ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5757/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 15 februarie 2010, reclamanții T.V. și T.T. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul General, solicitând obligarea pârâților în solidar la restituirea prețului de piață al imobilului situat în București, str. J., sector 2, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, precum și obligarea pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3), art. 50 1 Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC A. SA, au devenit proprietarii imobilului situat în București, str. J., sector 2, plătind prețul integral la data perfectării actului mai sus amintit. Potrivit dispozițiilor art. 7 din contract, prețul locuinței cumpărate, conform Legii nr. 112/1995 era de 13.021.547 RON, care s-a achitat integral cu două chitanțe: suma de 12.892.621 RON cu chitanța din 24 septembrie 1996 și suma de 128.926 RON cu chitanța nr. 6934159 din 24 septembrie 1996. La data de 06 decembrie 2002, T.J. a decedat, lăsând moștenitori pe T.T., în calitate de soție supraviețuitoare și pe T.V., în calitate de fiu, așa cum rezultă din certificatul de moștenitor din 23 iulie 2003 emis de BNP C.C.

Prin Sentința civilă nr. 7763 din 11 octombrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de reclamanta D.E. în contradictoriu cu reclamanții și, în consecință, instanța i-a obligat la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesie a imobilului situat în București, str. J., sector 2, compus din construcție în suprafața utilă de 106,22 mp și teren în suprafața de 82,46 mp. S-a reținut că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și că titlul reclamanților a fost desființat ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, fiind mai bine caracterizat titlul reclamantei, față de împrejurarea că emană de la adevăratul proprietar.

Instanța a mai constatat că titlul reclamanților emană de la un neproprietar (Statul Român), întrucât statul avea numai posesia asupra imobilului, nu și proprietatea, neavând relevanță juridică în acțiunea în revendicare buna-credință a cumpărătorilor, aceasta putând fi analizată numai în situația în care niciuna dintre părți nu prezintă un titlu de proprietate. Legiuitorul a stabilit expres prin art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost completată și modificată, faptul că proprietarii au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, singurele condiții impuse pentru a avea deschisă calea acestei acțiuni fiind ca acele contracte de vânzare-cumpărare să fi fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și respectivele contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Este tocmai cazul de față, contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1996 fiind încheiat cu respectarea tuturor dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, valabilitatea lui nefiind cenzurată de către nicio instanță. Ca urmare, reclamanții au arătat că sunt îndeplinite atât prima condiție privind încheierea contractului cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea nr. 112/1995, cât și cea de-a doua condiție, și anume desființarea titlului de proprietate să fie făcută prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Prin Sentința civilă nr. 1335 din 22 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanții T.V. și T.T. și a fost obligat pârâtul Statul Român să achite reclamanților suma de 558.210 RON, reprezentând valoarea de circulație a imobilului, precum și la 5.300 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar SC A. SA, în calitate de vânzătoare, și T.J. și T.T., aceștia din urmă au cumpărat imobilului situat în București, str. J., sector 2, în schimbul unui preț de 13.021.547 RON, achitat integral. Prin Sentința civilă nr. 7763 din 11 octombrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, D.E., reclamanții de față fiind obligați a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul de mai sus.

În raport de această situație de fapt, instanța a reținut că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, face distincție între contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cumpărătorii având dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, și contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cumpărătorii având dreptul la restituirea prețului actualizat plătit.

S-a urmărit, astfel, de către legiuitor acordarea de măsuri reparatorii diferite în raport de respectarea/nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cumpărătorii care au încheiat contractele cu eludarea prevederilor aceste legi având dreptul doar la restituirea prețului actualizat, față de cei care au cumpărat cu respectarea dispozițiilor legale și care beneficiază de restituirea prețului de piață al imobilului.

Pe de altă parte, față de formularea textului art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, instanța a apreciat că, prin modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul a instituit un sistem de reglementare unitar cu privire la noțiunea de "desființare", utilizată în lege, noțiune care privește atât situația în care contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat în mod explicit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, cât și atunci când contractul a fost desființat ca efect al admiterii acțiunii în revendicare intentate de către fostul proprietar. În cauză, contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți a fost desființat prin efectul admiterii acțiunii în revendicare, astfel că reclamanții au dreptul la restituirea de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a prețului de piață al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, stabilit prin raportul de expertiză imobiliară întocmit de expert E.M.R.

Instanța a avut în vedere faptul că în cadrul acțiunii în revendicare nu s-a pus în discuție valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și nici buna-credință a reclamanților. Cum pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a căzut în pretenții față de cererea reclamanților, acestuia aparținându-i culpa procesuală, a fost obligat la plata către reclamanți a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu expert și onorariu avocat.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat un singur apel pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice - reprezentați de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, arătând că hotărârea este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente: 1. În mod greșit, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice. Potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, nefiind părți la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București, prin mandatarul său S.C.

A. S.A. și reclamanți, este terț față de acest contract, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București, prin S.C. A. S.A. În conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ., ar trebui să fie instituită răspunderea vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul litigiu. Nici dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici a Ministerului Finanțelor Publice și să le acorde calitate procesuală acestor instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

În cauza de față, reclamanții fiind deposedați de imobilul ce face obiectul litigiului, sunt întrunite condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC F. SA, față de pretențiile privind restituirea prețului pentru imobilul în cauză. Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici a Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții.

În al doilea rând, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2 1 ) și 50 1 din Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară îndeplinirea cumulativă a doua condiții: contractele să fi fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; ele să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. În speță, a doua condiție nu este îndeplinită, având în vedere că nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 1999, încheiat între reclamanți și Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC F. SA.

Mai mult decât atât, așa cum rezultă chiar din considerentele sentinței civile atacate, instanța de fond a reținut "prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare a fost desființat prin efectul admiterii acțiunii în revendicare (...)". Or, admițând acțiunea a încălcat dispozițiile legale citate, întrucât legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ această ipoteză, iar, instanța de fond, prin pronunțarea acestei hotărâri, a adăugat la lege. 3. În ceea ce privește plata cheltuielilor de judecată, apelanții-pârâți au arătat că era necesar să se facă aplicarea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului București, prin mandatar SC F. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții T.V.

și T.T., în temeiul Legii nr. 112/1995. În plus, nici Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici Ministerul Finanțelor Publice nu au dat dovadă de rea-credință ori neglijență, nu se fac vinovați de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu pot fi sancționați procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpa procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici a Ministerului Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând nici temei legal, este neîntemeiată obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu motivarea că sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care stipulează, în mod expres, calitatea procesuală a Ministerului de Finanțe și dreptul fostului chiriaș de a obține valoarea de circulație a imobilului, în cazul în care titlul său a fost desființat, ca efect al admiterii acțiunii în revendicare. În apel s-a efectuat un supliment la raportul de expertiză depus în fond.

Prin Decizia civilă nr. 755A din 30 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice - reprezentați de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamanților suma de 558.210 RON, reprezentând valoarea de circulație a imobilului și a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC A. SA, în calitate de vânzătoare, și T.J. și T.T., aceștia din urmă au cumpărat imobilul situat în București, str. J., sector 2, în schimbul unui preț de 13.021.547 RON, achitat integral. Prin Sentința civilă nr. 7763 din 11 octombrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. 11175/300/2006, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, D.E., reclamanții din prezenta cauză fiind obligați a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în cauză.

Ca efect al admiterii acțiunii în revendicare, dreptul de proprietate asupra imobilului a ieșit din patrimoniul reclamanților. Temeiul de drept invocat de către intimații-reclamanți a fost art. 50 alin. (2 1 ) și 3 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009. În raport de pretențiile deduse judecății și de temeiul de drept invocat, instanța de apel a constatat că numai Ministerul Finanțelor Publice își justifică calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză, nu și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Deși aparent ar părea că există asemănare între Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, totuși este vorba de două entități juridice distincte, cu personalitate juridică, și care participă la desfășurarea unor raporturi juridice distincte.

Legiuitorul, prin modalitatea de reglementare a dispozițiilor art. 50 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, a înțeles să confere în mod expres calitatea procesuală pasivă numai Ministerului Finanțelor Publice. Cu privire la împrejurarea că numai Municipiul București prin Primar General poate avea calitate procesuală pasivă în temeiul evicțiunii pentru fapta unui terț, instanța de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar nu pe prevederile art. 1337 C. civ. Aceste prevederi speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului "specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză nu-și mai găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului de piață al imobilului, prevederile Codului civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție contra evicțiunii.

Calea procesuală pentru realizarea pretențiilor a fost aleasă de intimații-reclamanți și, în raport de temeiul de drept invocat în susținerea cererii de chemare în judecată, se stabilește cadrul procesual. Prin urmare, ele se aplică cu precădere, atunci când instanța de judecată reține că situația de fapt expusă de reclamant se încadrează în ipoteza normei juridice. Or, textul de lege cu caracter derogatoriu de la dreptul comun, instituie o formă de răspundere extracontractuală specială, ce stabilește în mod expres calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În consecință, regulile de drept comun în materia evicțiunii - relative la instituirea răspunderii contractuale pentru evicțiune a vânzătorului - nu erau incidente în soluționarea procesului de față, în condițiile existenței dispozițiilor legale menționate mai sus, cuprinse în Legea nr. 10/2001, cu caracter special și derogatoriu de la dreptul comun din materia evicțiunii. Având în vedere toate considerentele expuse, instanța a constatat că Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă și că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, motiv pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată introdusă împotriva acestui din urmă pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pe fond, Curtea a reținut că textul art. 50 1 din lege se referă la contracte de vânzare-cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995", fiind vorba, așadar, de acele contracte în privința cărora nu s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins acțiunea în constatarea nulității sau nu s-a formulat un astfel de petit, ci s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost "desființate", în sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai puternic față de cel reprezentat de contract.

Aceasta este ipoteza și în cauza dedusă judecății, contractul de vânzare-cumpărare deținut de intimații-reclamanți nefiind constatat nul, prezumându-se, astfel, că a fost încheiat cu respectarea legii, dar fiind lipsit de eficacitate în urma admiterii acțiunii în revendicare, astfel că nu își mai poate produce efecte juridice, acesta fiind înțelesul noțiunii de "desființat", din cuprinsul textului în discuție.

Ca atare, critica apelanților în sensul că nu sunt incidente dispozițiile menționate, deoarece nu există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, este nefondată, deoarece, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, care justifica restituirea prețului de piață al imobilelor, nu vizează ipoteza în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dimpotrivă, referirea textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar care au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, adică au fost lipsite de efectele juridice constând în pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Din acest punct de vedere, în interpretarea art. 50 și art. 50 1 din Legea 10/2001 sunt doua situații de deosebit: 1) ipoteza în care contractul a fost declarat nul, fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2), chiriașul cumpărător fiind îndreptățit la restituirea prețului actualizat și 2) ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desființat, de exemplu în situația admiterii acțiunii în revendicare, caz în care sunt aplicabile prevederile art. 50 1 din lege. În ambele situații Ministerul Finanțelor Publice justifica legitimarea procesuală pasivă în restituirea, fie a prețului actualizat, fie a prețului de piață al imobilului, conform art. 50 alin. (2 1 ) din lege, diferită fiind doar întinderea despăgubirilor datorate.

Deși în ambele texte menționate (art. 50 alin. (2) și art. 50 1 ) care vizează ipotezele arătate mai sus se folosește termenul "desființat" în privința contractelor de vânzare-cumpărare, este evident că înțelesul juridic al acestuia este diferit, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică și literală a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

De altfel, înțelesul juridic al "desființării" se deduce din însăși litera legii, în cuprinsul acesteia, la art. 20 alin. (2 1 ), prevăzându-se în mod expres: "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor". Prin urmare, chiar legea statuează cele două ipoteze în care contractul de vânzare poate fi desființat și, deși textul legal menționat mai sus nu este incident în cauză, referirea la acesta s-a făcut pentru justificarea interpretării noțiunii de desființare analizată în speță și care a fost data de legiuitor, sensul juridic al termenului urmând a fi avut în vedere în mod unitar pentru întreaga lege, deci și în privința dispozițiilor art. 50 și 50 1 . Așadar, pentru ipoteza dedusă judecății,

ce se circumscrie dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 nu era necesară o hotărâre judecătorească prin care să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, pentru a se justifica obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață al imobilului. Mai mult, se reține că intimații-reclamanți au deținut un "bun", în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului și lipsirea acestora de bunul lor, fără o despăgubire dreaptă și echitabilă ar însemna o încălcare a dreptului la proprietate, reglementat de dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu vs. România, cauza Vasilescu vs. România etc.).

Curtea Europeană a reținut constant în jurisprudența sa, că există, în cadrul art. 1 Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, un drept intrinsec la indemnizație în cazul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în vederea respectării proporționalității între ingerința în dreptul individului și utilitatea publică și că trebuie să existe un echilibru corect între cererile interesului general al comunității și necesitățile de protejare ale drepturilor fundamentale ale individului. În consecință, Curtea a reținut că persoana deposedată de proprietate trebuie în principiu să obțină compensații "în concordanță cu valoarea ei". Astfel, echilibrul menționat mai sus este obținut în general acolo unde compensațiile plătite persoanei a cărei proprietate a fost luată sunt legate în mod rezonabil cu valoarea de piață.

Având în vedere considerentele expuse, instanța de apel respins ca neîntemeiate criticile care vizează neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, dar și ultima critică referitoare la obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată, instanțele de fond făcând o corecta aplicare a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care pârâtul este cel care a "căzut în pretenții", ca urmare a admiterii acțiunii. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, în drept invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor formulate, pârâtul a susținut că Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală pasivă.

În primul rând, potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 1996 dintre T.J., T.T. și Municipiul București prin mandatar S.C. A. S.A., este terț față de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului București. Nici dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la prețul de circulație. Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții. Mai mult, instanța de apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și, prin urmare, este în vigoare obligația reglementata de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru evicțiune.

În această situație calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria Municipiului București. În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de vânzare-cumpărare, trebuie să fie instituită obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu dispozițiile art. 1337 C. civ. Această dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din litigiu. De asemenea, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanțelor Publice.

În cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter procesual, ce rezultă clar din formularea textului și, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului (îmbogățirea fără justă cauză), nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., "legea părților", neputându-se interveni peste voința contractanților). În subsidiar, pe fondul cauzei, recurentul a precizat că dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr. 112/1995, și anume acele contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Însă, în speța dedusă judecății, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile, întrucât nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între T.J. și T.T. și Primăria Municipiului București, reprezentată prin SC A. SA. În urma modificărilor aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, potrivit dispozițiilor art. 50, pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea prețului de piață este necesară întrunirea cumulativă a 2 condiții: 1. contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă; 2. acest contract de vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Or, în acest moment, nu există o astfel de situație, iar, prin urmare, nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Prin întâmpinare, intimații au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, făcând trimitere la dispozițiile art. 50 alin. (3) și 50 1 din Legea nr. 10/2001. Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Recursul aduce în dezbatere în primul rând, problema calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art. 1337 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina vânzătorului care, în speță, este Primăria Municipiului București, în timp ce recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării.

Critica este nefondată, întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare la răspunderea pentru evicțiune, or, materia de față este reglementată de legea specială. Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice". Este tocmai temeiul juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând problema raportului dintre norma generală și cea specială.

Așa fiind, se constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, în ce privește cererea de obligare la plata prețului de piață al imobilului.

Susținerea recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 este, de asemenea, nefondată, pentru următoarele argumente: Din interpretarea dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 1/2009, rezultă distincția între prețul actualizat și prețul de piață al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate și această distincție funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii acțiunii în nulitate sau prin admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri valabile de proprietate.

Art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că: "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește prin expertiză". Astfel, ipotezele avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de cele cuprinse în art. 50 1 și se exclud reciproc, pentru că, în timp ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dispozițiile art. 50 1 , dimpotrivă, se referă la restituirea prețului de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2 1 ), potrivit cărora "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (...)" Așa fiind, este evident că, în înțelesul Legii nr. 1/2009, prin "desființare" nu se înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în revendicare.

Față de împrejurarea că în fazele procesuale anterioare nu s-a reținut că, în speță, actul ar fi fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este evidentă concluzia că, menținându-se valabilitatea lui, cu respectarea condițiilor acestei legi, se impune acordarea valorii de piață a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în considerarea Legii nr. 112/1995.

Întrucât prin Sentința civilă nr. 7763 din 11 octombrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, s-a admis acțiunea în revendicare prin comparare de titluri formulată de fostul proprietar împotriva cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanții din prezenta cauză - cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a reprezentat titlul de proprietate al reclamanților nu a fost desființat, însă aceștia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de proprietate asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea fostului proprietar, deplina proprietate și liniștită posesie a imobilului.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că reclamanții se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv cea a admiterii acțiunii în revendicare formulate de foștii proprietari și menținerea valabilității contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, astfel că, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului. Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 755A din 30 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 septembrie 2012. Procesat de GGC - NN