ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5757/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5757/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 15 februarie 2010,

reclamanții T.V. și T.T. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor, Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București

prin Primarul General, solicitând obligarea pârâților în solidar la restituirea

prețului de piață al imobilului situat în București, str. J., sector 2,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, precum și obligarea

pârâților la suportarea cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3), art. 50

1

Legea nr.

10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 24

septembrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin mandatar SC

A. SA, au devenit proprietarii imobilului situat în București, str. J., sector

2, plătind prețul integral la data perfectării actului mai sus amintit.

Potrivit dispozițiilor art. 7 din contract, prețul locuinței cumpărate, conform

Legii nr. 112/1995 era de 13.021.547 RON, care s-a achitat integral cu două

chitanțe: suma de 12.892.621 RON cu chitanța din 24 septembrie 1996 și suma de

128.926 RON cu chitanța nr. 6934159 din 24 septembrie 1996.

La data de 06

decembrie 2002, T.J. a decedat, lăsând moștenitori pe T.T., în calitate de

soție supraviețuitoare și pe T.V., în calitate de fiu, așa cum rezultă din

certificatul de moștenitor din 23 iulie 2003 emis de BNP C.C.

Prin Sentința civilă

nr. 7763 din 11 octombrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de

Judecătoria Sectorului 2 București, a fost admisă acțiunea în revendicare

formulată de reclamanta D.E. în contradictoriu cu reclamanții și, în

consecință, instanța i-a obligat la lăsarea în deplină proprietate și liniștită

posesie a imobilului situat în București, str. J., sector 2, compus din

construcție în suprafața utilă de 106,22 mp și teren în suprafața de 82,46 mp.

S-a reținut că actul

de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995 și că titlul reclamanților a fost desființat ca urmare a admiterii

acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, fiind mai bine caracterizat

titlul reclamantei, față de împrejurarea că emană de la adevăratul proprietar.

Instanța a mai constatat că titlul reclamanților emană de la un neproprietar

(Statul Român), întrucât statul avea numai posesia asupra imobilului, nu și

proprietatea, neavând relevanță juridică în acțiunea în revendicare

buna-credință a cumpărătorilor, aceasta putând fi analizată numai în situația

în care niciuna dintre părți nu prezintă un titlu de proprietate.

Legiuitorul a

stabilit expres prin art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost completată și modificată, faptul că proprietarii au dreptul la restituirea

prețului de piață al imobilelor, singurele condiții impuse pentru a avea

deschisă calea acestei acțiuni fiind ca acele contracte de vânzare-cumpărare să

fi fost încheiate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și

respectivele contracte să fi fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

Este tocmai cazul de

față, contractul de vânzare-cumpărare nr. X/1996 fiind încheiat cu respectarea

tuturor dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, valabilitatea lui nefiind

cenzurată de către nicio instanță.

Ca urmare,

reclamanții au arătat că sunt îndeplinite atât prima condiție privind

încheierea contractului cu respectarea dispozițiilor legale prevăzute de Legea

nr. 112/1995, cât și cea de-a doua condiție, și anume desființarea titlului de

proprietate să fie făcută prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile.

Prin Sentința civilă

nr. 1335 din 22 octombrie 2010, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

admis cererea formulată de reclamanții T.V. și T.T. și a fost obligat pârâtul

Statul Român să achite reclamanților suma de 558.210 RON, reprezentând valoarea

de circulație a imobilului, precum și la 5.300 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 24

septembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București, prin mandatar

SC A. SA, în calitate de vânzătoare, și T.J. și T.T., aceștia din urmă au

cumpărat imobilului situat în București, str. J., sector 2, în schimbul unui

preț de 13.021.547 RON, achitat integral.

Prin Sentința civilă

nr. 7763 din 11 octombrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de

Judecătoria Sectorului 2 București, a fost admisă acțiunea în revendicare

formulată de fostul proprietar, D.E., reclamanții de față fiind obligați a lăsa

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul de mai sus.

În raport de această

situație de fapt, instanța a reținut că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 1/2009, face distincție între contractele de

vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, și care au fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, cumpărătorii având dreptul la

restituirea prețului de piață al imobilelor, și contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, cumpărătorii

având dreptul la restituirea prețului actualizat plătit.

S-a urmărit, astfel,

de către legiuitor acordarea de măsuri reparatorii diferite în raport de

respectarea/nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cumpărătorii care

au încheiat contractele cu eludarea prevederilor aceste legi având dreptul doar

la restituirea prețului actualizat, față de cei care au cumpărat cu respectarea

dispozițiilor legale și care beneficiază de restituirea prețului de piață al

imobilului.

Pe de altă parte,

față de formularea textului art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, instanța

a apreciat că, prin modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul a

instituit un sistem de reglementare unitar cu privire la noțiunea de

"desființare", utilizată în lege, noțiune care privește atât situația

în care contractul încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat în mod

explicit prin hotărâre judecătorească irevocabilă, cât și atunci când

contractul a fost desființat ca efect al admiterii acțiunii în revendicare

intentate de către fostul proprietar.

În cauză, contractul

de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanți a fost desființat prin efectul

admiterii acțiunii în revendicare, astfel că reclamanții au dreptul la

restituirea de către pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a prețului de piață

al imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, stabilit prin raportul de

expertiză imobiliară întocmit de expert E.M.R. Instanța a avut în vedere faptul

că în cadrul acțiunii în revendicare nu s-a pus în discuție valabilitatea

contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 și nici

buna-credință a reclamanților.

Cum pârâtul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a căzut în pretenții față de cererea

reclamanților, acestuia aparținându-i culpa procesuală, a fost obligat la plata

către reclamanți a cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu expert și

onorariu avocat.

Împotriva sentinței

tribunalului au declarat un singur apel pârâții Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice - reprezentați de Direcția

Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, arătând că hotărârea

este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:

instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor

Publice.

Potrivit principiului

relativității efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părțile

contractante, neputând nici profita și nici dăuna unui terț. Or, Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice, nefiind părți

la încheierea contractului dintre Primăria Municipiului București, prin

mandatarul său S.C. A. S.A. și reclamanți, este terț față de acest contract,

având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar, în care se varsă

sumele încasate de Primăria Municipiului București, prin S.C. A. S.A.

În conformitate cu

dispozițiile art. 1337 C. civ., ar trebui să fie instituită răspunderea

vânzătorului pentru evicțiune totală sau parțială prin fapta unui terț. Această

dispoziție de drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială

contrară, fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din prezentul

litigiu.

Nici dispozițiile

art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine

introducerea în cauză a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

nici a Ministerului Finanțelor Publice și să le acorde calitate procesuală

acestor instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un

conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

În cauza de față, reclamanții

fiind deposedați de imobilul ce face obiectul litigiului, sunt întrunite

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, prin

mandatarul său SC F. SA, față de pretențiile privind restituirea prețului

pentru imobilul în cauză. Nicidecum nu poate fi antrenată răspunderea Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici a Ministerului Finanțelor

Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei

instituții.

În al doilea rând,

potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2

1

) și 50

1

din

Legea nr. 10/2001, pentru a se acorda despăgubiri la valoarea de piață este necesară

îndeplinirea cumulativă a doua condiții: contractele să fi fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; ele să fi fost desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În speță, a doua

condiție nu este îndeplinită, având în vedere că nu există o hotărâre

definitivă și irevocabilă prin care să se fi constatat nulitatea contractului

de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 1999, încheiat între reclamanți și

Primăria Municipiului București, prin mandatarul său SC F. SA.

Mai mult decât atât,

așa cum rezultă chiar din considerentele sentinței civile atacate, instanța de

fond a reținut "prin urmare, contractul de vânzare-cumpărare a fost

desființat prin efectul admiterii acțiunii în revendicare (...)".

Or, admițând acțiunea

a încălcat dispozițiile legale citate, întrucât legiuitorul a reglementat în

mod expres și limitativ această ipoteză, iar, instanța de fond, prin

pronunțarea acestei hotărâri, a adăugat la lege.

privește plata cheltuielilor de judecată, apelanții-pârâți au arătat că era

necesar să se facă aplicarea art. 1337 C. civ., privind răspunderea pentru

evicțiune a vânzătorului, având în vedere că Primăria Municipiului București,

prin mandatar SC F. SA, a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanții

T.V. și T.T., în temeiul Legii nr. 112/1995.

În plus, nici Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici Ministerul Finanțelor Publice

nu au dat dovadă de rea-credință ori neglijență, nu se fac vinovați de

declanșarea litigiului și, prin urmare, nu pot fi sancționați procedural prin

obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa

procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și nici a

Ministerului Finanțelor Publice, principiu consacrat de procedura civilă,

potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând nici temei legal, este

neîntemeiată obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.

Intimații-reclamanți

au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat,

cu motivarea că sunt incidente dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, care stipulează, în mod expres, calitatea procesuală a Ministerului de

Finanțe și dreptul fostului chiriaș de a obține valoarea de circulație a

imobilului, în cazul în care titlul său a fost desființat, ca efect al

admiterii acțiunii în revendicare.

În apel s-a efectuat

un supliment la raportul de expertiză depus în fond.

Prin Decizia civilă

nr. 755A din 30 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelul formulat de Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Finanțelor Publice - reprezentați de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a Municipiului București, a schimbat în parte sentința

civilă apelată, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis în

parte acțiunea, a obligat pârâtul Ministerul Finanțelor Publice să plătească

reclamanților suma de 558.210 RON, reprezentând valoarea de circulație a

imobilului și a respins acțiunea formulată împotriva pârâtului Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî

astfel, Curtea a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare din 24

septembrie 1996 încheiat între Primăria Municipiului București prin mandatar SC

A. SA, în calitate de vânzătoare, și T.J. și T.T., aceștia din urmă au cumpărat

imobilul situat în București, str. J., sector 2, în schimbul unui preț de

13.021.547 RON, achitat integral.

Prin Sentința civilă

nr. 7763 din 11 octombrie 2007, definitivă și irevocabilă, pronunțată de

Judecătoria Sectorului 2 București în Dosarul nr. 11175/300/2006, a fost admisă

acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar, D.E., reclamanții din

prezenta cauză fiind obligați a lăsa în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul în cauză.

Ca efect al admiterii

acțiunii în revendicare, dreptul de proprietate asupra imobilului a ieșit din

patrimoniul reclamanților.

Temeiul de drept

invocat de către intimații-reclamanți a fost art. 50 alin. (2

1

) și 3

și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin

Legea nr. 1/2009.

În raport de

pretențiile deduse judecății și de temeiul de drept invocat, instanța de apel a

constatat că numai Ministerul Finanțelor Publice își justifică calitatea

procesuală pasivă în prezenta cauză, nu și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Deși aparent ar părea

că există asemănare între Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, totuși este vorba de două entități juridice distincte, cu

personalitate juridică, și care participă la desfășurarea unor raporturi

juridice distincte.

Legiuitorul, prin

modalitatea de reglementare a dispozițiilor art. 50 și art. 50

1

din

Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, a înțeles

să confere în mod expres calitatea procesuală pasivă numai Ministerului

Finanțelor Publice.

Cu privire la

împrejurarea că numai Municipiul București prin Primar General poate avea

calitate procesuală pasivă în temeiul evicțiunii pentru fapta unui terț,

instanța de apel a apreciat că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată

pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar nu pe prevederile art. 1337 C. civ.

Aceste prevederi

speciale derogă de la dreptul comun în materie, conform principiului

"specialia generalibus derogant", astfel încât, în cauză nu-și mai

găsesc aplicarea, în privința restituirii prețului de piață al imobilului,

prevederile Codului civil care reglementează obligația vânzătorului de garanție

contra evicțiunii.

Calea procesuală

pentru realizarea pretențiilor a fost aleasă de intimații-reclamanți și, în

raport de temeiul de drept invocat în susținerea cererii de chemare în

judecată, se stabilește cadrul procesual.

Prin urmare, ele se

aplică cu precădere, atunci când instanța de judecată reține că situația de

fapt expusă de reclamant se încadrează în ipoteza normei juridice.

Or, textul de lege cu

caracter derogatoriu de la dreptul comun, instituie o formă de răspundere

extracontractuală specială, ce stabilește în mod expres calitatea procesuală

pasivă a Ministerului Finanțelor Publice în ceea ce privește restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile.

În consecință,

regulile de drept comun în materia evicțiunii - relative la instituirea

răspunderii contractuale pentru evicțiune a vânzătorului - nu erau incidente în

soluționarea procesului de față, în condițiile existenței dispozițiilor legale

menționate mai sus, cuprinse în Legea nr. 10/2001, cu caracter special și

derogatoriu de la dreptul comun din materia evicțiunii.

Având în vedere toate

considerentele expuse, instanța a constatat că Ministerul Finanțelor Publice

are calitate procesuală pasivă și că Statul Român nu are calitate procesuală

pasivă, motiv pentru care a fost respinsă cererea de chemare în judecată introdusă

împotriva acestui din urmă pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane

lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pe fond, Curtea a

reținut că textul art. 50

1

din lege se referă la contracte de

vânzare-cumpărare "încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995", fiind vorba, așadar, de acele contracte în privința cărora nu

s-a constatat a fi lovite de vreun motiv de nulitate (spre exemplu, s-a respins

acțiunea în constatarea nulității sau nu s-a formulat un astfel de petit, ci

s-a solicitat numai revendicarea), dar care au fost "desființate", în

sensul că au devenit ineficace în urma promovării acțiunii în revendicare de

către verus dominus, instanța constatând că titlul acestuia din urmă este mai

puternic față de cel reprezentat de contract.

Aceasta este ipoteza

și în cauza dedusă judecății, contractul de vânzare-cumpărare deținut de

intimații-reclamanți nefiind constatat nul, prezumându-se, astfel, că a fost

încheiat cu respectarea legii, dar fiind lipsit de eficacitate în urma

admiterii acțiunii în revendicare, astfel că nu își mai poate produce efecte

juridice, acesta fiind înțelesul noțiunii de "desființat", din

cuprinsul textului în discuție.

Ca atare, critica

apelanților în sensul că nu sunt incidente dispozițiile menționate, deoarece nu

există o sentință definitivă și irevocabilă în ceea ce privește constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, este nefondată,

deoarece, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, care justifica restituirea

prețului de piață al imobilelor, nu vizează ipoteza în care s-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, dimpotrivă, referirea

textului făcându-se la acele contracte încheiate cu respectarea Legii nr.

112/1995, dar care au fost desființate printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, adică au fost lipsite de efectele juridice constând

în pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.

Din acest punct de

vedere, în interpretarea art. 50 și art. 50

1

din Legea 10/2001 sunt

doua situații de deosebit: 1) ipoteza în care contractul a fost declarat nul,

fiind încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care

sunt incidente dispozițiile art. 50 alin. (2), chiriașul cumpărător fiind

îndreptățit la restituirea prețului actualizat și 2) ipoteza în care contractul

de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, fiind încheiat cu respectarea

Legii nr. 112/1995, dar a devenit ineficace, fiind implicit desființat, de

exemplu în situația admiterii acțiunii în revendicare, caz în care sunt

aplicabile prevederile art. 50

1

din lege.

În ambele situații

Ministerul Finanțelor Publice justifica legitimarea procesuală pasivă în

restituirea, fie a prețului actualizat, fie a prețului de piață al imobilului,

conform art. 50 alin. (2

1

) din lege, diferită fiind doar întinderea

despăgubirilor datorate.

Deși în ambele texte

menționate (art. 50 alin. (2) și art. 50

1

) care vizează ipotezele

arătate mai sus se folosește termenul "desființat" în privința

contractelor de vânzare-cumpărare, este evident că înțelesul juridic al

acestuia este diferit, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică și

literală a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

De altfel, înțelesul

juridic al "desființării" se deduce din însăși litera legii, în

cuprinsul acesteia, la art. 20 alin. (2

1

), prevăzându-se în mod

expres: "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au

cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,

fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei

locuințe din fondurile de locuințe gestionate de consiliile locale și/sau de

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Locuințelor".

Prin urmare, chiar

legea statuează cele două ipoteze în care contractul de vânzare poate fi

desființat și, deși textul legal menționat mai sus nu este incident în cauză,

referirea la acesta s-a făcut pentru justificarea interpretării noțiunii de

desființare analizată în speță și care a fost data de legiuitor, sensul juridic

al termenului urmând a fi avut în vedere în mod unitar pentru întreaga lege, deci

și în privința dispozițiilor art. 50 și 50

1

.

Așadar, pentru

ipoteza dedusă judecății, ce se circumscrie dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 nu era necesară o hotărâre judecătorească prin care să se

constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, pentru a se

justifica obligarea Ministerului Finanțelor Publice la plata prețului de piață

al imobilului.

Mai mult, se reține

că intimații-reclamanți au deținut un "bun", în sensul Convenției

Europene a Drepturilor Omului și lipsirea acestora de bunul lor, fără o

despăgubire dreaptă și echitabilă ar însemna o încălcare a dreptului la

proprietate, reglementat de dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului (cauza Brumărescu vs. România, cauza Vasilescu vs.

România etc.).

Curtea Europeană a

reținut constant în jurisprudența sa, că există, în cadrul art. 1 Protocolul 1

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, un drept intrinsec la indemnizație

în cazul privării de proprietate, atunci când despăgubirea este necesară în

vederea respectării proporționalității între ingerința în dreptul individului

și utilitatea publică și că trebuie să existe un echilibru corect între

cererile interesului general al comunității și necesitățile de protejare ale

drepturilor fundamentale ale individului.

În consecință, Curtea

a reținut că persoana deposedată de proprietate trebuie în principiu să obțină

compensații "în concordanță cu valoarea ei". Astfel, echilibrul

menționat mai sus este obținut în general acolo unde compensațiile plătite

persoanei a cărei proprietate a fost luată sunt legate în mod rezonabil cu

valoarea de piață.

Având în vedere

considerentele expuse, instanța de apel respins ca neîntemeiate criticile care

vizează neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, dar și ultima critică referitoare la obligarea pârâților la plata

cheltuielilor de judecată, instanțele de fond făcând o corecta aplicare a

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care pârâtul

este cel care a "căzut în pretenții", ca urmare a admiterii acțiunii.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâtul Ministerul Finanțelor

Publice, în drept invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

criticilor formulate, pârâtul a susținut că Ministerul Finanțelor Publice nu

are legitimare procesuală pasivă.

În primul rând,

potrivit principiului relativității efectelor contractului, acesta produce

efecte numai între părțile contractante, neputând nici profita și nici dăuna

unui terț. Or, Ministerul Finanțelor Publice, nefiind parte la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare din 24 septembrie 1996 dintre T.J., T.T. și

Municipiul București prin mandatar S.C. A. S.A., este terț față de acesta,

având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă

sumele încasate de Primăria Municipiului București.

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în

cauză a Ministerului Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală

acestei instituții, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un

conținut mai larg decât simpla restituire a prețului.

Deposedarea

reclamanților de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț. Această tulburare de

drept este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, respectiv Primăria Municipiului București, față de

pretențiile privind restituirea valorii prețului pentru imobilul în cauză la

prețul de circulație. Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului

Finanțelor Publice, având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa

acestei instituții.

Mai mult, instanța de

apel trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., cu atât

mai mult cu cât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat printr-o

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă și, prin urmare, este în

vigoare obligația reglementata de art. 1336 pct. 1 C. civ., de garanție pentru

evicțiune.

În această situație

calitate procesuală poate avea doar vânzătorul imobilului, respectiv Primăria

Municipiului București. În situația evingerii cumpărătorilor, prin deposedarea

acestora de imobilul pe care l-au deținut în baza contractului de

vânzare-cumpărare, trebuie să fie instituită obligația de garanție pentru

evicțiune a vânzătoarei Primăria Municipiului București, în conformitate cu

dispozițiile art. 1337 C. civ.

Această dispoziție de

drept comun nu poate fi înlăturată prin nicio dispoziție specială contrară,

fiind, așadar, pe deplin aplicabilă între părțile din litigiu.

De asemenea,

prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter

procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului

Finanțelor Publice. În cadrul Legii nr. 10/2001, legiuitorul a intervenit în

acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederi cu caracter

procesual, ce rezultă clar din formularea textului și, în plus, referindu-se

numai la efecte ale faptului (îmbogățirea fără justă cauză), nu ale unui act

juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., "legea

părților", neputându-se interveni peste voința contractanților).

În subsidiar, pe

fondul cauzei, recurentul a precizat că dispozițiile Legii nr. 10/2001

reglementează în mod expres și limitativ situațiile în care Ministerul

Finanțelor Publice poate fi obligat la restituirea prețului plătit de chiriașii

ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate în baza Legii nr.

112/1995, și anume acele contracte să fi fost desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile.

Însă, în speța dedusă

judecății, dispozițiile normative invocate anterior nu sunt aplicabile,

întrucât nu există o hotărâre definitivă și irevocabilă prin care să se fi

constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între T.J. și

T.T. și Primăria Municipiului București, reprezentată prin SC A. SA.

În urma modificărilor

aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, potrivit dispozițiilor art. 50,

pentru ca Ministerul Finanțelor Publice să poată fi obligat la restituirea

prețului de piață este necesară întrunirea cumulativă a 2 condiții: 1.

contractul de vânzare-cumpărare să fi fost desființat printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă; 2. acest contract de

vânzare-cumpărare să fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995.

Or, în acest moment,

nu există o astfel de situație, iar, prin urmare, nu au fost îndeplinite

condițiile prevăzute de dispozițiile art. 50

1

alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Prin întâmpinare,

intimații au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, făcând trimitere la

dispozițiile art. 50 alin. (3) și 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul aduce în

dezbatere în primul rând, problema calității procesuale pasive a pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice, motivându-se, cu referire la dispozițiile art.

1337 C. civ., faptul că răspunderea pentru evicțiune se angajează în sarcina

vânzătorului care, în speță, este Primăria Municipiului București, în timp ce

recurentul are calitatea de terț față de actul juridic al înstrăinării.

Critica este

nefondată, întrucât se întemeiază pe dispozițiile dreptului comun referitoare

la răspunderea pentru evicțiune, or, materia de față este reglementată de legea

specială.

Astfel, art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 prevede că "restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările și completările

ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile se face de către Ministerul Finanțelor Publice".

Este tocmai temeiul

juridic a cărui aplicare, în mod corect a făcut-o instanța de apel, tranșând

problema raportului dintre norma generală și cea specială.

Așa fiind, se

constată legitimarea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice,

acesta fiind titularul obligației în raportul juridic dedus judecății, în ce

privește cererea de obligare la plata prețului de piață al imobilului.

Susținerea

recurentului vizând faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute

de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 este, de asemenea, nefondată,

pentru următoarele argumente:

Din interpretarea

dispozițiilor art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost modificate prin

Legea nr. 1/2009, rezultă distincția între prețul actualizat și prețul de piață

al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate și această distincție

funcționează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în

baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

a pierdut bunul imobil, fie prin desființarea contractului de

vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credință, ca o consecință a admiterii

acțiunii în nulitate sau prin admiterea acțiunii în revendicare, prin

compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor

titluri valabile de proprietate.

Art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009 prevede că:

"proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au

dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit conform

standardelor internaționale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabilește

prin expertiză".

Astfel, ipotezele

avute în vedere de dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 sunt diferite de

cele cuprinse în art. 50

1

și se exclud reciproc, pentru că, în timp

ce art. 50 are în vedere restituirea prețului actualizat în cazul contractelor

de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

dispozițiile art. 50

1

, dimpotrivă, se referă la restituirea prețului

de piață al imobilelor în situația contractelor de vânzare-cumpărare încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin art. 8 din Legea

nr. 1/2009, la art. 20 din Legea nr. 10/2001 s-a introdus alin. (2

1

),

potrivit cărora "În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au

cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,

fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile (...)"

Așa fiind, este

evident că, în înțelesul Legii nr. 1/2009, prin "desființare" nu se

înțelege doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul

Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și cea a admiterii unei acțiuni în

revendicare.

Față de împrejurarea

că în fazele procesuale anterioare nu s-a reținut că, în speță, actul ar fi

fost încheiat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, este evidentă

concluzia că, menținându-se valabilitatea lui, cu respectarea condițiilor

acestei legi, se impune acordarea valorii de piață a imobilului ce a format

obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în considerarea Legii nr.

112/1995.

Întrucât prin

Sentința civilă nr. 7763 din 11 octombrie 2007, definitivă și irevocabilă,

pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, s-a admis acțiunea în

revendicare prin comparare de titluri formulată de fostul proprietar împotriva

cumpărătorilor în temeiul Legii nr. 112/1995 - reclamanții din prezenta cauză -

cu privire la imobilul litigios, contractul de vânzare-cumpărare care a

reprezentat titlul de proprietate al reclamanților nu a fost desființat, însă

aceștia au pierdut dreptul de a exercita atributele specifice dreptului de

proprietate asupra bunului, fiind obligați a ceda, în favoarea fostului

proprietar, deplina proprietate și liniștită posesie a imobilului.

Așa fiind, Înalta

Curte apreciază că reclamanții se încadrează în ipoteza reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 republicată, respectiv cea a admiterii acțiunii în

revendicare formulate de foștii proprietari și menținerea valabilității

contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, astfel că, au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilului.

Pentru considerentele

arătate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. cu referire la art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în

cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice împotriva

Deciziei nr. 755A din 30 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 septembrie 2012.

Procesat

de GGC - NN