat la plata daunelor interese, întrucât art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 obligă Ministerul Economiei și Finanțelor doar la restituirea

prețului actualizat. În situația în care s-ar respinge această excepție, pârâtul

a solicitat chemarea în garanție a SC R. SA, pentru restituirea comisionului încasat

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1997, în temeiul dispozițiilor

art. 41 din Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Prin sentința civilă nr. 6663/2009 a Judecătoriei

sectorului 1 București,

s~a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a SC R. SA și a Ministerului

Finanțelor Publice; s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Primăriei

municipiului București și s-a respins acțiunea formulată împotriva acesteia ca fiind

introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; s-a admis acțiunea

în contradictoriu cu SC R. SA și Ministerul Finanțelor Publice și au fost obligați

aceștia la restituirea prețului actualizat în cuantum de 24954 RON și a fost obligată

pârâta SC R. SA la plata sumei de 688.693 RON reprezentând daune interese (diferența

dintre valoarea actualizată a prețului plătit pentru apartament și valoarea de circulație),

a fost obligată pârâta SC R. SA și la plata sumei de 13138,77 RON, cheltuieli de

judecată efectuate, potrivit art. 334

1

pct. 3 C. civ. Au fost obligați

pârâții la plata sumei de 700 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a adopta această soluție, instanța

a reținut că prin contractul de vânzare cumpărare din 20 iunie 1997, reclamanții

au cumpărat imobilul situat în București, str. N.R., iar prin sentința civilă

nr. 7680/2006 a Judecătoriei sectorului 1 București, au fost obligați să le lase

în deplină proprietate imobilul menționat mai sus numitelor M.A.S. și C.I.V.

În privința excepției lipsei calității

procesuale pasive a SC R. SA și Ministerul Finanțelor Publice, prima instanță a

reținut că primul nu a făcut dovada că a acționat ca mandatar la încheierea contractului

de vânzare-cumpărare, iar cel de~al doilea are calitate procesuală pasivă față de

dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la restituirea prețului actualizat,

s-a reținut că această obligație îi revine atât Ministerului Finanțelor Publice

cât și SC R. SA.

Prin decizia civilă nr. 485A din 09

aprilie 2010, Tribunalul București

a

admis apelurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerului Finanțelor Publice

și SC R. SA. A anulat sentința apelată, a constatat competența materială a Tribunalului

București de soluționare a cauzei în primă instanță și a trimis dosarul în vederea

repartizării aleatorii.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că reclamanții F.A. și F.E. au investit instanța cu o acțiune având ca obiect obligarea

pârâților la plata prețului actualizat, precum și la piața diferenței dintre valoarea

imobilului situat în București, str. N.R. și prețul actualizat plătit de reclamanți.

Prin raportul de expertiză construcții

efectuat de expertul A.V. s-a concluzionat că valoarea imobilului din litigiu este

de 713.647 RON, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. "Tribunalul

judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect

are o valoare de peste 500.000 lei".

Tribunalul a mai constatat că în speță

nu sunt incidente dispozițiile art. 18

1

C. proc. civ., întrucât nu au

intervenit pe parcursul soluționării cauzei modificări în privința valorii imobilului.

Prin decizia civilă nr. 1484 R din 23

noiembrie 2010,

Curtea de

Apel București, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții F.A. și

F.E.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a

reținut că prin cererea introductivă reclamanții nu au stabilit valoarea litigiului,

decât cu aproximație, arătând că solicită obligarea pârâților la plata prețului

actualizat și la plata diferenței dintre valoarea de circulație a imobilului și

prețul actualizat. În cursul judecării cauzei s-a efectuat un raport de expertiză

care a stabilit că valoarea totală a imobilului la prețul de circulație este de

713.647 RON. Prețul de circulație este compus din prețul plătit inițial la care

se adaugă diferența până la valoarea de piață, așa cum a fost stabilită de către

expert.

Așadar, nu este vorba despre mai multe

capete de cerere sau diferite obiecte ale acțiunii, ci de un singur obiect care

vizează restituirea prețului de circulație a imobilului în litigiu.

În consecință, în mod corect tribunalul

a făcut aplicațiunea dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., investindu-se

în primă instanță cu judecarea cererii în pretenții întemeiată pe evicțiune, având

o valoare de peste 500.000 RON.

Cererea a fost reînregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 15 februarie 2011, sub

nr. 11737/3/201L

Prin sentința civilă nr. 1905 din 02

noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București,

s-a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a Municipiului București, prin primar general, pentru capătul de cerere privind

plata prețului de piață al imobilului și s-a respins cererea formulată în contradictoriu

cu acesta pentru lipsa calității procesuale pasive. S-a admis, în parte, acțiunea

reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și a fost obligat acesta la plata către reclamanți a sumei de 713.647 RON,

reprezentând prețul de piață al imobilului apartament situat în București, str.

N.R. S-a admis cererea de chemare în garanție a SC R. SA formulată de Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligată chemata în garanție să restituie

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice comisionul de 1% din prețul de

vânzare încasat la încheierea contractului de vânzare-cumparare din 20 iunie 1997.

Totodată, s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata cheltuielilor

suportate de reclamanți cu evingătorii, A fost obligat pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 700 RON, cheltuieli

de judecată, reprezentând onorariu expert.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că în speță se pune problema concursului între dispozițiile art. 1337 și urm.

C. civ., ce reglementează evicțiunea și prevederile speciale referitoare la răspunderea

statului față de persoanele ce au cumpărat imobile m temeiul Legii nr. 112/1995

și ale căror contracte au fost desființate.

Astfel, s-a statuat asupra posibilității

pentru reclamanți de a uza numai de dispozițiile legii speciale, iar nu de acelea

ale dreptului comun.

Cu privire la excepția lipsei calității

procesuale pasive invocată de Municipiul București, prin Primar General, Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și SC R. SA, instanța a reținut următoarele:

Una dintre condițiile cerute pentru ca

o persoană să fie parte în proces, este calitatea procesuală care contribuie la

desemnarea titularului de a acționa și în același timp, a persoanei împotriva căreia

se poate exercita acțiunea.

Spre deosebire de capacitatea procesuală

care se apreciază în general, pentru o anumită categorie de persoane, calitatea

procesuală se determină în concret, „la speță", în raport de litigiul dedus

judecății.

Raportat la criticile concrete formulate,

tribunalul a apreciat că, într-adevăr, potrivit regulilor generale din materia contractului

de vânzare-cumpărare, obligația de evicțiune revine vânzătorului (art. 1336 C. civ.),

care în speță este Municipiul București.

Pe de altă parte, contractele de vânzare-cumpărare

încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au o situație specială, ele neconstituind

pentru unitatea deținătoare, în speță SC R. SA, o expresie a libertății contractuale,

ci executarea unei obligații legale exprese, cea corelativă dreptului chiriașului

de a cumpăra, drept prevăzut de art. 9 alin. (1) din acest act normativ.

Prin art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

s~a stabilit că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor

Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Acest text de lege este incident și în

situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai

în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puțin preferabil. Tocmai de

aceea norma juridică nu face referire la „anularea" acestor contracte, ci la

„desființarea" lor ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte

juridice.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor

C. civ. în materie de garanție pentru evicțiune și ale art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, s-a reținut că acel chemat să răspundă în calitate de pârât, pentru

despăgubirile reprezentând prețul de cumpărare actualizat sau, după caz, prețul

de piață al imobilului (neincluzând valoarea îmbunătățirilor determinate de cheltuielile

necesare și utile), este Ministerul Finanțelor Publice.

Prin urmare, față de cele de mai sus, s~a

admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, prin

primar general pentru capătul de cerere privind plata prețului de piață al imobilului

și s-a respins acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu acesta pentru

lipsa calității procesuale pasive.

Pentru aceleași considerente s-a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a SC R. SA, vizând același petit, cu

aceeași consecință.

În ceea ce îl privește pe pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a constatat că, într-adevăr, nu se

poate pune semnul egalității între acesta și Ministerul Finanțelor Publice, despre

care vorbește Legea nr. 10/2001, dar, pentru că această neconcordanță nu este una

de substanță, câtă vreme și într-un caz și în celălalt, restituirea sumelor se realizează

din fondul Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a respins excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, ca neîntemeiată.

Asupra fondului pretențiilor reclamanților

tribunalul a reținut că aceștia sunt îndreptățiți la a beneficia de prețul de piață

al imobilului, calculat potrivit standardelor internaționale de evaluare, motiv

pentru care s-a admis acțiunea lor în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligat acesta la plata sumei de 713.647

RON, preț de piață, stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză.

Referitor la cererea de chemare în garanție

a SC R. SA., tribunalul a reținut următoarele:

Potrivit art. 60 alin. (1) C. proc. civ.

„partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să

se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în garanție sau

în despăgubire".

Solicitarea pârâtului de chemare în garanție

a SC R. SA este întemeiată deoarece, în temeiul dispozițiilor art. 9 alin. (5) din

Legea nr. 112/1995 comisionul cuvenit unităților specializate care evaluează și

vând apartamente este de 1% din valoarea acestora. De asemenea, potrivit prevederilor

art. 7 din H.G. nr. 20/1996 prin care au fost adoptate Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 112/1995: „comisionul cuvenit unităților specializate care evaluează

și vând apartamente se încasează de către acestea, numai dacă s-a încheiat contractul

de vânzare".

Procentul de 1% din prețul achitat de cumpărători

a fost reținut de către SC R. SA, în calitate de mandatar al statului, în temeiul

dispozițiilor legale anterioare, astfel că acesta trebuie să îl restituie.

Drept urmare, s-a admis cererea de chemare

în garanție, SC R. SA fiind obligată să restituie comisionul Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat

apel pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, și chemata în garanție SC

R. SA.

Prin decizia civilă nr. 269A din data de

25 septembrie 2013, Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă,

a admis apelul formulat de pârâtul Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice a Municipiului București.

A schimbat, în parte, sentința apelată,

în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

la plata sumei de 419.643 RON, reprezentând preț de piață al imobilului.

A respins, ca nefondat, apelul formulat

de recurenta chemată în garanție SC R. SA.

S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței

apelate.

La pronunțarea soluției, instanța de apel

a reținut, cu privire la apelul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, că în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, intimații-reclamanți încheind contractul de vânzare-cumpărare

pentru imobil, cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, dreptul lor asupra

imobilului fiind desființat printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, situație

în care au dreptul la restituirea prețului de piață.

Potrivit raportului de expertiză efectuat

în prezenta cauză, valoarea de piață a apartamentului este de 419.643 RON, astfel

cum rezultă din înscrisul aflat la dosar apel, sumă ce înglobează și prețul actualizat

al sumei de 2606,9561 RON achitat la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare

din 20 iunie 1997.

Excepția lipsei calității procesuale pasive

a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost primită întrucât,

chiar dacă acesta nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între

reclamanți și Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC R. SA, calitatea

procesuală pasivă a acestei părți este determinată de dispozițiile art. 50 din Legea

nr. 10/2001, text de lege care dispune obligarea la restituirea prețului actualizat

la valoarea de piață plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare

au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, de către Ministerul

Finanțelor Publice.

În ceea ce privește apelul formulat de

SC R. SA, instanța de apel a arătat că este nefondat, cu motivarea că procentul

de 1% din prețul achitat de cumpărător a fost reținut de către această parte în

calitatea sa de mandatar al statului și, în consecință, acest comision trebuie restituit.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și chemata în garanție SC

R. SRL.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice a criticat decizia pentru următoarele motive:

În mod greșit instanța de apel a respins

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice menținând în sarcina acestuia plata prețului de piață.

Sub acest aspect, pârâtul a arătat că instanța

nu a avut în vedere faptul că potrivit principiului relativității efectelor contractului,

acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și

nici dăuna unui terț. Ministerul Finanțelor Publice în calitate de reprezentant

al Statului, nefiind parte la încheierea contractului dintre reclamanți și Primăria

Municipiului București prin mandatar SC R. SA este terț față de acesta, având doar

calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate

de Primăria Municipiului București.

Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001

nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauza a Statului Român prin

Ministerul Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții,

cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla

restituire a prețului.

Nici în urma modificărilor aduse Legii

nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009 Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

nu are calitate procesuală pasivă având în vedere că în acest moment nu exista o

sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare din 20 iunie 1997, încheiat de către reclamanți

cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC R. SA.

În cauza de față nu a fost îndeplinită

condiția prevăzută de dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea nr. 10/2001

în sensul că nu a fost anulat irevocabil contractul de vânzare-cumpărare încheiat

în baza Legii nr. 112/1995.

În mod greșit Ministerul Finanțelor Publice

a fost chemat în judecată în prezentul litigiu în numele Statului și nu în nume

propriu, astfel încât aceste instituții nu pot fi confundate șl nu poate fi vreodată

pus semnul egalității între ele.

În consecință, s-a susținut că Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice nu are calitate procesuală pasivă în aceasta

cauză, iar hotărârea instanței de apel este criticabilă în ceea ce privește aplicabilitatea

în speță a prevederilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

A subliniat faptul că pentru a fi aplicabile

dispozițiile legale și pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat

la restituirea prețului de piață plătit de chiriași în baza contractelor de vânzare-cumpărare

având ca temei Legea nr. 112/1995 se cere să fie întrunite, cumulativ, două condiții

și anume: încheierea contractelor de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, iar cea de-a doua condiție prevăzută imperativ

de lege este ca aceste contracte de vânzare-cumpărare să fi fost desființate printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ceea ce nu este cazul în speță.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată

consideră că este necesar să se facă aplicabilitatea art. 1337 C. civ., privind

răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului

București prin mandatar SC R. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu

pârâții, contract încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

garanție SC R. SRL. a susținut următoarele:

Comisionul de 1% din prețul vânzării a

fost încasat pentru întocmirea documentației tehnice și stabilirea prețului, reprezentând

în drept și în fapt plata pentru efectuarea unor servicii strict tehnice- documentație

cadastrală-suma respectivă neputând fi interpretată ca fiind un comision pentru

intermedieri imobiliare. Destinația lucrărilor tehnice executate nu interesează

din prisma prestatorului de servicii.

În mod greșit instanța de apel a păstrat

dispozițiile instanței de fond în ceea ce privește obligarea la restituirea comisionului

de 1% din prețul de vânzare încasat la încheierea contractului de vânzare cumpărare,

atâta vreme cât practica instanțelor care au soluționat același tip de cereri, în

cadrul cărora SC R. SRL a avut calitatea de pârât/chemat în garanție, este constantă,

în sensul că s-a respins capătul de cerere privind achitarea acestui comision, având

în vedere disp. art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Examinând decizia recurată, prin prisma

criticilor formulate, și din perspectiva dispozițiilor legale relevante, Înalta

Curte constată următoarele:

Cu privire la recursul declarat de pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice:

Reclamanți au învestit instanța cu o acțiune

prin care au solicitat restituirea actualizată a prețului achitat pentru apartamentul

situat în București, str. N.R., cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995 și acordarea

unor daune interese reprezentând diferența dintre valoarea actualizată a prețului

plătit și valoarea actuală de circulație, imobil pe care aceștia l-au pierdut, prin

hotărâre irevocabilă, în urma admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar.

Astfel, prin sentința civilă nr. 7680 din

17 mai 2006 a Judecătoriei sectorului 1 București, a fost admisă acțiunea în revendicare

prin compararea titlurilor formulată de către moștenitorii fostului proprietar al

imobilului în discuție, iar intimații-reclamanți din prezenta cauză au fost obligați

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul. Titlul de proprietate

al intimaților reclamanți, respectiv contractul de vânzare-cumpărare din 20

iunie 1997 nu a fost anulat, iar acțiunea în revendicare a fost analizată comparând

titlul fostului proprietar cât și titlul de proprietate al intimaților-reclamanți,

considerându-se că titlul foștilor proprietari este mai bine caracterizat.

Potrivit art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare - cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

stabilește că restituirea prețului aciualizat plătit de chiriașii ale căror contracte

de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, se face în ambele cazuri, de către Ministerul Finanțelor

Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea

nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Față de dispozițiile legale anterior redate,

nu pot fi primite motivele de recurs referitoare la lipsa calității procesuale pasive,

pe motiv că s-ar opune principiului relativității efectelor contractului și poziției

de terț a pârâtului, atâta timp cât legitimarea în proces a Ministerului Finanțelor

Publice a fost dată, așa cum corect au reținut și instanțele fondului, de dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora acestei instituții îi incumbă

obligația de restituire a prețului, din fondul extrabugetar constituit conform Legii

nr. 112/1995.

Se reține așadar, ca fiind corect soluționată

această problemă de drept de către instanțele fondului, în condițiile în care susținerea

recurentului că este terț față de contractul de vânzare - cumpărare, deși reală,

nu produce efectele juridice pe care pârâtul le pretinde.

Obligația de restituire a prețului nu este

un efect al contractului ci o obligație care decurge ope legis.

Astfel, în cauză nu se pune problema unei

răspunderi contractuale, pentru a se invoca în opozabilitatea efectelor actului

ci aceea a activării unei obligații legale, instituită în sarcina recurentului.

Aceste dispoziții legale, prin care se

instituie legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în litigiile

decurgând din restituirea prețului, au un caracter special, derogatoriu de la dispozițiile

de drept comun pe care le invocă recurentul, în virtutea principiului specialia

generalibus derogant.

Se constată totodată, caracterul pur formal

al criticii potrivit căreia obligația de plata ar reveni, eventual, doar Ministerului

Finanțelor Publice și nu statului prin respectiva instituție, atâta timp cât această

din urmă autoritate a figurat în calitate de reprezentant al Statului Român, răspunderea

în asemenea situații revenind Statului, în sens larg, iar bugetul din care se restituie

sumele datorate cu titlu de preț de piață sau preț actualizat fiind la dispoziția

Ministerului Finanțelor Publice.

Recurentul nu se poate prevala nici de

dispozițiile art. 1337 și 1341 din vechiul C. civ., pentru a pretinde că vânzătorul,

respectiv Municipiul București ar trebui să răspundă pentru evicțiunea produsă,

întrucât temeiul juridic al pretențiilor este dat de alte dispoziții legale.

Condițiile speciale instituite de Legea

nr. 112/1995 cu privire la constituirea fondului extrabugetar, conform art. 13 justifică

adoptarea unei norme derogatorii de la dreptul comun, de natură a înlătura prejudiciul

suferit de foștii chiriași care nu se mai pot bucura de efectele contractului încheiat.

Se reține totodată că obligația instituita

de art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este independentă de vreo culpă a debitorului

obligat prin lege la restituire - relativ la critica privind cheltuielile de judecată.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare

la neincidența în speță a prevederilor Legii nr. 10/2001 pentru motivul că nu sunt

întrunite condițiile cerute art. 50

1

.

Contrar susținerii recurentului, în speța

este îndeplinită condiția impusă de art. 50

1

alin. (1) din Legea nr.

10/2001 privind existența unei hotărâri definitive și irevocabile de desființare

a contractului de vânzare - cumpărare întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995,

dar nu în forma constatării nulității acestuia, ci în forma lipsirii de efecte juridice

prin admiterea acțiunii în revendicare.

Împrejurarea că în cadrul acțiunii în revendicare

s-a acordat preferabilitate titlului fostului proprietar a avut drept consecință

lipsirea de efecte juridice a contractului de vânzare-cumpărare, fiind evident deci

că obligarea reclamanților din prezenta cauză de a lăsa fostului proprietar în deplină

proprietate și liniștită posesie apartamentul în litigiu, obiect al contractului

încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, determină lipsirea de valoare juridică a

actului de înstrăinare în sensul art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, situație

care îi îndreptățește pe aceștia la acordarea despăgubirilor în baza textului legal

menționat.

Potrivit art. 20 alin. (2

1

)

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009 contractele

de vânzare-cumpărare pot fi desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,

fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare.

În ceea ce privește recursul declarat de

chemata în garanție SC R. SRL:

Potrivit dispozițiilor art. 9 alin.

(5) din Legea nr. 112/1995 comisionul cuvenit unităților specializate care evaluează

și vând apartamente este de 1% din valoarea acestora.

De asemenea, potrivit prevederilor

art. 7 din H.G. nr. 20/1996 prin care au fost adoptate Normele metodologice de aplicare

a Legii nr. 112/1995: „comisionul cuvenit unităților specializate care evaluează

și vând apartamente se încasează de către acestea, numai dacă s-a încheiat contractul

de vânzare".

În cauză, așa cum s-a arătat mai sus, a

fost încheiat contractului de vânzare-curnpărare cu plata în rate din 20 iunie 1997

între SC R. SA, în calitate de mandatară a Municipiului București și reclamanți,

în calitate de cumpărători, procentul de 1% din prețul achitat de cumpărători a

fost reținut de către SC R. SA, în calitate de mandatar al statului, în temeiul

dispozițiilor legale anterior menționate. Acest procent reprezintă remunerația cuvenită

societății pentru lucrările efectuate în legătură cu încheierea contractului de

vânzare cumpărare, respectiv prețul mandatului cu titlu oneros, acordat societății

în temeiul legii.

Astfel, SC R. SA, a încasat comisionul

în cadrului unui contract de prestări servicii, pentru operațiunile de vânzare,

(un mandat cu plată), ori câtă vreme acest contract nu a fost desființat, iar aceasta

a efectuat serviciul pentru care a fost mandatată, cererea de chemare în garanție

a acestei recurente este nejustificată.

Așadar, în cauză, mandatul nu a fost revocat,

iar obligațiile asumate de SC R. SA în temeiul acestui mandat au fost îndeplinite,

prin încheierea contractului de vânzare-curnpărare.

Obligația restituirii comisionului de 1%

nu este prevăzută de dispozițiile incidente în cauză astfel că în mod greșit instanța

de apel a stabilit că acesta trebuie restituit.

În aceste condiții, prin raportare și la

prevederile art. 1547 C. civ., cererea de chemare în garanție formulată de recurentul

pârât nu este întemeiată.

În consecință, pentru considerentele mai

sus arătate, Înalta Curte, urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de

pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei nr. 269A

din data de 25 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Va admite recursul declarat de chemata în garanție SC R. SRL împotriva aceleiași

decizii. Va modifica, în parte, decizia în sensul că va admite și apelul declarat

de chemata în garanție. Va schimba, în parte, sentința în sensul că va respinge

cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, ca neîntemeiată. Se vor păstra celelalte dispoziții ale deciziei

și sentinței.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. va fi obligat recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1800 RON către fiecare intimată

reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

nr. 269A din data de 25 septembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Admite recursul declarat de chemata în

garanție SC R. SRL împotriva aceleiași decizii.

Modifică, în parte decizia în sensul că

se admite și apelul declarat de același chemat în garanție împotriva sentinței nr.

1905 din data de 2 noiembrie 2011 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Schimbă, în parte, sentința în sensul că

se respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei

și sentinței.

Obligă

pe recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 1800 RON pentru fiecare intimată reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 20 mai 2014.