ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 522/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 17 ianuarie 2007, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 1521/3/2007, reclamanții D.V.T. și C.A., au solicitat în contradictoriu cu pârâții B.E., B.Ș., B.N., G.G., G.M., H.V. și H.M., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului pentru imobilul situat în București, sector 4, să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștita posesie imobilul menționat, să se dispună constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1999 de către BNP M.N.G.

încheiat între B.E. în calitate de vânzător și B.Ș. în calitate de cumpărător; a contractului din 01 martie 2004 de către BNP M.N.G., încheiat între B.N. și B.Ș., în calitate de vânzători și G.G. și H.V., în calitate de cumpărător. Prin sentința civilă nr. 988 din 2 iulie 2009, Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale active și excepția calității procesuale pasive, ca neîntemeiate; a admis acțiunea formulată de reclamanții D.V.T. și C.A., în contradictoriu cu pârâții B.E., B.Ș., B.N., G.G., G.M., H.V., H.M., Municipiul București prin Primarul General, - a constatat nevalabilitatea titlului statului pentru imobilul situat în București, sector 4; - a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1999 autentificate de către BNP M.N.G., între vânzătoarea B.E.

și cumpărătoarea B.Ș. și a contractului de vânzare-cumpărare din 01 martie 2004 autentificat de către BNP M.N.G., încheiat între B.N. și B.Ș., în calitate de vânzători și cumpărătorii G.G. și H.V. - a obligat pârâții G.G., G.M., H.V., și H.M. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 4, astfel cum s-a identificat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară, întocmit de expert A.D., compus din teren de 572 mp, și construcție formată din demisol, parter, etajul 1 și mansardă. - a luat act că părțile solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut referitor la excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, invocată de către pârâți prin raportare la decizia de recurs în interesul Legii nr. 33 din 09 iunie 2006, pronunțată de către Înalta Curte de Casație și Justiție că problema de drept pe care instanța de recurs în interesul legii a avut-o de dezlegat a vizat admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, revendicare formulata față de sub-dobânditorii cu titlu particular a imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate chiriașilor cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995.

Pornind de la problema de drept dezlegată de către instanța de recurs, tribunalul a observat că imobilul ce face obiectul acțiunii nu se încadrează în ipoteza soluționată de către instanța de recurs în interesul legii, întrucât în urma pronunțării unei hotărârii judecătorești definitive și irevocabile imobilul în litigiu a fost restituit reclamantei B.E. ce s-a pretins adevărata proprietară a imobilului, iar acțiunea în revendicare este formulată de către reclamanți în calitate de proprietari ai imobilului trecut în proprietatea statului împotriva cumpărătorilor imobilului. Pe de altă parte în temeiul dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a mai apreciat că nu se poate vorbi de restituirea în natură a imobilului în temeiul legii speciale întrucât imobilul nu se mai află în proprietatea statului, acesta fiind revendicat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pronunțată în contradictoriu cu statul.

Cu privire la excepția decăderii din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii, tribunalul a considerat că o astfel de apărare ar fi fost justificată în situația în care imobilul ar fi fost solicitat potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 printr-o notificare adresata unității deținătoare, respectiv Municipiul București prin Primarul General, or, imobilul nu se mai află în proprietatea statului deoarece acesta a fost restituit anterior prin admiterea unei acțiunii în revendicare în contradictoriu cu Statul, iar potrivit legii speciale, reclamanții nu pot obține restituirea în natură a imobilului, iar prin promovarea acțiunii de față aceștia au urmărit să dobândească posesia bunului.

În motivarea excepției decăderii din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii, ce a fost calificată motivat de instanță ca fiind o excepție de inadmisibilitate a cererii, instanța a arătat că acțiunea în revendicare nu este formulată în contradictoriu cu statul, pentru a putea considera că reclamanții sunt decăzuți din dreptul de a solicita măsuri reparatorii prin echivalent.

La termenul de judecată din 25 iunie 2009, reclamanții au precizat expres că înțeleg să se judece cu statul la nivelul unității administrativ teritoriale, respectiv cu Municipiul București, reprezentat de Primarul General, doar în ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului pentru imobilul situat în București, sectorul 4. Această precizare, arată tribunalul, nu schimbă cu nimic argumentele instanței privind modalitatea de soluționare a excepției menționate anterior, deoarece de sancțiunea decăderii din dreptul de a obține în justiție măsuri reparatorii se putea vorbi în situația în care se formula acțiune constând în măsuri reparatorii prin echivalent, în contradictoriu cu statul, Legea nr. 10/2001 impunând într-o astfel de situația formularea notificării într-un termen prevăzut de lege, or, în cauză, acțiunea în revendicare nu poate fi formulată decât în contradictoriu cu ultimii posesori neproprietari ai imobilului, neavând calitate procesuală pasivă într-o astfel de situație Statul.

Analiza nevalabilității titlului statului, trebuie făcută în contradictoriu cu statul, deoarece acesta este cel care a preluat imobilul, fără titlu așa cum se va motiva în continuare și așa cum s-a arătat în soluționarea excepțiilor, prin pronunțarea încheierii din 23 octombrie 2008. De esența acțiunii în revendicare este compararea titlurilor de proprietate invocate de către părți urmând să se dea eficiență juridică titlului mai caracterizat, chiar și în lipsa unui petit care să aibă ca obiect analiza valabilității titlului statului, astfel că argumentele pârâților potrivit cărora nu ar exista un capăt de cerere care să vizeze compararea de titluri sunt neavenite. Pentru soluționarea acțiunii în revendicare imobiliară nu trebuie ca instanța de judecată să fie învestită cu un capăt de cerere care să aibă ca obiect comparația de titlu ci de esența acțiunii în revendicare este compararea titlurilor invocate de către partea reclamantă și de către partea pârâtă.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de către pârâți, tribunalul consideră că această excepției este neîntemeiată, chiar din raportul de expertiză rezultă că imobilul aflat în posesia pârâților are aceeași întindere ca suprafață de teren și ca vecinătăți ca cel dobândit de autorii reclamanților. Pe fondul cauzei arată tribunalul reclamanții au învestit instanța de judecată cu trei capete de cerere având ca obiect: nevalabilitatea titlului statului, acțiune în revendicare imobiliară și acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1999 și din 01 martie 2004. Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată este dat de prevederile art. 480 C. civ.

aplicabil în materia revendicării și de dispozițiile art. 948, 966, 968 din aceeași lege, incidente în materia nulității. În ceea ce privește primul capăt de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului, tribunalul a constatat că acesta este fondat în raport de dispozițiile Constituției din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr. 92/1950 și de Declarația Universală a Dreptului Omului (adoptata de Adunarea Generala ONU la 10 decembrie 1948) la care România era parte semnatară și care prevedea în art. 17 pct. (1) și (2) că orice persoana are dreptul la proprietate, atât singură cât și în asociere cu alții; nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa, precum și de dispozițiile art. 481 C. civ.

potrivit cărora „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauza de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire" tocmai prin faptul că obligă cetățenii români să cedeze proprietatea în favoarea statului fără să existe o cauză de utilitate publică. Prin urmare, statuează tribunalul trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului nr. 92/1950 nefiind subsumată cerințelor unei exproprieri în sensul art. 481 C. civ. nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art. 645 C. civ.), ci are valoarea doar a unui instrument probatoriu auto - constituit de către stat pentru a justifica deposedarea proprietarilor.

Mai reține instanța de fond că prin sentința civilă nr. 4234 din 06 iunie 1997 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în Dosarul nr. 9729/1996 s-a admis acțiunea în revendicare formulată de către reclamanta B.E., împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului București și s-a obligat pârâtul să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sectorul 4, compus din teren în suprafață de 939 mp. și construcții. Dreptul de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul acelei revendicări se pretinde a fi dovedit de către reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare din 07 aprilie 1928 prin care autorii V. și P.M.L. împreună cu A. și E.P. au cumpărat imobilul din București, sectorul 4. Prin actul de împărțeală voluntară intervenit între familia M.L.

și familia P. din 07 aprilie 1928, autorii, V. și P.M.L. au dobândit în deplină proprietate o suprafață de 939 mp., pe care în temeiul autorizației de construire nr. 127/C din 13 iunie 1932 au construit două corpuri de casă, pivniță, parter, etaj. Totodată, a constatat instanța că potrivit raportului de expertiză tehnică construcții efectuat în cauză, expertul, a răspuns obiectivelor stabilite de către instanță, și a procedat la identificarea și individualizarea imobilelor menționate în contractul de vânzare-cumpărare și în actul de împărțeală pretins de către pârâți, stabilind că terenul menționat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat între E.P. și V.P.M.L. și P.M.L. nu corespunde ca descriere cu terenul aflat la adresa actuală din sectorul 4, aceste concluzii fiind menținute și prin completarea III la raportul de expertiză judiciară în raport de documentația cadastrală prezentată de pârâți.

Drept urmare, față de probatoriul administrat în cauză, respectiv, actele de proprietate depuse de către reclamanți în dovedirea acțiunii și cele depuse de către pârâți în apărare, instanța a concluzionat în sensul că prin sentința civilă nr. 4234 din 96 mai 1997, s-a restituit un teren în suprafață de 939 mp. și construcție, imobil ce nu corespunde cu imobilul aflat în posesia autorilor pârâtei la momentul naționalizării, deci cel situat la nr. poștal 26, din sectorul 4, în realitate acestora fiindu-le restituit în natură un alt imobil decât cel ce aparținut autorilor pârâtei B.E. Reaua-credință a sub-dobânditorilor cu titlu particular rezultă din faptul că hotărârea judecătorească prin care s-a restituit imobilul către autoarea pârâților, B.E., cuprinde un imobil cu o întindere de 939 mp.

și construcție cu o altă compunere, iar imobilul cumpărat în realitate de către pârâți are o întindere de 572 mp., or, la data dobândirii imobilului, cumpărători ar fi trebuit să se întrebe, sau poate chiar s-au întrebat de ce există o diferență de teren de aproximativ 400 mp., diferențe fiind și cu privire la modalitatea de compunere a construcției. La termenul de judecata din 11 decembrie 2008 s-a administrat din oficiu proba cu interogatoriu pentru pârâta B.E., reclamanta din acțiunea în revendicare, care a arătat că mandatarul său în loc să vândă imobilul din str. C. nr. X, l-a vândut pe cel din str. C. nr. Y, autorul său pe care l-a moștenit având de fapt imobilul din str. C. nr. Y, aspect ce denotă în mod evident reaua-credință și a înstrăinătorului imobilului.

Astfel, reține instanța de fond, hotărârea judecătorească nu s-a pronunțat în contradictoriu cu reclamanții din dosarul de față, iar aceasta înseamnă că hotărârea nu le este opozabila și că nu poate fi pusă în executare față de aceștia. Relativitatea efectelor hotărârii implică nașterea de drepturi și obligații în favoarea și în sarcina părților, iar opozabilitatea față de terți a situației create prin actul juridic poate fi înlăturata când este rezultatul săvârșirii unei fraude, cu scopul de a prejudicia terțe persoane. Pentru a combate opozabilitatea unei hotărâri judecătorești, terțul nu poate solicita anularea unei hotărâri ci el poate să adopte o atitudine de apărare față de hotărâre. Reclamanții urmăresc să se constate că nu există față de ei dreptul recunoscut prin hotărâre.

Actul de proprietate invocat de către reclamanți este reprezentat de contractul dotal autentificat sub nr. 9969/1934 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, prin care D.M. donează fiicei sale, M.M. și M.G.C., cu ocazia căsătoriei imobilul din București, achiziționat prin înscrisul transcris la Tribunalul Notarial nr. 18116/1933 și prin sentința civilă nr. 453 pronunțată de Tribunalul Ilfov la data de 27 martie 1934, învestită cu formulă executorie și executată. Potrivit sentinței civile nr. 453 din 17 martie 1934, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția I civilă, se ia act de tranzacția intervenită între D.M. și I.P. prin care acesta din urmă a înstrăinat imobilul din București, compus din teren de circa 552 mp., cu construcția și împrejmuirea existentă ridicată în baza autorizației de construcție nr. 234/1929, construcția fiind compusă din subsol cu garaj, parter, etaj I - cu 2 apartamente și cu 2 garsoniere, etajul II - cu un apartament și mansardă.

De asemenea, potrivit certificatului din 26 aprilie 2004, emis de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății Cadastrului, rezultă că imobilul situat în București, sectorul 4 a fost înscris, anterior anului 1939, la nr. Z pe strada C. În doctrina și practica judiciară s-a considerat că, atunci când părțile sau cel puțin cumpărătorul a fost în eroare socotind că lucrul vândut aparține vânzătorului, vânzarea ar fi anulabilă pentru eroare asupra calității esențiale a vânzătorului care a fost socotit de cumpărător proprietar al lucrului. Dacă părțile au încheiat contractul în cunoștință de cauză, vânzarea are o cauză ilicită și este nulă absolut potrivit dispozițiile art. 984 C. civ.

Astfel, apreciază instanța, în situația în care contractul s-a încheiat de către vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului, nu se poate vorbi decât de o nulitate absolută în virtutea principiului „fraus omnia corrumpit". Pentru a opera ca excepție de la principiul „quod nulum est" și „resoluto iure dantis resolvitir jus accipientis", principiul validității aparenței în drept presupune întrunirea concomitentă a condiției bunei-credințe a cumpărătorului și a condiției ca acesta să se fi aflat în eroare comună și invincibilă. În contextul mai sus menționat, buna-credință trebuie analizată în lumina disp. art. 1898 alin. (1) C. civ., ca fiind acea convingere a cumpărătorului că titlul prin care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege spre a-i transmite proprietatea.

Buna-credință aptă să producă efecte juridice și care în cazul de față ar putea conduce chiar la recunoașterea și consolidarea dreptului de proprietate în patrimoniul dobânditorului, constă în credința eronată în existența unei situații juridice clare și necontestate și poate rezulta doar dintr-o aparență înșelătoare, iar nu dintr-o ignoranță. Per a contrario, reaua credință constă în atitudinea celui care se prevalează de o situație căreia îi cunoștea sau trebuia să-i cunoască viciile. În cauză s-a reținut reaua-credință atât a vânzătoarei B.E.

cât și a cumpărătorilor ulteriori, prima, vânzătoarea, după cum aceasta a declarat la interogatoriu, cunoștea care imobil în realitate l-a moștenit și doar pe acesta îl putea revendica, iar cumpărătorii puteau să cunoască cu minime diligente, pentru a exclude simpla ignoranță și orice dubiu, faptul că imobilul vândut nu corespunde în realitate ca întindere teren și compunere construcție cu cel dobândit de către autorii pârâtei B.E. și cel menționat în hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare, mai ales că vânzarea imobilului s-a realizat după întocmirea unei documentații cadastrale, în care explicit este menționată întinderea terenului și compunerea construcție. Având în vedere aceste argumente instanța de fond a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1999 de către BNP M.N.G., între vânzătoarea B.E.

și cumpărătoarea B.Ș. și a contractului de vânzare-cumpărare din 01 martie 2004, de către BNP M.N.G., încheiat între B.N. și B.Ș., în calitate de vânzători și cumpărătorii G.G. și H.V. potrivit art. 966 C. civ. si art. 948 pct. 4 C. civ. Apărarea pârâților potrivit căreia la imobilul în cauză s-au făcut îmbunătățiri, iar acesta este cu totul alt imobil nu a fost reținută de instanță, întrucât s-a apreciat că pârâții cumpărători au posibilitatea să-și valorifice contravaloarea pretențiilor constând în cheltuielile necesare, utile efectuate la imobil, efect juridic în urma admiterii acțiunii în revendicare. Având în vedere că reclamanții sunt terți față de cele doua contracte de vânzare-cumpărare, iar prin anularea contractelor de vânzare-cumpărare pârâții nu mai justifică vreun titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, a fost admisă acțiunea în revendicare iar pârâții G.G., G.M., H.V.

și H.M. au fost obligați să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sectorul 4, astfel cum s-a identificat prin raportul de expertiză tehnică imobiliară, întocmit de expert A.D., imobil compus din teren de 572 mp și construcție formată din demisol, parter, etajul 1 și mansardă. Chiar și în măsura în care nu s-ar fi anulat contractele de vânzare-cumpărare, mai arată tribunalul, acțiunea în revendicare ar fi fost întemeiată, pentru că reclamanții sunt adevărații proprietari ai imobilului, pârâții nu justifică vreun titlu de proprietate asupra imobilului revendicat, iar actele de proprietate ale autorilor pârâților se referă la alt imobil decât cel revendicat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. și față de principiul disponibilității care guvernează procesul civil s-a lua act că părțile solicită cheltuieli de judecată pe cale separată. Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, au declarat apel pârâții Municipiul București prin Primarul General, H.V., H.M., G.G. și G.M., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, B.Ș. și B.N. și B.E. Apelantul Municipiul București prin Primarul General a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinței atacate, iar pe fond respingerea acțiunii ca lipsită de interes. În motivele de apel au fost invocate prevederile art. (1) alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

În opinia apelanților atât timp cât printr-o lege specială s-a statuat că toate imobilele care au fost preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, instanțele nu mai pot consta altceva decât ceea ce prevede legea, iar din această perspectivă reclamanții D.V.T. și C.A. nu justifică niciun interes în promovarea acțiunii. Apelanții pârâți H.V., H.M., G.G. și G.M. au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanții D.V.T. și C.A. în calitatea lor de cumpărători ai drepturilor litigioase. În dezvoltarea motivelor de apel au invocat faptul că reclamanții sunt cumpărători ai drepturilor litigioase în prezenta cauză, drepturi cumpărate de la moștenitorii foștilor proprietari care nu au depus notificare în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Prin acțiunea formulată reclamanții au solicitat constatarea nevalabilități titlului statului; constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate succesiv asupra imobilului în litigiu și obligarea pârâților să lase în deplină proprietate și posesie imobilul astfel revendicat. În opinia apelanților excepțiile invocate de pârâții precum excepția decăderii din dreptul de a solicita măsuri reparatorii potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001; excepția lipsei calității procesuale a reclamanților; excepția inadmisibilității acțiuni; excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților; au fost greșit soluționate de prima instanță.

În esență, în dezvoltarea criticilor aduse modului de soluționare a excepțiilor, apelanți au arătat că termenul prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este un termen de decădere pe care instanța l-a nesocotit cum de altfel a nesocotit și împrejurarea, necontestată de reclamanții, și anume, lipsa oricărui demers întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Lipsa calității procesuale a reclamanților rezidă din recunoașterea acestora că nu sunt titularii dreptului de proprietate astfel că în cea ce privește capătul doi din cererea principală - relativ la acțiunea în revendicare - aceștia nu au calitate procesuală activă. Privitor la excepția inadmisibilității acțiuni, apelanții au invocat Decizia nr. 33/2008 pronunțată de I.C.C.J.

în soluționarea recursului în interesul legii, decizie prin care s-a statuat asupra concursului dintre legea specială și legea generală în sensul priorității dispozițiilor din legea specială, lege în raport de care, reclamanții nu justifică în nici un fel efectuarea vreunui demers în sensul vizat prin prezenta acțiune. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților apelanți aceștia au arătat că potrivit expertizei efectuate în cauză imobilul proprietatea lor nu corespunde cu imobilul pretins de reclamanți cu toate acestea prima instanță a ignorat concluziile specialistului și le-a deturnat de la sensul lor real, folosindu-le în favoarea reclamanților și soluționând greșit excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții.

Pe fondului cauzei apelanții au arătat că în mod greșit instanța de fond a procedat la compararea titlurilor în condițiile în care reclamanții au solicitat constatare nulității absolute a titlului în baza căruia apelanții au devenit proprietarii imobilului. Apelanții au mai arătat că este imposibil din punct de vedere juridic să soliciți desființarea unui titlu pentru ca apoi prin același proces să solicite compararea între propriul titlul și titlul a cărui desființare ai solicitat-o. Cu referire la nevalabilitatea titlului statului apelanții pârâți au arătat că potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără titlul valabil pot fi revendicare dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Legea cu caracter reparator, Legea nr. 10/2001, a creat posibilitate celor îndreptățiți să li se repare în natură sau prin echivalent prejudiciul creat prin preluarea nevalabilă a bunurilor imobile. Acțiunea formulată de reclamanți a început în anul 2007, după apariția legii speciale reparatorii. Prima instanță și-a fundamentat întreaga argumentație pe teza aplicări în speță a dreptului comun întrucât la data promovării acțiunii bunul nu se mai afla în proprietatea statului. În opinia apelanților această argumentare este total eronată având în vedere capetele de cerere cuprinse în acțiunea formulată de reclamanți precum și părțile față de care au solicitat pronunțarea hotărârii. În opinia apelanților acțiunea în revendicare formulată de reclamanții nu putea fi admisă întrucât vizează un imobil care a fost revendicat și dobândit pe această cale irevocabil printr-o hotărâre judecătorească.

Sentința civilă nr. 4234/1998 a Judecătoriei sectorului 4 București stabilește irevocabil calitatea de proprietar al imobilului în litigiu în favoarea pârâtei B.E., persoană față de care Statul Român, reprezentat în acel proces, a fost obligat să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul. Această hotărâre judecătorească se bucură de prezumția de adevăr, are puterea lucrului judecat și ca atare face imposibilă formularea unei alte acțiunii în revendicare a aceluiași imobil. Aprecierile reclamanților privitoare la temeinicia acestei hotărâri și aprecierile instanței de fond cu privire la opozabilitatea cestei hotărâri sunt, în opinia apelanților neîntemeiate. Urmare a dobândirii dreptului de proprietate pârâta B.E.

s-a bucurat nestingherită de prerogativele acestui drept, a procedat la înscrierea în cartea funciară, și nu în ultimul rând a înstrăinat imobilul. La data cumpărării imobilului de către pârâții B.S. și B.N. din toate evidențele imobiliare care puteau fi consultate rezulta fără putință de tăgadă calitatea de proprietar a pârâtei B.E. Aspectele reținute de prima instanță cu referire la reaua credință sunt fundamental greșite întrucât toți cumpărătorii au efectuat verificări și au constatat că titlul vânzătoarei se întemeiază pe o hotărâre judecătorească irevocabilă intabulată în cartea funciară. Din această perspectivă dobânditorii și sub-dobânditorii imobilului au fost de bună credință. Argumentele primei instanțe privitoare la reaua credință a pârâților apelanți se rezumă la a imputa acestora necercetarea forței juridice a unei sentințe judecătorești.

În fine, prin prisma acestor ultime argumente apelanții au arătat că principiul rezoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis este paralizat, apelanții fiind exceptați de la principiul enunțat datorită necesității protejării bunei lor credințe și a asigurării stabilității circuitului civil. Prima instanță a reținut greșit ca o componentă a relei credințe împrejurarea că suprafața de teren vândută și suprafața dobândită sunt diferite, astfel că dobânditorii imobilului puteau și trebuiau să lămurească acest aspect. Apelanții au arătat că înscrierile de carte funciară nu garantează întinderea suprafeței de teren înscrisă în evidențele de carte funciară. Înscrierile garantează dreptul de proprietate, drept care nu i-a fost contestat vânzătoarei până la momentul formulării acestei acțiuni.

Apelantul pârât Statul Român prin M.F.P. a arătat că petitul privind nevalabilitate titlului statului este în mod vădit lipsit de interes întrucât modificării aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, statuează că toate imobile, preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 au fost preluate în mod abuziv, iar potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foști proprietari dacă nu fac obiectul unor legii speciale de reparații. Potrivit alin. (3) al aceluiași articol în coroborare cu alin. (2), acțiunea deschisă reclamanților era cea în revendicare, acțiune care a fost și formulată de aceștia prin cel de-al doilea capăt al cererii.

Din această perspectivă excepția lipsei de interes al reclamanților privind primul petit al cererii introductive se impune a fi admis, întrucât în mod netemeinic și nelegal instanța de fond a constatat în contradictoriu cu Statul Român nevalabilitatea titlului acestuia. Apelanții pârâți B.S. și B.N. au arătat că la momentul cumpărării imobilului au avut în vedere efectele hotărârii judecătorești pronunțate în favoarea vânzătoarei și evidențele de carte funciară, documente potrivit cărora B.E. era proprietara imobilului. La momentul vânzării imobilului către pârâții G. și H. aceștia au avut în vedere cuprinsul cărții funciare, cuprins potrivit căruia imobilul era identificat, la fața locului fiind întocmite schițe și măsurători topografice.

Apelanta pârâtă B.E. a arătat că a dobândit imobilul în baza sentinței civile nr. 4234/1998 a Judecătoriei sectorului 4 București, pronunțată în contradictoriul cu Statul Român. Hotărârea judecătorească irevocabilă și-a produs efectele în sensul în care a fost înscrisă în cartea funciară după identificarea topografică. Apelanta și-a susținut buna credință la dobândirea și înstrăinarea imobilului argumentând că formele de publicitate imobiliară întocmite denotă convingerea sa că atât la momentul dobândirii imobilului cât și ulterior a acționat în baza documentelor de proprietate aflate în posesia sa fiind exclusă posibilitatea vreunei confuzii. Prin Decizia civilă nr. 25/ A din 3 februarie 2011 Curtea de Apel Târgu Mureș, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis apelurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General, H.V.

și H.M., G.G. și G.M., Statul Român prin M.F.P., B.S. și B.N., B.E., împotriva sentinței civile nr. 988 din 2 iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București, a schimbat în tot hotărârea atacată și a respins acțiunea formulată de reclamanții D.V.T. și C.A. Pentru a pronunța această decizie curtea de apel a reținut privitor la criticile aduse de apelanți asupra modului de soluționare a excepțiilor vizând lipsa de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, decăderea din dreptul de a solicita măsuri reparatorii, lipsei calității procesuale a reclamanților, excepția inadmisibilității acțiunii, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților, că acestea au fost corect soluționate de instanța de fond nemaifiind necesară reluarea argumentelor expuse pe larg la începutul considerentelor deciziei.

Cu referire la fondul cauzei, Curtea a reținut că imobilul în litigiu este situat în București, sector 4, a făcut obiectul unei judecăți precedente, finalizată prin sentința civilă nr. 4234 din 6 iunie 1997, pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București, irevocabilă prin neexercitarea căilor de atac (fila 129 dosar Tribunalul București). Prin urmare, analiza asupra situației juridice a acestui imobil se impune a fi făcută pornind de la hotărârea judecătorească irevocabilă.

Astfel, reține curtea pârâta B.E., având calitatea de reclamantă în Dosarul nr. 9729/1996 al Judecătoriei Sectorului 4 București, a solicitat, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului București ca, în baza art. 480 C. civ., pârâtul în calitate de reprezentant al Statului, să îi lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 4. Judecătoria a analizat pretenția reclamantei și a administrat probe cu privire la situația juridică a imobilului, reținând și poziția procesuală a pârâtului, consemnată în considerentele hotărârii, respectiv că acesta a lăsat la aprecierea instanței soluționarea pricinii. Astfel, judecătoria a conchis că, autorii numitei B.E., au dobândit imobilul printr-un act de împărțeală voluntară a unei suprafețe de 939 mp teren și mai apoi au construit în baza autorizației nr. 127/ C din 13 iunie 1932, imobilul în litigiu.

Instanța a mai constatat că, prin Decretul nr. 92/1950, acest imobil a fost naționalizat pe numele de C.M. – 4 apartamente, și, ca atare, a concluzionat că trecerea în proprietatea statului s-a făcut „fără titlu în condițiile în care naționalizarea s-a făcut pe numele unei alte persoane decât adevăratul proprietar, iar pârâtul nu a produs nicio probă în sensul că pentru imobilul din București, sector 4, ar mai exista vreun titlu care să justifice proprietatea statului”. Curtea de apel a mai reținut că acțiunea formulată de pârâta din prezenta cauză, B.E., a fost analizată pe fond, dreptul de proprietate fiindu-i recunoscut irevocabil, astfel cum rezultă din considerentele sentinței civile nr. 4234/1997 a Judecătoriei Sectorului 4 București, prin urmare, nu mai poate fi rediscutat sub aspectul valabilității sale și al efectelor pe care hotărârea judecătorească irevocabilă le-a produs.

Susține instanța de apel că tribunalul a apreciat în mod greșit aspectele desprinse din răspunsul la interogator al pârâtei B.E., atâta timp cât la dosarul cauzei a fost depusă procura dată de această pârâtă numitului I.D. (f. 72 dosar Curtea de Apel București), prin efectele căreia, acesta a fost mandatat să o reprezinte pe pârâtă în dosarele civile având ca obiect revendicarea imobilelor situate în București, și, totodată, să înstrăineze imobilele dobândite. De asemenea, la dosarul cauzei a fost depusă sentința civilă nr. 3840/1998 a Judecătoriei Sectorului 4 București, conform căreia aceeași pârâtă a revendicat imobilul situat în București, acțiune respinsă însă irevocabil, motiv pentru care pârâta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul menționat (f. 78-81 dosar Curtea de Apel București și f. 53 dosar Curtea de Apel București).

Drept urmare, se apreciază că susținerile orale ale pârâtei B.E., potrivit cărora mandatarul său, „în loc să vândă imobilul din str. C. nr. X l-a vândut pe cel din str. C. nr. Y”, nu pot fi primite, întrucât la momentul vânzării imobilului în litigiu, mandata pârâtă, B.E., nu avea în proprietate imobilul din str. C., acesta făcând, așa cum s-a arătat, ulterior vânzării, obiectul măsurilor reparatorii stabilite prin Legea nr. 10/2001, respectiv obiectul notificării depuse de B.E. în temeiul acestei legi abia la data de 13 iulie 2001. Vânzarea imobilului din str. C. a fost efectuată la 22 februarie 1999 (f. 19-20 dosar Tribunalul București) moment la care singurul imobil aflat în proprietatea pârâtei era cel in litigiu.

Curtea mai reține că reclamanții D.V.T. și C.A. sunt cumpărătorii drepturilor succesorale aparținând numitului C.N.G., drepturi rezultate în urma actului de partaj succesoral intervenit între acesta și C.M.

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 9311/4/2005, la data de 5 iulie 2006, numitul C.N.G., (vânzătorul drepturilor succesorale), a chemat în judecată pârâții din prezenta cauză, solicitându-le acestora să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 4. La aproximativ o lună de la data înregistrării cauzei pe rolul Tribunalului Municipiului București, respectiv la 23 august 2006, titularul drepturilor succesorale a procedat la înstrăinarea acestora către reclamanți și a declarat, prin art. 3 al contractului de vânzare-cumpărare că, asupra imobilului „nu există niciun fel de acțiuni sau cereri judiciare ori proceduri administrative inițiate de o terță persoană cu privire la sau în legătură cu imobilul (situat în București, sector 4), sau cu o parte a acestuia și/sau cu referire la înscrisurile care constată dreptul de succesiune și/sau asupra imobilului”.

După două luni de la înstrăinarea drepturilor succesorale vânzătorul a renunțat la acțiunea în revendicare formulată împotriva pârâților B.E., B.Ș., G.G. și H.V., instanța luând act de această renunțare prin Încheierea ședinței publice din 3 octombrie 2006 (f. 113-116 și f.201 dosar Tribunalul București). Drept urmare, concluzionează curtea de apel, la momentul cumpărării de către reclamanți a drepturilor succesorale, situația juridică a imobilului în litigiu era definitiv și irevocabil tranșată printr-o altă hotărâre judecătorească. Dreptul de proprietate fusese recunoscut în favoarea unei alte persoane care, în baza titlului astfel deținut, a procedat la întocmirea formalităților de publicitate imobiliară și mai apoi a înstrăinat imobilul.

Aceste aspecte erau deplin cunoscute de vânzătorul drepturilor succesorale (așa cum rezultă din demersul său judiciar) și potrivit art. 4 din Contractul de vânzare-cumpărare, trebuiau și puteau să fie cunoscute și de reclamanții cumpărători. Reclamanții nu au probat și nu au argumentat de ce nu au acționat în virtutea legilor cu caracter reparator sau de ce vânzătorul drepturilor succesorale a stat în pasivitate fără a uza de instrumentele legale ce i-au stat la dispoziție în condițiile și termenele prevăzute de lege.

Se mai reține, având în vedere situația juridică concretă a imobilului, precum și titlurile invocate de părți, că acțiunea reclamanților nu poate fi calificată decât ca o acțiune de drept comun, acțiune în care, chiar dacă s-ar proceda la compararea titlurilor, titlul preferabil este cel consolidat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, respectiv cel al pârâtei B.E., în consecință instanța apreciază solicitarea reclamanților privind anularea contractelor de vânzare-cumpărare ca neîntemeiată. Totodată, se arată că pârâta B.E., a efectuat formalitățile de publicitate imobiliară, a procedat la identificarea cadastrală a imobilului și, după înscrierea în cartea funciară, a vândut imobilul, prin act autentic, pârâților apelanți B.Ș.

și B.N. Aceștia, la rândul lor au efectuat formalități de publicitate imobiliară, după care au înstrăinat imobilul pârâților H.V. și M. și G.G. și M. Valabilitatea acestor contracte de vânzare-cumpărare nu poate fi pusă în discuție, întrucât la momentul încheierii lor au fost respectate cerințele de fond și formă, precum și cerințele de publicitate imobiliară. Cu alte cuvinte, dobânditorilor prin act autentic translativ de proprietate nu li se poate impune o sarcină imposibilă, respectiv aceea de a aprecia asupra titlului vânzătoarei - hotărârea judecătorească irevocabilă sau asupra valabilității înscrierilor de carte funciară. Astfel cum este definită buna credință prin dispozițiile art. 1898 C. civ., curtea constată că, în cauza de față, vânzătoarea avea toate însușirile cerute de lege pentru a putea transmite proprietatea.

Buna credință este oricum prezumată, iar probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție, întrucât pe de o parte, așa cum am arătat, nu a putut exista nicio confuzie la momentul înstrăinării imobilului, confuzie produsă de mandatarul vânzătoarei, iar pe de altă parte, imobilul a fost identificat și intabulat în cartea funciară. Prima instanță a procedat la compararea titlurilor părților și, apreciind asupra titlului pârâtei B.E. a mai reținut că, un eventual drept de proprietate al acesteia ar exista asupra imobilului de la nr. adm. X, iar aceste aspecte ar reieși din acte anterioare anului 1939, dar și ulterioare acestui an. În opinia Curții, argumentarea instanței de fond pleacă de la o premisă greșită și reține, fără a corobora cu alte probe, concluziile raportului de expertiză și completările sale, precum și relațiile comunicate de Primăria Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății Cadastrului.

În acest sens Curtea subliniază că, în ansamblul său, lucrarea de expertiză procedează la o așa-zisă identificare a terenului pornind de la numerele administrative anterioare și ulterioare anului 1939, fără a face nicio referire la numere cadastrale sau o eventuală greșeală de identificare la întocmirea documentației cadastrale. Reclamanții au arătat că pârâta B.E. a revendicat nelegitim imobilul din str. C. nr. X, aceasta având un eventual drept asupra imobilului din str. Cornelia nr. Y. Aceste susțineri s-au întemeiat pe împrejurarea că ulterior anului 1939 numerele administrative ale imobilelor au fost schimbate. Singurul document pe care s-a întemeiat această susținere a reclamanților, preluată de expert și mai apoi de instanță, rezultă din adresa Primăriei Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății Cadastrului.

Realitatea sau conformitatea acestei adrese nu concordă cu aceleași apărări ale reclamanților, care susțin că pârâta ar fi avut un eventual drept de proprietate asupra imobilului de la nr. adm. anterior anului 1939, dar și în prezent, cu alte cuvinte, numerele administrative s-au schimbat selectiv. Chiar dacă am admite ca fiind reale aceste susțineri, arată Curtea, nr. administrativ 9 ar fi fost învecinat cu nr. X. În nouă numerotare și respectând modul de alăturare a numerelor pare și impare, imobilul proprietatea pârâtei trebuia să fie învecinat cu nr. Y din noua numerotare. Este îndeobște cunoscut că numerele administrative sunt așezate în ordine crescătoare fiind amplasate în stânga și, respectiv, dreapta drumului public, separat numerele pare de cele impare.

Este puțin probabil ca la schimbarea numerelor administrative să se fi produs o selecție de numere pare și impare, astfel încât nr. X să devină nr. Y, iar nr. Z să rămână la fel. Mai mult, din chiar actele depuse de reclamanți rezultă că imobilul care ar fi purtat numărul X, iar în prezent se susține că ar avea nr. Y, a avut anterior nr. administrative Z. Concluzionând asupra acestor aspecte, Curtea a înlăturat concluziile raportului de expertiză, coroborate cu adresa Primăriei Municipiului București - Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății Cadastrului, reținând că ceastă din urmă probă nu se coroborează cu niciun document emanat de la vreuna din părți.

Se mai arată că înlăturarea concluziilor raportului de expertiză se mai impune și prin prisma omisiunii expertului de a constata discrepanțele majore între construcția ce a făcut obiectul actului dotal și al sentinței civile nr. 453 din 27 martie 1934 acte pe care le invocă reclamanții (filele 33 și 34 Tribunalul București) și construcția în litigiu. Prin sentința civilă amintită părțile au tranzacționat asupra imobilului aflat pe str. C. nr. X compus din „subsolul cu garaj (…) parter cu (….) etajul I cu (…) etajul II cu (…) și mansardă în stare bună”. Cu alte cuvinte, imobilul aparținând autorilor reclamanților avea în anul 1934 subsol, parter, două etaje și mansardă.

Imobilul obiect al prezentului litigiu este însă compus, conform contractelor de vânzare cumpărare, din: subsol parter un singur etaj și mansardă (fila 276 dosar tribunalul București) În acest sens, se poate observa, fără a fi nevoie de consultarea unui specialist constructor, că, imobilul situat în str. C. nr. X este diferit din punctul de vedere al componenței construcției de imobilul revendicat de pârâta B.E. și cumpărat succesiv de pârâții B., respectiv G. și H. În fine, instanța de fond a mai reținut că hotărârea judecătorească, cu referire la sentința civilă nr. 4234/1997, produce efecte între părțile din acel proces, iar situația juridică creată „poate fi înlăturată când este rezultatul săvârșirii unei fraude cu scopul de a prejudicia terțe persoane”.

În opinia primei instanțe, reclamanții au adoptat o atitudine de apărare față de hotărârea judecătorească a pârâtei și au invocat contractul dotal ce are la bază sentința civilă nr. 453 din 27 martie 1934, pronunțată de Tribunalul Ilfov. Instanța de fond a omis, însă să rețină efectele erga omnes produse de hotărârea judecătorească, respectiv sentința civilă nr. 4234/1997, de la momentul întocmirii formalităților de publicitate imobiliară. Aprecierea instanței privitoare la efectele hotărârii, ca fiind rezultatul săvârșirii unor fraude, trebuie înlăturate, întrucât sentința judecătorească a fost pronunțată în contradictoriu cu deținătorul imobilului, a fost rezultatul administrării și analizării probelor puse la dispoziția instanței de autorități și, nu în ultimul rând, putea fi supusă căilor de atac prevăzute de lege.

Forma de control a unei hotărâri judecătorești, intrate în puterea lucrului judecat, efectuată de instanța de fond, nu este reglementată de lege. Dacă s-ar admite acest punct de vedere ar însemna că oricând, o altă instanță, are abilitatea să aprecieze asupra unei posibile fraude și să lipsească de efecte o hotărâre judecătorească irevocabilă, extinzând efectele relative ale acesteia și asupra formalităților de publicitate imobiliară (cum este și situația în speță), cu ignorarea desăvârșită a prevederilor Legii nr. 7/1996, drept urmare concluzionând, instanța de apel apreciază că acțiunea formulată de reclamanți este nefondată. Împotriva acestei din urmă decizii au formulat recurs reclamanții V.T.D.

și A.C., susținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se sprijină, fiind vădit lipsită de suport legal (ipoteza de la pct. (7) și (9) C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs recurenții au arătat, în esență, că decizia curții de apel conține motive contradictorii, astfel încât nici unul din ele nu poate fi considerat ca formând temeiul hotărârii pronunțate, echivalând cu o lipsă a motivării acesteia, sens în care exemplifică cu motivarea dată de către instanța de apel criticilor aduse de apelanți asupra modului de soluționare a excepțiilor invocate de aceștia, respectiv, lipsei calității procesuale pasive a pârâților, excepției inadmisibilității acțiunii și excepției tardivității, sancționată cu decăderea din dreptul de a solicita măsuri reparatorii.

Astfel, arată recurenții, deși curtea de apel nu contestă temeinicia respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâți, însușindu-și motivarea tribunalului, cu toate acestea în motivarea ulterioară, în mod cu totul nelegal, înlătura concluziile raportului de expertiză și-l menționează printr-o construcție total speculativă, în sensul că nu ar exista identitate între imobilul revendicat de reclamanți și cel deținut de pârâtă.

2. De asemenea, arată recurenții, există contradicție între motivarea soluției de respingere a excepției decăderii din dreptul de a solicita măsuri reparatorii formulată de pârâți la instanța de fond, cu argumentul că reclamanții nu au formulat cerere în baza Legii nr. 10/2001 și susținerea făcută de instanța de apel pe parcursul motivării, anume că reclamanții nu au probat și nu au argumentat de ce nu au acționat în virtutea legilor cu caracter reparator, sau de ce vânzătorul drepturilor succesorale a stat în pasivitate fără a uza de instrumentele legale ce le-au stat la dispoziție în condițiile și termenele prevăzute. În raport de aceste susțineri, apreciază recurenții, hotărârea dată în cauză este nemotivată și cuprinde indiscutabile motive contradictorii.

3. Pe fond, recurenții arată că în mod greșit instanța de apel a apreciat ca argument decisiv (care tranșează fondul litigiului - animus et quasi nervus sententia), sentința civilă nr. 4234/1997 a Judecătoriei sectorului 4 București, prin care pârâtei apelante B.E. i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, sector 4, cu susținerea eronată potrivit căreia acest drept de proprietate nu mai poate fi rediscutat sub aspectul valabilității sale și sub aspectul efectelor erga omnes pe care hotărârea judecătorească le-a produs de la momentul întocmirii formalităților de publicitate imobiliară.

În acest fel instanța de apel omite să sesizeze dispozițiile art. 28 din Legea nr. 7/1996, potrivit cărora un drept real obținut, printre altele, prin hotărâre judecătorească, nu este necesar a fi înscris în Cartea funciară, pentru a fi opozabil terților și, totodată, omițând să sesizeze faptul că terții, în speță reclamanții, pot promova o acțiune principala, autonomă, de sine stătătoare, încercând sa obțină o hotărâre asupra aceleiași chestiuni cu cea tranșata prin hotărârea anterioara, fără ca prin aceasta să atace în mod direct hotărârea (în acest sens s-a anexat - Decizia civilă nr. 2351 din 14 martie 2007 a Secției Civile a Înaltei Curți de Casație si Justiție și pasaje din lucrarea „relativitatea si opozabilitatea efectelor hotărârii judecătorești”, ed. universul juridic 2008, pag.

384-385, autor A.N.). Prin urmare, menționează recurenții, susținerea instanței de apel conform căreia o hotărâre judecătorească constituie o prezumție absolută este total eronată, întrucât, în această opinie, în prezenta cauză acțiunea promovată de reclamanți apare ca inadmisibilă, cu alte cuvinte, instanța de apel a soluționat cauza pe baza unei excepții nepuse în discuția părților, încălcând principiul contradictorialității și a dreptului la apărare. 4. Instanța de apel a înlăturat în mod nepermis concluziile raportului de expertiză, dar și înscrisul privind istoricul de adresă poștală a imobilului în cauză provenind de la Primăria Municipiului București, precum și înscrisuri provenind de la Arhivele Naționale și schițe topografice, pe care, din oficiu, fără înscrierea în fals, instanța nu le putea înlătura, astfel că întreaga construcție a instanței de apel care realizează ea însăși o așezare a numerelor administrative pe str. C., este doar una pur speculativă.

5. De asemenea, recurenții critică și faptul că instanța de apel contrar dovezilor de la dosarul cauzei, respectiv, testamentul din 28 iulie 1976 al V.M.L. către T.M.N., fratele apelantei pârâte B.E., pe care îl instituie legatar universal și adresa Direcției impozite și taxe Sector 4, unde sunt menționați, la nivelul anilor 1947-1949, V. și P.M.L. ca proprietari ai imobilului din str. C. nr. X, a refuzat să constate că dreptul de proprietate al apelanților pârâți se referă în exclusivitate la imobilul de la această adresă poștală.

6. În mod greșit instanța de apel a ignorat faptul că reclamanții au făcut dovada deplină a dreptului de proprietate asupra imobilului din sectorul 4, București, cu înscrisurile depuse la dosar, respectiv, sentința civilă nr. 453 din 27 martie 1934 a Tribunalului Ilfov, Actul dotal autentificat de același tribunal, Decretul nr. 92/1950 unde la poziția 1292, sub nr. 9969/1934, este menționat acest imobil, înscrierile din Cartea Funciară, precum și adresele Primăriei Capitalei privind istoricul de adresă ale celor două proprietăți, potrivit cărora diferențele de suprafețe de teren și construcții sunt evidente între cele două proprietăți și au fost corect evidențiate de instanța întâi sesizată.

7. Instanța de apel a ignorat, de asemenea, reaua credință a pârâților, cu fraudarea intereselor terților(reclamanților) care este evidentă, câtă vreme prin sentința civilă nr. 4234/1997 a Judecătoriei Sector 4 s-a stabilit că terenul din sectorul 4 are suprafața de 939 mp, deși în realitate are 552 mp, suprafață cu care s-au și înscris pârâții în Cartea F