ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1096/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1096/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin cererea

formulată la data de 16 ianuarie 2008, reclamanta N.A.L. a chemat în judecată

pe pârâții Municipiul București prin Primarul General și V.I.O. pentru a se

constata că statul nu a efectuat o preluare cu titlu valabil a imobilului

situat în București, la data naționalizării, pârâții urmând să fie obligați să

îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că este unica moștenitoare a defunctului său tată

G.M. decedat la 8 februarie 1988, moștenitor testamentar al numitului I.C.E.

proprietar al imobilului de la care acesta a fost naționalizat ilegal, iar

pârâta este succesoarea mamei sale decedate, V.E., care a cumpărat în temeiul

Legii nr. 112/1995 apartamentul de la stat.

În drept au fost

invocate prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, precum și dispozițiile

constituționale și respectiv art. 480 și 483 C. civ.

Pe cale

reconvențională, pârâta a solicitat a se constata existența dreptului său de

proprietate asupra apartamentului nr. 4 situat în sector 2 dobândit cu bună

credință, fiind incidentă prescripția achizitivă de la 10 la 20 de ani.

La aceeași dată,

pârâta a chemat în garanție Municipiul București prin Primarul General și

Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând contravaloarea

de circulație a imobilului, suma definitivă urmând a fi stabilită printr-o

expertiză de evaluare, reprezentând prețul, cât și excedentul de valoare al

imobilului, și eventualele fructe solicitate de reclamantă.

Statul Român prin

Ministerul Economiei și Finanțelor a solicitat chemarea în garanție a SC A. SA

pentru restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la

încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996 la valoarea

reactualizată a imobilului și nu la aceea achitată la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare conform prevederilor art. 41 din Normele metodologice

de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Prin Sentința civilă nr. 466 din 27 martie 2009

pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr.

39929/3/2008, s-au respins ca nefondate excepțiile lipsei de interes, a

inadmisibilității capătului 1 și 2 din acțiunea principală și ca neîntemeiată

excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București pe capătul

de cerere privind revendicarea; totodată, s-a constatat prescris dreptul de

opțiune succesorală a autorului reclamantei față de moștenirea defunctului

I.C.E. și în consecință, s-a constatat că reclamanta nu are calitate procesuală

activă privind revendicarea pe calea dreptului comun, fiind respinsă acțiunea

pe acest temei, pe ambele capete de cerere și a fost admisă excepția

prescripției achizitive a dreptului de proprietate de 10 ani față de imobil, în

patrimoniul pârâtei reclamante V.I.O., fiind respinsă ca rămasă fără obiect,

cererea reclamanților și cererea de chemare în garanție a chemaților în

garanție Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor și SC A. SA.

Prin Decizia civilă

nr. 329/A din 11 mai 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a

admis apelul declarat de apelanta-reclamantă-pârâtă N.A.L., a desființat

sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță -

Tribunalul București.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că reclamanta are calitate procesuală activă privind

revendicarea pe dreptul comun, întrucât prin Sentința civilă nr. 4251 din 6

martie 1998 pronunțată în Dosarul nr. 7169/1997 al Judecătoriei sectorului 2

București, definitivă și învestită cu formulă executorie a fost admisă acțiunea

reclamantei N.L.A., fiind obligați pârâții C.G.M.B. și SC A. SA să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 4 de la etajul 2

al imobilului situat în București, hotărâre ce a fost înscrisă în registrul de

inscripțiuni și transcripțiuni din 21 mai 1998, fiind recunoscut astfel

reclamantei privind calitatea de proprietar asupra imobilului.

Curtea a apreciat

fondată critica privind contradictorialitatea considerentelor hotărârii

atacate, având în vedere că pe de o parte instanța de fond a constat lipsa

calității procesuale active a reclamantei, iar pe de altă parte a admis

excepția prescripției achizitive a dreptului de proprietate în condițiile

uzucapiunii de 10 - 20 ani, față de imobilul în litigiu în patrimoniul pârâtei

- reclamante V.I.O..

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs V.I.O., recurs ce a fost respins ca nefondat prin

Decizia nr. 4445 din 26 mai 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Prin încheierea de

ședință din data de 5 iunie 2012, tribunalul a respins excepția lipsei de

interes a capătului 1 de cerere și inadmisibilității capătului 1 de cerere prin

care s-a solicitat constatarea lipsei valabilității titlului statului asupra

imobilului în litigiu, invocate de pârâtul Municipiul București prin primarul

general și de pârâta reclamantă V.I.O. ca neîntemeiate; a respins excepția

inadmisibilității capătului 2 de cerere prin care s-a solicitat revendicarea

imobilului invocate de pârâta reclamantă, ca neîntemeiată; a admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București prin

Primarul general pe capătul 2 de cerere prin care s-a solicitat revendicarea

imobilului; a unit cu fondul excepția lipsei calității procesuale a reclamantei

și a prorogat discutarea excepțiilor invocate prin cererea de chemare în

garanție, cu motivările cuprinse în încheierea de ședință de la acea dată.

Prin Sentința civilă

nr. 2060 din 19 noiembrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de

pârâtă ca intrată sub puterea lucrului judecat, a admis cererea formulată de

reclamanta N.A.M., a constatat nevalabilitatea titlului statului și a obligat

pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul din

București, sector 2.

A respins cererea

reconvențională formulată de pârâtă ca neîntemeiată, a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a chematului în garanție Municipiul București prin

primarul General pe cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție

Ministerul Finanțelor Publice formulată de pârâtă, a admis cererea de chemare

în garanție a chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice astfel cum a

fost precizată de pârâtă și a obligat chematul în garanție Ministerul

Finanțelor Publice la plata către pârâtă a sumei de 313.970 euro, reprezentând

valoarea de circulație a imobilului în litigiu. A respins cererea de chemare în

garanție formulată în contradictoriu cu chematul în garanție SC A. SA.

Prin Decizia civilă

nr. 251A din data de 17 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de

apelanta-pârâtă-reclamantă V.I.O. și apelanții - chemați în garanție Ministerul

Finanțelor Publice și Municipiul București prin Primarul. A admis apelul

declarat de apelantul chemat în garanție Municipiul București prin Primarul

General împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința apelată, a

respins capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului, ca fiind lipsit de interes. S-au păstrat celelalte dispoziții ale

sentinței.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

În ceea ce privește

soluționarea acțiunii în revendicare formulată de către fostul proprietar în

contradictoriu cu chiriașii cumpărători, dobânditori în condițiile Legii nr.

112/1995, Curtea a reținut că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție s-a recunoscut posibilitatea formulării unei acțiuni în

revendicare, atunci când reclamantul invocă un "bun" în sensul

Convenției deoarece "nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

și trebuie să i se asigure accesul la justiție".

Instanța supremă

consideră însă că "este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția

europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori

securității raporturilor juridice".

Prin urmare, pentru a

exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul

Articolului 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție, este necesar,

potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (obligatorie

pentru statele semnatare ale Convenției, în egală măsură ca și normele

acesteia), să fie vorba de un bun actual al acesteia, aflat în patrimoniul său,

calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre

judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând

în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a

bunului în materialitatea sa.

În jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reține că un reclamant

nu poate pretinde o încălcare a articolului 1 din Primul Protocol, decât în

măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile"

sale, în sensul acestei prevederi.

Noțiunea de

"bunuri" (autonomă, în sensul jurisprudenței citate) poate cuprinde

atât "bunuri actuale", cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe,

în baza cărora reclamantul poate pretinde că are cel puțin o "speranță

legitimă" de a obține folosința efectivă a unui drept de proprietate.

În speță,

intimata-reclamantă a făcut dovada recunoașterii calității sale de proprietar

asupra imobilului în litigiu printr-un act emis de puterea judecătorească și,

în consecință, calitatea de "bun" în sensul Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Astfel, prin Sentința

civilă nr. 4251 din 6 martie 1998 pronunțată în Dosarul nr. 7169/1997 al

Judecătoriei sectorului 2 București, s-a dispus restituirea către reclamantă a

apartamentului nr. 4, din imobilul din București, sector 2. Această hotărâre

judecătorească are ca efect recunoașterea, indirect și cu efect retroactiv, a

dreptului de proprietate al intimatei reclamante asupra bunului său, ceea ce îi

conferă "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție.

Efectul pozitiv al

puterii lucrului judecat, constituie un principiu ce are la bază regula că o

constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie

contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare

uniformă a justiției.

Astfel, deși în speță

nu există autoritate de lucru judecat față de Sentința civilă nr. 4251 din 6

martie 1998 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, deoarece litigiul

nu s-a purtat în contradictoriu cu apelanta pârâtă din prezenta cauză (V.I.O.),

nu poate fi ignorat faptul că în cadrul acelui litigiu s-a recunoscut în mod

irevocabil calitatea de proprietar a intimatei reclamante asupra imobilului în

litigiu și dreptul acesteia la restituirea în natură a bunului.

Prin urmare, în

considerarea prezumției de validitate (res iudicata pro veritate habetur) de

care se bucură această hotărâre și a securității raporturilor juridice, Curtea

apreciază că aceste statuări nu mai pot fi contrazise sau infirmate în

prezentul proces, astfel încât intimata reclamantă este titulara unui "bun

actual" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, ocrotit

de această normă.

Astfel, nu mai poate

fi pusă în discuție calitatea procesuală activă a intimatei reclamantei și

dreptul acesteia de proprietate asupra imobilului în litigiu. De asemenea,

apare ca lipsită de relevanță și analiza titlului statului. În argumentarea

acestei soluții se are în vedere că în cauza Atanasiu și alții contra României

(hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010), s-a

arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a

nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate

valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a

încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii

procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea

acestor reparații (parag. 141, 142 și 143).

Având în vedere că

prin Sentința civilă nr. 4251 din 6 martie 1998 pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu

către intimata reclamantă, aceasta este titulara unui "bun actual" și

nu mai justifică un interes în constatarea nevalabilității titlului statului

Pe de altă parte,

conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin imobile preluate în mod

abuziv se înțelege, printre altele, imobilele naționalizate prin Decretul nr.

92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările

ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor

industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin

alte acte normative de naționalizare.

Prin urmare și în

raport de această reglementare expresă și de situația juridică a imobilului

revendicat prin acțiune (imobil naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950),

intimata reclamantă nu justifică un interes pentru constatarea pe cale

judecătorească a nevalabilității titlului statului asupra imobilului, ea fiind

deja titulara unui "bun actual", ocrotit de art. 1 din Protocolul nr.

1 la Convenție, astfel cum s-a arătat, criticile formulate de pârâtul Municipiul

București prin Primarul General fiind întemeiate sub acest aspect.

În ceea ce o privește

pe apelanta pârâtă V.I.O., aceasta beneficiază la rândul ei de protecția

dreptului său, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție,

întrucât, prin Decizia civilă nr. 1169 din 6 iunie 2002 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă în Dosarul nr. 1616/2002, rămasă

irevocabilă prin Decizia nr. 2539/2002 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă, s-a respins acțiunea intentată de N.L.A. în

contradictoriu cu V.E., CGMB și SC A. SA privind constatarea nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996. În această situație,

titlul de proprietate al apelantei pârâte asupra imobilului în litigiu, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996, s-a consolidat,

conferindu-i un "bun actual" în sensul convenției.

În aceste condiții,

s-a analizat în continuare în ce măsură privarea de proprietate a intimatei

reclamante, prin înstrăinarea bunului lor de către stat chiriașilor, corespunde

cerințelor primului alineat al art. 1 din Protocolul 1, respectiv dacă această

"ingerință" a statului este prevăzută de legea internă, este

justificată de o cauză de utilitate publică și dacă există un just echilibru

între cerințele protejării unui interes general al comunității și imperativul

protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei

compensații rezonabile și efective în schimbul bunului de care a fost

deposedat.

Această analiză a fost

deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele pilot

soluționate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României,

Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1

decembrie 2005, Porțeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006),

ale căror concluzii au fost reluate în hotărârile date în cauzele ulterioare.

Dacă în ceea ce

privește îndeplinirea primelor două cerințe, Curtea Europeană a reținut că

acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României, parag.

49 și 50), în privința proporționalității ingerinței Curtea a ajuns la

concluzia contrară.

Astfel, Curtea a

statuat că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia,

chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de

proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri,

reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenție (Cauza Străin contra României, parag. 39 și 59). În această cauză,

Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea

acestuia să vândă chiriașilor un bun naționalizat în mod abuziv, de vreme ce

legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul

statului (Hotărârea în Cauza Străin, citată anterior, parag. 47).

În speța de față,

intimata reclamantă deține în patrimoniu un "bun actual", constituit

prin Sentința civilă nr. 4251 din 6 martie 1998 pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului

situat în București, sector 2.

În acest context,

încălcarea dreptului de proprietate al intimatei reclamante nu poate fi

remediată efectiv și eficient în contextul legislației speciale interne, având

în vedere procedura greoaie și de durată pe care acestea ar trebui să o

parcurgă în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Legea

nr. 165/2013.

În ceea ce privește

măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10/2001, natura

acestora și procedura stabilirii lor a suferit numeroase modificări, iar

acordarea efectivă a despăgubirilor cuvenite proprietarilor deposedați de

bunuri în perioada regimului comunist a fost supusă unor amânări repetate, care

conduc la privarea îndelungată acestor persoane de orice despăgubire.

În prezent, măsurile

reparatorii prin echivalent cuvenite persoanelor deposedate de bunuri în

perioada regimului comunist au suferit noi modificări prin Legea nr. 165/2013,

care reglementează compensarea prin puncte, ca singură măsura reparatorie în

echivalent, precum și o altă procedură de stabilire și acordare efectivă a

acestor măsuri compensatorii, de natură a prelungi acordarea efectivă a

despăgubirilor.

Prin urmare,

respingerea acțiunii în revendicare a intimatei reclamante ar echivala cu o

lipsire de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate,

întrucât chiar în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a

reținut că măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt

încă iluzorii.

În ceea ce privește

lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, sunt elocvente constatările pe

care Curtea Europeană a Drepturilor Omului le-a făcut în cauza Faimblat

împotriva României (Hotărârea din 13 ianuarie 2009, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 141/6.03.2009). De asemenea, Curtea a constatat deja că

părților interesate nu le-a fost oferită nicio garanție în ceea ce privește

durata sau rezultatul acestei etape a procedurii (Matache și alții împotriva

României (reparație echitabilă), cererea nr. 38.113/02, parag. 17 - 19,

Hotărârea din 17 iunie 2008).

Toate aceste

argumente, deduse din practica instanței europene în domeniul restituirii

imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că intimata reclamantă este în

imposibilitatea de a-și recupera bunul. În lipsa unei despăgubiri, singura

soluție pentru a înlătura privarea de proprietate la care intimata reclamantă

este supusă în mod continuu este înlăturarea dispozițiilor legii interne, ca

efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și aplicarea directă a

Convenției Europene a Drepturilor Omului și a jurisprudenței instanței

europene.

Cum, în prezenta

cauză, intimata reclamantă se găsește în situație similară, deoarece are un

"bun actual" în sensul Convenției, există o ingerință în dreptul la

respectarea dreptului său manifestată prin vânzarea de către stat a imobilului

către chiriaș, această ingerință a rupt echilibrul just dintre protecția

proprietății reclamantei și cerințele interesului general, iar repararea

acestui dezechilibru nu se poate realiza prin mecanismele legilor speciale

interne de reparație, Curtea de apel sesizată cu soluționarea prezentului apel

conchide că restituirea în natură a imobilului către intimata reclamantă este

unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin

vânzarea imobilului către chiriaș.

Acesta din urmă nu

poate invoca încălcarea dreptului său de proprietate decurgând din contractul

de vânzare-cumpărare neanulat, deoarece are la dispoziție calea dreptului comun

pentru recuperarea prețului de piață a imobilului. Astfel, Legea nr. 1/2009

permite recurentei pârâte fost chiriaș, cumpărător în temeiul Legii nr.

112/1995, să obțină o reparație integrală a pierderii bunului, prin obligarea

statului, pe calea dreptului comun, la restituirea prețului de piață al

imobilului, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

De altfel, chiar în

cadrul prezentului litigiu, pe calea cererii de chemare în garanție, apelanta

pârâtă a solicitat valoarea de circulație a imobilului.

Această soluție este

în acord și cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

Secțiile Unite, în dispozitivul căreia se stabilește, în caz de neconcordanță,

prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în raport cu dispozițiile

legii interne. În ceea ce privește partea finală a dispozitivului, care

condiționează această prioritate prin aceea de a nu se aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, Curtea consideră că

prin intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009 (ulterioară deciziei în interesul

legii), riscul încălcării dreptului de proprietate al cumpărătorului este

eliminat, în condițiile în care acesta are posibilitatea obținerii valorii de

piață a imobilului în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun.

Noua reglementare

schimbă ipoteza avută în vedere de Curtea Europeană în cauza Raicu împotriva

României. În acea cauză Curtea Europeană a reținut că, în virtutea unei

hotărâri judecătorești definitive, reclamantei i s-a recunoscut dreptul său de

proprietate asupra apartamentului în cauză, jurisdicțiile interne considerând

că a fost de bună credință la data încheierii contractului de vânzare a

apartamentului. Curtea a mai observat că reclamantei nu i s-a acordat nicio compensație

pentru apartamentul de care a fost privată ca urmare a anulării hotărârii

sus-menționate de către Curtea Supremă de Justiție în cadrul recursului în

anulare. S-a mai reținut că o eventuală acțiune în rambursarea prețului plătit

și a cheltuielilor necesare și utile efectuate cu apartamentul nu ar fi putut

duce la acordarea unei compensații care să fie în mod rezonabil în raport cu

valoarea «pecuniară» a apartamentului de care a fost privată, deoarece

reclamanta nu dispunea de o cale internă de recurs care să-i fi permis să

compenseze diferența dintre prețul de cumpărare actualizat și valoarea bunului

la data hotărârii pronunțată în recursul în anulare (Cauza Raicu împotriva

României, Hotărârea din 19 octombrie 2006, parag. 38).

Or, Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, reglementează tocmai o

asemenea cale, pe care, de altfel, astfel cum s-a arătat anterior, apelanta

pârâtă din prezenta cauză a și urmat-o chiar în cadrul litigiului de față,

pentru a obține valoarea actuală de piață a imobilului.

Apelanta reclamantă

nu poate invoca buna credință, pentru a paraliza acțiunea în revendicare și să

păstreze, pe cale de consecință, imobilul în litigiu.

Din prevederile art.

1898 alin. (1) C. civ. reiese că buna-credință presupune o eroare din partea

unei persoane, însă această eroare nu decurge din simpla ignoranță pur

subiectivă a celui care se prevalează de ea, ci numai dintr-o aparență

înșelătoare suficient de credibilă.

În literatura de

specialitate s-a arătat că buna-credință aptă să producă efecte juridice,

permițând celui interesat să scape de rigorile legii, constă în credința

eronată în existența unei situații juridice regulate.

Reaua-credință constă

în atitudinea celui care se prevalează de o situație căreia el îi cunoaște sau

trebuia să-i cunoască viciile. În legătură cu intensitatea erorii din care

decurge buna-credință, în doctrină s-a arătat că "dobânditorul trebuie

considerat de rea-credință dacă a putut avea cel mai mic dubiu asupra

drepturilor autorului său" și că "acest dubiu care exclude

buna-credință există dacă posesorul are cunoștință că un terț este sau pretinde

să fi fost proprietarul imobilului pe care îl preia în posesie".

În speță, apelanta

pârâtă subdobânditoare, care a cumpărat de la stat un bun despre care știa sau

trebuia să știe că a fost preluat de statul comunist în condiții notorii de

forță, prin abuz, iar nu în condiții obișnuite, a achiziționat în condiții

discutabile din punct de vedere juridic care exclud buna sa credință.

În acest caz, notorietatea

abuzurilor comise de statul comunist cu ocazia "distrugerii proprietății

private" dă naștere unei prezumții simple de preluare a imobilului cu un

titlu discutabil, în marea majoritate a cazurilor acesta fiind nevalabil.

Având în vedere

aspectele învederate, Curtea a apreciat că orice subdobânditor al unui imobil

preluat de stat în perioada comunistă prin "modurile specifice de

dobândire a proprietății socialiste", și mai ales chiriașii care locuiau

în astfel de imobile, iar ulterior le-au achiziționat de la stat în baza Legii

nr. 112/1995, cum este și cazul din speța de față, trebuiau sau puteau să aibă

un dubiu, o îndoială cu privire la legalitatea titlului statului asupra acelui

bun, adică asupra însăși aparenței în drept, simpla lor ignoranță afirmată

nefiind suficienta pentru a-i conferi statutul de dobânditor de bună-credință.

În speță, apelanta

pârâtă s-a încrezut în valabilitatea dreptului de proprietate al statului. Nu

poate fi reținută aparența de proprietar a statului, existența unei legi care

permitea cumpărarea bunului de către chiriaș, apelanta pârâtă achiziționând

bunul de la stat în niște condiții care nu sunt ireproșabile, deoarece, pe de o

parte, s-a angajat fără precauțiuni în cumpărarea unui imobil preluat de statul

comunist în condiții notoriu dubioase din punct de vedere juridic, iar pe de

altă parte orice om rezonabil (acesta fiind "etalonul" la care

trebuie să se raporteze oricine invoca eroarea comună și invincibilă ca mod de

dobândire a proprietății) trebuia să se aștepte să apară măsurile reparatorii

despre care se vorbea public și în presă, televiziune, de mult timp și doar

ulterior să cumpere un astfel de bun, în cazurile în care acestea nu ar fi fost

restituit foștilor proprietari.

Nefiind întrunite

toate condițiile necesare pentru a fi în prezența erorii comune și invincibile

care creează drept, în mod corect instanța de fond nu a primit aplicabilitatea

teoriei aparenței în drept susținută de către apelanta pârâtă V.I.O..

Apelanta pârâtă nu

poate invoca nici uzucapiunea ca mod originar de dobândire a dreptului de

proprietate.

Pentru a interveni

prescripția achizitivă, este necesar a fi îndeplinite cumulativ condițiile

prevăzute de art. 1847 C. civ., respectiv o posesie exercitată timp de cel

puțin 30 de ani, în cazul uzucapiunii lungi, existența unei posesii utile,

continue, neîntrerupte, publice și neechivoce și a unui lucru susceptibil de a

fi uzucapat, iar în situația uzucapiunii scurte, o stăpânire timp de 10 - 20

ani, buna credință a posesorului și un just titlu.

În speță, apelanta

pârâtă V.I.O. exhiba un just titlu, contractul de vânzare-cumpărare nr. din 1

noiembrie 1996. Chiar dacă actul translativ de proprietate provine de la

altcineva decât proprietarul, deci de la un non dominus, el este un act juridic

translativ de proprietate valabil, atât conform art. 1897 Cod civ. cât și

Deciziei civile nr. 1169 din 6 iunie 2002 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă, prin care a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității

absolute a acestui act.

Pentru a putea

uzucapa este necesar ca posesia exercitată să fie una utilă, adică să

îndeplinească cumulativ calitățile prevăzute de art. 1847 C. civ., respectiv să

fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, în

cazul lipsei uneia dintre aceste calități posesia fiind viciată.

În ceea ce privește

calitatea posesiei de a fi neîntreruptă, aceasta este o condiție de existență a

posesiei, în cazul în care posesia se întrerupe, aceasta pierzându-se.

În privința

întreruperii și suspendării prescripției achizitive se aplică aceleași

dispoziții legale ca și în cazul prescripției extinctive, respectiv Decretul

nr. 167/1958. Astfel, întreruperea prescripției achizitive are ca rezultat

înlăturarea oricăror efecte ale posesiei anterioare intervenirii cauzei de întrerupere.

În doctrina s-a

menționat că dacă titularul dreptului real principal iese din pasivitate și

face demersurile legale pentru recunoașterea dreptului său de proprietate și

restituirea posesiei, nu se mai justifică sancționarea acestui titular prin

pierderea dreptului sau. Conform art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din Decretul

nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărui

acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția sau prin

introducerea unei cereri de chemare în judecata ori de arbitrare, chiar dacă

cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească ori la un organ arbitral

necompetent.

În speță, Curtea a

apreciat că posesia exercitată de apelanta pârâtă V.I.O. a fost întreruptă în

anul 1997, când intimata reclamantă a promovat acțiunea ce a format obiectul

Dosarului nr. 7169/1997, prin care a revendicat imobilul în cauză, acțiunea

admisă prin Sentința civilă nr. 4251 din 6 martie 1998 a Judecătoriei

Sectorului 2 București, rămasă definitivă și irevocabilă, nefiind incidente

dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.

O altă condiție ce

trebuie îndeplinită pentru a opera prescripția achizitivă este aceea ca posesia

să fie de bună credință.

Buna credință

presupune ca posesorul să nu cunoască faptul că bunul pe care îl posedă îi

aparține altei persoane, care din diferite motive a fost lipsită de posesia

acestuia. În speță, titlul de proprietate al apelantei pârâte a fost negat în

anul 1998, când intimata reclamantă a promovat acțiunea ce a format obiectul

Dosarului nr. 17135/1998 al Judecătoriei Sectorului 2 București prin care a

solicitat, în contradictoriu cu autoarea apelantei pârâte din prezenta cauză,

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie

1996, titlul exhibat de către apelanta-pârâtă în prezentul litigiu.

În aceste condiții,

posesia exercitată de apelanta pârâtă după momentul promovării acestei acțiuni

nu mai poate fi considerată ca fiind de bună-credință, pentru a putea opera

uzucapiunea.

Referitor la

calitatea procesual pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, Curtea a reținut

că aceasta presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel

despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecății.

Apelanta pârâtă

reclamantă V.I.O. a dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de

vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

iar suma de bani plătită ca preț pentru apartamentul ce a făcut obiectul

acestui contract de vânzare-cumpărare a intrat în fondul extrabugetar

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, astfel încât,

potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificat prin Legea nr. 1/2009, restituirea acestuia se face de către

Ministerul Economiei și Finanțelor din acest fond.

Deși legiuitorul

prevede în mod expres în textul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 că

restituirea prețului actualizat se face către chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, aceste

dispoziții sunt deopotrivă aplicabile și proprietarilor ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, pronunțate în acțiunile în revendicare promovate de

foștii proprietari, care, potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea

nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor,

stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, valoarea

despăgubirilor urmând a se stabili prin expertiză.

Modalitatea în care

au fost evinși chiriașii cumpărători ai imobilelor în temeiul Legii nr.

112/1995 nu poate genera aplicabilitatea unor norme diferite de angajare a

răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului din aceste contracte, relevanță în

stabilirea legii aplicabile având natura bunului, legea în temeiul căreia au

fost încheiate contractele de vânzare-cumpărare - Legea nr. 112/1995 - și

fondul comun în care au fost virate sumele plătite cu titlu de preț.

Prin urmare, normele

cuprinse în art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 au caracter special față de

normele de drept comun, din aceste dispoziții legale rezultând că Ministerul

Finanțelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru

a restitui valoarea de piață a imobilului ce a format obiectul contractului de

vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996, desființat prin soluția dată acțiunii

principale în prezentul litigiu, prin care a fost admisă acțiunea formulată de

reclamanta N.A.L. și a fost obligată apelanta-pârâtă V.I.O. să lase în deplina

proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Această normă are

caracter special și derogator de la dreptul comun, respectiv dispozițiile art.

1337 C. civ., antrenând astfel direct răspunderea Ministerului Finanțelor

Publice ca reprezentant al Statului pentru restituirea acestei valori din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995 cu modificările ulterioare.

În același sens sunt

și modificările și completările Legii nr. 10/2001 aduse prin Legea nr. 1/2009,

care introduce la art. 50 un nou alineat, alin. (2

1

), cu următorul

cuprins: "cererile sau acțiunile în justiție, având ca obiect restituirea

prețului de piață al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare, care au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și

irevocabile sunt scutite de taxele de timbru".

De asemenea,

dispozițiile art. 50 alin. (3) s-au modificat cu următorul cuprins:

"restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și alin. (2

1

) se

face de către Ministerul Economiei și Finanțelor, din fondul extrabugetar,

constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare".

Din interpretarea

sistematică a acestor dispoziții legale, Curtea a apreciat că și după intrarea

în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63/3.02.2009, Ministerul

Finanțelor Publice este cel care are calitate procesuală pasivă în cauză pentru

a restitui atât prețul plătit de către chiriașii cumpărători ai imobilelor prin

contracte de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 cât și

valoarea de circulație a acestor imobile.

Cât privește fondul

pretențiilor deduse judecății, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art.

50 ind. 1 din Legea nr. 1/2009 "Proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al

imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare".

Din analiza textului

legal, Curtea a apreciat că se înțelege foarte clar care sunt condițiile în

care se acordă foștilor proprietari prețul de piață pentru imobil, anume care

dintre foștii proprietari sunt îndreptățiți a primi această valoare de piață a

imobilului. În acest sens, Curtea reține că dispoziția din Legea nr. 1/2009 se

interpretează în sensul că prin hotărâre judecătorească de desființare a

contractului trebuie să se prevadă în mod expres că acel contract s-a încheiat

cu nerespectarea unei dispoziții a Legii nr. 112/1995, respectiv neîndeplinirea

uneia dintre condițiile impuse acest act normativ pentru încheierea

contractului de vânzare-cumpărare.

În cazul în care este

vorba doar de proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost evinși prin efectul

admiterii acțiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cum este cazul

în speță, legiuitorul a statuat expres faptul că aceștia sunt îndreptățiți la

restituirea prețului de piață al imobilului.

În speță, astfel cum

s-a arătat, apelanta pârâtă V.I.O. a pierdut proprietatea imobilului prin

admiterea acțiunii principale în prezenta cauză și obligarea sa de a lăsa în deplina

proprietate și posesie imobilul în litigiu.

Prin urmare, s-a

constatat că, în cauză, a intervenit desființarea titlului de proprietate al

apelantei pârâte reclamante V.I.O. ca urmare a admiterii acțiunii în

revendicare, în cadrul căreia contractul de vânzare-cumpărare încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995 a reprezentat titlul acesteia.

În această situație,

Curtea a apreciat că sunt întrunite cele două condiții prevăzute de

dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 1/2009, apelanta pârâte

reclamante V.I.O. fiind îndreptățită să primească prețul de piață calculat

conform standardelor internaționale de evaluare prin expertiza evaluatoare

administrată în fața instanței de fond, având în vedere că, deși prin apel s-a

criticat de apelantul pârât Ministerul Finanțelor Publice cuantumul acestei

valori, iar instanța de apel a încuviințat proba cu expertiză tehnică de

evaluare a imobilului, apelantul, deși i s-a adus la cunoștință obligația de a

achita onorariul de expert stabilit de instanță, prin adresa de la dosar, nu

și-a îndeplinit această obligație, fiind decăzut din proba cu expertiză, în

condițiile art. 170 C. proc. civ.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta N.A.L., pârâta V.I.O. și de chematul în

garanție Ministerul Finanțelor Publice.

În motivarea

recursului reclamanta N.A.L. a arătat următoarele.

Prin decizia atacată

s-a admis apelul declarat de Municipiul București și s-a respins capătul de

cerere formulat de reclamantă privind constatarea nevalabilității titlului

statului, ca lipsit de interes.

Prin întâmpinarea

formulata la apelul declarat de Municipiul București prin Primar a arătat

faptul ca aceasta chestiune privind nevalabilitatea titlului statului a fost

soluționată de către instanța de fond prin încheierea de ședința interlocutorie

din data de 5 iunie 2012. Municipiul București nu a înțeles să formuleze apel

împotriva acestei încheieri, ci doar împotriva Sentinței nr. 2060 din 19

noiembrie 2012. În atare situație, la momentul judecării apelului aceasta

chestiune intrase în autoritatea de lucru judecat.

Așa fiind, instanța

de apel, în mod greșit a admis apelul declarat de Mun. București prin Primar

împotriva sentinței pronunțate de instanța fondului cată vreme motivele

dezvoltate de apelant vizau în realitate o încheiere interlocutorie rămasă

neatacată și bucurându-se așadar de autoritate de lucru judecat.

În motivarea

recursului pârâta V.I.O. a arătat următoarele:

prevederile art. 295 alin. (1) și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

motiv întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Instanța de apel a

omis să se pronunțe cu privire la primul motiv de apel prin care a susținut

inadmisibilitatea soluționării capătului de cerere în revendicare atât prin

raportare la Legea nr. 10/2001, cât și la neconstituționalitatea Decretului nr.

92/1950 în raport de dispozițiile art. 8, 10 din Constituția de la 1948,

analiza care se face în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998.

greșit dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 C. civ., art. 1 din

Primul protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Decizia nr.

33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii, atunci

când instanța de apel și de fond au procedat la compararea titlurilor de

proprietate, au interpretat noțiunea de bun și au acordat preferabilitate

titlului reclamantei, motiv întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Atât instanța de apel

cât și cea de fond au reținut că pârâta are un bun actual, ca urmare a Deciziei

civile nr. 1616/2001 prin care s-a respins acțiunea în constatarea nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996.

Instanța de apel, în

mod corect a reținut că noțiunea de bun actual, aflat în patrimoniul său se

concretizează într-un drept de proprietate asupra imobilului, respectiv în

dreptul subiectiv de proprietate.

Potrivit celei de a

doua teze din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

prioritatea unei acțiunii în revendicare pe dreptul comun poate fi dată numai

dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice civile.

În speță, prin

admiterea acțiunii în revendicare și prin menținerea acesteia de către instanța

de apel s-a încălcat Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, art. 330 ind. 7 alin. (4) C. proc. civ., precum și art. 6 din

Convenția europeană a drepturilor omului, în sensul că s-a încălcat principiul

securității raporturilor juridice civile.

În ce privește

încălcarea art. 6 din Legea nr. 213/1998 și art. 480 C. civ., instanța de apel

nu face referire expresă la dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, și la

dispozițiile art. 480 C. civ., dar atât instanța de apel cât și cea de fond

s-au pronunțat cu privire la o acțiune în revendicare care este reglementată de

cele două texte de lege. Mai mult se referă la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, care vorbește de acțiunea în revendicare

întemeiată pe dreptul comun.

Acțiunea în

revendicare întemeiată pe art. 6 din Legea nr. 213/1998, la care implicit

instanța de fond s-a referit, când a verificat constituționalitatea Decretului

nr. 92/1950, este inadmisibilă, pentru că există o lege specială, Legea nr.

10/2001. Deci un eventual temei de drept al acțiunii în revendicare constând în

art. 6 din Legea nr. 213/1998 reprezintă o aplicare greșită a acestui text de

lege.

Analiza acțiunii în

revendicare prin raportare la prevederile art. 480 C. civ. s-a făcut cu

aplicarea greșită a legii. Un drept de proprietate este exclusiv și nu poate

exista concomitent în două patrimonii diferite. Or, în condițiile în care s-a

reținut că pârâta este titulara unui bun actual concretizat în dreptul

subiectiv de proprietate asupra imobilului, rezultă că nu mai poate exista în

același timp un bun actual concretizat în același drept subiectiv aflat în

patrimoniul unei alte persoane. Consecința este aceea că unul din bunuri nu mai

este actual sub forma dreptului subiectiv de proprietate. Un bun actual sub

forma dreptului subiectiv de proprietate este numai bunul său pentru că Decizia

nr. 33/2008 interzice să se aducă atingere dreptului său de proprietate.

Instanța de apel,

reținând că și intimata reclamantă are un bun actual sub forma dreptului

subiectiv de proprietate asupra imobilului a făcut o greșită aplicare și a

dispozițiilor art. 1 din primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

art. 295 alin. (1) și art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și art. 480 C.

civ., motiv întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

A criticat sentința

de fond prin aceea că s-a reținut greșit existența dreptul de proprietate al

reclamantei, în condițiile în care autorul său nu a acceptat legatul cu titlu

particular. La fond această critică s-a făcut prin invocarea excepției lipsei calității

procesual active, excepție care a fost unită cu fondul. La pag. 20 din decizie,

după ce instanța se referă la Sentința civilă nr. 4251 din 6 martie 1998 spune

că "în acest context nu mai poate fi pusă în discuție calitatea procesual

activă a intimatei reclamante".

Instanța de apel

trebuia să examineze în concret motivul de apel, fiind învestită cu acest motiv

și ținută potrivit art. 295 și art. 261 C. proc. civ. să se pronunțe pe acest

motiv, cu atât mai mult cu cât cu ocazia pronunțării Sentinței civile nr.

4251/2008 nu s-a examinat aspectul caducității legatului prin neacceptare.

Sentința civilă nr. 4251/1998 s-a pronunțat în contradictoriu cu CGMB și SC A.

SA. Față de această sentință pârâta are calitatea de terț, ceea ce înseamnă că

față de pârâtă Sentința civilă nr. 4251/1998 reprezenta doar un fapt juridic pe

care îl poate contesta prin orice mijloc de probă. Prin răspunsul la

interogatoriu a și făcut dovada că autorul intimatei reclamante nu a acceptat

legatul cu titlu particular. De asemenea, la dosar nu există un act de

acceptare a legatului.

Nelegal deci s-a

reținut că intimata a dobândit dreptul de proprietate în baza Sentinței civile

nr. 4251/1998.

art. 1201 C. civ., motiv întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În Decizia nr.

1616/2002 prin care s-a respins acțiunea de constatare a nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare din 1 noiembrie 1996, proces purtat între

intimata reclamantă și autoarea sa, s-a reținut drept cauză de respingere a

nulității contractului de vânzare-cumpărare buna-credință a mamei sale la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Sub acest aspect, pe

chestiunea bunei credințe există autoritate de lucru judecat între pârâtă și

intimata-reclamantă, iar instanță nu mai are nici un drept de a reține altă

situație de fapt. Nerespectând aceste dispoziții și reținând că mama sa ar fi

fost de rea-credință instanța a încălcat art. 1201 C. civ.

greșit art. 1847 C. civ., art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din Decretul nr.

167/1958, art. 1895 C. civ., motiv întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În faza apelului,

deși a arătat instanței că sunt incidente dispozițiile art. 21 din Decretul nr.

167/1958, în sensul că dispozițiile Decretului nr. 167/1958 nu sunt aplicabile

dreptului de proprietate din prezenta speță, instanța de apel continuă și ea,

ca și instanța de fond, să facă aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a) și b) din

Decretul nr. 167/1958. Spre deosebire de instanța de fond, instanța de apel se

limitează însă doar la un singur exemplu care s-ar încadra în art. 16 alin. (1)

lit. b), și anume că prin acțiunea formulată de reclamantă în anul 1997 și în

urma căreia a obținut Sentința civilă nr. 4251/1998 s-ar fi întrerup

prescripția de la 10 la 20 ani.

Este nelegală această

aplicare a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) pentru că, pentru a se

întrerupe prescripția, acțiunea trebuia formulat împotriva celui în folosul

căruia curgea prescripția și nu împotriva unor terți.

În ce privește aplicarea

greșită a art. 1847 și încălcarea art. 1895 C. civ., dispozițiile art. 1895 C.

civ. sunt speciale față de art. 1837 și urm. C. civ. și prevăd doar două

condiții și anume: buna-credință, care trebuie să existe la momentul încheierii

actului translativ de proprietate și existența justului titlu, condiții

reținute constant în doctrina și jurisprudența civilă. Fiind vorba de

dispoziții speciale nu este necesar a fi întrunită condiția de la art. 1847 C.

civ. care se referă strict la uzucapiunea de 30 ani, astfel că, nelegal s-a

reținut aplicabilitatea art. 1847 C. civ. și deci condiția continuității

prescripției.

În motivarea

recursului chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice a arătat

următoarele.

Hotărârea este

netemeinică și nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii

(art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În primul rând,

critică soluția instanței de apel în raport de menținerea obligației de plată a

sumei de 313.970 euro reprezentând valoarea de circulație a imobilului în

litigiu în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile în care

acesta nu are calitate procesuală pasivă.

În al doilea rând, în

ceea ce privește fondul cauzei, apreciază că în mod nelegal și netemeinic

instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii recurate faptul că, în

situația în care acțiunea în revendicare a fost admisă ca urmare a comparării

titlurilor, cum este cazul în speță, nu se mai impune verificarea condițiilor

stabilite de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, impunându-se

restituirea de drept a prețului de piață.

În

drept au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; Legea nr.

10/2001 modificată și completată; art. 1337 și urm. C. civ.

Înalta Curte a

constatat nefondat recursul declarat de reclamantă și fondate recursurile declarate

de pârâtă și de chematul în garanție pentru considerentele expuse mai jos.

În ceea ce privește

recursul declarat de reclamanta N.A.L., Înalta Curte a constatat nefondată

susținerea în sensul că pârâtul Municipiul București nu ar fi formulat apel împotriva

încheierii din data de 5 iunie 2012 prin care tribunalul a respins excepția

lipsei de interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului.

Împotriva acestei

încheieri nu se putea declara apel decât odată cu fondul. Acesta este motivul

pentru care în apelul Municipiului București se menționează faptul că se

declară apel împotriva Sentinței nr. 2060 din 19 noiembrie 2012, prin aceasta

soluționându-se fondul litigiului.

În motivarea apelului

se formulează critici cu privire la modul de soluționare de către tribunal a

excepției lipsei de interes în formularea capătului de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului statului și se solicită schimbarea

sentinței în sensul respingerii acestui capăt de cerere ca lipsit de interes.

Ca atare, apelul a

vizat dispoziția instanței de fond prin care a fost respinsă excepția lipsei de

interes a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului.

Faptul că nu a fost

menționat ex