ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2691/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 14 decembrie 2011, reclamanta I.O.C., în calitate de moștenitoare a defunctei sale mame, G.M.C., a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la restituirea prețului actualizat plătit pentru achiziționarea imobilului, situat în București, str. O., sector 4, ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 3 decembrie 1998. În motivarea cererii se arată că, la data de 3 decembrie 1998, mama reclamantei, G.M.C., împreună cu tatăl său, G.V.T., în calitate de chiriași ai imobilului situat în București, str. O., sector 4, au încheiat, ca urmare a solicitării din 13 noiembrie 1998, formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, Contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 3 decembrie 1998 având ca obiect imobilul mai sus menționat, contract încheiat cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC A.B.

SA. La data de 27 mai 2004, G.V.T. a decedat, rămânând moștenitori G.M.C., în calitate de soție supraviețuitoare și I. (fostă M.) O.C., în calitate de fiică, conform certificatului de moștenitor din 24 noiembrie 2004 autentificat de BNP "B.N.". Ulterior, a decedat și mama sa, G.M.C., reclamanta rămânând unica moștenitoare a acesteia. Prin Sentința civilă nr. 1125 din 26 februarie 2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, în Dosarul nr. 1680/2002, instanța a admis în parte acțiunea vizând constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare prin care părinții reclamantei au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus menționat - respectiv Contractul din 3 decembrie 1998 - și a dispus obligarea pârâtelor, respectiv reclamanta și mama sa, de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul, foștilor proprietari.

Sentința civilă nr. 1125 din 26 februarie 2004 a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului formulat de către pârâte. Învestit în primă instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 973 din 15 mai 2013, a admis acțiunea și, în consecință, l-a obligat pe pârât la plata sumei de 16.836,99 RON, reprezentând preț actualizat, plătit conform contractului desființat. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că prin Contractul de vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1998, autorii reclamantei - G.V.T. și G.M.C. - au cumpărat de la SC A.B. SA, apartamentul nr. 1 situat în imobilul din București, str. O., sector 4, în schimbul prețului de 78.009.340 ROL plătit la data de 3 decembrie 1998. Ulterior, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, acest contract a fost anulat, reținându-se reaua-credință a pârâților, la data înstrăinării.

Cum reclamanta este moștenitoarea cumpărătorilor aceasta este îndreptățită la restituirea prețului actualizat, în sumă de 16.836,99 RON, conform raportului de expertiză întocmit în cauză și în acord cu prevederile art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001. Apelul declarat de pârât împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 155/A din 15 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii speciale (art. 50 din Legea nr. 10/2001) fără a se raporta și la dispozițiile dreptului comun, prima instanță considerând, în mod corect, că sunt aplicabile normele legii speciale de reparație.

Având în vedere că răspunderea pentru dezdăunarea foștilor chiriași care au cumpărat imobilele în temeiul Legii nr. 112/1995 și au pierdut dreptul de proprietate asupra acestora în favoarea foștilor proprietari, are o reglementare specială prin prevederile Legii nr. 10/2001, care se aplică cu întâietate față de dispozițiile dreptului comun (potrivit regulii specialul derogă de la general) s-a constatat că legitimitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanțelor Publice. Astfel, așa cum rezultă din dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația plății prețului reactualizat sau de circulație, din fondul extrabugetar constituit în temeiul prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Existența fondului extrabugetar, drept sursă de finanțare a acestor plăți, oferă încă un argument pentru a da eficiență dispozițiilor legii speciale față de cele ale dreptului comun, având în vedere că perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare nu reprezintă expresia libertății contractuale, aceasta realizându-se în condițiile speciale stabilite de dispozițiile Legii nr. 112/1995, ca dovadă fiind și faptul că prețul preferențial (inferior celui de piață) de vânzare a acestei categorii de imobile nu a fost reținut de către vânzător, ci a fost vărsat în fondul extrabugetar constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor.

În acest context, s-a reținut că unitățile care realizau înstrăinarea imobilelor preluate de stat în perioada regimului comunist acționau de fapt ca mandatari fără reprezentare ai statului, prețul obținut în urma vânzării nefiind încasat de către vânzător, ci vărsat într-un fond extrabugetar constituit la dispoziția recurentului pârât. Această prevedere legală (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001) își are rațiunea în necesitatea respectării unei simetrii între destinația finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului reactualizat sau de piață, în funcție de maniera în care s-a procedat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare (cu respectarea cerințelor Legii nr. 112/1995 sau cu neobservarea acestor condiții).

S-a apreciat că nu poate constitui un "contraargument" nici principiul relativității efectelor contractului, potrivit căruia actul juridic nu poate profita, respectiv dăuna unui terț, invocându-se totodată simpla calitate de depozitar al fondului extrabugetar, în care s-au virat sumele încasate cu titlu de preț, în urma vânzării imobilelor în baza Legii nr. 112/1995.

Cu privire la aplicabilitatea principiului relativității efectelor contractului, se arată, deși nu se poate reține că actul juridic al înstrăinării imobilului, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și anulat irevocabil prin hotărâre judecătorească, ar da naștere unor drepturi și obligații în favoarea, respectiv în sarcina, altor subiecte de drept decât părțile contractante, afectând în acest context situația juridică a terților, instanța de apel a constatat că incidența în cauză a acestui principiu nu este de natură să conducă la o altă concluzie, în condițiile în care există o dispoziție legală care prevede expres obligația Ministerului Finanțelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foștilor chiriași, care au pierdut dreptul de proprietate imobiliară, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995.

Tot astfel, se arată, împrejurarea că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat sau a prețului de piață al imobilului se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor dintr-un fond extrabugetar - constituit conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 - nu înseamnă că acest minister are o răspundere proprie pentru evicțiunile produse și de aceea trebuie, în caz de admitere a acțiunilor, să efectueze plățile respective. O astfel de răspundere în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea defectuoasă a atribuțiunilor ce țin de activitatea proprie a ministerului (iar pe plan procesual, s-ar repercuta în verificarea legitimării procesuale a acestei instituții în nume propriu).

În realitate, dispozițiile legale menționate anterior reglementează modalitatea de executare a obligațiilor de plată în sarcina ministerului - care nu este însă debitor pentru că ar fi creat un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, ci este doar instituția prin intermediul căreia se efectuează plățile, în numele și pe seama statului. Suntem, conchide instanța de apel, în situația unui caz de reprezentare legală, în termenii art. 25 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil illo tempore cauzei, care statuează în sensul că statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații și participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Cum în această materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în mod abuziv (care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinși) rezultă că statul este și titularul de drepturi și obligații, iar Ministerul Finanțelor acționează ca reprezentant al acestuia, în puterea legii. Ca atare, distincția pe care o face pârâtul între Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, este pur formală, neavând natura unui motiv care să justifice respingerea acțiunii pe temeiul lipsei calității procesuale pasive. În cauză, a declarat recurs în termen legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. de la 1865, aplicabil cauzei, critică decizia dată în apel după cum urmează: - în mod greșit s-a reținut calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. În dezvoltarea acestei critici, se reiau argumentele expuse și în apel, arătându-se că potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte doar între părțile contractante, neputând nici profita dar, nici dăuna unui terț. Or, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului în discuție (dintre reclamanți și Primăria Municipiului București) fiind terț față de acest contract. Ca atare, se arată, aflându-se în ipoteza vizată de dispozițiile art. 1337 C. civ., obligația de garanție pentru evicțiune aparține vânzătoarei, respectiv Primăria Municipiului București.

- s-a reținut greșit că dispozițiile art. 1337 C. civ. pot fi înlăturate printr-o prevedere, dintr-o lege specială, contrară. Cum, susține recurentul, deposedarea reclamantului s-a făcut urmare anulării contractului de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, sunt întrunite condițiile legale ale unei tulburări de drept, prin fapta unui terț, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul București, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nefiind de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice, în calitate de pârât, în condițiile în care în sarcina acestuia nu se poate reține vreo culpă, derivând din contract.

Recursul se privește ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed. Recursul aduce în dezbatere, în primul rând, problema calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337 și 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria Municipiului București, în timp ce recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării. Critica este nefondată întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicțiune or, materia este reglementată de legea specială.

Astfel, art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice. În susținerea acestei reglementări, legiuitorul indică și sursa de finanțare, respectiv, fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) al Legii nr. 112/1995, la dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, pentru asigurarea punerii în aplicare a prevederilor acestui act normativ.

Este instituită astfel, ex lege, obligația Ministerului Finanțelor Publice, de desdăunare a cumpărătorului evins, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează (restituirea prețului actualizat sau restituirea valorii de piață a imobilului) pe acest temei, în mod corect ambele instanțe apreciind asupra calității procesuale pasive a pârâtului, ca debitor al obligației de restituire, în reprezentarea Statului Român care a preluat abuziv imobilul ce ulterior a făcut obiectul Legii nr. 112/1995 și apoi al retrocedării către proprietarul inițial. Acesta este deci temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând problema raportului dintre norma generală și cea specială.

Este real că, în dreptul comun, restituirea prestațiilor reciproce - ca o expresie a principiului restitutio in integrum, ce cârmuiește efectele nulității actului juridic civil - operează între părțile contractante. Așa cum s-a arătat însă, legea specială derogă de la această regulă și instituie (prin textele la care s-a făcut referire mai sus: art. 50 alin. (2), (2 1 ) și (3) ale Legii nr. 10/2001) o răspundere extracontractuală, respectiv o subrogație reală a persoanei debitorului obligației de restituire a prețului, în beneficiul cumpărătorului evins. Așa fiind, față de cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva Deciziei nr. 155/A din 15 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2014. Procesat de GGC - AZ