ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1765/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Decizia civilă nr. 548/A din 07 iunie 2011, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis apelul pârâtului, a anulat sentința civilă nr. 2738 din 16 aprilie 2010 a Judecătoriei Sectorului 5 București, trimițând cauza pentru soluționare în primă instanță, Tribunalului București. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., respectiv dispozițiile art. 2 pct. 2 C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 16 august 2011 sub nr. 57113/3/2011. Prin sentința civilă nr. 1378 din 27 iunie 2012, Tribunalului București, secția a V-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea reclamanților M.N.

și M.D.G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F.P., a obligat pârâtul la plata către reclamanți a prețului de 18.115.352 lei, achitat pentru imobilul situat în București, sector 1, actualizat cu rata inflației pe perioada cuprinsă între data plății la zi, a respins cererea reclamanților privind obligarea pârâtului la plata prețului de piață al imobilului în litigiu, ca neîntemeiată, a respins capetele de cerere privind instituirea unui drept de retenție asupra imobilului și notarea acestuia în cartea funciară, ca neîntemeiate. În fapt, s-a reținut că, prin contractul de vânzare - cumpărare cu plata în rate din 15 noiembrie 1996, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu Primăria Municipiului București, reprezentat prin mandatar SC H.N.

SA, reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, în schimbul plății sumei de 18.115.352 lei cu titlu de preț, din care s-a achitat la data încheierii contractului un avans de 5.515.352 lei, diferența de 12.600.000 lei și dobânda totală de 16.537.500 lei urmând a fi achitate în rate lunare. Potrivit adresei din 19 mai 1999 a Consiliului General al Municipiului București - D.A.F.I., prețul imobilului în litigiu a fost achitat integral în luna mai 1999, cu chitanța din 19 mai 1999, eliberată de SC H.N. SA. Analizând excepția lipsei calității procesuale pasive, tribunalul, față de dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora obligația de restituire a prețului de piață, respectiv a prețului actualizat al imobilului vândut în baza Legii nr. 112/1995, revine M.F.P., s-a constatat că acest pârât are calitate procesuală pasivă în cauză.

Prin instituirea acestui raport juridic obligațional, legiuitorul a derogat de la normele generale prevăzute de art. 1337-1341 C. civ., urmărind în acest mod să pună la dispoziția tuturor persoanelor fizice aflate în ipoteza menționată (contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea/eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile) posibilitatea dobândirii prețului de piață, respectiv a prețului actualizat al imobilului cumpărat, în mod necondiționat de îndeplinirea cerințelor evicțiunii și să instituie un debitor unic în toate raporturile juridice având aceeași situație premisă, M.F.P.

Așa fiind, invocarea excepției lipsei calității procesuale pasive de către pârât, precum și a temeiurilor generale pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune, apare ca vădit lipsită de fundament legal, în condițiile în care prin norme speciale derogatorii de la dreptul comun, legiuitorul a înțeles să stabilească în ipoteza dedusă judecății, că legitimarea procesuală aparține M.F.P. Susținerea pârâtului, în sensul că această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu, fiind formulată în absența unui temei legal și cu ignorarea nepermisă a principiului general de drept specialia generalibus derogant, a fost înlăturată de tribunal.

Prin sentința civilă nr. 756 din 04 februarie 2003 a Judecătoriei Sector 1 București, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1276 din 03 decembrie 2004 a Curții de Apel București, a fost admisă cererea foștilor proprietari, C.Ș. și C.A., și s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 15 noiembrie 1996, încheiat între Primăria Municipiului București, reprezentată prin SC H.N. SA., și M.N. și M.D., apreciindu-se că pârâții au fost de rea-credință, întrucât cunoșteau la momentul încheierii contractului că există o cerere de restituire în natură a imobilului. În considerentele Deciziei civile nr. 1276 din 03 decembrie 2004 a Curții de Apel București s-a constatat totodată că acest contract a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 1 și art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Din examinarea dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, tribunalul a observat că ipoteza acestuia vizează și situația în care, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, foștii chiriași proprietari au fost obligați să lase imobilul în deplină proprietate și liniștită posesie, foștilor proprietari, titlul acestora din urmă fiind considerat preferabil în urma comparării titlurilor de proprietate ale părților. În acest sens, s-au avut în vedere considerentele Deciziei civile nr. 1276 din 03 decembrie 2004 a Curții de Apel București, în cuprinsul cărora s-a menționat că imobilul a fost preluat de stat în lipsa oricărui titlu și, în consecință, acesta nu putea fi înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, înstrăinare ce a fost sancționată cu nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în aceste condiții.

Contrar susținerii reclamanților, s-a apreciat că încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut cu încălcarea unei condiții esențiale prevăzute de Legea nr. 112/1995, astfel că aceștia nu sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului, ci doar a prețului actualizat circumstanțiat ipotezei prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a respins ca neîntemeiate și capetele de cerere privind instituirea unui drept de retenție asupra imobilului și notarea acestuia în cartea funciară, față de împrejurarea că foștii proprietari ai imobilului, C.Ș. și C.A., au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 în vederea restituirii acestuia, aspect ce rezultă din considerentele hotărârilor judecătorești pronunțate în cauza având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare.

Cum în cauză reclamanții nu au tăcut dovada respingerii notificării foștilor proprietari, iar pârâtul din prezenta cauză nu are un drept de proprietate asupra imobilului, tribunalul a apreciat că nu se poate dispune grevarea acestui imobil cu o garanție în favoarea reclamanților pentru executarea unei obligații ce incumbă pârâtului din prezenta cauză. Prin Decizia nr. 337/A din 25 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile reclamanților și pârâtului. Prin petitul acțiunii, reclamanții au solicitat să li se restituie prețul de piață al imobilului în litigiu, pornind de la faptul real al constatării nulității actului de vânzare-cumpărare încheiat de către reclamanți în baza Legii nr. 112/1995.

Acest petit al acțiunii reclamanților are o conotație maximală, în sensul că include și cererea de restituire a prețului efectiv plătit de către reclamanți, aceștia fiind îndreptățiți să o primească prin efectul desființării actului de vânzare-cumpărare. În mod corect judecătorul fondului a apreciat ca implicită și solicitarea minimală a restituirii prețului actualizat în condițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, consecință directă a desființării actului încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În legătură cu calitatea procesuală pasivă a pârâtului, s-a apreciat că aceasta este justificată printr-un text legal expres, respectiv art. 50 alin. (3), raportat la art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat recurs, la data de 24 decembrie 2013, pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București, prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate: S-a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - întrucât în mod eronat instanța a fost obligat Statul Român, prin M.F.P., la plata prețului actualizat al imobilului în litigiu, această instituție neavând calitate procesuală pasivă în cauza. Calitatea procesuală pasivă presupune existența identității între persoana pârâtului și cel obligat în cadrul aceluiași raport juridic. Stabilirea calității procesuale pasive implică clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanțial, anume natura obligației sumei de bani reprezentând prețul imobilului, mai precis izvorul acestei obligații.

Este evident totodată că instituția Statului Român nu este una și aceeași cu cea a M.F.P. și nici nu ar putea fi vreodată confundate. Legea nr. 10/2001 nu prevede obligativitatea Statului Român, prin M.F.P., de a restitui prețul imobilului, astfel ca rezultă fără putință de tăgadă că Statul Român nu poate fi obligat la plata prețului. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să confere Statului Român, prin M.F.P., calitate procesuală pasivă în cauza, cât timp acestea fac referire la M.F.P. Pe fondul cauzei, s-a susținut că în mod eronat Curtea a reținut în considerentele hotărârii faptul că prețul contractului de vânzare-cumpărare urmează să fie suportat de Statul Român, prin M.F.P.

În conformitate cu art. 1337 C. civ., în speță, instanța ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind așadar pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Statului Român, prin M.F.P., și să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului. Deposedarea reclamantei de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Această tulburarea de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, față de pretențiile privind restituirea prețului actualizat al imobilul în cauză. Analizând cu prioritatea excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți M.D.G. și M.N., Înalta Curte o va respinge, întrucât din chiar conținutul expunerii de motive a cererii de recurs, partea recurentă a invocat drept cauză a cererii formulate, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fiind redate totodată argumentele pentru care aceasta consideră că hotărârea atacata ar fi lipsită de temei legal/a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, pe chestiuni de procedură, respectiv de fond.

Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București va fi respins ca nefondat, pentru următoarele considerente: Criticile pârâtului referitoare la nelegala soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive, dar și la fondul litigiului nu pot fi primite, pentru următoarele considerente de fapt și de drept: Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2) 1 se face de către M.E.F., din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât privind incidența normelor de drept comun în materie de evicțiune și calitatea de debitor a vânzătorului din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, întrucât conform principiului specialia generalibus derogant, norma specială înlătură de la aplicare norma de drept comun. Legea nr. 10/2001 (lege specială) stabilește condițiile de restituire a prețului actualizat și a celui de piață, precum și calitatea M.F.P. de plătitor, în numele și pe seama statului debitor a obligației de restituire, aceste prevederi legale având prioritate de aplicare. În mod corect instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, prin M.F.P., față de prevederile legii speciale care statuează și cu privire la persoana juridică obligată la restituirea prețului.

Este real că restituirea prestațiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părțile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul anterior citat, o subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea prețului). Această prevedere legală își are rațiunea în respectarea unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului actualizat către aceștia, pentru cazul desființării contractului, în ambele situații - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge primele două recursuri, ca nefondate, respectiv ultimul recurs, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații - reclamanți M.D.G. și M.N. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.R.F.P. București împotriva Deciziei nr. 337/A din 25 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 iunie 2014.