ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 595/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 595/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 595/2017

Asupra cauzei de

față, constată următoarele;

Prin sentința nr. 327/C din 6

noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a,

de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/62/2010

a fost admisă

acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL

împotriva pârâtului Statul Român prin B., care a fost obligat ia plata, în

favoarea reclamantei, a sumei de 38,500 euro cu T.V.A. (în echivalent lei la

data plății) reprezentând prețul de circulație al imobilului

spațiu comercial situat în Brașov, înscris în C.F. Brașov; a

fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a

paratului Statul Român, prin B. și a lipsei calității de

reprezentant a B. pentru Statul Român, a fost respinsă aceeași

acțiune îndreptată împotriva pârâților Municipiul Brașov

și Consiliul Local Brașov; pârâtul Statul Român, prin B. a fost

obligat să plătească reclamantei suma de 10.109,6 lei cu titlu

de cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această soluție instanța de fond a reținut

că prin sentința irevocabilă nr. 14313/1998 a Judecătoriei

Brașov, RA C. SA Brașov a fost obligată să încheie cu

reclamanta contract de vânzare cumpărare pentru spațiul comercial

situat în Brașov, în caz contrar hotărârea urmând a ține loc de

act autentic. Ulterior, prin sentința nr. 4550 din 29 aprilie 2009 a

Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și

irevocabilă, reclamanta SC A. SRL a fost obligată să lase numitei

D. în deplină proprietate și liniștită posesie spațiul

comercial situai în Brașov, pierzând astfel proprietatea ca urmare a

predării spațiului către proprietar.

Prin cererea sa,

reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii pentru evicțiune

față de pârâți, în principal față de Statul Român prin

B., urmare a pierderii proprietății bunului cumpărat de la stat.

Potrivit

situației de fapt reținute, s-a apreciat că se verifică

tulburarea de drept a reclamantei din partea fostului proprietar, acesta

recâștigând dreptul de proprietate asupra construcției, corelativ

pierderii aceluiași drept de

către

reclamantă, iar cauza evicțiunii este dată chiar de dreptul de

proprietate al terțului.

Prima

instanță a apreciat că este îndeplinită și

condiția privind necunoașterea de către cumpărător a

cauzei de evicțiune, respectiv a bunei credințe, avându-se în vedere

probele administrate și faptul ca reclamanta a dobândit dreptul de

proprietate în temeiul unei hotărâri judecătorești

pronunțate in contradictoriu cu RA C. SA și Consiliul Local

Brașov, iar acestea nu i-au adus la cunoștință

existența vreunui pericol de evicțiune.

Pe baza probelor

administrate s-a stabilit că proprietar vânzător a fost Statul Român,

iar RA C. SA Brașov a acționat în calitate de mandatar legal al

acestuia. Ca o consecință, reținându-se îndeplinite

cerințele antrenării răspunderii pentru evicțiune

față de pârâtul Statul Român prin B., s-a dispus obligarea acestuia

ia plata în favoarea reclamantei a sumei de 38.500 euro, reprezentând valoarea

de piață a imobilului, astfel cum a fost stabilit potrivit raportului

de expertiză întocmit în cauza de expertul E.

Prin

încheierea din 26 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Brașov

în același

dosar, s-a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, având ca

obiect lămurirea dispozitivului sentinței nr. 327/C din 06 noiembrie

201.3 în sensul de a se stabili daca suma de 38.500 euro include sau nu și

T.V.A., reținându-se că suma în cauză a fost stabilită pe

baza raportului de expertiză întocmit de expertul E., din concluziile

expertului rezultând ca evaluarea realizată conține și T.V.A.

Susținerile

reclamantei conform cărora valoarea de piață a imobilului,

majorată la 38.500 euro nu ar conține T.V.A. iar dispozitivul

sentinței s-ar impune a fi lămurit, sunt neîntemeiate. Dacă

inițial expertul a precizat în raportul de expertiză că suma de

31.000 euro este calculată tară T.V.A., prin răspunsul la

obiecțiuni a arătat că valoarea spațiului comercial se

ridică la suma de 38.500 euro cu T.V.A.

Împotriva

sentinței a declarat apel, în termen legal, pârâtul Statul Român prin B.

reprezentat de F. Brașov

reiterând

excepția lipsei calității de reprezentant a B. pentru Statul

Român și excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român, susținând că acesta nu a participat la raporturile

juridice existente între RA C SA și reclamanta SC A. SRL în ce

privește imobilul în litigiu.

Pe

fond, pârâtul a arătat că hotărârea atacată nu este

motivată în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor

evicțiunii, susținând că are calitatea de terț

față de actul vânzării care a avut loc numai între

reclamantă și RA C SA. Mai mult decât atât, proprietarul imobilului

la data vânzării a fost Municipiul Brașov prin primar întrucât

imobilul este situat pe teritoriul municipiului Brașov, unitate

administrativ teritorială care, potrivit Legii nr. 215/2001 este

persoană juridică de drept public cu patrimoniu distinct de ai

statului și cu capacitate juridică deplină.

Pârând

a menționat că prin procesul verbal din 12 aprilie 2002 s-a adus la

cunoștința reclamantei pericolul evicțiunii în sensul

comunicării

existenței unor

notificări privitoare la imobilul în cauză, formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001. în cuprinsul acestui proces verbal de conciliere s-a

precizat că plata spațiului comercial dobândit de către

reclamantă s-a făcut în temeiul unei hotărâri

judecătorești și nu a unui contract de vânzare-cumpărare,

care să consfințească acordul de voință al

vânzătorului.

Pârâtul

a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susținând

că Statul Român nu se află în culpă procesuală. Referitor

la valoarea cheltuielilor de judecată acesta a susținut că ar

trebui să se facă aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc.

civ.

Reclamanta SC A.

SRL a declarat apel împotriva încheierii din 26 februarie 2014, iar la data de

25 mai 2014 a formulat cerere de aderare la apelul declarat împotriva

seminței civile nr. 327/C din 06 noiembrie 2013 pronunțată de

Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/62/2010,

prin motivele de apel fiind

criticată soluția sub aceiași aspect al neincluderii T.V.A., în

prețul de piață al imobilului de 38.500 euro. Aceasta a

susținut că aprecierea instanței de fond în sensul că

prețui ar conține T.V.A. vine în contradicție cu soluția de

admitere a acțiunii și cu concluziile formale ale raportului de

expertiză întocmit în cauză.

Prin

Decizia nr. 40/Ap din 19 ianuarie 2015 a Curții de Apel Brașov,

secția civilă si pentru cauze cu minori și de familie, de

conflicte de muncă șl asigurări sociale,

astfel cum a fost îndreptată prin

încheierile de ședință din 4 februarie 2015 și 13 februarie

2015, s-a respins apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin B., prin

F. Brașov, s-a admis apelul reclamantei SC A. SRL Brașov împotriva

aceleiași hotărâri, ce a fost schimbată m parte în sensul

că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de

38.500 euro, sumă care nu include T.V.A., restul dispozițiilor

sentinței apelate fiind păstrate; a fost respins apelul reclamantei SC

A. SRL împotriva încheierii pronunțată de Tribunalul Brașov la

data de 26 februarie 2014, ca rămas fără obiect, iar pârâtul

Statul Român, prin B., prin F. Brașov a fost obligat să

plătească apelantei SC A. SRL Brașov suma de 2.971 lei, iar

intimatei RA C SA suma de 1860 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Prin

Decizia nr. 2791 din 9 decembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în Dosar nr. x/62/2010*

s-a constatat nul recursul

declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 40/Ap din 19 ianuarie

2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale, a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român,

reprezentat de B., prin F. Brașov împotriva aceleiași decizii, precum

și împotriva încheierilor de ședință din 4 februarie 2015

și 13 februarie 2015, de îndreptare a erorilor materiale, au fost casate

decizia și încheierile recurate și s-a trimis cauza spre rejudecare

la aceeași curte de apel; cererea de acordare a cheltuielilor de

judecată formulată de intimata-pârâtă RA C. SA a fost

respinsă.

Pentru

a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut că cererea de

chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile

art. 1337 și următoarele

C. civ., care

reglementează materia răspunderii pentru evicțiune și pe

cele ale H.G. nr. 906/1996, însă instanța de apel a răspuns

criticilor din apelul pârâtului analizând legitimarea calității

procesuale pasive a Statului Român și a calității de

reprezentant legal a B. nu din perspectiva dispozițiilor art. 1337 și

următoarele C. civ., ci din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

prin analogie cu dispozițiile art. 50, motive străine de natura

cauzei și de criticile formulate în apei, ceea ce echivalează cu o

nemotivare a hotărârii.

Instanța

de apel nu avea de ce să apeleze la analogia legii deoarece

instituția răspunderii pentru evicțiune este reglementată

prin dispozițiile art. 1337-1351 C. civ. care prevăd condițiile

pentru antrenarea răspunderii pentru evicțiune cât și întinderea

răspunderii, astfel că nu se poate reține existența unei

lacune legislative în reglementarea raporturilor juridice create între

părți.

Mai

mult, Legea nr. 10/2001, ca lege specială, este de strictă

interpretare și se aplică numai raporturilor juridice incidente, nu

este susceptibilă de extrapolare și nu poate fi aplicată prin

analogie.

Calitatea

procesuală presupune identitate între părțile din proces și

subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus

judecății.

Calitatea

procesuală este determinată de obiectul cererii și motivele de

fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția.

Deși

în cauză se urmărește valorificarea unui drept de

creanță, acesta derivă din transmiterea unui drept real de

proprietate, astfel că aceasta impune cu necesitate stabilirea cu exactitate

a titularului dreptului de proprietate care a fost transmis, având în vedere

modul specific în care a avut loc transmiterea proprietății, în baza

unor acte normative speciale.

Aceasta

implică stabilirea regimului juridic al imobilului la data pronunțării

Hotărârii judecătorești nr. x/1993 prin raportare la

evidențele de carte funciară care menționează că

asupra imobilului înscris în C.F., Statui Român deținea o cotă de Vi preluată

de la G., cealaltă cotă de Vz rămânând intabulată pe numele

H.

La stabilirea

regimului juridic al terenului și al titularului dreptului la momentul

dobândirii dreptului de către reclamanta SC A. SRL urmează a se avea

în vedere și soluțiile pronunțate ulterior în litigiile având ca

obiect restituirea întregului imobil (sentința civilă nr. 8574/2000; Decizia

civilă nr. 421/ap/2006 nedepuse la dosar) și în care s-au făcut

statuări cu privire la persoanele care au figurat ca titulare ale

dreptului de proprietate, transmisiunea dreptului, legalitatea dobândirii sau

momentul încetării existenței dreptului, precum și

dispozițiile H.G. nr. 906 din 7 octombrie 1996, în vigoare ia data

formulării cererii de cumpărare, care indică părțile

în raportul juridic de transmitere a proprietății.

Faptul

că vânzarea s-a tăcut în temeiul H.G. nr. 906/1996 nu poate exonera

pe vânzător de răspundere, iar în cauză este evident că RA

C. SA a acționat și a stat în judecată ca reprezentant legai al

Statului Român iar cumpărătorul nu poate fi privat de dreptul de a fi

despăgubit în caz de evicțiune numai sub pretextul că și-a

exercitat un drept acordat de lege și pe

care instanța i l-a recunoscut

prin admiterea acțiunii, prin sentința civilă nr. 14313/1998.

Nu

s~a dovedit cunoașterea cauzei de evicțiune pentru a fi incidente

dispozițiile art. 1340 C. civ., procesul verbal prin care s-a adus la

cunoștință existența unor notificări formulate în baza

Legii nr, 10/2001 fiind încheiat ulterior pronunțării sentinței.

Reclamanta

nu putea să prevadă adoptarea de către stat a unor legi

succesive de retrocedare care ar fi putut anihila actele încheiate în baza H.G.

nr. 906/1996 și, în afară de aceasta, a fost evinsă într-o

acțiune în revendicare de drept comun, bazată pe compararea de

titluri formulată mult mai târziu și deci nu se poate aprecia că

și-a asumat pericolul evicțiunii, potrivit art. 1340 C. civ.

S-a

apreciat și că instanța de apel a stabilit întinderea

răspunderii eu încălcarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1344, prin raportare ia art. 1341 C. civ. deoarece a

obligat pârâtul Statul român la plata valorii de circulație a imobilului,

deși, potrivit acestor dispoziții legale, cel evins de proprietatea

bunului cumpărat are dreptul la restituirea prețului plătit la

care, eventual, dacă sunt dovedite, se adaugă daune reprezentând

sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de

vânzare cumpărare și momentul evicțiunii.

Instanța de

apel, cu nesocotirea acestor dispoziții legale, a reținut pur și

simplu valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii ca

despăgubire pentru evicțiune, iar expertiza dispusă și

administrată în cauză nu a calculat daune reprezentând sporul de

valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare

cumpărare și momentul evicțiunii, ci a stabilit doar valoarea de

circulație a imobilului la epoca evicțiunii.

Față

de această împrejurare, s-a apreciat că situația de fapt a

cauzei nu este complet și corect stabilită, prin raportare la

dispozițiile art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ., astfel că se impune

efectuarea unei noi expertize care să răspundă acestor

cerințe, proba care, fiind incompatibilă cu calea de atac a

recursului, a atras soluția de admitere a recursului declarat de pârât

și de casare a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de apel.

Critica privind

greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată și

obligativitatea reducerii cuantumului acestora raportat la art. 274 alin. (3)

C. proc. civ. a fost apreciată ca nefondată, instanța

reținând corect la momentul soluționării cauzei și în

raport de soluția dispusă, culpa procesuală.

În ce

privește încheierile din 04 februarie 2015 și 13 februarie 2015

și acestea au fost casate, în temeiul dispozițiilor art. 106 C. proc.

civ., considerându-se că acestea nu pot avea o existență de sine

stătătoare raportat la decizia atacată cu recurs.

Recursul

reclamantei SC A. SRL a fost constatat nul pentru neîncadrare,

reținându-se că reclamanta, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu a

formulat veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi examinate

din

perspectiva art. 304 C. proc.

civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată

constitui obiect de analiză în recurs.

Cauza

a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. x/62/2010*.

În

rejudecare s-a administrat proba cu înscrisuri și proba cu expertiza,

potrivit îndrumărilor din decizia de casare.

Prin Decizia

nr. 1806/Ap din 7 decembrie 2016 Curtea de Apei Brașov, secția civilă,

a respins, ca

nefondat, apelul pârâtului Statul Român prin B., reprezentat de F. Brașov

împotriva sentinței nr. 327/C din 06 noiembrie 2013 a Tribunalului

Brașov, a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamanta SC

A. SRL împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în

sensul că a obligat pe pârâtul Statul român, prin B. să

plătească reclamantei SC A. SRL suma de 38.500 euro, în echivalent în

lei la data plății,sumă la care se adaugă T.V.A., a

menținut restul dispozițiilor sentinței și a respins apelul

formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii pronunțată de

Tribunalul Brașov la data de 26 februarie 2014 ca rămas

fără obiect, ca urmare a soluției pronunțate asupra cererii

de aderare la apel. De asemenea, apelantul-pârât Statul român a fost obligat

să plătească apelantei-reclamante SC A. SRL suma de 8.671 lei,

iar intimatei RA C SA suma de 1.860 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată în apel.

În

ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant

a B. pentru Statul Român și excepția lipsei calității

procesuale pasive a Statului Român, instanța de apel a constatat că

acestea sunt neîntemeiate, în acest sens fiind și considerentele expuse de

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut

„Faptul că vânzarea s-a făcut în temeiul H.G. nr. 906/1996 nu poate

exonera pe vânzător de răspundere, iar în cauză este evident

că RA C. SA a acționat și a stat în judecată ca reprezentant

legal al Statului Român iar cumpărătorul nu poate fi privat de dreptul

de a fi despăgubit în caz de evicțiune numai sub pretextul că

și-a exercitat un drept acordat de lege și pe care instanța i l-a

recunoscut prin admiterea acțiunii, prin sentința civilă nr.

14313/1998."

Potrivit

acestui act normativ: „Spațiile comerciale proprietate a statului, altele

decât cele reglementate prin Legea nr. 85/1992, republicată, aflate în

administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome, se transmit cu

plata persoanelor fizice sau juridice care le folosesc în prezent, în temeiul

unor contracte de închiriere, de locație de gestiune sau de asociere, la solicitarea

acestora, cu condiția menținerii actualei destinații,"

Potrivit

art. 25 din Decretul Lege nr. 31/1954, în vigoare la data promovării

acțiunii: ,,Statul este persoană juridică în raporturile în care

participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și

obligații. El participă în astfel de raporturi prin B., afară de

cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop."

Pe

fond, instanța de apel a constatat că sunt. îndeplinite

condițiile angajării răspunderii vânzătorului pentru

evicțiune, intimata reclamantă fiind

obligată prin hotărâre

judecătorească să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie spațiului comercial pe care l-a cumpărat

de Ia Statul român, în urma unui litigiu purtat anterior și întemeiat pe

dispozițiile H.G. nr. 906/1996,

Susținerile

pârâtului Statul Român potrivit cărora intimata SC A. SRL a cunoscut

pericolul evicțiunii dat fiind că prin procesai verbal din 12 aprilie

2002 i s-a adus la cunoștința despre existența unor

notificări privitoare Ia imobilul în cauză, formulate în temeiul Legii

nr. 10/2001, sunt neîntemeiate, prin acel proces verbal, aflat la fila 18 din

vol. 1 al Dosarului nr. x/62/2010 al Tribunalului Brașov, fiind

menționate doar aspecte legate de plata prețului imobilului în

litigiu.

În

ceea ce privește întinderea pretențiilor deduse judecății,

instanța de apel a constatat că îndrumarea Înaltei Curți de

Casație și Justiție referitoare la efectuarea unei noi expertize

prin care să se stabilească „întinderea răspunderii

vânzătorului pentru evicțiune cu respectarea întocmai a dispozițiilor

art. 1344 rap. La art. 1341 C. civ. de la 1864, compusă din prețul

plătit la încheierea contractului de vânzare cumpărare, Ia care, în

măsura în care se va dovedi, se va adăuga sporul de valoare dobândit

de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare -

și momentul evicțiunii - ca diferență între valoarea de

circulație la momentul evicțiunii și valoarea de circulație

la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare" a fost

dată în analizarea temeiniciei recursului promovat de Statul Român.

Observând

ca valorile calculate prin raportul de expertiză sunt mai mari decât

valoarea calculată inițial, în primul ciclu procesual, (38.500 euro),

instanța de apel a constatat că noua expertiză nu îi

profită acestei părți, pentru că i s-ar agrava

situația în propria cale de atac.

Raționamentul

pentru evaluarea prejudiciului produs prin evicțiune este corect,

însă raportat la limitele apelurilor și la principiile care

guvernează procesul civil, nici una dintre valorile calculate prin noua

expertiză (49.300 euro inclusiv T.V.A.) nu poate fi reținuta pentru

că ar însemna pe de o parte să se dea mai mult decât s-a cerut de

către apelanta reclamantă SC A. SRL, încălcându-se astfel

principiul disponibilității care guvernează procesul civil

și principiul „tantum devolutum quantum appelatum", prevăzut de

art. 295 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte ar însemna

agravarea situației apelantului pârât Statul Român în propria cale de

atac, încălcându-se principiul „non refonnatio in peius", reglementat

de art. 296 C. proc. civ.

În

aceste împrejurări, instanța de apel a avut în vedere valoarea

inițială de 38.500 euro, stabilită în primul ciclu procesual, pe

care a apreciat-o ca fiind contravaloarea prejudiciului suferit de apelanta

reclamantă prin evicțiune.

Critica ce a

vizat adăugarea T.V.A. la prețul stabilit a fi restituit apelantei

reclamante a fost apreciată ca întemeiată deoarece la data

cumpărării imobilului apelanta reclamantă a plătit

prețul stabilit prin hotărârea judecătorească, la care s-a

adăugat T.V.A. Pentru respectarea principiului „restitutio in

integram" s-a apreciat că prețul ce trebuie restituit

urmează să includă și T.V.A. Cum din concluziile expertizei

efectuate în apel în primul

ciclu procesual a

rezultat că suma de 38.500 euro, la care a fost evaluat imobilul evins, nu

cuprinde T.V.A. se impune obligarea pârâtului la plata prețului la care se

adaugă T.V.A.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

7 și 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin B.,

formulând următoarele critici de

nelegalitate a hotărârii atacate:

- în mod

greșit s-a reținut calitatea de reprezentant a B. pentru Statul

Român, respectiv calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin B.

în prezenta cauză, instanța de apel neanalizând argumentele pârâtului

în susținerea acestor excepții și nepronunțându-se asupra

chestiunilor deduse judecății sub acest aspect, cum ar fi

împrejurarea că Statul român nu a participat la raporturile juridice

dintre RA C SA și reclamantă, în ceea ce privește imobilul în

litigiu.

Raportat

la dispozițiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 2791/2015,

instanța de apel trebuia să lămurească cadrul procesual

prin raportare la înscrisurile depuse de către părți și la

cadrul legal invocat de acestea.

Instanța

de apel trebuia să observe faptul că sentința nr. 14313/1998 a

Judecătoriei Brașov (definitivă și irevocabilă prin Decizia

nr. 2581 din 30 noiembrie 1999 a Tribunalului Brașov și Decizia nr. 695

din 25 aprilie 2000) au avut în vedere prevederile H.G. nr. 906/1996 de

modificare a H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spații comerciale

aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome

către actualii deținători. Deși s-a reținut că

vânzarea s-a efectuat în temeiul H.G. nr. 906/1996, nu s-a realizat o

analiză a efectelor acestui act normativ prin raportare la calitatea

părților și la destinația contravalorii sumelor încasate de

RA C SA.

RA

C SA s-a comportat ca un adevărat proprietar, dispunând asupra imobilului în

cauza fără sa aibă un mandat expres de la Statul Roman

reprezentat de B. Acest aspect reiese și din considerentele sentinței

civile nr. 14313/1998 a Judecătoriei Brașov, depusă la dosar, în

sensul că pe parcursul desfășurării contractului de

închiriere al imobilului (încheiat de RA C. SA în nume propriu), pârâții RA

C SA și Consiliul Local Brașov și-au dat acordul pentru ca

reclamanta să efectueze unele investiții schimbând profilul de

activitate al spațiului.

De

asemenea, reclamanta a intrat în posesia imobilului prin efectul hotărârii

judecătorești, pronunțată în contradictoriu cu pârâții

RA C SA și Consiliul Local Brașov, tară ca aceasta să fie

opozabilă Statului Român prin B. sau Statului Român în nume propriu, care

nu a fost parte litigantă în cadrul Dosarului civil nr. x/1998, în plus, RA

C. SA a încasat și prețul cuvenit.

În

cauză nu a fost dovedită susținerea pârâtei RA C SA privind

virarea prețului încasat într-un cont extrabugetar aflat la

dispoziția B., iar instanța de apel nu a reținut că aceasta

este societatea comercială care administrează spațiile locative

și de altă natură ale Municipiului Brașov, prin primar,

astfel încât actele de dispoziție ale

acestuia cu privire la imobilul în

cauză nu pot antrena răspunderea Statului Român, prin B. Potrivit

art. 3 din H.G. nr. 389/1996, sumele obținute potrivit prevederilor art. 1

vor fi folosite de către consiliile locale sau regiile autonome pentru

construcția de locuințe sociale destinate pensionarilor, tinerilor

sau altor categorii de cetățeni eu venituri mici sau fără

locuință.

Imobilul

în litigiu a trecut în proprietatea Municipiului Brașov, adică în

domeniu privat al unității administrativ-teritoriale care, potrivit

art. 19 din Legea nr. 215/2001 are patrimoniu propriu și capacitate de a

sta în justiție și, pe cale de consecință, are calitatea de

a reprezenta Statul Român,

În

acest sens, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit

dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în condițiile în care

s-a analizat și incidența art. 37 din același act normativ

și s-a atribuit calitatea de reprezentant a Statului Român în

privința a două entități, respectiv, RA C SA și B.

În cauză

nu s-a stabilit dacă imobilul în discuție face sau nu parte din

domeniul public al statului, iar din analiza sentinței nr. 4550 din 29

aprilie 2009 pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr.

x/197/2008 (existentă la dosar) s-a reținut calitatea de proprietar a

Statului Român pe cota de 14 din imobil fără să se

stabilească faptul că ar fi reprezentat de B., aspecte ce nu au fost

analizate de instanța de apel.

- Instanța

de apel nu a motivat hotărârea pronunțată, rezumându-se doar ia

a constata ca sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii

vânzătorului pentru evicțiune.

Într-un

litigiu anterior, în care recurentul-pârât nu a figurat în calitate de parte,

reclamanta a fost obligată prin hotărâre judecătorească

să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul pe care l-a cumpărat de la Statul Român.

Statul

Român, prin B. nu a fost obligat prin sentința nr. 14313 din 26 octombrie

1998 la încheierea actului de vânzare-cumpărare cu reclamanta,

această hotărâre fiind pronunțată în contradictoriu cu

pârâtele RA C. SA Brașov și Consiliul Local Brașov,

situație în care raporturile juridice s-au stabilit între aceste

părți.

Restituirea sumei

de bani achitată ca preț al vânzării nu poate fi

făcută decât în baza angajării răspunderii contractuale a

vânzătorului în limitele raportului juridic încheiat, în condițiile

art. 1341-1343 C. civ. privind garanția pentru evicțiune.

RA C

SA nu a făcut dovada destinației prețului încasat, iar Statul

Român, prin B. are calitatea de terț față de actul vânzării,

sens în care nu poate răspunde pentru evicțiune.

De

asemenea, în cauză nu s-a dovedit că imobilul în litigiu

aparține proprietății publice a Statului Român, la data

vânzării aflându-se în proprietatea unității administrativ-teritoriale

care este persoană juridică de drept public, cu capacitate

juridică deplină și patrimoniu propriu.

Instanța

de apel nu a luat în considerare înscrisurile din care a rezultat că

reclamanta a fost înștiințată cu privire la riscul pentru

evicțiune, sens în

care nu se poate

prevala de dispozițiile legale în materie, acestea nefiindu-i aplicabile

(procesul-verbal din 12 aprilie 2002 prin care s-a comunicat existența

unor notificări privind imobilul în litigiu).

Nu

s-a avut în vedere împrejurarea că, în speță, nu poate fi vorba

despre un consimțământ al vânzătorului cu privire la

transmiterea imobilului din proprietatea sa în cea a cumpărătorului,

condiție necesară de altfel pentru validitatea oricărui

contract, ci de o obligație stabilită în sarcina vânzătorului de

către instanță, sub o condiție rezolutorie, situație

în care riscul contractului este suportat, exclusiv de către

cumpărător, neputându-se invoca în atare situație culpa

vânzătorului și neputând fi antrenată răspunderea acestuia

pentru evicțiune, temei de drept invocat în acțiunea reclamantei.

Având

în vedere că reclamanta a fost încunoștiințată despre

existența notificărilor, buna-credință a acesteia este

exclusă, iar condițiile răspunderii pentru evicțiune nu

sunt îndeplinite.

În ce

privește riscul cumpărătorului, instanța de control

judiciar a reținut ca reclamanta nu putea sa prevadă adoptarea de

către stat a unor acte normative de reparație care să anihileze

efectele H.G. nr. 389/1996, hotărârea judecătorească

pronunțată în acest sens fiind anterioară acestora.

Potrivit

recurentului, chiar și în aceste condiții, se impunea ca

instanța de apel să aibă în vedere faptul că sentința

civilă nr. 14313/1998, devenit definitiva și irevocabilă în anul

2000, a fost pusa în executare în anul 2002, perioadă în care reclamanta a

luat la cunoștința despre notificările foștilor

proprietari.

Astfel

fiind, nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile răspunderii

pentru evicțiune potrivit art. 1337 și urm. C. civ.,

cumpărătorul asumându-si din două perspective diferite riscul

contractului. Pe cale de consecință, Statul Roman prin B. nu poate

răspunde pentru evicțiunea bunului, în sensul de a i se stabili în

sarcina sa obligația de plata a acestuia, Sa valoarea stabilită prin

raportul de expertiză întocmit în primul ciclu procesual.

-

în mod greșit, a fost reținută valoarea bunului în cuantum de

38.500 euro, în condițiile în care între concluziile rapoartelor de

expertiză efectuate în primul ciclu procesual au existat o serie de

neconcordanțe, ce trebuiau lămurite de către instanța de

apel.

Recurenții

l-pârât nu își însușește concluziile expertului E. validate de

către instanță, valoarea reținută de către acesta

nereprezentând valoarea de piață a imobilului.

în

mod greșit expertiza s-a raportat la comparabilele unor entități

locative gata de vânzare și nu la valoarea de tranzacționare a

acestora.

Valoarea

stabilită de expert fără T.V.A. nu se justifică, nu este

susținută de înscrisuri doveditoare și nu reflectă

situația reală a imobilului supus evaluării. Pe de altă

parte, expertul are calificarea de inginer, situație în care nu se poate

pronunța asupra T.V.A.-ului aferent prețului de piață

stabilit pentru imobilul în cauză.

Instanța

de apel, în rejudecare, a reținut că solicitarea reclamantei ca sumei

în cauză să i se aplice T.V.A. este justificată, fără

însă a motiva această

dispoziție,

iar poziția procesuală a recurentului-pârât cu privire la acest

aspect nu a fost luată în considerare.

-

în mod greșit pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de

judecată, în cauză nefiind îndeplinită condiția

reglementată de art. 274 C. proc. civ. privind existența culpei

procesuale, nici în fond, nici în apel. Recurentul susține că prin

menținerea cheltuielilor stabilite în sarcina sa în primă

instanță și prin obligarea la suportarea și a acelora din apel,

lui i s-a creat o situație mei grea, cheltuielile cumulate fiind exagerate

instanța de apel nefăcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin.

(3) C. proc. civ. Nici cheltuielile la plata cărora a fost obligat

față de RA C SA nu sunt justificate.

În

recurs au fost depuse întâmpinări de către intimații Consiliu!

local Brașov, Municipiul Brașov, RA C SA și SC A. SRL și nu

au fost administrate probe suplimentare.

Analizând

recursul formulat, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiata exclusiv

critica relativă la modul de stabilire a cheltuielilor de judecată în

sarcina părților, celelalte critici de recurs dovedindu-se a fi

nefondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Prima

critică a recursului declarat de pârât a fost îndreptată împotriva

acelei părți a hotărârii din apel prin care s-a răspuns

chestiunilor vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului

Statul român și lipsa calității de reprezentant al acestuia în

privința B., susținându-se deopotrivă greșita dezlegare

dată acestor elemente ale cauzei, dar și neanalizarea tuturor argumentelor

invocate de parte pe calea apelului.

Este

de precizat că neanalizarea tuturor argumentelor susținute de parte

în sprijinul poziției sale procesuale nu ridică o problemă de

nemotivare a hotărârii care să atragă incidența motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat și de

recurentul-pârât, atâta timp cât instanța, grupând argumentele, a

răspuns acestora printr-un considerent comun ori atunci când considerentul

prin care se răspunde mai multor argumente este unul esențial și

peremptoriu, care face, deci, inutilă analiza argumentelor secundare.

Acesta

este și cazul deciziei analizate, prin care s-a reținut că

Statul român are calitate procesuală pasivă în cauza și că

este reprezentat de B. în raportul juridic litigios dedus judecăți,

pornindu-se în primul rând chiar de la considerentele deciziei de casare care,

în partea sa de analiză a fondului dreptului litigios disputat, a

reținut că acțiunea dedusă judecății este una în

angajarea răspunderii civile pentru evicțiune în temeiul dreptului

comun (art. 1337 și următoarele C. civ.) și că faptul

că vânzarea s~a făcut în temeiul H.G. nr. 906/1996 nu poate exonera

pe vânzător de răspundere, iar în cauză este evident că RA

C. SA a acționat și a stat în judecată ca reprezentant legal al

statului român

.

Este

adevărat că aceeași decizie de casare impunea necesitatea

stabilirii cu exactitate a titularului dreptului de proprietate care a fost

transmis în baza unor acte normative speciale, prin stabilirea regimului

juridic al imobilului la

data pronunțării

sentinței civile nr. 14313/1998 a Judecătoriei Brașov în raport

de evidențele de carte funciară, în raport de soluțiile

pronunțate în litigiile având ca obiect restituirea întregului imobil

și de dispozițiile H.G. nr. 906/1996, în vigoare la data

formulării cererii de cumpărare, care indică - potrivit deciziei

de casare - care sunt părțile în raportul juridic de transmitere a

proprietății.

Or,

răspunzând criticilor din apelul pârâtului, instanța de apel a

reținut calitatea procesuală pasivă a acestuia observând direct

dispozițiile H.G. nr. 906/1996, (la care îndruma decizia de casare și

care s-au reținut a fi aplicabile vânzării spațiului comercial

către intimata-reclamantă prin Decizia civilă nr. 25818 din 30

noiembrie 1999 a Tribunalului Brașov), fără a mai analiza

regimul juridic al imobilului în raport, de evidențele de carte

funciară și soluțiile formulate în litigiile privitoare la

restituirea imobilului către fostul proprietar.

Această

omisiune însă nu slăbește concluzia instanței de apel în

privința calității procesuale pasive a pârâtului statul român,

pe de o parte întrucât argumentele reținute în fundamentarea acestei

soluții au o importanță hotărâtoare - cele sprijinite pe

considerentele deciziei de casare și pe dispozițiile art. 1 din H.G.

nr. 906/1996 - iar, pe de altă parte, întrucât analiza și a

celorlalte elemente la care îndruma decizia de casare susțin aceeași

concluzie iar nu una contrară.

Aceasta

deoarece, cu referire la evidențele de carte funciară existente la

data pronunțării sentinței civile nr. 14313/1993 a

Judecătoriei Brașov și la soluțiile pronunțate în

litigiile având ca obiect restituirea întregului imobil, se reține că

Statul român figura înscris ca proprietar în C.F. Brașov a imobilului

pentru o cotă de Vi din bun, în urma preluării abuzive a acesteia în

temeiul Decretului nr. 92/1950 de la G., cealaltă cotă de xA din bun

rămânând în continuare intabulată pe numele proprietarei H. (chiar

și la data pronunțării sentinței civile nr. 14313/1993 a

Judecătoriei Brașov, după cum se reține în considerentele

sentinței civile nr. 4550 din 29 aprilie 2009 a judecătoriei

Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă).

Cota

de Vi a imobilului preluat și deținut de stat trebuie însă

raportată nu la spațiul comercial a cărui valoare de

circulație e disputată în cauză, ci la întregul imobil de la

adresa menționată, compus din 10 apartamente și 3 spații

comerciale, cu suprafața construită și neconstruită de

707,32 mp, astfel că, din punct de vedere al problematicii speței de

față, acest element reținut în litigiile anterioare este

nerelevant atât în ceea ce privește fondul cauzei, cât și în

chestiunea calității procesuale pasive a Statului român.

Situația

juridică a imobilului, sub acest aspect, a fost lămurită abia

prin Decizia nr. 421/Ap din 8 decembrie 2006 a Tribunalului Brașov, în

acțiunea în revendicare a imobilului din str. x, introdusă de fostul

proprietar, numita D., astfel că, anterior acestui moment întregul

spațiu comercial al imobilului a fost închiriat reclamantei prin mai multe

contracte de închiriere încheiate cu RA C. SA, iar ulterior s-a

încuviințat vânzarea acestuia către reclamantă în considerarea

dispozițiilor H.G. nr. 906/1996.

Or,

observând dispozițiile art. 1 ale acestui act normativ (de modificare a

dispozițiilor din H.G. nr. 389/1996) potrivit cărora „spațiile

comerciale

proprietatea statului

(...) aflate în administrarea

consiliilor locale și a regiilor autonome, se transmit cu piață

persoanelor fizice sau juridice care le folosesc în. prezent, în temeiul unor

contracte de închiriere, de locație de gestiune sau de asociere, la

solicitarea acestora, cu condiția menținerii actualei

destinații", în mod legitim instanța de apel a apreciat asupra caracterului

nefondat al criticii de apel ce susținea lipsa calității

procesuale pasive a pârâtului Statul român.

Înalta

Curte are în vedere că s-a reținut în mod definitiv și

irevocabil prin Decizia nr. 258 din 30 noiembrie 1999 a Tribunalului

Brașov și prin Decizia civilă nr. 695/R din 25 aprilie 2000 a

Curții de Apel Brașov (hotărâri judecătorești prin

care s-a exercitat controlul judiciar împotriva sentinței civile nr.

14313/1998 a Judecătoriei Brașov) că raporturilor juridice

dintre reclamanta SC A. SRL și RA C SA privitoare la vânzarea-cumpărarea

spațiului comercial din Brașov (vechea adresă a imobilului} le

sunt aplicabile dispozițiile H.G. nr. 906/1996, în vigoare la data

formulării cererii de cumpărare.

La

rândul său, recurentul-pârât din prezenta cauză nu a negat

această împrejurare, făcând el însuși apărări în

cauză în raport de acest act normativ.

Or, dacă

acesta este actul normativ ce a guvernat raporturile juridice legate de

vânzarea-cumpărarea spațiului în cauză, se înțelege că

imobilul vizat are regimul juridic la care menționata hotărâre de

guvern se referă, acesta constituind un spațiu comercial proprietate

a statului aflat (doar) în administrarea Consiliului local și a regiilor

autonome (în sensul art. 1 din H.G. nr. 906/1996), pentru care s-a

prevăzut posibilitatea transmiterii cu plată a dreptului de

proprietate către persoanele fizice sau juridice care îl foloseau în

temeiul unor contracte încheiate între proprietar, reprezentat prin

unitățile care administrează spațiile și

cumpărător (potrivit art. 2 din același act normativ).

Aceste

dispoziții legale, care au dat regimul de reglementare a bunului imobil în

cauză, individualizează explicit și calitățile celor

care au acționat în raportul juridic de vânzare-cumpărare a

spațiului - Statul român, în calitate de proprietar, iar RA C SA, cel ce a

refuzat încheierea contractului și care a fost obligat la încheierea

acestuia prin hotărâre judecătorească, în calitate de

reprezentant al statului - ceea ce configurează implicit și

calitățile procesuale în raportul juridic de angajare a

răspunderii civile pentru evicțiune, Statul român fiind ținut a

răspunde în calitatea sa de proprietar, după cum corect s-a stabilit

de către instanțele de fond.

Această

obligație, ce decurge din calitatea statului de proprietar a! bunului

vândut, funcționează independent de destinația legală -

prevăzută în art. 3 din H.G. nr. 389/1996, la dispoziția

consiliilor locale sau regiilor autonome pentru construcția de

locuințe - ori cea în fapt pe care a avut-o în concret suma încasată

drept preț al spațiului de către RA C SA, motiv pentru care sunt

nerelevante analizei criticile recurentului-pârât relative la nedovedirea de

către RA C SA a virării într-un cont la dispoziția B. a

prețului încasat pentru spațiul comercial în cauză.

În considerarea

trimiterilor făcute anterior la dispozițiile legale și la

regimul juridic al bunurilor ce decurge din reglementarea H.G. nr. 906/1997, de

natură să confirme calitatea procesuală pasivă a

recurentului-pârât în raportul juridic litigios dedus judecății, Înalta

Curte apreciază ca fiind, de asemenea, lipsite de relevanță

argumentele recursului în sensul că imobilul în cauză nu face parte

din domeniul public al statului, ci din cel privat care a trecut, în temeiul

art. 4 din Legea nr. 69/1991, în proprietatea unităților administrativ

teritoriale.

Instanța

de apel a mai reținut că, în temeiul dispozițiilor art. 25 din

Decretul-Lege nr. 31/1954, B. asigură în cauză reprezentarea Statului

român, dezlegare în privința căreia nu au fost prezentate argumente

valabile spre a se reveni asupra soluției.

Cu referire la

critica de atribuire a calității de reprezentant al Statului român a

două entități, respectiv B. și RA C SA, Înalta Curte

reține caracterul de normă generală a dispozițiilor art. 25

din Decretul-Lege nr. 31/1954, care se aplică „afară de cazurile în

care legea stabilește anume alte organe în acest scop", așadar

ori de câte ori prin normă specială nu se atribuie calitatea de

reprezentant ai statului altui organ ori altei entități juridice.

Or,

dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 389/1996, astfel cum au fost modificate

prin H.G. nr. 906/1996, au atribuit calitatea de reprezentant al statului

unităților care administrează spațiile proprietatea

acestuia, exclusiv în vederea realizării operațiunilor juridice de

transmitere cu plată a proprietății acestora în favoarea celor

care le foloseau în baza unui contract de închiriere, locație de gestiune

sau de asociere.

Cum

acțiunea de față nu privește realizarea unei astfel de

operațiuni, norma specială nu-și mai poate justifica aplicarea,

astfel că devine incidență norma generală a art. 25 alin.

(2) din Decretul-Lege nr. 31/1954.

Criticile

privitoare la dezlegarea în fond a cauzei sunt, de asemenea, nefondate,

observându-se că pag. 4 și 5 ale motivelor de recurs nu fac decât

să reia criticile pe care recurentul Ie-a susținut în argumentarea

excepțiilor privitoare la lipsa calității sale procesuale pasive

și a lipsei calității de reprezentant a B., cărora li s~a

răspuns prin considerentele anterioare.

În mod

nejustificat recurentul-pârât a mai susținut că instanța de apel

nu ar fi motivat hotărârea pronunțată, rezumându-se la a

constata că sunt îndeplinite condițiile angajării

răspunderii vânzătorului pentru evicțiune.

În primul rând,

în raport de considerentele și îndrumările regăsite în Decizia

de casare nr. 2791 din 9 decembrie 2015, se înțelege că o dezbatere

asupra existenței obligației de garanție contra evicțiunii

ori asupra întrunirii condițiilor legale de angajare a acesteia nu mai era

necesară în rejudecarea cauzei, de vreme ce motivele care au impus

soluția de casare cu trimitere au ținut de necesitatea stabilirii cu

exactitate a titularului dreptului de proprietate transmis și de

stabilirea corectă și exactă a întinderii răspunderii

pentru evicțiune, cu aplicarea dispozițiilor art. 1344 și 1341

C. civ. Instanța de recurs ce a pronunțat această soluție

de casare a respins ea însăși ca

nefondate argumentele, reiterate

șl în prezentul recurs de pârâtul Statul român, care, în opinia acestuia,

împiedicau angajarea răspunderii sale pentru evicțiune, cum ar fi

cele vizând informarea reclamantei prin procesul-verbal din 12 aprilie 2002

asupra pericolului procedurii evicțiunii ori cele legate de

condițiile particulare în care a operat transmiterea dreptului de

proprietate către reclamantă, respectiv în temeiul unei hotărâri

judecătorești pronunțate în baza dispozițiilor H.G. nr.

906/1996 iar nu a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu

proprietarul, prin reprezentantul său legal.

Fiind

vorba despre dezlegări regăsite în decizia de casare, analiza tuturor

acestor apărări deja înlăturate de instanța de recurs

pentru caracterul lor nefondat nu mai era necesară, acestea constituind

statuări irevocabile, intrate în puterea luciului judecat, și care se

impuneau deopotrivă părților și instanțelor ulterioare

cu forță obligatorie, în puterea art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În

al doilea rând, se constată că instanța de rejudecare, in pofida

acestor aspecte, a răspuns din nou acelorași apărări ale

apelantului-pârât, înlăturându-le ca nefondate.

Pentru

argumentele reținute însă anterior, legate de caracterul irevocabil

al dezlegărilor date acestora prin cea dintâi decizie de recurs, actuala

instanță de recurs nu le va mai supune propriei analize, aceste

critici fiind inadmisibil a fi reiterate după ce au primit o soluție

irevocabilă printr-o decizie de casare intermediară.

Printr-o

serie de alte critici, recurentul-pârât a contestat valoarea de circulație

a bunului, susținând că își menține poziția

procesuală exprimată față de concluziile raportului de

expertiză întocmit în primul ciclu procesual, reafirmând neconcordanțele

existente între constatările expertului E. și cele ale expertului I.,

ca și critica de neutilizare a unor comparabile constând în

tranzacții efective.

S-a

invocat, de asemenea, faptul că instanța de apel a reținut

concluziile acestui raport de expertiză, fără a mai analiza

obiecțiunile recurentului-pârât formulate în legătură cu acesta.

Instanța de

recurs reține că unul din motivele casării cu trimitere dispuse

prin Decizia nr. 2791 din 9 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție a fost dictat de necesitatea efectuării unei noi

expertize evaluatorii prin care să se determine întinderea

răspunderii pentru evicțiune cu respectarea dispozițiilor art.

1344 și 1341 C. civ., adică prin includerea prețului plătit

pentru achiziționarea spațiului comercial la care să se adauge,

eventual și în măsura dovedirii lor, daune reprezentând sporul de

valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de

vânzare-cumpărare și momentul evicțiunii.

Dând curs acestei

îndrumări obligatorii, instanța de apel în rejudecare a constatat

că evaluarea astfel realizată depășește cu mult

valoarea determinată în cel dintâi ciclu procesual, respectiv aceea de

38.500 euro, criticată de recurentul-pârât și în actuala etapă

procesuală. Observând, de asemenea, că această îndrumare a fost

dată tocmai ca răspuns ia criticile din recursul pârâtului Statul

român privitoare la valoarea de circulație a imobilului și

pentru ca noua evaluare să nu-I

dezavantajeze pe acesta (principiu! neagravării situației

părții în propria cale de atac), instanța de rejudecare a

menținut obligația de plată în sarcina pârâtului la aceeași

valoare de 38.500 euro, astfel cum se dispusese și în cel dintâi ciclu

procesual al cauzei.

Același

principiu, al neagravării situației părții în propria cale

de atac (consacrat prin dispozițiile art. 296 C. proc. civ. și

incident în recurs în puterea dispozițiilor art. 316 din același cod)

ca și cel privitor la caracterul obligatoriu al dezlegărilor în drept

date de instanța de casare, instituit prin dispozițiile art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., se opune reanalizării criticilor actuale ale

recurentului-pârât relative la valoarea de circulație a bunului.

Acestor

critici li s-a răspuns deja prin cel dintâi recurs exercitat împotriva

hotărârii ce îl obligase pe pârâtul Statul român la plata valorii de

circulație a spațiului comercial, în sumă de 38.500 de euro (Decizia

nr. 40/A din 19 ianuarie 2015 a Curții de Apel Brașov),

consecința fiind Decizia de casare nr. 2791 din 9 decembrie 2015 și

îndrumarea conținută de aceasta, respectiv de efectuare a unei noi

expertize prin care să se determine întinderea răspunderii pentru

evicțiune, în acord cu conținutul dispozițiilor art. 1344 și

1341 C. civ.

Înalta

Curte are în vedere că acelorași critici sau unora similare, dar

vizând același element litigios al cauzei, nu li se poate răspunde,

înăuntrul aceluiași litigiu, decât o singură dată și,

în tot cazul, în același mod, dată fiind autoritatea de lucru judecat

sub aspectul pozitiv a deciziei de casare intermediara. Or, prin reanalizarea

în actualul recurs a acelorași critici susținute de recurentul-pârât

în privința valorii de circulație a imobilului și pe calea

recursului îndreptat împotriva Deciziei nr. 40/A din 19 ianuarie 2015 a

Curții de Apel Brașov (hotărârea de apel din cei dintâi ciclu

procesual al cauzei), s-ar atinge un rezultat contrar, cu nesocotirea puterii

de lucru judecat a Deciziei de casare nr. 2791 din 9 decembrie 2015.

Cât privește

dispoziția instanței de apel, de a include în valoarea

despăgubirii la care a fost obligat pârâtul, pe lângă suma de 38.500

euro, în echivalent în lei, și T.V.A., se reține - contrar criticilor

recurentului-pârât - că aceasta a fost motivată și a fost

justificată de nevoia respectării principiului „restitutio în

integram" având în vedere că a rezultat din elementele probatorii ale

litigiului că reclamanta a plătit prețul stabilit prin

hotărâre judecătorească a! spațiului comercial, la care s-a

adăugat și T.V.A.

Cum valoarea de

38.500 euro, determinată prin expertiza din apel în primul ciclu procesual

al cauzei, nu cuprindea și T.V.A., s-a apreciat în mod just că la

valoarea arătată (de 38.500 euro) trebuie să se adauge și T.V.A.

Recurentul-pârât

a mai criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată,

susținând lipsa unei culpe procesuale evidente în fond și în apel,

faptul că valoarea sumelor este exagerată, instanța nefăcând

aplicare dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Înalta

Curte reține ca și în privința acestui element al cauzei

există dezlegări în cuprinsul Deciziei de casare nr. 2791 din 9

decembrie 2015 care, prin

caracterul lor

obligatoriu, limitează posibilitatea de cenzură a actualei

instanțe de recurs,

Astfel, prin

amintita decizie de casare intermediară s-a reținut că „Critica

privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată și

obligativitatea reducerii cuantumului acestora raportat la art. 274 alin. (3)

C. proc. civ. este nefondată, instanța reținând corect la

momentul soluționării cauzei și în raport de soluția

dispusă, culpa procesuală".

Prin urmare

nu vor mai putea intra în puterea de cenzură a actualei instanțe de

recurs dispozițiile regăsite în hotărârea primei instanțe

privitoare la cuantumul și modul de suportare a cheltuielilor de

judecată de către părți, asupra căror