ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2691/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2691/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin acțiunea formulată la 14 decembrie 2011,
reclamanta I.O.C., în calitate de moștenitoare a defunctei sale mame, G.M.C., a
chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,
solicitând obligarea acestuia la restituirea prețului actualizat plătit pentru
achiziționarea imobilului, situat în București, str. O., sector 4, ce a făcut
obiectul Contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 3 decembrie
1998.
În motivarea cererii
se arată că, la data de 3 decembrie 1998, mama reclamantei, G.M.C., împreună cu
tatăl său, G.V.T., în calitate de chiriași ai imobilului situat în București,
str. O., sector 4, au încheiat, ca urmare a solicitării din 13 noiembrie 1998,
formulată în temeiul Legii nr. 112/1995, Contractul de vânzare-cumpărare cu
plata în rate din 3 decembrie 1998 având ca obiect imobilul mai sus menționat,
contract încheiat cu Primăria Municipiului București prin mandatar SC A.B. SA.
La data de 27 mai
2004, G.V.T. a decedat, rămânând moștenitori G.M.C., în calitate de soție
supraviețuitoare și I. (fostă M.) O.C., în calitate de fiică, conform
certificatului de moștenitor din 24 noiembrie 2004 autentificat de BNP
"B.N.". Ulterior, a decedat și mama sa, G.M.C., reclamanta rămânând
unica moștenitoare a acesteia.
Prin Sentința civilă
nr. 1125 din 26 februarie 2004 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4
București, în Dosarul nr. 1680/2002, instanța a admis în parte acțiunea vizând
constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare prin care părinții
reclamantei au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus menționat
- respectiv Contractul din 3 decembrie 1998 - și a dispus obligarea pârâtelor,
respectiv reclamanta și mama sa, de a lăsa în deplină proprietate și liniștită
posesie imobilul, foștilor proprietari.
Sentința civilă nr.
1125 din 26 februarie 2004 a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea
recursului formulat de către pârâte.
Învestit în primă
instanță, Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința nr. 973 din
15 mai 2013, a admis acțiunea și, în consecință, l-a obligat pe pârât la plata
sumei de 16.836,99 RON, reprezentând preț actualizat, plătit conform
contractului desființat.
Pentru a se pronunța
astfel, prima instanță a reținut în esență că prin Contractul de
vânzare-cumpărare din 3 decembrie 1998, autorii reclamantei - G.V.T. și G.M.C.
- au cumpărat de la SC A.B. SA, apartamentul nr. 1 situat în imobilul din
București, str. O., sector 4, în schimbul prețului de 78.009.340 ROL plătit la
data de 3 decembrie 1998.
Ulterior, prin
hotărâre judecătorească irevocabilă, acest contract a fost anulat, reținându-se
reaua-credință a pârâților, la data înstrăinării.
Cum reclamanta este
moștenitoarea cumpărătorilor aceasta este îndreptățită la restituirea prețului
actualizat, în sumă de 16.836,99 RON, conform raportului de expertiză întocmit
în cauză și în acord cu prevederile art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001.
Apelul declarat de
pârât împotriva acestei hotărâri a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr.
155/A din 15 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie.
Pentru a se pronunța
astfel, instanța de control judiciar a reținut că așa cum rezultă din cererea
de chemare în judecată, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile
legii speciale (art. 50 din Legea nr. 10/2001) fără a se raporta și la
dispozițiile dreptului comun, prima instanță considerând, în mod corect, că
sunt aplicabile normele legii speciale de reparație. Având în vedere că
răspunderea pentru dezdăunarea foștilor chiriași care au cumpărat imobilele în
temeiul Legii nr. 112/1995 și au pierdut dreptul de proprietate asupra acestora
în favoarea foștilor proprietari, are o reglementare specială prin prevederile
Legii nr. 10/2001, care se aplică cu întâietate față de dispozițiile dreptului
comun (potrivit regulii specialul derogă de la general) s-a constatat că
legitimitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanțelor Publice.
Astfel, așa cum
rezultă din dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a
stabilit în sarcina Ministerului Finanțelor Publice obligația plății prețului
reactualizat sau de circulație, din fondul extrabugetar constituit în temeiul
prevederilor art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995. Existența fondului
extrabugetar, drept sursă de finanțare a acestor plăți, oferă încă un argument
pentru a da eficiență dispozițiilor legii speciale față de cele ale dreptului
comun, având în vedere că perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare nu
reprezintă expresia libertății contractuale, aceasta realizându-se în
condițiile speciale stabilite de dispozițiile Legii nr. 112/1995, ca dovadă
fiind și faptul că prețul preferențial (inferior celui de piață) de vânzare a
acestei categorii de imobile nu a fost reținut de către vânzător, ci a fost
vărsat în fondul extrabugetar constituit la dispoziția Ministerului Finanțelor
Publice, după deducerea comisionului de 1% din valoarea apartamentelor. În
acest context, s-a reținut că unitățile care realizau înstrăinarea imobilelor
preluate de stat în perioada regimului comunist acționau de fapt ca mandatari
fără reprezentare ai statului, prețul obținut în urma vânzării nefiind încasat
de către vânzător, ci vărsat într-un fond extrabugetar constituit la dispoziția
recurentului pârât.
Această prevedere
legală (art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001) își are rațiunea în
necesitatea respectării unei simetrii între destinația finală a sumelor
încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preț de
la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea prețului
reactualizat sau de piață, în funcție de maniera în care s-a procedat la
încheierea contractului de vânzare-cumpărare (cu respectarea cerințelor Legii
nr. 112/1995 sau cu neobservarea acestor condiții).
S-a apreciat că nu
poate constitui un "contraargument" nici principiul relativității
efectelor contractului, potrivit căruia actul juridic nu poate profita,
respectiv dăuna unui terț, invocându-se totodată simpla calitate de depozitar
al fondului extrabugetar, în care s-au virat sumele încasate cu titlu de preț,
în urma vânzării imobilelor în baza Legii nr. 112/1995.
Cu privire la
aplicabilitatea principiului relativității efectelor contractului, se arată,
deși nu se poate reține că actul juridic al înstrăinării imobilului, încheiat
în temeiul Legii nr. 112/1995 și anulat irevocabil prin hotărâre
judecătorească, ar da naștere unor drepturi și obligații în favoarea, respectiv
în sarcina, altor subiecte de drept decât părțile contractante, afectând în
acest context situația juridică a terților, instanța de apel a constatat că incidența
în cauză a acestui principiu nu este de natură să conducă la o altă concluzie,
în condițiile în care există o dispoziție legală care prevede expres obligația
Ministerului Finanțelor Publice de a plăti despăgubirile datorate foștilor
chiriași, care au pierdut dreptul de proprietate imobiliară, dobândit în
temeiul Legii nr. 112/1995.
Tot astfel, se arată,
împrejurarea că, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituirea
prețului actualizat sau a prețului de piață al imobilului se face de către
Ministerul Economiei și Finanțelor dintr-un fond extrabugetar - constituit
conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995 - nu înseamnă că acest
minister are o răspundere proprie pentru evicțiunile produse și de aceea
trebuie, în caz de admitere a acțiunilor, să efectueze plățile respective.
O astfel de
răspundere în nume propriu s-ar putea angaja în legătură cu îndeplinirea
defectuoasă a atribuțiunilor ce țin de activitatea proprie a ministerului (iar
pe plan procesual, s-ar repercuta în verificarea legitimării procesuale a
acestei instituții în nume propriu).
În realitate,
dispozițiile legale menționate anterior reglementează modalitatea de executare
a obligațiilor de plată în sarcina ministerului - care nu este însă debitor
pentru că ar fi creat un prejudiciu decurgând din activitatea sa proprie, ci
este doar instituția prin intermediul căreia se efectuează plățile, în numele
și pe seama statului.
Suntem, conchide
instanța de apel, în situația unui caz de reprezentare legală, în termenii art.
25 din Decretul nr. 31/1954, aplicabil illo tempore cauzei, care statuează în
sensul că statul este persoană juridică în raporturile în care participă
nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații și participă
în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor, afară de cazurile în care
legea stabilește anume alte organe în acest scop.
Cum în această
materie este reglementată o răspundere a statului pentru imobile preluate în
mod abuziv (care au fost ulterior înstrăinate iar dobânditorii evinși) rezultă
că statul este și titularul de drepturi și obligații, iar Ministerul Finanțelor
acționează ca reprezentant al acestuia, în puterea legii.
Ca atare, distincția
pe care o face pârâtul între Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român,
reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, este pur formală, neavând
natura unui motiv care să justifice respingerea acțiunii pe temeiul lipsei
calității procesuale pasive.
În cauză, a declarat
recurs în termen legal pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice
care, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1865,
aplicabil cauzei, critică decizia dată în apel după cum urmează:
- în mod greșit s-a
reținut calitatea procesuală pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanțelor
Publice.
În dezvoltarea
acestei critici, se reiau argumentele expuse și în apel, arătându-se că
potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce
efecte doar între părțile contractante, neputând nici profita dar, nici dăuna
unui terț.
Or, Statul Român prin
Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului în
discuție (dintre reclamanți și Primăria Municipiului București) fiind terț față
de acest contract.
Ca atare, se arată,
aflându-se în ipoteza vizată de dispozițiile art. 1337 C. civ., obligația de
garanție pentru evicțiune aparține vânzătoarei, respectiv Primăria Municipiului
București.
- s-a reținut greșit
că dispozițiile art. 1337 C. civ. pot fi înlăturate printr-o prevedere, dintr-o
lege specială, contrară.
Cum, susține
recurentul, deposedarea reclamantului s-a făcut urmare anulării contractului de
vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, sunt întrunite
condițiile legale ale unei tulburări de drept, prin fapta unui terț, de natură
să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului,
respectiv Municipiul București, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr.
10/2001, nefiind de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului
Finanțelor Publice, în calitate de pârât, în condițiile în care în sarcina
acestuia nu se poate reține vreo culpă, derivând din contract.
Recursul se privește
ca nefondat, urmând a fi respins în considerarea argumentelor ce succed.
Recursul aduce în
dezbatere, în primul rând, problema calității procesuale pasive a pârâtului
Ministerul Finanțelor Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art.
1337 și 1341 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în
sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria Municipiului București, în
timp ce recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării.
Critica este
nefondată întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la
răspunderea pentru evicțiune or, materia este reglementată de legea specială.
Astfel, art. 50 alin.
(2) și (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea prețului actualizat
plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu
eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările
ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și
irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice.
În susținerea acestei
reglementări, legiuitorul indică și sursa de finanțare, respectiv, fondul
extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) al Legii nr. 112/1995, la
dispoziția Ministerului Finanțelor Publice, pentru asigurarea punerii în
aplicare a prevederilor acestui act normativ.
Este instituită
astfel, ex lege, obligația Ministerului Finanțelor Publice, de desdăunare a
cumpărătorului evins, indiferent de ipoteza legală în care acesta se plasează
(restituirea prețului actualizat sau restituirea valorii de piață a imobilului)
pe acest temei, în mod corect ambele instanțe apreciind asupra calității
procesuale pasive a pârâtului, ca debitor al obligației de restituire, în
reprezentarea Statului Român care a preluat abuziv imobilul ce ulterior a făcut
obiectul Legii nr. 112/1995 și apoi al retrocedării către proprietarul inițial.
Acesta este deci
temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel,
tranșând problema raportului dintre norma generală și cea specială.
Este real că, în
dreptul comun, restituirea prestațiilor reciproce - ca o expresie a
principiului restitutio in integrum, ce cârmuiește efectele nulității actului
juridic civil - operează între părțile contractante.
Așa cum s-a arătat
însă, legea specială derogă de la această regulă și instituie (prin textele la
care s-a făcut referire mai sus: art. 50 alin. (2), (2
1
) și (3) ale
Legii nr. 10/2001) o răspundere extracontractuală, respectiv o subrogație reală
a persoanei debitorului obligației de restituire a prețului, în beneficiul
cumpărătorului evins.
Așa fiind, față de
cele ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a
Municipiului București împotriva Deciziei nr. 155/A din 15 aprilie 2014 a
Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi, 14 octombrie 2014.
Procesat
de GGC - AZ