ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6733/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6733/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

29554/3/2009 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de

14 iulie 2009, reclamantul E.N. a chemat în judecată pârâții Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul

București prin Primar General, Primăria Municipiului București, SC H.N. SA și

G.L.S., solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să dispună

obligarea în solidar a pârâților-persoane juridice la restituirea prețului de

piață al imobilului, preț care se ridică la suma de 165.000 euro, obligarea

pârâtei G.L.S., în solidar cu pârâții persoane juridice, la plata sumei de

20.000 euro, reprezentând contravaloarea actualizată a cheltuielilor necesare

și utile, dar și voluptorii efectuate, precum și sporul de valoare adus astfel

imobilului în perioada 18 martie 1998 - 2 octombrie 2006 și obligarea pârâților

persoane juridice la plata în solidar a despăgubirilor civile echivalente cu

dobânda legală aplicată la suma de 165.000 euro, reprezentând valoarea de piață

a imobilului, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, s-a

arătat că beneficiind de prevederile Legii nr. 112/1995, a cumpărat de la

Primăria Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, apartamentul

menționat mai sus, prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 martie 1998,

imobil care a fost revendicat de către moștenitoarea proprietarilor originari,

căreia i s-a dat câștig de cauză prin Sentința civilă nr. 492 din 22 ianuarie

2004, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București. Prin această hotărâre,

a fost admisă cererea de revendicare și a fost respinsă ca neîntemeiată cererea

având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 18

martie 1998.

Această sentință a

rămas irevocabilă, conform deciziei pronunțate la data de 2 octombrie 2006, în

Dosar nr. 26563/2/2005, de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Reclamantul a arătat

că de la data la care a cumpărat apartamentul, i-a adus îmbunătățiri

semnificative, a căror recuperare o solicită de la pârâta G., în condițiile

art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 așa cum a fost modificată prin Legea

nr. 1/2009.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 1/2009, art. 998 - 999 C. civ. și

art. 1337 - 1351 C. civ.

Pârâtul Municipiul

București reprezentat de Primar General a formulat întâmpinare, prin care a

invocat excepția lipsei calității procesual pasive, raportat la dispozițiile

art. 50 alin. (2

1

) și alin. (3) din Legea nr. 1/2009, în

conformitate cu care restituirea prețului de piață al imobilelor vândute în

baza Legii nr. 112/1995, se face de Ministerul Finanțelor Publice.

Pârâta G.L.S. a

formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității procesual

pasive, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (2

1

) și alin.

(3) din Legea nr. 1/2009, atât restituirea cheltuielilor necesare și utile,

precum și sporul de valoare adus imobilului se face de Ministerul Finanțelor

Publice.

Pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii, menționând că renovările majore pe care reclamantul

susține că le-a adus imobilului sunt inexistente, dimpotrivă, prin acestea s-au

distrus vitralii, geamuri de cristal la uși și ferestre, structura și

lambriurile de lemn masiv de pe tavane și pereți, parchetul de lemn de stejar,

sobele de teracotă, prevăzute cu calorifere de aer cald de o valoare deosebită.

La termenul de

judecată din data de 10 mai 2010, tribunalul a admis excepțiile lipsei

calității procesual pasive a pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice, Municipiul București prin Primar General, Primăria Municipiului

București, SC H.N. SA, reținând că pe capătul de cerere având ca obiect

restituirea prețului de piață al imobilului are calitate procesual pasivă doar

Ministerul Finanțelor Publice și a respins excepția lipsei calității procesual

pasive a pârâtei G.L.S., reținând calitatea pasivă a acesteia pe capătul de

cerere având ca obiect contravaloare îmbunătățiri.

În cauză, a fost

administrată proba cu înscrisuri și proba cu expertiza tehnică specialitatea

construcții, fiind efectuat și depus la dosar raportul de expertiză tehnică

efectuat de expert tehnic E.M.

Prin Sentința civilă

nr. 1987 din 22 decembrie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul E.N., a obligat pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului suma de 385.759 RON,

preț de piață al apartamentului situat în București, a obligat pârâta G.L.S. să

plătească reclamantului suma de 40.540 RON contravaloare cheltuieli necesare și

utile (îmbunătățiri) și a respins ca neîntemeiată, cererea de acordare a

dobânzii legale.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că prin Legea nr. 1/2009, lege specială în raport

cu materia dreptului comun privind răspunderea pentru evicțiune, reglementată

de C. civ. în materia contractului de vânzare-cumpărare, pentru înstrăinările

realizate în baza Legii nr. 112/1995, s-a introdus răspunderea diferențiată;

s-a menținut art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, privind restituirea

prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 au fost desființate

prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și s-a introdus art. 50

alin. (2

1

), privind restituirea prețului de piață al imobilelor

privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii

nr. 112/1995, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile.

În ambele cazuri,

potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr.

1/2009, restituirea se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor.

Așadar, dacă înainte

de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, chiriașul cumpărător în baza Legii

nr. 10/2001 putea obține restituirea prețului actualizat de la Ministerul

Finanțelor Publice, în baza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru

situația în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, iar, pentru situația în care pierdea

proprietatea asupra imobilului, deși contractul de vânzare-cumpărare fusese

încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, avea calea dreptului

comun, a răspunderii pentru evicțiune, în lipsa unei reglementări în legea

specială, în prezent, legea specială, Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea

nr. 1/2009 reglementează ambele situații.

Singura diferență

cuprinsă în legea specială este aceea că în ambele cazuri (atât al contractelor

încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995 cât și al celor încheiate cu

eludarea Legii nr. 112/1995) calitatea procesuală pasivă revine Ministerului

Finanțelor Publice.

Față de aceste

aspecte, conform încheierii din data de 10 mai 2010, tribunalul a reținut

calitatea procesual pasivă a Ministerului Finanțelor Publice pe capătul de

cerere având ca obiect restituirea valorii de piață a imobilului.

Pe fondul cererii de

chemare în judecată, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite prevederile

dispozițiilor art. 50 alin. (2

1

), privind restituirea prețului de

piață al imobilului, dobândit printr-un contract de vânzare-cumpărare, încheiat

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește

capătul doi al cererii, tribunalul a reținut aplicabilitatea dispozițiilor art.

48 din Legea 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009. Chiriașii au dreptul la

despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință

prin îmbunătățirile necesare și utile.

Indiferent dacă

imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii

prevăzută la alin. (1) revine persoanei îndreptățite.

Instanța a reținut

caracterul de lucrări necesare și utile al acestora, precum și faptul că pârâta

nu a contestat raportul de expertiză efectuat în cauză.

În ceea ce privește

cererea reclamantului având ca obiect plata despăgubirilor civile echivalente

cu dobânda legală aplicată la prețul de circulație al apartamentului, instanța

a respins, ca neîntemeiată, această cerere, având în vedere următoarele:

Pe de o parte, legea

specială prevede doar despăgubirea reclamantului pentru valoarea de circulație

a apartamentului asupra căruia a deținut un drept de proprietate legal în baza

Legii nr. 112/1995, iar pe de altă parte, valoarea de circulație a

apartamentului acoperă integral prejudiciul reclamantului, deoarece acesta

obține prețul de piață al imobilului iar nu prețul pe care l-a plătit.

Împotriva acestei

sentințe, au declarat apel pârâții G.L.S. și Ministerul Finanțelor Publice,

fiecare dintre apelanți criticând sentința pentru motive proprii de

nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 17A din 19 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

a fost respins ca nefondat apelul pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și a

fost admis apelul pârâtei G.L.S., sentința apelată fiind schimbată în parte, în

sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii de obligare a pârâtei G.L.S. la

plata cheltuielilor necesare și utile, păstrându-se celelalte dispoziții ale

sentinței apelate.

apelul Ministerului Finanțelor Publice, instanța de apel a reținut următoarele:

Prin dispozițiile

Legii nr. 1/2009 care a modificat și completat Legea nr. 10/2001, s-a stabilit

că restituirea prețului se face de către Ministerul Finanțelor Publice,

calitatea procesuală pasivă fiind statuată în mod clar și fără posibilitatea

unei interpretări contrare. Astfel, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată,

prevede că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se

face de către Ministerul Economiei și Finanțelor din fondul extrabugetar,

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Prin urmare, prin

dispoziții legale speciale s-a derogat de la dreptul comun în materia garanției

pentru evicțiune, consacrată de art. 1337 și urm. C. civ. în aceste condiții,

s-a apreciat că este lipsit de relevanță faptul că pârâta-apelantă nu a fost

parte în contractul de vânzare-cumpărare, față de dispozițiile legale speciale,

consecința fiind că plata prețului se suportă exclusiv de către Ministerul

Finanțelor Publice cu excluderea participării la plata acestor despăgubiri a

Municipiului București prin Primarul General.

Și cel de-al doilea

motiv de apel al Ministerului Finanțelor Publice a fost găsit nefondat.

S-a constatat că prin

Sentința civilă nr. 492/2004 a Judecătoriei Sector 1, rămasă irevocabilă, a

fost admisă cererea reclamantei G.L.S., pârâtul E.N. fiind obligat să-i lase

acesteia în deplină proprietate și posesie, apartamentul dobândit în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1998 și a fost respins ca neîntemeiat,

capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a acestui contract.

Așadar, reclamantul

E.N. a pierdut dreptul de proprietate în urma admiterii acțiunii în

revendicare, apreciindu-se că în cauză sunt astfel îndeplinite prevederile art.

50

1

din Legea nr. 10/2001; instanța de apel a făcut referire la cele

reținute de Curtea europeană a drepturilor omului în Cauza Raicu împotriva

României.

De asemenea, s-a

apreciat că faptul că în Sentința civilă nr. 492/2004 a Judecătoriei sector 1

s-au făcut considerații cu privire la existența unei rele credințe a

vânzătorului și cumpărătorului, este lipsit de relevanță, cât timp în cauză nu

s-a dovedit nerespectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar instanța

sesizată cu acțiunea în revendicare nu putea face referiri și să analizeze buna

sau reaua-credință a vânzătorului și a cumpărătorului.

Astfel, instanța de

apel a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de norma

specială, respectiv, a încheierii contractului cu respectarea prevederilor

Legii nr. 112/1995 și cea a desființării prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă a contractului, având în vedere că printr-o hotărâre

irevocabilă s-a admis acțiunea în revendicare a proprietarului, chiriașul

cumpărător pierzând proprietatea și posesia imobilului.

A fost găsit nefondat

și ultimul motiv de apel, având în vedere că potrivit art. 274 C. proc. civ.

Ministerul Finanțelor Publice este parte căzută în pretenții, astfel că, s-a

apreciat că în mod corect prin sentința apelată s-a dispus obligarea acestui

pârât la plata cheltuielilor de judecată.

apelul formulat de către pârâta G.L.S., instanța de apel a reținut următoarele

considerente:

În ceea ce privește

primul motiv de apel referitor la excepția de necompetență teritorială s-a

apreciat că aceasta este o critică nefondată, deoarece în cauză este incidență

o competență alternativă, reclamantul a avut alegerea între instanțele

deopotrivă competente, conform dispozițiilor art. 9 și 12 C. proc. civ.

Cu privire la cel

de-al doilea motiv de apel, privind aplicabilitatea prevederilor art. 48 din

Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data producerii evicțiunii sau la

momentul introducerii și judecății acțiunii, curtea de apel a constatat că și

această critică este nefondată. Astfel, s-a constatat că la data introducerii

acțiunii și a soluționării acesteia, era în vigoare textul actual al art. 48

din Legea nr. 10/2001, lege de imediată aplicare, text care are următoarea

redactare: chiriașii au dreptul la despăgubire pentru sporul de valoare adus

imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile,

prin alin. (2) stabilindu-se că indiferent dacă imobilul a fost preluat cu

titlu valabil, sau fără titlu, obligația despăgubirii prevăzută la alin. (1),

revine persoanei îndreptățite.

Ultimul motiv de apel

a fost apreciat ca fondat.

Astfel, reclamantul E.N.

a solicitat obligarea pârâtei G.L.S. la plata contravalorii cheltuielilor

necesare și utile, avându-se în vedere sporul de valoare adus imobilului.

Art. 48 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 prevede că posibilitatea solicitării acestor cheltuieli nu o

au decât cei care au calitatea de chiriași în imobilul respectiv, și care, în

această calitate au efectuat respectivele îmbunătățiri.

În acest articol se

statuează astfel că, în fapt: "Chiriașii au dreptul la despăgubire pentru

sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile

necesare și utile".

Având în vedere că

reclamantul E.N., proprietar evins de către pârâta proprietară G.L.S., în urma

admiterii acțiunii în revendicare formulată de către aceasta din urmă, a

efectuat îmbunătățirile la imobilul în cauză, în calitate de proprietar și nu

de chiriaș, și că nici în prezent nu deține calitatea de chiriaș, instanța de

apel a constatat că în cauză nu sunt întrunite condițiile cerute de lege pentru

admisibilitatea acestei cereri.

Față de aceste

considerente, conform art. 296 C. proc. civ. s-a respins ca nefondat apelul

declarat de Ministerul Finanțelor Publice și a fost admis apelul pârâtei

G.L.S., dispunându-se respingerea ca inadmisibilă a cererii de obligare a

pârâtei G.L.S. la plata cheltuielilor necesare și utile, păstrându-se celelalte

dispoziții ale sentinței.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, au formulat recurs, reclamantul E.N. și pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice.

reclamant s-a prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., prin

cererea de recurs solicitând și completarea omisiunii referitoare la

susținerile făcute la termenul la care apelul a fost soluționat, constând în

solicitarea de mărire a câtimii valorii despăgubirilor solicitate de la

Ministerul Finanțelor Publice și de la pârâta G.L.S., deoarece imobilul

expertizat în apel are o valoare mult mai mare și, implicit, îmbunătățirile; la

termenul de azi, în ședință publică, recurentul reclamant, prin apărătorul său

a învederat că nu mai susține această cerere de completare a omisiunilor din

decizia recurată.

În dezvoltarea

criticilor sale, recurentul susține că prin decizia recurată, instanța de apel

a analizat unilateral dispozițiile Legii nr. 1/2009, concluzionând în mod

eronat că reclamantul nu are calitatea de chiriaș, atunci când soluționează

pretenția sa privind restituirea contravalorii îmbunătățirilor; totodată,

curtea de apel a omis să majoreze câtimea despăgubirilor la valoarea expertizei

efectuate în apel.

Or, în opinia recurentului,

noțiunea de chiriaș folosită în dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001,

modificată prin Legea nr. 1/2009, privește categoria foștilor chiriași

cumpărători.

Aceste îmbunătățiri

au fost efectuate în virtutea calității sale de proprietar al imobilului,

imobil care era foarte vechi și pe care ulterior l-a pierdut în acțiunea în

revendicare, caz în care trebuie să fie despăgubit cu contravaloarea lor, iar

aceste despăgubiri trebuie să includă și cheltuielile voluptorii, întrucât, în

caz contrar, cel care l-a evins ar beneficia și de sporul de valoare adus de

reclamant.

Recurentul mai

solicită ca instanța de recurs să determine în sarcina cărui pârât revine

achitarea sumei de care pârâta G. a fost exonerată de instanța de apel.

În ce privește cuantumul

acestor despăgubiri, recurentul învederează că i se cuvine suma cea mai mare

dintre cele stabilite prin expertizele efectuate în cauză.

În baza art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificată și completată prin Legea nr.

1/2009, recurentul este îndreptățit la prețul de piață, preț care include și

valoarea îmbunătățirilor pe care le-a făcut, anume, valoarea cea mai mare

stabilită prin expertizele efectuate în fața ambelor instanțe.

În consecință,

solicită admiterea recursului și obligarea în solidar a pârâților la plata

contravalorii îmbunătățirilor pe care le-a adus imobilului, alături de valoarea

stabilită deja la instanța de fond, corectată cu cea determinată în apel.

Ministerul Finanțelor Publice a fost întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Acesta reiterează

excepția lipsei calității procesuale pasive în susținerea căreia se invocă

principiul relativității efectelor contractului, Ministerul Finanțelor Publice

nefiind parte în contactul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr.

112/1995, ci este terț în raport cu acesta; Ministerul Finanțelor Publice are

doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care au fost vărsate

sumele încasate de Primăria Municipiului București, în urma încheierii acestor

contracte.

Recurentul mai arată

că în conformitate cu dispozițiile art. 1337, art. 1341 și urm. din C. civ.,

solicită să se instituie răspunderea vânzătorului, respectiv, a Primăriei

Municipiului București, prin mandatar SC H.N. SA, pentru evicțiune totală

provenită din fapta unui terț (proprietarul evingător).

Nici dispozițiile

art. 50 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr.

1/2009, nu sunt de natură să determine introducerea în cauză a Ministerului

Finanțelor Publice și să acorde calitate procesuală pasivă acestei instituții,

cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg decât

simpla restituire a prețului la valoarea de piață.

Deposedarea

reclamantului de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, întrunește

condițiile unei tulburări de drept prin fapta unui terț.

Aceasta tulburare de

drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune

totală a vânzătorului, Primăria Municipiului București prin mandatar SC H.N.

SA, față de pretențiile privind restituirea valorii imobilului în cauză la

prețul de circulație.

Prin urmare, în

niciun caz nu poate fi antrenată răspunderea Ministerului Finanțelor Publice,

având în vedere că în prezenta acțiune nu există culpa acestei instituții;

recurentul mai invocă și prevederile art. 1344 C. civ.

Într-un al doilea

motiv de recurs, recurentul susține că instanța de apel a făcut o greșită

aplicare a prevederilor art. 50

1

din Legea 10/2001.

Acest text, presupune îndeplinirea a două condiții:

încheierea contractului cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar cea

de-a doua condiție ca acest contract să fi fost desființat prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă; or, în cauza de față, niciuna dintre

acestea nu este îndeplinită.

Astfel, recurentul

pârât susține că reaua-credință atât a vânzătorului cât și a cumpărătorului nu

poate fi pusă la îndoială, având în vedere că imobilul supus vânzării nu putea

face obiectul Legii nr. 112/1995, fiind preluat de către stat fără un titlu valabil,

aspect reținut în Sentința civilă nr. 492 din 22 ianuarie 2004, pronunțată de

către Judecătoria Sector 1 București.

În același timp, nu

există nicio hotărâre judecătorească prin care să se statueze că reclamantul ar

fi fost de bună-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare; atare

concluzie nici nu ar putea fi stabilită, întrucât cumpărătorul nu a depus

minime diligențe înainte de cumpărare pentru a afla care este titlul în baza

căruia statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului pe care urma

să-l achiziționeze; așa fiind, recurentul învederează că în speța de față,

contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea dispozițiilor Legii

nr. 112/1995.

Totodată, în

aprecierea recurentului, nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiție

imperativă dintre cele enumerate de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

respectiv, contractul să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, prin constatarea nulității absolute a contractului,

astfel încât, nu se poate dispune obligarea Ministerului Finanțelor Publice la

plata sumei reprezentând valoarea de piața a imobilului în cauză.

Într-o a treia

critică, recurentul susține greșita sa obligare la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 1.000 lei, întrucât, chiar dacă se dispune obligarea la

plata prețului de actualizat, nu se verifică cerința culpei sale procesuale

care aparține Primăriei Municipiului București.

Atare soluție decurge

și din interpretarea dispozițiilor art. 1337 C. civ. privind răspunderea pentru

evicțiune a vânzătorului, în timp ce Ministerul Finanțelor Publice nu a dat

dovadă de rea-credință ori neglijență, nu se face vinovat de declanșarea

litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la

plata cheltuielilor de judecată în baza art. 274 C. proc. civ.

În subsidiar,

recurentul învederează că suma la plata căreia a fost obligat cu titlul de preț

de circulație al imobilului, respectiv, suma de 385.759 RON, este mult prea

mare față de realitatea imobiliară actuală, aspect ce este dovedit inclusiv

prin concluziile celei de-a doua expertize tehnice imobiliare, efectuate în

apel, expertiză care a stabilit că valoarea de circulație a imobilului fără

lucrările efectuate de reclamant este de 329.657 RON, adică un preț mai mic

decât cel stabilit prin expertiza de la prima instanță.

Totodată, recurentul

mai arată că a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, obiecțiuni la care

expertul a răspuns, iar în urma acestui răspuns, Ministerul Finanțelor Publice

a formulat un nou punct de vedere al cărui conținut recurentul îl redă în

cuprinsul motivelor de recurs (vechimea clădirii, gradul de uzură al

imobilului, etc).

În consecință,

recurentul consideră că obiecțiunile pe care le-a formulat de vreme ce au fost

admise de instanța de apel, au fost apreciate pertinente și utile soluționării

cauzei, astfel încât trebuiau a fi avute în vedere la stabilirea sumei la plata

căreia a fost obligat.

La termenul de azi,

în ședință publică, intimata pârâtă G.L.S., prin apărător a invocat excepția

nulității recursului reclamantului E.N., în susținerea căreia a învederat că

motivele de recurs dezvoltate de reclamant vizează netemeinicia, iar nu

nelegalitatea hotărârii, astfel că nu pot fi încadrate în prevederile art. 304

C. proc. civ.

Înalta Curte urmează

a respinge excepția nulității căii de atac, având în vedere, pe de o parte că

recurentul reclamant a indicat ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar pe de altă parte, constatând că unele dintre

criticile susținute sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., astfel cum se va arăta în analizarea acestora.

Ambele recursuri

formulate sunt nefondate, potrivit celor ce succed.

reclamant a formulat critici cu o dublă finalitate: pe de o parte, obținerea

contravalorii îmbunătățirilor efectuate la apartamentul de care a cărui

proprietate fost evins (și, corelativ, stabilirea debitorului acestei sume),

iar pe de altă parte, obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la

prețul de piață cel mai mare, stabilit prin expertiza efectuată în apel.

În ce privește

invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte

constată că recurentul l-a menționat în mod formal, întrucât cele dezvoltate cu

titlu de motive de recurs nu pot fi încadrate în această ipoteză care presupune

că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se

sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii,

decizia recurată nefiind criticabilă din acest punct de vedere.

Cu referire la

contravaloarea îmbunătățirilor, recurentul dezvoltă două critici - greșita

interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, precum

și faptul că în conținutul acestora trebuie incluse nu numai lucrările necesare

și utile, ci și cele voluptorii.

Ambele susțineri sunt

nefondate.

Astfel, dată fiind

redactarea clară și precisă a art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, nu se poate susține că legiuitorul a avut în vedere chiriașii

cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, întrucât cele două categorii -chiriași

și chiriași cumpărători nu se suprapun, flecare dintre aceste calități generând

efecte juridice diferite în contextul legii reparatorii sau al măsurilor de

restituire în natură dispuse prin hotărâri judecătorești.

Pe de altă parte,

conceptul de chiriaș cumpărător nu are o conotație specifică în formularea

Legii nr. 10/2001, ci reprezintă o exprimare descriptivă pentru categoria

proprietarilor în baza Legii nr. 112/1995.

Distincția dintre

cele două noțiuni este realizată și în cadrul prevederilor art. 50 alin. (2) și

alin. (2

1

), precum și a art. 50

1

din Legea nr. 10/2001,

republicată; astfel, în aceste norme se face referire fie la noțiunea de

proprietari în baza Legii nr. 112/1995, fie la noțiunea de chiriași ale căror

contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, ceea ce este întru-totul riguros, de vreme ce

desființarea contractului (înțeleasă în sensul nulității, așa cum se va detalia

ulterior), atrage după sine și repunerea în situația anterioară încheierii

contractului desființat, situație anterioară care, din perspectiva

cumpărătorului, era aceea de chiriaș; însă, același raționament nu este valabil

în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare nu a fost constatat nul, ci

cauza "desființării" este producerea evicțiunii prin revendicarea

formulată de proprietarul anterior preluării imobilului, context în care se

folosește noțiunea de "proprietari în baza Legii nr. 112/1995".

Constatările

anterioare sunt justificate și din perspectiva art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, întrucât numai proprietarii în baza Legii nr. 112/1995 vor fi

despăgubiți cu prețul de piață al imobilului, iar nu doar cu prețul actualizat,

precum în cazul chiriașilor (calitate în care sunt repuși cumpărătorii în urma

constatării nulității contractului).

În plus, noțiunea de

preț de piață este exhaustivă pentru cuantumul despăgubirilor ce pot fi

acordate proprietarilor în baza Legii nr. 112/1995 evinși în acțiunea în

revendicare, întrucât ea cuprinde și contravaloarea îmbunătățirilor efectuate

la imobil, prețul de piață fiind contravaloarea bunului în starea în care se

găsește și care poate fi efectiv încasată la momentul încheierii unui act juridic

de înstrăinare cu titlu oneros, potrivit raportului cerere ofertă de pe piața

imobiliară; în acest caz, dacă acestea există, în prețul de piață pot intra și

cheltuielile voluptorii (nu doar cele necesare și utile), ceea ce, în contextul

aplicării art. 48 este exclus, legea specială neprevăzând și o asemenea

componentă a despăgubirilor ce pot fi obținute de chiriașii din imobilele

restituite foștilor proprietari.

Totodată, având în

vedere modalitatea de redactare a întregului art. 48 din lege, precum și economia

întregului act normativ, reiese cu evidență faptul că textul este aplicabil în

cadrul procedurii derulate în baza prevederilor Legii nr. 10/2001, în cazul în

care un imobil restituit persoanei sau persoanelor îndreptățite este ocupat de

chiriași; ca atare, textul este incident atunci când măsura restituirii în

natură se acordă prin dispoziție motivată de soluționare a notificării de către

entitatea notificată ori în cadrul procedurii judiciare de contestare a unei

asemenea dispoziții, în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

precum și prin soluționarea unei cereri în justiție întemeiată pe Decizia nr.

XX/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în

recurs în interesul legii; în consecință, nu intră în discuție aplicarea lui

atunci când restituirea în natură decurge din admiterea acțiunii în revendicare

soluționată între fostul proprietar, deposedat abuziv de stat anterior anului

1989, și proprietarul în baza Legii nr. 112/1995.

În acest context,

art. 48 din lege nefiind aplicabil în speță pentru că reglementează un alt

raport juridic decât cel dedus judecății, s-ar pune problema remediului în

drept pe care proprietarul în baza Legii nr. 112/1995 l-ar avea la îndemână

pentru recuperarea cheltuielilor necesare, utile (și chiar voluptorii), or,

acest remediu îl reprezintă dispozițiile art. 50

1

din Legea nr.

10/2001, republicată, așa cum deja s-a arătat, în ce privește elementele

componente ale prețului de piață.

Referitor însă la

îmbunătățiri (cheltuieli necesare și utile), Înalta Curte constată că prin

soluția primei instanțe, intimata pârâtă G.L.S. este cea care (cu aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 48) a fost obligată la plata acestora către

reclamant, îmbunătățiri care au fost deduse din prețul de piață al imobilului a

cărui plată a fost pusă în sarcina pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, în

aplicarea dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Apelul pârâtei a fost

admis, astfel că cererea îndreptată împotriva sa a fost respinsă ca

inadmisibilă prin decizia recurată; pe de altă parte, apelul pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice a fost respins ca nefondat, în timp ce

reclamantul nu a formulat apel incident în condițiile art. 293 C. proc. civ.

(întrucât, față de soluția primei instanțe nu avea interes să formuleze un apel

principal); ca atare, o astfel de critică (decurgând din solicitarea formulată

prin motivele de recurs de a se stabili debitorul obligației de restituire a

îmbunătățirilor) nu poate fi primită în recurs, fiind susținută omisso medio;

în puls, instanța de apel era ținută de apelurile cu care a fost învestită ca

și de respectarea regulii non reformatio in pejus, astfel că nu era posibilă

obligarea pârâtului Ministerului Finanțelor Publice la întregirea prețului de

piață și cu această componentă constând în îmbunătățiri (cheltuieli necesare și

utile).

În sfârșit, și ultima

critică a recurentului reclamant este nefondată, având în vedere aceleași

considerente referitoare la neînvestirea instanței de apel cu un apel incident

prin care să fi solicitat acordarea unei sume superioare cu titlu de preț de

piață, sumă care ar fi rezultat din efectuarea unei noi expertize în apel; și

de această dată, este valabil argumentul neagravării situației pârâtului

Ministerul Finanțelor Publice în propria sa cale de atac, astfel că, acesta nu

putea fi obligat la plata prețului de piață - contravaloarea în lei a sumei de

90.682 euro stabilită prin expertiza din apel, față de cea de 88.620 euro

(contravaloare în lei), stabilită prin expertiza de la prima instanță (dosar

fond).

formulat de Ministerul Finanțelor Publice este nefondat.

În ce privește

criticile ce au ca obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâtului recurent, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a

confirmat că instituția publică menționată are calitatea de parte obligată în

raportul juridic soluționat în cauză, având în vedere dispozițiile derogatorii

ale legii speciale, norme care înlătură de la aplicare dispozițiile dreptului

comun în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

În acest sens, art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede că restituirea prețului de piață

(ipoteza de la art. 50 alin. (2

1

), la care textul face trimitere și

care interesează în speță) se realizează de către Ministerul Finanțelor Publice

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995, cu modificările ulterioare.

Contrar celor susținute de recurent, această

obligație de dezdăunare a cumpărătorului evins nu revine, în acest caz,

vânzătorului (potrivit soluției din dreptul comun) ci Ministerului Finanțelor

Publice, întrucât legea specială instituie prin norma derogatorie invocată, o

subrogație legală a persoanei debitorului obligat la restituirea prețului de

piață; rațiunea adoptării de către legiuitor a unei norme speciale este tocmai

aceea de a edicta o altă soluție față de cea consacrată deja de dreptul comun,

normă care, prioritară fiind, face inaplicabile dispozițiile dreptului comun.

Această prevedere

legală își are justificare în respectarea unei simetrii între destinația finală

a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de

preț de la chiriașii cumpărători și sursa fondurilor pentru restituirea către

aceștia a prețului de piață (sau a celui actualizat, după caz), pentru cazul

producerii evicțiunii (ori al constatării nulității contractului, în cealaltă

ipoteză), precum în speță - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13

alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Pornind de la cele

corect reținute de instanțele de fond, se constată că în cauză se verifică

premisa răspunderii pentru evicțiune, dată fiind tulburarea de drept produsă

reclamantului prin admiterea acțiunii în revendicare formulată de moștenitorii

proprietarilor reali ai apartamentului ce le-a fost înstrăinat în baza Legii

nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 martie 1998, evicțiune

care se reglează nu după dispozițiile dreptului comun, ci ale art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Producerea evicțiunii

rezultă din Sentința civilă nr. 492 din 22 ianuarie 2004 a Judecătoriei sector

1, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7693 din 2 octombrie 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Prin Sentința civilă

nr. 492 din 22 ianuarie 2004 a fost admisă în parte acțiunea în revendicare

prin comparare de titluri promovată de reclamanta G.L.S., în contradictoriu cu

pârâtul E.N., Municipiul București și SC H.N. SA, iar reclamantul din prezenta

cauză a fost obligat să lase fostei proprietare în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul situat în București. De asemenea, prin aceeași

sentință a fost respins, în mod irevocabil, capătul de cerere privind nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare din 18 martie 1998.

Așa cum deja s-a

arătat, contrar celor susținute de recurentul cauzei, având în vedere că

apartamentul în legătură cu care poartă pricina de față face parte dintre cele

cu privire la care a fost adoptată o legislație reparatorie de statului român,

întrucât acesta a fost preluat de la autorul proprietarei prin Decretul nr.

111/1951 și Decizia nr. 1301/1953, pentru soluționarea cererii deduse judecății

nu sunt aplicabile prevederile dreptului comun (art. 1337 și urm. C. civ.), ci,

în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, cele din cuprinsul

legii speciale, anume art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată prin Legea nr. 1/2009.

Înalta Curte

apreciază că instanța de apel în mod legal a confirmat aplicarea acestui text

în speța de față.

Astfel, art. 50

1

din legea specială prevede: "Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare."

Cum corect indică și

recurentul, premisele acestui text presupun: încheierea contractului de vânzare-cumpărare

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar și desființarea prin

hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă a acestui contract, Înalta

Curte constatând însă că instanțele de fond în mod legal au reținut că ambele

cerințe ale textului sunt îndeplinite în cauză.

Norma are o redactare

defectuoasă, întrucât cele două condiții par a nu putea fi întrunite cumulativ,

deoarece, pe de o parte, un contract încheiat cu respectarea condițiilor legii

nu poate fi "desființat" (dacă se are în vedere că accepțiunea

noțiunii este nulitatea), iar pe de altă parte, noțiunea de desființare a unui

contract nu există ca sancțiune de drept material; în consecință, Înalta Curtea

apreciază că "desființarea" nu poate fi înțeleasă decât ca o cauză de

ineficacitate a actului juridic, ceea ce este o noțiune de gen, nulitatea (de

ex.) fiind o cauză de ineficacitate (și altele, ce nu interesează cauza), prin

urmare, o specie a genului.

Întrucât, dacă

potrivit dreptului comun, un contract încheiat cu respectarea dispozițiilor

legii care cârmuiește încheierea sa valabilă, nu poate fi anulat, reiese că

este exclusă nulitatea drept cauză de ineficacitate a contractului de

vânzare-cumpărare avută în vedere de norma analizată, contrar celor susținute

prin motivele de recurs.

Așa fiind, rezultă

că, singura cauză de ineficacitate care să facă textul aplicabil, este

caducitatea actului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

(cu respectarea condițiilor ei), situație ce se verifică în ipoteza admiterii acțiunii

în revendicare, formulată de proprietarul deposedat abuziv (sau chiar fără

titlu valabil) de către stat împotriva cumpărătorului în temeiul Legii nr.

112/1995 (precum în speță), sau în situația în care acesta nu a fost atacat cu

acțiune în nulitate, ceea ce permite prezumția respectării condițiilor pentru

valabila sa încheiere, prin efectul împlinirii termenului special de

prescripție instituit prin dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001.

În același timp, se

constată că textul analizat folosește formularea "proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate", ceea ce

înseamnă (contrar susținerilor din motivele de recurs) că premisa aplicării lui

este valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât numai în aceste

condiții cumpărătorul pierde posesia în calitatea sa de proprietar.

În plus, Înalta Curte

observă și existența unui argument de interpretare sistematică și istorico-teleologică

a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 (modificată prin Legea nr. 1/2009) ce

conduce, de asemenea, la confirmarea aplicabilității în cauză a prevederilor

art. 50

1

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, art. 50 alin.

(2) din lege dispune: "Cererile sau acțiunile injustiție privind

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, sunt

scutite de taxe de timbru."

Totodată, art. 50

alin. (2

1

) din același act normativ (introdus prin Legea nr. 1/2009)

prevede: "Cererile sau acțiunile injustiție având ca obiect restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru."

Deși cele două norme

au ca obiect stabilirea regimului fiscal al formulării unor cereri și acțiuni

în justiție, prevăzând facilitatea scutirii de plata taxelor judiciare de

timbru, se poate stabili concluzia că la momentul anului 2009, când a fost

introdus art. 50 alin. (2

1

) prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul

admite coexistența celor două tipuri de acțiuni ai căror titulari sunt

cumpărătorii în baza Legii 112/1995:

- Cererile sau

acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de

chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, și

- Cererile sau

acțiunile în justiție având ca obiect restituirea prețului de piață al

imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995.

În prima situație,

norma legală are în vedere terminologia corectă a raporturilor juridice de după

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare, prin aplicarea

efectului repunerii părților în situația anterioară, întrucât calitatea

precedentă a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995 este aceea de chiriași,

astfel cum norma îi desemnează pe destinatarii ei.

Pe când în cealaltă

ipoteză - art. 50 alin. (2

1

) coroborată cu art. 50

1

,

legiuitorul însuși îi indică pe beneficiarii normei, ca fiind proprietarii în

baza Legii nr. 112/1995, potrivit circumstanțierilor deja stabilite prin

prezenta decizie.

Drept urmare,

constatându-se că intimații reclamanți întrunesc premisele aplicării art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în mod

legal instanța de apel a confirmat soluția acordării prețului de piață al

apartamentului, în sumă de 385.759 RON, conform expertizei efectuate la prima

instanță.

Pe de altă parte,

Înalta Curte constată că, la acest moment nu poate fi reluată dezbaterea asupra

respectării sau eludării dispozițiilor Legii nr. 112/1995, astfel cum

recurentul pârât pretinde prin motivele de recurs, întrucât prin hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă a fost respinsă cererea în constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Chiar dacă Ministerul

Finanțelor Publice nu a fost parte în litigiul soluționat irevocabil prin 7693

din 2 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și

de proprietate intelectuală, (ceea ce ar putea genera susținerea

inopozabilității acesteia), astfel cum deja s-a arătat, în această evicțiune

specială, prin dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 se

instituie o subrogație legală a persoanei debitorului obligat la restituirea prețului

de piață de la Municipiul București - vânzător, la Ministerul Finanțelor

Publice; ca atare, această normă îl plasează pe recurent în categoria avânzilor

cauză în raport cu hotărârea judecătorească prin care s-a confirmat

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, ce se bucură de puterea

lucrului judecat.

În ce privește

obligarea de prima instanță a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată

efectuate de către reclamant, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod

legal a constatat că tribunalul a făcut aplicarea criteriului culpei procesuale

consacrat implicit prin dispozițiile art. 274 C. proc. civ., culpa procesuală

fiind o noțiune distinctă de cea a culpei în raportul juridic obligațional,

raportul de drept material în cauză concretizând, de altfel, o răspundere

obiectivă a statului de dezdăunare a cumpărătorilor în baza Legii nr. 112/1995

care au fost evinși de foștii proprietari.

Caracterul prea

oneros al sumei stabilite și acordate de prima instanță cu titlu de preț de

piață, în termenii art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, republicată, nu

mai poate fi invocată la acest moment, în sensul omologării sumei stabilite

prin expertiza efectuată în apel la solicitarea pârâtei G.L.S., întrucât

Ministerul Finanțelor Publice nu a formulat prin motivele de apel astfel de

critici pentru a-și putea însuși proba celuilalt apelant, critica fiind, prin

urmare, invocată omisso medio direct în recurs.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București.

Respinge recursurile

declarate de reclamantul E.N. și de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București împotriva

Deciziei nr. 17A din 19 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, ca nefondate.

Irevocabilă.

Procesat de GGC - CL