ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5299/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5299/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 05 iunie

2008, pe rolul Judecătoriei Sector 4 București, ulterior precizată, reclamanta

G.A. a chemat în judecată pe pârâții C.G. al Mun. București – A.F.I., A.F.I. –

Oficiul de administrare, SC A.V.L. B. SA, B.C. și B.A., pentru ca instanța să

oblige pârâții să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul

situat în sector 4 București, și să constate nulitatea absolută a contractului

de vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1996.

În motivare s-a

arătat, în esență, că imobilul revendicat a fost proprietatea mătușii sale S.C.,

căsătorită cu Ș.S., fiind preluat de stat fără titlu, ceea ce face ca actul de

vânzare către pârâții B. să fie lovit de nulitate absolută.

Cererea a fost

ulterior completată (fila 143 dosar fond), solicitându-se introducerea în

cauză, în calitate de pârât, a Mun. București prin Primar General.

Pârâții B.C. și A. au

invocat prin întâmpinare excepția lipsei calității procesuale active ca urmare

a nedovedirii calității de moștenitoare a defunctei S.C., excepția

„tardivității” cererii în nulitate și pe fond au solicitat respingerea cererii,

ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr.

6847 din 15 decembrie 2008, Judecătoria Sector 4 București a admis excepția

prescripției extinctive și a respins capătul de cerere având ca obiect

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare ca prescris, în

considerarea dispozițiilor art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Capătul de

cerere privind revendicarea a fost disjuns și s-a format Dosarul nr. 11323/4/2008.

În acest dosar,

aceeași instanță și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, în considerarea valorii imobilului revendicat, prin Sentința

civilă nr. 2532 din 22 martie 2010.

Pe parcursul

procesului, reclamanta G.A. a decedat, fiind transmisă calitatea de reclamant

către G.P.O.

Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, prin Sentința civilă nr. 633 din 27 martie 2012 a admis excepția inadmisibilității și a respins cererea în revendicare ca inadmisibilă.

A disjuns cererea

conexă având ca obiect rectificarea C.F. și formarea unui nou dosar.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a reținut că:

Reclamanta inițială G.A.

este moștenitoarea defunctei S.C., decedată la 26 decembrie 1997, după cum a

rezultat din certificatul de calitate de moștenitor din 4 decembrie 2006 emis

de Biroul Notarilor Publici (fila 11 dosar Judecătoria Sector 4 București).

La rândul său, G.A.,

decedată pe parcursul procesului, a fost moștenită de reclamantul G.P.O.

Prin actul de

vânzare-cumpărare autentificat la Tribunalul Ilfov, secția Notariat din 12

octombrie 1945 (filele 16 – 19 dosar Judecătoria Sect. 4 București), Ș.S. și C.S.

au cumpărat imobilul situat în București, cu terenul și construcțiile aferente,

de la M.G.

În raport de actele

depuse la dosarul cauzei, tribunalul a constatat că s-a făcut dovada calității

de proprietar al imobilului al numitei Ș.C., autoarea reclamantului din cauză.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 12 decembrie 1996, Primăria Mun. București prin SC A.V.L.

B. SA a vândut pârâților B.C. și B.A. imobilul situat în București, sect. 4,

compus din trei camere și dependințe, precum și două pivnițe (filele 28 – 29

dosar fond). Restul imobilului a rămas în administrarea Mun. București.

Tribunalul a

constatat că prin cererea precizată și completată a fost învestit cu o acțiune

în revendicare a unei cote de ½ din imobil, cu precizarea că nu este

vorba despre o cotă-parte din dreptul de proprietate, ci despre o jumătate din

bunul imobil, în materialitatea acestuia.

Legea nr. 10/2001 a

instituit o procedură administrativă specială având ca obiect restituirea

imobilelor deținute, la data intrării în vigoare a legii, de către stat,

unitățile administrativ-teritoriale ori de către alte persoane juridice

constituite de stat ori la care acesta este asociat ori acționar majoritar.

Statul și-a exercitat

prerogativa dispoziției cu privire la imobilele preluate în perioada 1945 –

1989, stabilind pe cale legislativă că toate preluările din această perioadă,

indiferent dacă au avut loc cu titlu valabil sau fără, au caracter abuziv și,

pe cale de consecință, în măsura în care respectivele imobile se mai aflau încă

în patrimoniul persoanelor amintite în alineatul precedent, a decis restituirea

acestora în natură persoanelor îndreptățite.

În cauză, imobilul

situat în București, sector 4, este deținut doar în parte de stat, respectiv cu

excepția apartamentului vândut pârâților B.

Nu aceeași este însă

situația părții nevândute din imobil, care a rămas în administrarea Mun.

București, prin Primar General, și care putea fi restituit în natură

reclamantei inițiale G.A., dacă aceasta ar fi formulat notificare în termen.

Controversa existentă

în practica judiciară și doctrină cu privire la temeinicia unei acțiuni în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

a fost abordată prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secții unite, decizie care a fost publicată în M.

Of. nr. 108 din 23 februarie 2009 și a cărei interpretare a legii este

obligatorie pentru instanțe (art. 329 alin. (6) C. proc. civ.).

Or, Legea nr. 10/2001

reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu

valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ,

dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei

pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.

Totodată, se

apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ,

precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să

utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în

revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu

bună credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

În consecință,

trebuie a reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută

de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C. civ.

În consecință, s-a

reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest

act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv

dispozițiile art. 480 C. civ.

În jurisprudența

ulterioară Deciziei nr. 33/2008, Curtea de Casație, a statuat că acțiunea în

revendicare formulată în contradictoriu cu unitatea deținătoare (Mun.

București) este inadmisibilă, întrucât dispozițiile Legii nr. 10/200, în

concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după

adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a

urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun,

respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ.

Așa fiind, s-a

constatat că cererea în revendicare formulată în contradictoriu cu Mun.

București prin Primar General, este inadmisibilă, întrucât reclamantul avea la

dispoziție calea legii speciale, respectiv notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001,

care ar fi avut rezultatul restituirii în natură a părților din imobil ce nu au

fost înstrăinate unor terți.

A mai reținut

tribunalul că, deși teoretic acțiunea în revendicare formulată în

contradictoriu cu pârâții B. ar fi admisibilă, independent de orice

considerație s-ar putea face asupra temeiniciei sale, în cazul concret dedus

judecății, acțiunea în revendicare este în întregime inadmisibilă, întrucât

reclamantul revendică „o cotă de ½ din imobil, în materialitatea sa”,

neputându-se ști care este respectiva parte din imobil ce este revendicată,

respectiv dacă este vorba despre partea înstrăinată ori despre partea care se

află în patrimoniul Mun. București.

În literatură și

practica judiciară s-a reținut că nu se poate revendica o cotă-parte din drept,

o atare acțiune fiind inadmisibilă, întrucât revendicarea are ca obiect bunul,

în materialitatea sa, și tinde la restabilirea posesiei asupra bunului. Nu s-a

putut admite nici revendicarea unei „cote-părți” din bun, în materialitatea sa,

întrucât, de fapt, o atare cerere tinde la revendicarea integrală a unei

anumite porțiuni din imobil, cu excluderea altor părți, ori în aceste condiții,

obiectul trebuie să fie determinat, tocmai pentru a permite verificarea

calității procesuale pasive, precum și a admisibilității cererii în raport de

fiecare pârât în parte.

Însă, în raport de

principiul disponibilității, tribunalul fiind ținut să se pronunțe asupra

cererii cu care a fost învestit, a statuat că cererea formulată și precizată

este inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe a formulat apel reclamantul G.P.O.

În termen legal au

depus la dosar cerere de aderare la apel și întâmpinare, intimații – pârâți B.C.

și B.A.. Prin cererea de aderare la apel se invocă excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantului.

La termenul din data

de 6 martie 2013 reclamantul a arătat că înțelege să renunțe la cererea de

chemare în judecată formulată împotriva pârâților persoane fizice, iar aceștia

la rândul lot au arătat că înțeleg să renunțe la cererea de aderare la apel.

Prin Decizia civilă nr.

66/ A din 6 martie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul –

reclamant G.P.C., precum și de apelanții (aderanți) – pârâți B.A. și B.C.,

împotriva Sentinței civile nr. 633 din 27 martie 2012, pronunțată de Tribunalul

București, secția a IV a civilă, în Dosarul nr. 54418/3/2011, în contradictoriu

cu intimatul – pârât Mun. București prin Primarul General și SC A.V.L. B. SA.

A schimbat în parte

sentința apelată în sensul că:

S-a luat act de

renunțarea reclamantului la judecarea cererii de revendicare formulată

împotriva pârâților persoane fizice B.

S-a luat act de

renunțarea apelanților – pârâți la judecarea cererii de aderare la apel.

Au fost menținute

restul dispozițiilor sentinței

Cu titlu preliminar,

Curtea a reținut că inadmisibilitatea, ca noțiune juridică neutilizată de

dreptul procesual civil și apărută ca o creație jurisprudențială,

circumstanțiază modalitatea de soluționare prin respingere a unei cereri cu

care este sesizată instanța, în situația în care aceasta apreciază că există un

impediment de ordin legal pentru exercitarea deplinei sale jurisdicții prin

examinarea cauzei pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât și a celor de

drept puse în discuție de către reclamant. Din acest motiv, respingerea unei

cereri ca inadmisibilă apare ca o ingerință în dreptul reclamantului de acces

la o instanță și de aceea este contrară art. 6 din Convenția Europeană pentru

Apărarea Drepturilor Omului în măsura în care nu îndeplinește exigențele

conturate în jurisprudența Curții de la Strasbourg.

Din această

perspectivă, se poate susține cu temei că instanța a respins acțiunea în

revendicare ca inadmisibilă numai atunci când aceasta ar refuza să se pronunțe

asupra cererii reclamantului de recunoaștere a dreptului de proprietate și, subsecvent,

asupra solicitării sale de obligare a pârâtului la restituirea lui, de exemplu

în considerarea obligativității parcurgerii unei proceduri prealabile. O

asemenea limitare a accesului la justiție nu este în sine contrară dreptului la

un proces echitabil, rămânând însă de stabilit dacă limitarea este sau nu

rezonabilă și proporțională cu scopul vizat.

Examinând hotărârea

care face obiectul apelului, Curtea a constatat că motivul esențial pentru care

a fost admisă excepția de inadmisibilitate a acțiunii nu a fost acela al

existenței unei proceduri prealabile ce ar trebui să se desfășoare în raport cu

unitatea deținătoare a imobilului, ceea ce ar constitui, într-adevăr, un refuz

al analizei substanțiale a argumentelor prezentate de reclamantă în cadrul

raționamentului său, ci acela că, în consecința neutilizării acestei proceduri

impuse de lege, a cărei eficacitate a încercat să o demonstreze prima instanță

printr-o serie de considerente expuse pe larg, reclamanta a pierdut dreptul de

a mai solicita măsuri reparatorii, fie în natură, fie în echivalent, cu alte

cuvinte pierzând posibilitatea valorificării pe orice cale a dreptului de

proprietate pe care susține că îl are cu privire la imobilul în discuție.

Se mai impune

precizarea că principiul disponibilității nu înseamnă că părțile pot decide să

li se aplice o lege generală în detrimentul celei speciale.

În considerarea

rolului constituțional al instanțelor judecătorești, prevăzut de art. 124 din

legea fundamentală, având de rezolvat o anumită problemă de drept, judecătorul

nu numai că poate, dar este și obligat să facă încadrarea juridică corectă,

deci să identifice normele juridice aplicabile, nefiind ținut de textele de

lege indicate de către părți.

De aceea,

maniera în care a

procedat prima instanță, prin constatarea faptului că temeiul de drept invocat

de reclamantă nu este corespunzător situației de fapt invocate de către

aceasta, în considerarea aplicării principiului general de interpretare care

guvernează raportul dintre norma generală și norma specială în materia

revendicării imobiliare și, subsecvent înlăturării regulii de drept material

invocate de reclamantă, prin analizarea pretenției sale în lumina dispozițiilor

legale incidente cu caracter derogatoriu care impun o altă soluție juridică nu demonstrează

constatarea unui fine de neprimire a cererii de obligare a pârâtului la

predarea bunului asupra căruia pretinde un drept de proprietate preferabil, ci,

din contră, o modalitate de soluționare a acesteia, chiar dacă în sensul

respingerii.

Ca atare, în mod

legal instanța de fond a stabilit că această împrejurare echivalează cu cea în

care reclamanta nu a inițial procedura Legii nr. 10/2001.

În altă ordine de

idei, dacă s-ar fi constatat că reclamanta a inițiat procedura în discuție,

formularea ulterioară a cererii de chemare în judecată prin care cererea

restituirea în natură a terenului preluat autorilor ei, nu exclude, din nou,

incidența Legii nr. 10/2001, chiar dacă reclamanta invocă de asemenea, dreptul

comun.

Astfel, dacă ar fi

formulat notificare, iar entitatea notificată nu a emis decizie sau dispoziție

motivată, în soluționarea cererii formulate în justiție pentru restituirea în

natură a imobilului, trebuiau a fi observate efectele Deciziei nr. 20/2007

pronunțate de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în

recurs în interesul legii.

Pe de altă parte,

dacă s-ar fi emis deja o dispoziție de soluționare a notificării, prin ipoteză,

de respingere a solicitării de restituire în natură, cererea de chemare în

judecată era susceptibilă de calificare drept contestație în baza art. 26 din

Legea nr. 10/2001.

Promovând cererea de

chemare în judecată prin care solicită restituirea unei părți (1/2) din

imobilul situat în București, sector 4, ce a fost preluat de stat fără titlu,

reclamanta a urmărit aceeași finalitate (cum, de altfel, afirmă și prin

motivele de recurs) ca cea proprie procedurii prealabile, obligatorii,

prevăzute de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume, restituirea în natură a

acestui imobil.

Cum pentru aceeași

finalitate există și normele dreptului comun, pe care apelantul și-a întemeiat

acțiunea, și actul normativ special – Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei,

opțiunea reclamantului este exclusă potrivit celor anterior arătate.

Susținerile

apelantului în sensul că autoarea sa a fost în imposibilitate de a formula

notificarea în termen întrucât avea, la data apariției Legii nr. 10/2011, o

vârstă înaintată și era bolnavă sunt de asemenea neîntemeiate.

Astfel înscrisul

depus la dosar, din care rezultă că aceasta era bolnavă este emis în anul 2006,

la cinci ani de la apariția Legii nr. 10/2001, iar acțiunea de față a fost

promovată la data de 5 iunie 2008, când reclamanta G.A. avea cu cel puțin șapte

ani mai mult decât la apariția Legii nr. 10/2001. În consecință, instanța a

constatat că reclamanta nu a fost împiedicată din motive obiective să formuleze

notificarea în termen legal. Totodată Curtea a constatat că nu este întemeiată

nici susținerea potrivit căreia aceasta nu a putut formula notificarea în

termen întrucât locuia în alt oraș, deoarece notificarea putea fi înaintată

printr-un executor judecătoresc din orașul de domiciliul.

Ca atare, Curtea a

reținut că apelantului nu îi sunt aplicabile nici dispozițiile de excepție,

statuate în decizia în interesul Legii nr. 53/2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, potrivit cărora persoanele care din motive independente de voința

lor, nu au putut în termenele legale să utilizeze această procedură au deschisă

calea acțiunii în revendicarea – retrocedarea bunului litigios.

Celelalte motive de

apel privind fondul cauzei (respingerea obiecțiunilor formulate la raportul de

expertiză) nu au mai fost analizate, atâta timp cât cererea de chemare în

judecată a fost respinsă ca inadmisibilă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamantul G.P.O., aducând critici din perspectiva

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În esență, recurentul

a arătat că, cele două decizii, pronunțate de Înalta Curți de Casație și

Justiție, în recurs în interesul Legii, respectiv nr. 33/2008 și nr. 27 din 14

noiembrie 2011, nu exclud calea acțiunii în revendicare pe calea dreptului

comun.

Astfel, așa cum

prevede Decizia nr. 33/2008, concursul dintre legea specială și legea generala

se rezolva în favoarea legii speciale, chiar dacă aceasta nu este prevăzută în

legea specială.

În cazul când sunt

neconcordante între legea specială, adică între Legea nr. 10/2001 și C.E.D.O.,

convenția are prioritate, care poate fi acordată în cadrul unei acțiuni în

revendicare, întemeiata pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

În speța, imobilul

este deținut fără titlu în cota ½, deoarece jumătate din această

construcție și aproximativ 800 mp teren sunt în posesia Mun. București, restul

de construcție, 153 mp și tot parterul clădirii, plus 70 mp teren au fost

înstrăinați foștilor chiriași cu suma de 1.100 lei, recurentul revendicând doar

cota de 1/2 din imobil.

În aplicarea legii și

în scopul urmărit de legiuitor, era necesar ca instanțele să fi avut în vedere

principiile ocrotirii dreptului de proprietate dobândit în condițiile legii. În

nici un caz nu trebuia să fie favorizat Statul prin instituțiile sale,

încălcându-se principiul egalității tratamentului acordat părților în procesul

civil, stat care deține un bun fără titlu și din care a vândut o parte foștilor

chiriași, la un preț derizoriu.

Neutilizarea

procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001 nu poate conduce la pierderea dreptului

subiectiv de proprietate, consacrat de legislația comună și de art. 1 din

Protocolul 1 adițional la Convenție.

Împrejurarea că

reclamanta nu ar fi uzitat de dispozițiile legii speciale Legea nr. 10/2001, nu

poate fi de natură a conduce la pierderea dreptului de proprietate, ci doar de

a pierde dreptul la acțiune în temeiul legii speciale, acesta nemaiputând

beneficia de avantajele consacrate de lege.

Prin urmare, în considerarea

art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată, este evident că reclamanta

în calitate de moștenitor legal al autoarei sale S.C., nu și-a pierdut

calitatea de proprietar, ceea ce o îndreptățește la valorificarea dreptului de

proprietate în temeiul dreptului comun. O soluție în sens contrar, ar pune în discuție

nu numai dreptul de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la C.E.D.O., ci dreptul la acces la justiție, în sensul art. 6 din C.E.D.O.

Potrivit art. 20 din

Constituția României, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile

cetățenilor, pot fi interpretate și aplicate în concordanță cu D.U.D.O., cu

pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.

Recurentul invocă

jurisprudența C.E.D.O., respectiv hotărârile nr. 7/2005 - cauza Străin contra

României și cea din 1 decembrie 2005 - cauza Păduraru contra României, care

statuează în considerente că în cazul lipsei „titlului" valabil de către

stat se permite fostului proprietar să-si revendice imobilul, în funcție de

instanțele competente pentru a stabili „valabilitatea” titlului statului.

Recurentul critică

hotărârea, arătând că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă este

admisibilă pe fond, întrucât și-a dovedit dreptul de proprietate.

În ceea ce privește încălcarea

dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, a urmării procedurii prealabile și a

aplicării dispozițiilor de excepție prevăzute de decizia în interesul Legii nr.

53/2007 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, în favoarea

reclamantei, trebuie subliniat faptul că reclamanta era foarte bolnavă și a

fost în imposibilitate de a-și procura actele necesare în vederea înaintării

notificării și declanșării procedurii prealabile.

Recursul este

nefondat.

Examinând susținerile

recurentului, Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Astfel,

recurentul-reclamant se află în situația de a solicita direct în instanță prin

formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun, obligarea pârâtei să le restituie în deplină proprietate și posesie, imobilul

situat în sector 4, București, invocând preluarea abuzivă, fără titlu valabil a

acestuia de la autorul lor.

Temeiul juridic al

cererii de chemare în judecată indicat de recurenți, vizează dispozițiile art. 480-481

C. civ., art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (cu privire la garantarea

dreptului de proprietate), art. 6 parag. 1 din Convenție, în ce privește

îngrădirea accesului lor la instanță, prin respingerea acțiunii lor ca

inadmisibilă pentru considerentul că nu au urmat procedura legii speciale,

Legea nr. 10/2001.

Recurentul pretinde

că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor

Omului, susținându-se că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată

recursului în interesul legii pronunțat cu privire la această chestiune, prin

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

Înalta Curte constată

că, în mod legal, instanța de apel a confirmat soluția tribunalului, dând o

corectă interpretare dispozițiilor legale incidente și stabilind, în acord cu

principiul specialia generalibus derogant, că dispozițiile Legii nr. 10/2001 în

concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că după

adoptarea legii de reparație nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a

urma procedura Legii nr. 10/2001 și a recurge în continuare la dreptul comun,

respectiv, promovarea unei acțiuni întemeiate pe dispozițiile C. civ.

Legea specială instituie,

atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni

menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu

imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent Legea nr. 10/2001, în

limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat,

cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios,

dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Or, antecesoarea

recurentului-reclamant nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele enumerate

anterior, întrucât nu este exceptată de la aplicarea dispozițiilor legii

speciale, după cum nu a fost revelat niciun motiv independent de voința sa de a

nu putea să fi urmat procedura legii speciale prin formularea notificării.

În speță, instanța de

apel a reținut în mod corect că actele medicale ce constată starea de boală a

autoarei recurentului datează din anul 2006, la 5 ani de la apariția legii

speciale, ceea ce înlătură susținerile privind aplicarea dispozițiilor de

excepție prevăzute de decizia în interesul Legii nr. 53/2007 a Înaltei Curții

de Casație și Justiție în favoarea reclamantei, în sensul că

aceasta era foarte bolnavă și a fost în imposibilitate de a-și procura actele

necesare în vederea înaintării notificării și declanșării procedurii

prealabile.

Totodată, recurentul

a învederat că în cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială,

Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, trebuie acordată

prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept

de proprietate sau securității raporturilor juridice, dezlegare dată, de

asemenea, prin Decizia nr. 33/2008 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție.

Referindu-se la prioritatea

Convenției, recurentul invocă dispozițiile art. 6 parag. 1, întrucât prin

respingerea acțiunii ca inadmisibilă li s-ar nega dreptul de acces la instanță,

dar și art. 1 Protocolul 1 al Convenției.

Art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane "dreptul la un tribunal", adică dreptul

ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la

drepturile și obligațiile sale.

Însă, C.E.D.O. a

admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite

și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de

drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar

în substanța sa.

Or, legiuitorul român

a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se

consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri

reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste

măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul

la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în

procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță (art. 26),

căreia i se conferă o jurisdicție deplină, după cum au posibilitatea de a

supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul

procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite

decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei 20 din 19 martie 2007

pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de casație și Justiție

în Secții Unite), astfel că este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins

este una efectivă.

Or, așa cum s-a

arătat, autoarea recurentului putea obține măsuri reparatorii pentru imobil

(ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii

speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formula notificare în

termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât

dreptul de proprietate, calitatea de moștenitori, dar și preluarea abuzivă de

către stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ-teritorială,

ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune peste noțiunea de unitate

deținătoare.

Prin respingerea ca

inadmisibilă a acțiunii, în ceea ce privește partea de imobil deținută de

unitatea administrativ - teritorială, ca soluție de principiu, fiind rezultatul

aplicării raționamentului jurisdicțional, devine irelevantă susținerea

recurentului că a fost revendicată numai o cotă de ½ din imobil,

instanța de apel motivând pertinent cu privire la acest aspect, în sensul că nu

se poate revendica o cotă-parte din drept, întrucât revendicarea are ca obiect

bunul, în materialitatea sa, și tinde la restabilirea posesiei asupra acestuia.

În fine, prin

respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare de drept comun formulată

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră

sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din

Protocolul nr. 1, adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, temei

invocat de asemenea de recurenți, norma convențională, garantând protecția unui

bun actual aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe

legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

C.E.D.O. a apreciat

însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă

nici un bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care Înalta Curte

constată că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1

Protocolul 1, adițional la C.E.D.O.

Mai mult, în

conformitate cu jurisprudența recentă a instanței europene, respectiv în

hotărârea M.A. și alții contra României, publicată în M. Of. nr. 778

din 22 noiembrie 2010, Curtea a statuat asupra noțiunii de bun actual,

precizând că existența unui astfel de bun în patrimoniul unei persoane

este în afara oricărui dubiu, dacă printr-o hotărâre definitivă și

executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar

și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea

bunului.

Or, în prezenta

cauză, autoarea recurentului nu poate invoca o hotărâre judecătorească care să

fie conformă cu accepțiunea jurisprudenței europene în această

materie. Reclamanta și-a întemeiat pretenția dedusă judecății pe

simpla speranță de i se vedea recunoscută supraviețuirea unui fost

drept de proprietate, pe care este de multă vreme în imposibilitatea de a-l

exercita efectiv, împrejurare ce nu poate fi considerată un bun în sensul art. 1

din Protocolul 1 adițional la Convenție.

În acest context,

recurentul nu poate dovedi existența bunului în patrimoniul său,

condiție esențială pentru formularea acțiunii în revendicare, pe

calea dreptului comun și, în consecință, acesta nu poate pretinde un drept

la restituirea imobilului în litigiu, exercitat în condițiile art. 480 C.

civ.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul G.P.O. împotriva Deciziei civile nr.

66/ A din 6 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 18 noiembrie 2013.