ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 522/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 522/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17

ianuarie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 1521/3/2007,

reclamanții D.V.T. și C.A., au solicitat în contradictoriu cu pârâții B.E., B.Ș.,

B.N., G.G., G.M., H.V. și H.M., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se

constate nevalabilitatea titlului statului pentru imobilul situat în București,

sector 4, să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate

și liniștita posesie imobilul menționat, să se dispună constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1999 de către BNP

M.N.G. încheiat între B.E. în calitate de vânzător și B.Ș. în calitate de

cumpărător; a contractului din 01 martie 2004 de către BNP M.N.G., încheiat

între B.N. și B.Ș., în calitate de vânzători și G.G. și H.V., în calitate de

cumpărător.

Prin sentința civilă nr.

988 din 2 iulie 2009, Tribunalul București a respins excepția

inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active și excepția

calității procesuale pasive, ca neîntemeiate; a admis acțiunea formulată de

reclamanții D.V.T. și C.A., în contradictoriu cu pârâții B.E., B.Ș., B.N., G.G.,

G.M., H.V., H.M., Municipiul București prin Primarul General,

- a constatat

nevalabilitatea titlului statului pentru imobilul situat în București, sector

4;

- a constatat

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1999

autentificate de către BNP M.N.G., între vânzătoarea B.E. și cumpărătoarea B.Ș.

și a contractului de vânzare-cumpărare din 01 martie 2004 autentificat de către

BNP M.N.G., încheiat între B.N. și B.Ș., în calitate de vânzători și

cumpărătorii G.G. și H.V.

- a obligat pârâții G.G.,

G.M., H.V., și H.M. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, sector 4, astfel cum s-a identificat prin

raportul de expertiză tehnică imobiliară, întocmit de expert A.D., compus din

teren de 572 mp, și construcție formată din demisol, parter, etajul 1 și

mansardă.

- a luat act că

părțile solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, tribunalul a reținut referitor la excepția inadmisibilității

cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâți prin raportare la

decizia de recurs în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2006, pronunțată de

către Înalta Curte de Casație și Justiție că problema de drept pe care instanța

de recurs în interesul legii a avut-o de dezlegat a vizat admisibilitatea

acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun pentru imobilele

preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

revendicare formulata față de sub-dobânditorii cu titlu particular a imobilelor

preluate abuziv de către stat și înstrăinate chiriașilor cumpărători în temeiul

Legii nr. 112/1995.

Pornind de la

problema de drept dezlegată de către instanța de recurs, tribunalul a observat

că imobilul ce face obiectul acțiunii nu se încadrează în ipoteza soluționată

de către instanța de recurs în interesul legii, întrucât în urma pronunțării

unei hotărârii judecătorești definitive și irevocabile imobilul în litigiu a

fost restituit reclamantei B.E. ce s-a pretins adevărata proprietară a

imobilului, iar acțiunea în revendicare este formulată de către reclamanți în

calitate de proprietari ai imobilului trecut în proprietatea statului împotriva

cumpărătorilor imobilului.

Pe de altă parte în

temeiul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a mai apreciat

că nu se poate vorbi de restituirea în natură a imobilului în temeiul legii

speciale întrucât imobilul nu se mai află în proprietatea statului, acesta

fiind revendicat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă,

pronunțată în contradictoriu cu statul.

Cu privire la

excepția decăderii din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii,

tribunalul a considerat că o astfel de apărare ar fi fost justificată în

situația în care imobilul ar fi fost solicitat potrivit dispozițiilor Legii nr.

10/2001 printr-o notificare adresata unității deținătoare, respectiv Municipiul

București prin Primarul General, or, imobilul nu se mai află în proprietatea

statului deoarece acesta a fost restituit anterior prin admiterea unei acțiunii

în revendicare în contradictoriu cu Statul, iar potrivit legii speciale,

reclamanții nu pot obține restituirea în natură a imobilului, iar prin

promovarea acțiunii de față aceștia au urmărit să dobândească posesia bunului.

În motivarea

excepției decăderii din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii,

ce a fost calificată motivat de instanță ca fiind o excepție de

inadmisibilitate a cererii, instanța a arătat că acțiunea în revendicare nu

este formulată în contradictoriu cu statul, pentru a putea considera că

reclamanții sunt decăzuți din dreptul de a solicita măsuri reparatorii prin

echivalent.

La termenul de

judecată din 25 iunie 2009, reclamanții au precizat expres că înțeleg să se

judece cu statul la nivelul unității administrativ teritoriale, respectiv cu

Municipiul București, reprezentat de Primarul General, doar în ceea ce privește

capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului pentru

imobilul situat în București, sectorul 4.

Această precizare,

arată tribunalul, nu schimbă cu nimic argumentele instanței privind modalitatea

de soluționare a excepției menționate anterior, deoarece de sancțiunea

decăderii din dreptul de a obține în justiție măsuri reparatorii se putea vorbi

în situația în care se formula acțiune constând în măsuri reparatorii prin

echivalent, în contradictoriu cu statul, Legea nr. 10/2001 impunând într-o

astfel de situația formularea notificării într-un termen prevăzut de lege, or,

în cauză, acțiunea în revendicare nu poate fi formulată decât în contradictoriu

cu ultimii posesori neproprietari ai imobilului, neavând calitate procesuală

pasivă într-o astfel de situație Statul.

Analiza

nevalabilității titlului statului, trebuie făcută în contradictoriu cu statul,

deoarece acesta este cel care a preluat imobilul, fără titlu așa cum se va

motiva în continuare și așa cum s-a arătat în soluționarea excepțiilor, prin pronunțarea

încheierii din 23 octombrie 2008.

De esența acțiunii în

revendicare este compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți

urmând să se dea eficiență juridică titlului mai caracterizat, chiar și în

lipsa unui petit care să aibă ca obiect analiza valabilității titlului

statului, astfel că argumentele pârâților potrivit cărora nu ar exista un capăt

de cerere care să vizeze compararea de titluri sunt neavenite.

Pentru soluționarea

acțiunii în revendicare imobiliară nu trebuie ca instanța de judecată să fie

învestită cu un capăt de cerere care să aibă ca obiect comparația de titlu ci

de esența acțiunii în revendicare este compararea titlurilor invocate de către

partea reclamantă și de către partea pârâtă.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâți,

tribunalul consideră că această excepției este neîntemeiată, chiar din raportul

de expertiză rezultă că imobilul aflat în posesia pârâților are aceeași

întindere ca suprafață de teren și ca vecinătăți ca cel dobândit de autorii

reclamanților.

Pe fondul cauzei

arată tribunalul reclamanții au învestit instanța de judecată cu trei capete de

cerere având ca obiect: nevalabilitatea titlului statului, acțiune în

revendicare imobiliară și acțiune în constatarea nulității absolute a

contractelor de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1999 și din 01 martie 2004.

Temeiul de drept al

cererii de chemare în judecată este dat de prevederile art. 480 C. civ.

aplicabil în materia revendicării și de dispozițiile art. 948, 966, 968 din

aceeași lege, incidente în materia nulității.

În ceea ce privește

primul capăt de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului,

tribunalul a constatat că acesta este fondat în raport de dispozițiile

Constituției din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950

și de Declarația Universală a Dreptului Omului (adoptata de Adunarea Generala

ONU la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară și care prevedea

în art. 17 pct. (1) și (2) că orice persoana are dreptul la proprietate, atât

singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de

proprietatea sa, precum și de dispozițiile art. 481 C. civ. potrivit cărora

„nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauza de

utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire" tocmai

prin faptul că obligă cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea

statului fără să existe o cauză de utilitate publică.

Prin urmare,

statuează tribunalul trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile

Decretului nr. 92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art.

481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând

constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea

doar a unui instrument probatoriu auto - constituit de către stat pentru a

justifica deposedarea proprietarilor.

Mai reține instanța

de fond că prin sentința civilă nr. 4234 din 06 iunie 1997 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 4 București în Dosarul nr. 9729/1996 s-a admis acțiunea

în revendicare formulată de către reclamanta B.E., împotriva pârâtului

Consiliul Local al Municipiului București și s-a obligat pârâtul să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

sectorul 4, compus din teren în suprafață de 939 mp. și construcții.

Dreptul de

proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul acelei revendicări se

pretinde a fi dovedit de către reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare

din 07 aprilie 1928 prin care autorii V. și P.M.L. împreună cu A. și E.P. au

cumpărat imobilul din București, sectorul 4.

Prin actul de

împărțeală voluntară intervenit între familia M.L. și familia P. din 07 aprilie

1928, autorii, V. și P.M.L. au dobândit în deplină proprietate o suprafață de

939 mp., pe care în temeiul autorizației de construire nr. 127/C din 13 iunie 1932

au construit două corpuri de casă, pivniță, parter, etaj.

Totodată, a constatat

instanța că potrivit raportului de expertiză tehnică construcții efectuat în

cauză, expertul, a răspuns obiectivelor stabilite de către instanță, și a

procedat la identificarea și individualizarea imobilelor menționate în

contractul de vânzare-cumpărare și în actul de împărțeală pretins de către

pârâți, stabilind că terenul menționat în contractul de vânzare-cumpărare

încheiat între E.P. și V.P.M.L. și P.M.L. nu corespunde ca descriere cu terenul

aflat la adresa actuală din sectorul 4, aceste concluzii fiind menținute și

prin completarea III la raportul de expertiză judiciară în raport de

documentația cadastrală prezentată de pârâți.

Drept urmare, față de

probatoriul administrat în cauză, respectiv, actele de proprietate depuse de

către reclamanți în dovedirea acțiunii și cele depuse de către pârâți în

apărare, instanța a concluzionat în sensul că prin sentința civilă nr. 4234 din

96 mai 1997, s-a restituit un teren în suprafață de 939 mp. și construcție,

imobil ce nu corespunde cu imobilul aflat în posesia autorilor pârâtei la

momentul naționalizării, deci cel situat la nr. poștal 26, din sectorul 4, în

realitate acestora fiindu-le restituit în natură un alt imobil decât cel ce

aparținut autorilor pârâtei B.E.

Reaua-credință a

sub-dobânditorilor cu titlu particular rezultă din faptul că hotărârea

judecătorească prin care s-a restituit imobilul către autoarea pârâților, B.E.,

cuprinde un imobil cu o întindere de 939 mp. și construcție cu o altă

compunere, iar imobilul cumpărat în realitate de către pârâți are o întindere

de 572 mp., or, la data dobândirii imobilului, cumpărători ar fi trebuit să se

întrebe, sau poate chiar s-au întrebat de ce există o diferență de teren de

aproximativ 400 mp., diferențe fiind și cu privire la modalitatea de compunere

a construcției.

La termenul de

judecata din 11 decembrie 2008 s-a administrat din oficiu proba cu

interogatoriu pentru pârâta B.E., reclamanta din acțiunea în revendicare, care

a arătat că mandatarul său în loc să vândă imobilul din str. C. nr. X, l-a

vândut pe cel din str. C. nr. Y, autorul său pe care l-a moștenit având de fapt

imobilul din str. C. nr. Y, aspect ce denotă în mod evident reaua-credință și a

înstrăinătorului imobilului.

Astfel, reține

instanța de fond, hotărârea judecătorească nu s-a pronunțat în contradictoriu

cu reclamanții din dosarul de față, iar aceasta înseamnă că hotărârea nu le

este opozabila și că nu poate fi pusă în executare față de aceștia.

Relativitatea efectelor hotărârii implică nașterea de drepturi și obligații în

favoarea și în sarcina părților, iar opozabilitatea față de terți a situației

create prin actul juridic poate fi înlăturata când este rezultatul săvârșirii

unei fraude, cu scopul de a prejudicia terțe persoane. Pentru a combate

opozabilitatea unei hotărâri judecătorești, terțul nu poate solicita anularea

unei hotărâri ci el poate să adopte o atitudine de apărare față de hotărâre.

Reclamanții urmăresc să se constate că nu există față de ei dreptul recunoscut

prin hotărâre.

Actul de proprietate

invocat de către reclamanți este reprezentat de contractul dotal autentificat

sub nr. 9969/1934 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, prin care D.M. donează

fiicei sale, M.M. și M.G.C., cu ocazia căsătoriei imobilul din București,

achiziționat prin înscrisul transcris la Tribunalul Notarial nr. 18116/1933 și

prin sentința civilă nr. 453 pronunțată de Tribunalul Ilfov la data de 27

martie 1934, învestită cu formulă executorie și executată.

Potrivit sentinței

civile nr. 453 din 17 martie 1934, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția I civilă,

se ia act de tranzacția intervenită între D.M. și I.P. prin care acesta din

urmă a înstrăinat imobilul din București, compus din teren de circa 552 mp., cu

construcția și împrejmuirea existentă ridicată în baza autorizației de

construcție nr. 234/1929, construcția fiind compusă din subsol cu garaj,

parter, etaj I - cu 2 apartamente și cu 2 garsoniere, etajul II - cu un

apartament și mansardă.

De asemenea, potrivit

certificatului din 26 aprilie 2004, emis de Primăria Municipiului București - Direcția

Patrimoniu Evidența Proprietății Cadastrului, rezultă că imobilul situat în București,

sectorul 4 a fost înscris, anterior anului 1939, la nr. Z pe strada C.

În doctrina și

practica judiciară s-a considerat că, atunci când părțile sau cel puțin

cumpărătorul a fost în eroare socotind că lucrul vândut aparține vânzătorului,

vânzarea ar fi anulabilă pentru eroare asupra calității esențiale a

vânzătorului care a fost socotit de cumpărător proprietar al lucrului.

Dacă părțile au

încheiat contractul în cunoștință de cauză, vânzarea are o cauză ilicită și

este nulă absolut potrivit dispozițiile art. 984 C. civ. Astfel, apreciază

instanța, în situația în care contractul s-a încheiat de către vânzător în

frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului,

nu se poate vorbi decât de o nulitate absolută în virtutea principiului „fraus

omnia corrumpit".

Pentru a opera ca

excepție de la principiul „quod nulum est" și „resoluto iure dantis

resolvitir jus accipientis", principiul validității aparenței în drept

presupune întrunirea concomitentă a condiției bunei-credințe a cumpărătorului

și a condiției ca acesta să se fi aflat în eroare comună și invincibilă. În

contextul mai sus menționat, buna-credință trebuie analizată în lumina disp. art.

1898 alin. (1) C. civ., ca fiind acea convingere a cumpărătorului că titlul

prin care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i

transmite proprietatea.

Buna-credință aptă să

producă efecte juridice și care în cazul de față ar putea conduce chiar la

recunoașterea și consolidarea dreptului de proprietate în patrimoniul

dobânditorului, constă în credința eronată în existența unei situații juridice

clare și necontestate și poate rezulta doar dintr-o aparență înșelătoare, iar

nu dintr-o ignoranță. Per a contrario, reaua credință constă în atitudinea

celui care se prevalează de o situație căreia îi cunoștea sau trebuia să-i

cunoască viciile.

În cauză s-a reținut

reaua-credință atât a vânzătoarei B.E. cât și a cumpărătorilor ulteriori,

prima, vânzătoarea, după cum aceasta a declarat la interogatoriu, cunoștea care

imobil în realitate l-a moștenit și doar pe acesta îl putea revendica, iar

cumpărătorii puteau să cunoască cu minime diligente, pentru a exclude simpla

ignoranță și orice dubiu, faptul că imobilul vândut nu corespunde în realitate

ca întindere teren și compunere construcție cu cel dobândit de către autorii

pârâtei B.E. și cel menționat în hotărârea judecătorească prin care s-a admis

acțiunea în revendicare, mai ales că vânzarea imobilului s-a realizat după

întocmirea unei documentații cadastrale, în care explicit este menționată

întinderea terenului și compunerea construcție.

Având în vedere

aceste argumente instanța de fond a constatat nulitatea absolută a contractelor

de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1999 de către BNP M.N.G., între

vânzătoarea B.E. și cumpărătoarea B.Ș. și a contractului de vânzare-cumpărare din

01 martie 2004, de către BNP M.N.G., încheiat între B.N. și B.Ș., în calitate

de vânzători și cumpărătorii G.G. și H.V. potrivit art. 966 C. civ. si art. 948

pct. 4 C. civ.

Apărarea pârâților

potrivit căreia la imobilul în cauză s-au făcut îmbunătățiri, iar acesta este

cu totul alt imobil nu a fost reținută de instanță, întrucât s-a apreciat că

pârâții cumpărători au posibilitatea să-și valorifice contravaloarea

pretențiilor constând în cheltuielile necesare, utile efectuate la imobil,

efect juridic în urma admiterii acțiunii în revendicare.

Având în vedere că

reclamanții sunt terți față de cele doua contracte de vânzare-cumpărare, iar

prin anularea contractelor de vânzare-cumpărare pârâții nu mai justifică vreun

titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, a fost admisă acțiunea în

revendicare iar pârâții G.G., G.M., H.V. și H.M. au fost obligați să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, sectorul 4, astfel cum s-a identificat prin raportul de expertiză

tehnică imobiliară, întocmit de expert A.D., imobil compus din teren de 572 mp

și construcție formată din demisol, parter, etajul 1 și mansardă.

Chiar și în măsura în

care nu s-ar fi anulat contractele de vânzare-cumpărare, mai arată tribunalul,

acțiunea în revendicare ar fi fost întemeiată, pentru că reclamanții sunt

adevărații proprietari ai imobilului, pârâții nu justifică vreun titlu de

proprietate asupra imobilului revendicat, iar actele de proprietate ale

autorilor pârâților se referă la alt imobil decât cel revendicat.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ. și față de principiul disponibilității care guvernează procesul

civil s-a lua act că părțile solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, au declarat apel pârâții Municipiul București prin

Primarul General, H.V., H.M., G.G. și G.M., Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, B.Ș. și B.N. și B.E.

Apelantul Municipiul

București prin Primarul General a solicitat admiterea apelului, schimbarea

sentinței atacate, iar pe fond respingerea acțiunii ca lipsită de interes.

În motivele de apel

au fost invocate prevederile art. (1) alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În opinia apelanților

atât timp cât printr-o lege specială s-a statuat că toate imobilele care au

fost preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în

mod abuziv, instanțele nu mai pot consta altceva decât ceea ce prevede legea,

iar din această perspectivă reclamanții D.V.T. și C.A. nu justifică niciun

interes în promovarea acțiunii.

Apelanții pârâți H.V.,

H.M., G.G. și G.M. au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a

sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanții D.V.T.

și C.A. în calitatea lor de cumpărători ai drepturilor litigioase.

În dezvoltarea

motivelor de apel au invocat faptul că reclamanții sunt cumpărători ai

drepturilor litigioase în prezenta cauză, drepturi cumpărate de la moștenitorii

foștilor proprietari care nu au depus notificare în termenul prevăzut de art. 21

din Legea nr. 10/2001.

Prin acțiunea

formulată reclamanții au solicitat constatarea nevalabilități titlului

statului; constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare

încheiate succesiv asupra imobilului în litigiu și obligarea pârâților să lase

în deplină proprietate și posesie imobilul astfel revendicat.

În opinia apelanților

excepțiile invocate de pârâții precum excepția decăderii din dreptul de a

solicita măsuri reparatorii potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001; excepția

lipsei calității procesuale a reclamanților; excepția inadmisibilității

acțiuni; excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților; au fost

greșit soluționate de prima instanță.

În esență, în

dezvoltarea criticilor aduse modului de soluționare a excepțiilor, apelanți au

arătat că termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este un

termen de decădere pe care instanța l-a nesocotit cum de altfel a nesocotit și

împrejurarea, necontestată de reclamanții, și anume, lipsa oricărui demers

întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Lipsa calității

procesuale a reclamanților rezidă din recunoașterea acestora că nu sunt

titularii dreptului de proprietate astfel că în cea ce privește capătul doi din

cererea principală - relativ la acțiunea în revendicare - aceștia nu au

calitate procesuală activă.

Privitor la excepția

inadmisibilității acțiuni, apelanții au invocat Decizia nr. 33/2008 pronunțată

de I.C.C.J. în soluționarea recursului în interesul legii, decizie prin care

s-a statuat asupra concursului dintre legea specială și legea generală în

sensul priorității dispozițiilor din legea specială, lege în raport de care,

reclamanții nu justifică în nici un fel efectuarea vreunui demers în sensul

vizat prin prezenta acțiune.

Referitor la excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâților apelanți aceștia au arătat că

potrivit expertizei efectuate în cauză imobilul proprietatea lor nu corespunde

cu imobilul pretins de reclamanți cu toate acestea prima instanță a ignorat

concluziile specialistului și le-a deturnat de la sensul lor real, folosindu-le

în favoarea reclamanților și soluționând greșit excepția lipsei calității

procesuale pasive invocate de pârâții.

Pe fondului cauzei

apelanții au arătat că în mod greșit instanța de fond a procedat la compararea

titlurilor în condițiile în care reclamanții au solicitat constatare nulității

absolute a titlului în baza căruia apelanții au devenit proprietarii

imobilului.

Apelanții au mai

arătat că este imposibil din punct de vedere juridic să soliciți desființarea

unui titlu pentru ca apoi prin același proces să solicite compararea între

propriul titlul și titlul a cărui desființare ai solicitat-o.

Cu referire la

nevalabilitatea titlului statului apelanții pârâți au arătat că potrivit art. 6

din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlul valabil pot fi

revendicare dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Legea cu caracter

reparator, Legea nr. 10/2001, a creat posibilitate celor îndreptățiți să li se

repare în natură sau prin echivalent prejudiciul creat prin preluarea

nevalabilă a bunurilor imobile.

Acțiunea formulată

de reclamanți a început în anul 2007, după apariția legii speciale reparatorii.

Prima instanță și-a fundamentat întreaga argumentație pe teza aplicări în speță

a dreptului comun întrucât la data promovării acțiunii bunul nu se mai afla în

proprietatea statului. În opinia apelanților această argumentare este total eronată

având în vedere capetele de cerere cuprinse în acțiunea formulată de reclamanți

precum și părțile față de care au solicitat pronunțarea hotărârii.

În opinia apelanților

acțiunea în revendicare formulată de reclamanții nu putea fi admisă întrucât

vizează un imobil care a fost revendicat și dobândit pe această cale irevocabil

printr-o hotărâre judecătorească.

Sentința civilă nr. 4234/1998

a Judecătoriei sectorului 4 București stabilește irevocabil calitatea de

proprietar al imobilului în litigiu în favoarea pârâtei B.E., persoană față de

care Statul Român, reprezentat în acel proces, a fost obligat să îi lase în

deplină proprietate și posesie imobilul.

Această hotărâre

judecătorească se bucură de prezumția de adevăr, are puterea lucrului judecat

și ca atare face imposibilă formularea unei alte acțiunii în revendicare a

aceluiași imobil.

Aprecierile

reclamanților privitoare la temeinicia acestei hotărâri și aprecierile

instanței de fond cu privire la opozabilitatea cestei hotărâri sunt, în opinia

apelanților neîntemeiate. Urmare a dobândirii dreptului de proprietate pârâta B.E.

s-a bucurat nestingherită de prerogativele acestui drept, a procedat la

înscrierea în cartea funciară, și nu în ultimul rând a înstrăinat imobilul.

La data cumpărării

imobilului de către pârâții B.S. și B.N. din toate evidențele imobiliare care

puteau fi consultate rezulta fără putință de tăgadă calitatea de proprietar a

pârâtei B.E.

Aspectele reținute de

prima instanță cu referire la reaua credință sunt fundamental greșite întrucât

toți cumpărătorii au efectuat verificări și au constatat că titlul vânzătoarei

se întemeiază pe o hotărâre judecătorească irevocabilă intabulată în cartea

funciară. Din această perspectivă dobânditorii și sub-dobânditorii imobilului

au fost de bună credință.

Argumentele primei

instanțe privitoare la reaua credință a pârâților apelanți se rezumă la a

imputa acestora necercetarea forței juridice a unei sentințe judecătorești.

În fine, prin prisma

acestor ultime argumente apelanții au arătat că principiul rezoluto jure

dantis, rezolvitur jus accipientis este paralizat, apelanții fiind exceptați de

la principiul enunțat datorită necesității protejării bunei lor credințe și a

asigurării stabilității circuitului civil.

Prima instanță a

reținut greșit ca o componentă a relei credințe împrejurarea că suprafața de

teren vândută și suprafața dobândită sunt diferite, astfel că dobânditorii

imobilului puteau și trebuiau să lămurească acest aspect.

Apelanții au arătat

că înscrierile de carte funciară nu garantează întinderea suprafeței de teren

înscrisă în evidențele de carte funciară. Înscrierile garantează dreptul de

proprietate, drept care nu i-a fost contestat vânzătoarei până la momentul

formulării acestei acțiuni.

Apelantul pârât

Statul Român prin M.F.P. a arătat că petitul privind nevalabilitate titlului

statului este în mod vădit lipsit de interes întrucât modificării aduse Legii nr.

10/2001 prin Legea nr. 247/2005, statuează că toate imobile, preluate de stat

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv,

iar potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără titlu

valabil pot fi revendicate de foști proprietari dacă nu fac obiectul unor legii

speciale de reparații. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol în coroborare cu

alin. (2), acțiunea deschisă reclamanților era cea în revendicare, acțiune care

a fost și formulată de aceștia prin cel de-al doilea capăt al cererii.

Din această

perspectivă excepția lipsei de interes al reclamanților privind primul petit al

cererii introductive se impune a fi admis, întrucât în mod netemeinic și

nelegal instanța de fond a constatat în contradictoriu cu Statul Român nevalabilitatea

titlului acestuia.

Apelanții pârâți B.S.

și B.N. au arătat că la momentul cumpărării imobilului au avut în vedere

efectele hotărârii judecătorești pronunțate în favoarea vânzătoarei și

evidențele de carte funciară, documente potrivit cărora B.E. era proprietara imobilului.

La momentul vânzării

imobilului către pârâții G. și H. aceștia au avut în vedere cuprinsul cărții

funciare, cuprins potrivit căruia imobilul era identificat, la fața locului

fiind întocmite schițe și măsurători topografice.

Apelanta pârâtă B.E. a

arătat că a dobândit imobilul în baza sentinței civile nr. 4234/1998 a

Judecătoriei sectorului 4 București, pronunțată în contradictoriul cu Statul

Român.

Hotărârea

judecătorească irevocabilă și-a produs efectele în sensul în care a fost

înscrisă în cartea funciară după identificarea topografică.

Apelanta și-a

susținut buna credință la dobândirea și înstrăinarea imobilului argumentând că

formele de publicitate imobiliară întocmite denotă convingerea sa că atât la

momentul dobândirii imobilului cât și ulterior a acționat în baza documentelor

de proprietate aflate în posesia sa fiind exclusă posibilitatea vreunei

confuzii.

Prin Decizia civilă nr.

25/ A din 3 februarie 2011 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă

și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis apelurile declarate de

pârâții Municipiul București prin Primarul General, H.V. și H.M., G.G. și G.M.,

Statul Român prin M.F.P., B.S. și B.N., B.E., împotriva sentinței civile nr. 988

din 2 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București, a schimbat în tot

hotărârea atacată și a respins acțiunea formulată de reclamanții D.V.T. și C.A.

Pentru a pronunța

această decizie curtea de apel a reținut privitor la criticile aduse de

apelanți asupra modului de soluționare a excepțiilor vizând lipsa de interes a

reclamanților în promovarea acțiunii, decăderea din dreptul de a solicita

măsuri reparatorii, lipsei calității procesuale a reclamanților, excepția

inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a

pârâților, că acestea au fost corect soluționate de instanța de fond nemaifiind

necesară reluarea argumentelor expuse pe larg la începutul considerentelor

deciziei.

Cu referire la fondul

cauzei, Curtea a reținut că imobilul în litigiu este situat în București,

sector 4, a făcut obiectul unei judecăți precedente, finalizată prin sentința

civilă nr. 4234 din 6 iunie 1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4

București, irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac (fila 129 dosar

Tribunalul București).

Prin urmare, analiza

asupra situației juridice a acestui imobil se impune a fi făcută pornind de la

hotărârea judecătorească irevocabilă. Astfel, reține curtea pârâta B.E., având

calitatea de reclamantă în Dosarul nr. 9729/1996 al Judecătoriei Sectorului 4

București, a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului

București ca, în baza art. 480 C. civ., pârâtul în calitate de reprezentant al

Statului, să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în

București, sector 4.

Judecătoria a

analizat pretenția reclamantei și a administrat probe cu privire la situația

juridică a imobilului, reținând și poziția procesuală a pârâtului, consemnată

în considerentele hotărârii, respectiv că acesta a lăsat la aprecierea

instanței soluționarea pricinii. Astfel, judecătoria a conchis că, autorii

numitei B.E., au dobândit imobilul printr-un act de împărțeală voluntară a unei

suprafețe de 939 mp teren și mai apoi au construit în baza autorizației nr. 127/

C din 13 iunie 1932, imobilul în litigiu.

Instanța a mai

constatat că, prin Decretul nr. 92/1950, acest imobil a fost naționalizat pe

numele de C.M. – 4 apartamente, și, ca atare, a concluzionat că trecerea în

proprietatea statului s-a făcut „fără titlu în condițiile în care

naționalizarea s-a făcut pe numele unei alte persoane decât adevăratul

proprietar, iar pârâtul nu a produs nicio probă în sensul că pentru imobilul

din București, sector 4, ar mai exista vreun titlu care să justifice

proprietatea statului”.

Curtea de apel a mai

reținut că acțiunea formulată de pârâta din prezenta cauză, B.E., a fost

analizată pe fond, dreptul de proprietate fiindu-i recunoscut irevocabil,

astfel cum rezultă din considerentele sentinței civile nr. 4234/1997 a

Judecătoriei Sectorului 4 București, prin urmare, nu mai poate fi rediscutat

sub aspectul valabilității sale și al efectelor pe care hotărârea judecătorească

irevocabilă le-a produs.

Susține instanța de

apel că tribunalul a apreciat în mod greșit aspectele desprinse din răspunsul

la interogator al pârâtei B.E., atâta timp cât la dosarul cauzei a fost depusă

procura dată de această pârâtă numitului I.D. (f. 72 dosar Curtea de Apel

București), prin efectele căreia, acesta a fost mandatat să o reprezinte pe

pârâtă în dosarele civile având ca obiect revendicarea imobilelor situate în

București, și, totodată, să înstrăineze imobilele dobândite.

De asemenea, la

dosarul cauzei a fost depusă sentința civilă nr. 3840/1998 a Judecătoriei

Sectorului 4 București, conform căreia aceeași pârâtă a revendicat imobilul

situat în București, acțiune respinsă însă irevocabil, motiv pentru care pârâta

a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul menționat (f. 78-81

dosar Curtea de Apel București și f. 53 dosar Curtea de Apel București).

Drept urmare, se

apreciază că susținerile orale ale pârâtei B.E., potrivit cărora mandatarul

său, „în loc să vândă imobilul din str. C. nr. X l-a vândut pe cel din str. C. nr.

Y”, nu pot fi primite, întrucât la momentul vânzării imobilului în litigiu, mandata

pârâtă, B.E., nu avea în proprietate imobilul din str. C., acesta făcând, așa

cum s-a arătat, ulterior vânzării, obiectul măsurilor reparatorii stabilite

prin Legea nr. 10/2001, respectiv obiectul notificării depuse de B.E. în

temeiul acestei legi abia la data de 13 iulie 2001.

Vânzarea imobilului

din str. C. a fost efectuată la 22 februarie 1999 (f. 19-20 dosar Tribunalul

București) moment la care singurul imobil aflat în proprietatea pârâtei era cel

in litigiu.

Curtea mai reține că

reclamanții D.V.T. și C.A. sunt cumpărătorii drepturilor succesorale aparținând

numitului C.N.G., drepturi rezultate în urma actului de partaj succesoral

intervenit între acesta și C.M.

Prin acțiunea civilă

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 9311/4/2005,

la data de 5 iulie 2006, numitul C.N.G., (vânzătorul drepturilor succesorale),

a chemat în judecată pârâții din prezenta cauză, solicitându-le acestora să-i

lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 4.

La aproximativ o lună

de la data înregistrării cauzei pe rolul Tribunalului Municipiului București,

respectiv la 23 august 2006, titularul drepturilor succesorale a procedat la

înstrăinarea acestora către reclamanți și a declarat, prin art. 3 al

contractului de vânzare-cumpărare că, asupra imobilului „nu există niciun fel

de acțiuni sau cereri judiciare ori proceduri administrative inițiate de o

terță persoană cu privire la sau în legătură cu imobilul (situat în București,

sector 4), sau cu o parte a acestuia și/sau cu referire la înscrisurile care

constată dreptul de succesiune și/sau asupra imobilului”.

După două luni de la

înstrăinarea drepturilor succesorale vânzătorul a renunțat la acțiunea în

revendicare formulată împotriva pârâților B.E., B.Ș., G.G. și H.V., instanța

luând act de această renunțare prin Încheierea ședinței publice din 3 octombrie

2006 (f. 113-116 și f.201 dosar Tribunalul București).

Drept urmare,

concluzionează curtea de apel, la momentul cumpărării de către reclamanți a

drepturilor succesorale, situația juridică a imobilului în litigiu era

definitiv și irevocabil tranșată printr-o altă hotărâre judecătorească. Dreptul

de proprietate fusese recunoscut în favoarea unei alte persoane care, în baza

titlului astfel deținut, a procedat la întocmirea formalităților de publicitate

imobiliară și mai apoi a înstrăinat imobilul. Aceste aspecte erau deplin

cunoscute de vânzătorul drepturilor succesorale (așa cum rezultă din demersul

său judiciar) și potrivit art. 4 din Contractul de vânzare-cumpărare, trebuiau

și puteau să fie cunoscute și de reclamanții cumpărători.

Reclamanții nu au

probat și nu au argumentat de ce nu au acționat în virtutea legilor cu caracter

reparator sau de ce vânzătorul drepturilor succesorale a stat în pasivitate

fără a uza de instrumentele legale ce i-au stat la dispoziție în condițiile și

termenele prevăzute de lege.

Se mai reține, având

în vedere situația juridică concretă a imobilului, precum și titlurile invocate

de părți, că acțiunea reclamanților nu poate fi calificată decât ca o acțiune

de drept comun, acțiune în care, chiar dacă s-ar proceda la compararea

titlurilor, titlul preferabil este cel consolidat prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, respectiv cel al pârâtei B.E., în consecință instanța apreciază

solicitarea reclamanților privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare ca

neîntemeiată.

Totodată, se arată că

pârâta B.E., a efectuat formalitățile de publicitate imobiliară, a procedat la

identificarea cadastrală a imobilului și, după înscrierea în cartea funciară, a

vândut imobilul, prin act autentic, pârâților apelanți B.Ș. și B.N. Aceștia, la

rândul lor au efectuat formalități de publicitate imobiliară, după care au

înstrăinat imobilul pârâților H.V. și M. și G.G. și M.

Valabilitatea acestor

contracte de vânzare-cumpărare nu poate fi pusă în discuție, întrucât la

momentul încheierii lor au fost respectate cerințele de fond și formă, precum

și cerințele de publicitate imobiliară. Cu alte cuvinte, dobânditorilor prin

act autentic translativ de proprietate nu li se poate impune o sarcină

imposibilă, respectiv aceea de a aprecia asupra titlului vânzătoarei -

hotărârea judecătorească irevocabilă sau asupra valabilității înscrierilor de

carte funciară.

Astfel cum este

definită buna credință prin dispozițiile art. 1898 C. civ., curtea constată că,

în cauza de față, vânzătoarea avea toate însușirile cerute de lege pentru a

putea transmite proprietatea.

Buna credință este

oricum prezumată, iar probele administrate în cauză nu au răsturnat această

prezumție, întrucât pe de o parte, așa cum am arătat, nu a putut exista nicio

confuzie la momentul înstrăinării imobilului, confuzie produsă de mandatarul

vânzătoarei, iar pe de altă parte, imobilul a fost identificat și intabulat în

cartea funciară.

Prima instanță a

procedat la compararea titlurilor părților și, apreciind asupra titlului

pârâtei B.E. a mai reținut că, un eventual drept de proprietate al acesteia ar

exista asupra imobilului de la nr. adm. X, iar aceste aspecte ar reieși din

acte anterioare anului 1939, dar și ulterioare acestui an.

În opinia Curții,

argumentarea instanței de fond pleacă de la o premisă greșită și reține, fără a

corobora cu alte probe, concluziile raportului de expertiză și completările

sale, precum și relațiile comunicate de Primăria Municipiului București - Direcția

Patrimoniu Evidența Proprietății Cadastrului.

În acest sens Curtea

subliniază că, în ansamblul său, lucrarea de expertiză procedează la o așa-zisă

identificare a terenului pornind de la numerele administrative anterioare și

ulterioare anului 1939, fără a face nicio referire la numere cadastrale sau o

eventuală greșeală de identificare la întocmirea documentației cadastrale.

Reclamanții au arătat

că pârâta B.E. a revendicat nelegitim imobilul din str. C. nr. X, aceasta având

un eventual drept asupra imobilului din str. Cornelia nr. Y. Aceste susțineri

s-au întemeiat pe împrejurarea că ulterior anului 1939 numerele administrative

ale imobilelor au fost schimbate.

Singurul document pe

care s-a întemeiat această susținere a reclamanților, preluată de expert și mai

apoi de instanță, rezultă din adresa Primăriei Municipiului București -

Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății Cadastrului.

Realitatea sau

conformitatea acestei adrese nu concordă cu aceleași apărări ale reclamanților,

care susțin că pârâta ar fi avut un eventual drept de proprietate asupra

imobilului de la nr. adm. anterior anului 1939, dar și în prezent, cu alte

cuvinte, numerele administrative s-au schimbat selectiv.

Chiar dacă am admite

ca fiind reale aceste susțineri, arată Curtea, nr. administrativ 9 ar fi fost

învecinat cu nr. X. În nouă numerotare și respectând modul de alăturare a

numerelor pare și impare, imobilul proprietatea pârâtei trebuia să fie

învecinat cu nr. Y din noua numerotare.

Este îndeobște

cunoscut că numerele administrative sunt așezate în ordine crescătoare fiind

amplasate în stânga și, respectiv, dreapta drumului public, separat numerele

pare de cele impare. Este puțin probabil ca la schimbarea numerelor

administrative să se fi produs o selecție de numere pare și impare, astfel

încât nr. X să devină nr. Y, iar nr. Z să rămână la fel. Mai mult, din chiar

actele depuse de reclamanți rezultă că imobilul care ar fi purtat numărul X,

iar în prezent se susține că ar avea nr. Y, a avut anterior nr. administrative Z.

Concluzionând asupra

acestor aspecte, Curtea a înlăturat concluziile raportului de expertiză,

coroborate cu adresa Primăriei Municipiului București - Direcția Patrimoniu

Evidența Proprietății Cadastrului, reținând că ceastă din urmă probă nu se

coroborează cu niciun document emanat de la vreuna din părți.

Se mai arată că

înlăturarea concluziilor raportului de expertiză se mai impune și prin prisma

omisiunii expertului de a constata discrepanțele majore între construcția ce a

făcut obiectul actului dotal și al sentinței civile nr. 453 din 27 martie 1934

acte pe care le invocă reclamanții (filele 33 și 34 Tribunalul București) și construcția

în litigiu.

Prin sentința civilă

amintită părțile au tranzacționat asupra imobilului aflat pe str. C. nr. X compus

din „subsolul cu garaj (…) parter cu (….) etajul I cu (…) etajul II cu (…) și

mansardă în stare bună”. Cu alte cuvinte, imobilul aparținând autorilor

reclamanților avea în anul 1934 subsol, parter, două etaje și mansardă.

Imobilul obiect al prezentului litigiu este însă compus, conform contractelor

de vânzare cumpărare, din: subsol parter un singur etaj și mansardă (fila 276

dosar tribunalul București)

În acest sens, se

poate observa, fără a fi nevoie de consultarea unui specialist constructor, că,

imobilul situat în str. C. nr. X este diferit din punctul de vedere al

componenței construcției de imobilul revendicat de pârâta B.E. și cumpărat

succesiv de pârâții B., respectiv G. și H.

În fine, instanța de

fond a mai reținut că hotărârea judecătorească, cu referire la sentința civilă nr.

4234/1997, produce efecte între părțile din acel proces, iar situația juridică

creată „poate fi înlăturată când este rezultatul săvârșirii unei fraude cu

scopul de a prejudicia terțe persoane”. În opinia primei instanțe, reclamanții

au adoptat o atitudine de apărare față de hotărârea judecătorească a pârâtei și

au invocat contractul dotal ce are la bază sentința civilă nr. 453 din 27

martie 1934, pronunțată de Tribunalul Ilfov.

Instanța de fond a

omis, însă să rețină efectele erga omnes produse de hotărârea judecătorească,

respectiv sentința civilă nr. 4234/1997, de la momentul întocmirii

formalităților de publicitate imobiliară. Aprecierea instanței privitoare la

efectele hotărârii, ca fiind rezultatul săvârșirii unor fraude, trebuie

înlăturate, întrucât sentința judecătorească a fost pronunțată în

contradictoriu cu deținătorul imobilului, a fost rezultatul administrării și

analizării probelor puse la dispoziția instanței de autorități și, nu în

ultimul rând, putea fi supusă căilor de atac prevăzute de lege.

Forma de control a

unei hotărâri judecătorești, intrate în puterea lucrului judecat, efectuată de

instanța de fond, nu este reglementată de lege.

Dacă s-ar admite

acest punct de vedere ar însemna că oricând, o altă instanță, are abilitatea să

aprecieze asupra unei posibile fraude și să lipsească de efecte o hotărâre

judecătorească irevocabilă, extinzând efectele relative ale acesteia și asupra

formalităților de publicitate imobiliară (cum este și situația în speță), cu

ignorarea desăvârșită a prevederilor Legii nr. 7/1996, drept urmare

concluzionând, instanța de apel apreciază că acțiunea formulată de reclamanți

este nefondată.

Împotriva acestei din

urmă decizii au formulat recurs reclamanții V.T.D. și A.C., susținând că

instanța de apel a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se

sprijină, fiind vădit lipsită de suport legal (ipoteza de la pct. (7) și (9) C.

proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs recurenții au arătat, în esență, că decizia curții de apel

conține motive contradictorii, astfel încât nici unul din ele nu poate fi

considerat ca formând temeiul hotărârii pronunțate, echivalând cu o lipsă a

motivării acesteia, sens în care exemplifică cu motivarea dată de către

instanța de apel criticilor aduse de apelanți asupra modului de soluționare a

excepțiilor invocate de aceștia, respectiv, lipsei calității procesuale pasive

a pârâților, excepției inadmisibilității acțiunii și excepției tardivității,

sancționată cu decăderea din dreptul de a solicita măsuri reparatorii.

Astfel, arată

recurenții, deși curtea de apel nu contestă temeinicia respingerii excepției

lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâți, însușindu-și motivarea

tribunalului, cu toate acestea în motivarea ulterioară, în mod cu totul

nelegal, înlătura concluziile raportului de expertiză și-l menționează printr-o

construcție total speculativă, în sensul că nu ar exista identitate între

imobilul revendicat de reclamanți și cel deținut de pârâtă.

recurenții, există contradicție între motivarea soluției de respingere a

excepției decăderii din dreptul de a solicita măsuri reparatorii formulată de

pârâți la instanța de fond, cu argumentul că reclamanții nu au formulat cerere

în baza Legii nr. 10/2001 și susținerea făcută de instanța de apel pe parcursul

motivării, anume că reclamanții nu au probat și nu au argumentat de ce nu au

acționat în virtutea legilor cu caracter reparator, sau de ce vânzătorul

drepturilor succesorale a stat în pasivitate fără a uza de instrumentele legale

ce le-au stat la dispoziție în condițiile și termenele prevăzute.

În raport de aceste

susțineri, apreciază recurenții, hotărârea dată în cauză este nemotivată și

cuprinde indiscutabile motive contradictorii.

recurenții arată că în mod greșit instanța de apel a apreciat ca argument

decisiv (care tranșează fondul litigiului - animus et quasi nervus sententia),

sentința civilă nr. 4234/1997 a Judecătoriei sectorului 4 București, prin care

pârâtei apelante B.E. i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului

situat în București, sector 4, cu susținerea eronată potrivit căreia acest

drept de proprietate nu mai poate fi rediscutat sub aspectul valabilității sale

și sub aspectul efectelor erga omnes pe care hotărârea judecătorească le-a

produs de la momentul întocmirii formalităților de publicitate imobiliară.

În acest fel instanța

de apel omite să sesizeze dispozițiile art. 28 din Legea nr. 7/1996, potrivit

cărora un drept real obținut, printre altele, prin hotărâre judecătorească, nu

este necesar a fi înscris în Cartea funciară, pentru a fi opozabil terților și,

totodată, omițând să sesizeze faptul că terții, în speță reclamanții, pot

promova o acțiune principala, autonomă, de sine stătătoare, încercând sa obțină

o hotărâre asupra aceleiași chestiuni cu cea tranșata prin hotărârea

anterioara, fără ca prin aceasta să atace în mod direct hotărârea (în acest

sens s-a anexat - Decizia civilă nr. 2351 din 14 martie 2007 a Secției Civile a

Înaltei Curți de Casație si Justiție și pasaje din lucrarea „relativitatea si

opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești”, ed. universul juridic 2008,

pag. 384-385, autor A.N.).

Prin urmare, menționează

recurenții, susținerea instanței de apel conform căreia o hotărâre

judecătorească constituie o prezumție absolută este total eronată, întrucât, în

această opinie, în prezenta cauză acțiunea promovată de reclamanți apare ca

inadmisibilă, cu alte cuvinte, instanța de apel a soluționat cauza pe baza unei

excepții nepuse în discuția părților, încălcând principiul

contradictorialității și a dreptului la apărare.

înlăturat în mod nepermis concluziile raportului de expertiză, dar și înscrisul

privind istoricul de adresă poștală a imobilului în cauză provenind de la

Primăria Municipiului București, precum și înscrisuri provenind de la Arhivele

Naționale și schițe topografice, pe care, din oficiu, fără înscrierea în fals,

instanța nu le putea înlătura, astfel că întreaga construcție a instanței de

apel care realizează ea însăși o așezare a numerelor administrative pe str. C.,

este doar una pur speculativă.

recurenții critică și faptul că instanța de apel contrar dovezilor de la

dosarul cauzei, respectiv, testamentul din 28 iulie 1976 al V.M.L. către T.M.N.,

fratele apelantei pârâte B.E., pe care îl instituie legatar universal și adresa

Direcției impozite și taxe Sector 4, unde sunt menționați, la nivelul anilor

1947-1949, V. și P.M.L. ca proprietari ai imobilului din str. C. nr. X, a

refuzat să constate că dreptul de proprietate al apelanților pârâți se referă

în exclusivitate la imobilul de la această adresă poștală.

instanța de apel a ignorat faptul că reclamanții au făcut dovada deplină a

dreptului de proprietate asupra imobilului din sectorul 4, București, cu

înscrisurile depuse la dosar, respectiv, sentința civilă nr. 453 din 27 martie 1934

a Tribunalului Ilfov, Actul dotal autentificat de același tribunal, Decretul nr.

92/1950 unde la poziția 1292, sub nr. 9969/1934, este menționat acest imobil,

înscrierile din Cartea Funciară, precum și adresele Primăriei Capitalei privind

istoricul de adresă ale celor două proprietăți, potrivit cărora diferențele de

suprafețe de teren și construcții sunt evidente între cele două proprietăți și

au fost corect evidențiate de instanța întâi sesizată.

ignorat, de asemenea, reaua credință a pârâților, cu fraudarea intereselor

terților(reclamanților) care este evidentă, câtă vreme prin sentința civilă nr.

4234/1997 a Judecătoriei Sector 4 s-a stabilit că terenul din sectorul 4 are

suprafața de 939 mp, deși în realitate are 552 mp, suprafață cu care s-au și

înscris pârâții în Cartea F