ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 595/2017

Decizia nr. 595/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin sentința nr. 327/C din 6 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a, de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. x/62/2010 a fost admisă acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtului Statul Român prin B., care a fost obligat ia plata, în favoarea reclamantei, a sumei de 38,500 euro cu T.V.A. (în echivalent lei la data plății) reprezentând prețul de circulație al imobilului spațiu comercial situat în Brașov, înscris în C.F. Brașov; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a paratului Statul Român, prin B. și a lipsei calității de reprezentant a B. pentru Statul Român, a fost respinsă aceeași acțiune îndreptată împotriva pârâților Municipiul Brașov și Consiliul Local Brașov; pârâtul Statul Român, prin B. a fost obligat să plătească reclamantei suma de 10.109,6 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că prin sentința irevocabilă nr. 14313/1998 a Judecătoriei Brașov, RA C. SA Brașov a fost obligată să încheie cu reclamanta contract de vânzare cumpărare pentru spațiul comercial situat în Brașov, în caz contrar hotărârea urmând a ține loc de act autentic. Ulterior, prin sentința nr. 4550 din 29 aprilie 2009 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, reclamanta SC A. SRL a fost obligată să lase numitei D. în deplină proprietate și liniștită posesie spațiul comercial situai în Brașov, pierzând astfel proprietatea ca urmare a predării spațiului către proprietar. Prin cererea sa, reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii pentru evicțiune față de pârâți, în principal față de Statul Român prin B., urmare a pierderii proprietății bunului cumpărat de la stat.

Potrivit situației de fapt reținute, s-a apreciat că se verifică tulburarea de drept a reclamantei din partea fostului proprietar, acesta recâștigând dreptul de proprietate asupra construcției, corelativ pierderii aceluiași drept de către reclamantă, iar cauza evicțiunii este dată chiar de dreptul de proprietate al terțului. Prima instanță a apreciat că este îndeplinită și condiția privind necunoașterea de către cumpărător a cauzei de evicțiune, respectiv a bunei credințe, avându-se în vedere probele administrate și faptul ca reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în temeiul unei hotărâri judecătorești pronunțate in contradictoriu cu RA C. SA și Consiliul Local Brașov, iar acestea nu i-au adus la cunoștință existența vreunui pericol de evicțiune.

Pe baza probelor administrate s-a stabilit că proprietar vânzător a fost Statul Român, iar RA C. SA Brașov a acționat în calitate de mandatar legal al acestuia.

Ca o consecință, reținându-se îndeplinite cerințele antrenării răspunderii pentru evicțiune față de pârâtul Statul Român prin B., s-a dispus obligarea acestuia ia plata în favoarea reclamantei a sumei de 38.500 euro, reprezentând valoarea de piață a imobilului, astfel cum a fost stabilit potrivit raportului de expertiză întocmit în cauza de expertul E. Prin încheierea din 26 februarie 2014 pronunțată de Tribunalul Brașov în același dosar, s-a respins cererea formulată de reclamanta SC A. SRL, având ca obiect lămurirea dispozitivului sentinței nr. 327/C din 06 noiembrie 201.3 în sensul de a se stabili daca suma de 38.500 euro include sau nu și T.V.A., reținându-se că suma în cauză a fost stabilită pe baza raportului de expertiză întocmit de expertul E., din concluziile expertului rezultând ca evaluarea realizată conține și T.V.A.

Susținerile reclamantei conform cărora valoarea de piață a imobilului, majorată la 38.500 euro nu ar conține T.V.A. iar dispozitivul sentinței s-ar impune a fi lămurit, sunt neîntemeiate. Dacă inițial expertul a precizat în raportul de expertiză că suma de 31.000 euro este calculată tară T.V.A., prin răspunsul la obiecțiuni a arătat că valoarea spațiului comercial se ridică la suma de 38.500 euro cu T.V.A. Împotriva sentinței a declarat apel, în termen legal, pârâtul Statul Român prin B. reprezentat de F. Brașov reiterând excepția lipsei calității de reprezentant a B. pentru Statul Român și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, susținând că acesta nu a participat la raporturile juridice existente între RA C SA și reclamanta SC A. SRL în ce privește imobilul în litigiu.

Pe fond, pârâtul a arătat că hotărârea atacată nu este motivată în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor evicțiunii, susținând că are calitatea de terț față de actul vânzării care a avut loc numai între reclamantă și RA C SA. Mai mult decât atât, proprietarul imobilului la data vânzării a fost Municipiul Brașov prin primar întrucât imobilul este situat pe teritoriul municipiului Brașov, unitate administrativ teritorială care, potrivit Legii nr. 215/2001 este persoană juridică de drept public cu patrimoniu distinct de ai statului și cu capacitate juridică deplină. Pârând a menționat că prin procesul verbal din 12 aprilie 2002 s-a adus la cunoștința reclamantei pericolul evicțiunii în sensul comunicării existenței unor notificări privitoare la imobilul în cauză, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

în cuprinsul acestui proces verbal de conciliere s-a precizat că plata spațiului comercial dobândit de către reclamantă s-a făcut în temeiul unei hotărâri judecătorești și nu a unui contract de vânzare-cumpărare, care să consfințească acordul de voință al vânzătorului. Pârâtul a criticat obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susținând că Statul Român nu se află în culpă procesuală. Referitor la valoarea cheltuielilor de judecată acesta a susținut că ar trebui să se facă aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Reclamanta SC A. SRL a declarat apel împotriva încheierii din 26 februarie 2014, iar la data de 25 mai 2014 a formulat cerere de aderare la apelul declarat împotriva seminței civile nr. 327/C din 06 noiembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosarul nr. x/62/2010, prin motivele de apel fiind criticată soluția sub aceiași aspect al neincluderii T.V.A., în prețul de piață al imobilului de 38.500 euro.

Aceasta a susținut că aprecierea instanței de fond în sensul că prețui ar conține T.V.A. vine în contradicție cu soluția de admitere a acțiunii și cu concluziile formale ale raportului de expertiză întocmit în cauză.

Prin Decizia nr. 40/Ap din 19 ianuarie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă si pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă șl asigurări sociale, astfel cum a fost îndreptată prin încheierile de ședință din 4 februarie 2015 și 13 februarie 2015, s-a respins apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin B., prin F. Brașov, s-a admis apelul reclamantei SC A. SRL Brașov împotriva aceleiași hotărâri, ce a fost schimbată m parte în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 38.500 euro, sumă care nu include T.V.A., restul dispozițiilor sentinței apelate fiind păstrate; a fost respins apelul reclamantei SC A. SRL împotriva încheierii pronunțată de Tribunalul Brașov la data de 26 februarie 2014, ca rămas fără obiect, iar pârâtul Statul Român, prin B., prin F. Brașov a fost obligat să plătească apelantei SC A. SRL Brașov suma de 2.971 lei, iar intimatei RA C SA suma de 1860 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Prin Decizia nr. 2791 din 9 decembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/62/2010* s-a constatat nul recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 40/Ap din 19 ianuarie 2015 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de B., prin F. Brașov împotriva aceleiași decizii, precum și împotriva încheierilor de ședință din 4 februarie 2015 și 13 februarie 2015, de îndreptare a erorilor materiale, au fost casate decizia și încheierile recurate și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel; cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă RA C. SA a fost respinsă.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., care reglementează materia răspunderii pentru evicțiune și pe cele ale H.G. nr. 906/1996, însă instanța de apel a răspuns criticilor din apelul pârâtului analizând legitimarea calității procesuale pasive a Statului Român și a calității de reprezentant legal a B. nu din perspectiva dispozițiilor art. 1337 și următoarele C. civ., ci din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin analogie cu dispozițiile art. 50, motive străine de natura cauzei și de criticile formulate în apei, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii. Instanța de apel nu avea de ce să apeleze la analogia legii deoarece instituția răspunderii pentru evicțiune este reglementată prin dispozițiile art. 1337-1351 C. civ.

care prevăd condițiile pentru antrenarea răspunderii pentru evicțiune cât și întinderea răspunderii, astfel că nu se poate reține existența unei lacune legislative în reglementarea raporturilor juridice create între părți. Mai mult, Legea nr. 10/2001, ca lege specială, este de strictă interpretare și se aplică numai raporturilor juridice incidente, nu este susceptibilă de extrapolare și nu poate fi aplicată prin analogie. Calitatea procesuală presupune identitate între părțile din proces și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecății. Calitatea procesuală este determinată de obiectul cererii și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția.

Deși în cauză se urmărește valorificarea unui drept de creanță, acesta derivă din transmiterea unui drept real de proprietate, astfel că aceasta impune cu necesitate stabilirea cu exactitate a titularului dreptului de proprietate care a fost transmis, având în vedere modul specific în care a avut loc transmiterea proprietății, în baza unor acte normative speciale.

Aceasta implică stabilirea regimului juridic al imobilului la data pronunțării Hotărârii judecătorești nr. x/1993 prin raportare la evidențele de carte funciară care menționează că asupra imobilului înscris în C.F., Statui Român deținea o cotă de Vi preluată de la G., cealaltă cotă de Vz rămânând intabulată pe numele H. La stabilirea regimului juridic al terenului și al titularului dreptului la momentul dobândirii dreptului de către reclamanta SC A. SRL urmează a se avea în vedere și soluțiile pronunțate ulterior în litigiile având ca obiect restituirea întregului imobil (sentința civilă nr. 8574/2000; Decizia civilă nr. 421/ap/2006 nedepuse la dosar) și în care s-au făcut statuări cu privire la persoanele care au figurat ca titulare ale dreptului de proprietate, transmisiunea dreptului, legalitatea dobândirii sau momentul încetării existenței dreptului, precum și dispozițiile H.G.

nr. 906 din 7 octombrie 1996, în vigoare ia data formulării cererii de cumpărare, care indică părțile în raportul juridic de transmitere a proprietății. Faptul că vânzarea s-a tăcut în temeiul H.G. nr. 906/1996 nu poate exonera pe vânzător de răspundere, iar în cauză este evident că RA C. SA a acționat și a stat în judecată ca reprezentant legai al Statului Român iar cumpărătorul nu poate fi privat de dreptul de a fi despăgubit în caz de evicțiune numai sub pretextul că și-a exercitat un drept acordat de lege și pe care instanța i l-a recunoscut prin admiterea acțiunii, prin sentința civilă nr. 14313/1998. Nu s~a dovedit cunoașterea cauzei de evicțiune pentru a fi incidente dispozițiile art. 1340 C. civ., procesul verbal prin care s-a adus la cunoștință existența unor notificări formulate în baza Legii nr, 10/2001 fiind încheiat ulterior pronunțării sentinței.

Reclamanta nu putea să prevadă adoptarea de către stat a unor legi succesive de retrocedare care ar fi putut anihila actele încheiate în baza H.G. nr. 906/1996 și, în afară de aceasta, a fost evinsă într-o acțiune în revendicare de drept comun, bazată pe compararea de titluri formulată mult mai târziu și deci nu se poate aprecia că și-a asumat pericolul evicțiunii, potrivit art. 1340 C. civ. S-a apreciat și că instanța de apel a stabilit întinderea răspunderii eu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1344, prin raportare ia art. 1341 C. civ. deoarece a obligat pârâtul Statul român la plata valorii de circulație a imobilului, deși, potrivit acestor dispoziții legale, cel evins de proprietatea bunului cumpărat are dreptul la restituirea prețului plătit la care, eventual, dacă sunt dovedite, se adaugă daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare și momentul evicțiunii.

Instanța de apel, cu nesocotirea acestor dispoziții legale, a reținut pur și simplu valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii ca despăgubire pentru evicțiune, iar expertiza dispusă și administrată în cauză nu a calculat daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare și momentul evicțiunii, ci a stabilit doar valoarea de circulație a imobilului la epoca evicțiunii. Față de această împrejurare, s-a apreciat că situația de fapt a cauzei nu este complet și corect stabilită, prin raportare la dispozițiile art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ., astfel că se impune efectuarea unei noi expertize care să răspundă acestor cerințe, proba care, fiind incompatibilă cu calea de atac a recursului, a atras soluția de admitere a recursului declarat de pârât și de casare a deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Critica privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată și obligativitatea reducerii cuantumului acestora raportat la art. 274 alin. (3) C. proc. civ. a fost apreciată ca nefondată, instanța reținând corect la momentul soluționării cauzei și în raport de soluția dispusă, culpa procesuală. În ce privește încheierile din 04 februarie 2015 și 13 februarie 2015 și acestea au fost casate, în temeiul dispozițiilor art. 106 C. proc. civ., considerându-se că acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare raportat la decizia atacată cu recurs. Recursul reclamantei SC A. SRL a fost constatat nul pentru neîncadrare, reținându-se că reclamanta, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu a formulat veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva art. 304 C. proc.

civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de analiză în recurs. Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov sub nr. x/62/2010*. În rejudecare s-a administrat proba cu înscrisuri și proba cu expertiza, potrivit îndrumărilor din decizia de casare.

Prin Decizia nr. 1806/Ap din 7 decembrie 2016 Curtea de Apei Brașov, secția civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului Statul Român prin B., reprezentat de F. Brașov împotriva sentinței nr. 327/C din 06 noiembrie 2013 a Tribunalului Brașov, a admis cererea de aderare la apel formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pe pârâtul Statul român, prin B. să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 38.500 euro, în echivalent în lei la data plății,sumă la care se adaugă T.V.A., a menținut restul dispozițiilor sentinței și a respins apelul formulat de reclamanta SC A. SRL împotriva încheierii pronunțată de Tribunalul Brașov la data de 26 februarie 2014 ca rămas fără obiect, ca urmare a soluției pronunțate asupra cererii de aderare la apel.

De asemenea, apelantul-pârât Statul român a fost obligat să plătească apelantei-reclamante SC A. SRL suma de 8.671 lei, iar intimatei RA C SA suma de 1.860 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. În ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a B. pentru Statul Român și excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, instanța de apel a constatat că acestea sunt neîntemeiate, în acest sens fiind și considerentele expuse de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a reținut „Faptul că vânzarea s-a făcut în temeiul H.G.

nr. 906/1996 nu poate exonera pe vânzător de răspundere, iar în cauză este evident că RA C. SA a acționat și a stat în judecată ca reprezentant legal al Statului Român iar cumpărătorul nu poate fi privat de dreptul de a fi despăgubit în caz de evicțiune numai sub pretextul că și-a exercitat un drept acordat de lege și pe care instanța i l-a recunoscut prin admiterea acțiunii, prin sentința civilă nr. 14313/1998." Potrivit acestui act normativ: „Spațiile comerciale proprietate a statului, altele decât cele reglementate prin Legea nr. 85/1992, republicată, aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome, se transmit cu plata persoanelor fizice sau juridice care le folosesc în prezent, în temeiul unor contracte de închiriere, de locație de gestiune sau de asociere, la solicitarea acestora, cu condiția menținerii actualei destinații," Potrivit art. 25 din Decretul Lege nr. 31/1954, în vigoare la data promovării acțiunii: ,,Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații.

El participă în astfel de raporturi prin B., afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop." Pe fond, instanța de apel a constatat că sunt. îndeplinite condițiile angajării răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, intimata reclamantă fiind obligată prin hotărâre judecătorească să lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiului comercial pe care l-a cumpărat de Ia Statul român, în urma unui litigiu purtat anterior și întemeiat pe dispozițiile H.G.

nr. 906/1996, Susținerile pârâtului Statul Român potrivit cărora intimata SC A. SRL a cunoscut pericolul evicțiunii dat fiind că prin procesai verbal din 12 aprilie 2002 i s-a adus la cunoștința despre existența unor notificări privitoare Ia imobilul în cauză, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, sunt neîntemeiate, prin acel proces verbal, aflat la fila 18 din vol. 1 al Dosarului nr. x/62/2010 al Tribunalului Brașov, fiind menționate doar aspecte legate de plata prețului imobilului în litigiu. În ceea ce privește întinderea pretențiilor deduse judecății, instanța de apel a constatat că îndrumarea Înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la efectuarea unei noi expertize prin care să se stabilească „întinderea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 1344 rap.

La art. 1341 C. civ. de la 1864, compusă din prețul plătit la încheierea contractului de vânzare cumpărare, Ia care, în măsura în care se va dovedi, se va adăuga sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare - și momentul evicțiunii - ca diferență între valoarea de circulație la momentul evicțiunii și valoarea de circulație la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare" a fost dată în analizarea temeiniciei recursului promovat de Statul Român. Observând ca valorile calculate prin raportul de expertiză sunt mai mari decât valoarea calculată inițial, în primul ciclu procesual, (38.500 euro), instanța de apel a constatat că noua expertiză nu îi profită acestei părți, pentru că i s-ar agrava situația în propria cale de atac.

Raționamentul pentru evaluarea prejudiciului produs prin evicțiune este corect, însă raportat la limitele apelurilor și la principiile care guvernează procesul civil, nici una dintre valorile calculate prin noua expertiză (49.300 euro inclusiv T.V.A.) nu poate fi reținuta pentru că ar însemna pe de o parte să se dea mai mult decât s-a cerut de către apelanta reclamantă SC A. SRL, încălcându-se astfel principiul disponibilității care guvernează procesul civil și principiul „tantum devolutum quantum appelatum", prevăzut de art. 295 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte ar însemna agravarea situației apelantului pârât Statul Român în propria cale de atac, încălcându-se principiul „non refonnatio in peius", reglementat de art. 296 C. proc.

civ. În aceste împrejurări, instanța de apel a avut în vedere valoarea inițială de 38.500 euro, stabilită în primul ciclu procesual, pe care a apreciat-o ca fiind contravaloarea prejudiciului suferit de apelanta reclamantă prin evicțiune. Critica ce a vizat adăugarea T.V.A. la prețul stabilit a fi restituit apelantei reclamante a fost apreciată ca întemeiată deoarece la data cumpărării imobilului apelanta reclamantă a plătit prețul stabilit prin hotărârea judecătorească, la care s-a adăugat T.V.A. Pentru respectarea principiului „restitutio in integram" s-a apreciat că prețul ce trebuie restituit urmează să includă și T.V.A. Cum din concluziile expertizei efectuate în apel în primul ciclu procesual a rezultat că suma de 38.500 euro, la care a fost evaluat imobilul evins, nu cuprinde T.V.A.

se impune obligarea pârâtului la plata prețului la care se adaugă T.V.A. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., pârâtul Statul Român, prin B., formulând următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate: - în mod greșit s-a reținut calitatea de reprezentant a B. pentru Statul Român, respectiv calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin B. în prezenta cauză, instanța de apel neanalizând argumentele pârâtului în susținerea acestor excepții și nepronunțându-se asupra chestiunilor deduse judecății sub acest aspect, cum ar fi împrejurarea că Statul român nu a participat la raporturile juridice dintre RA C SA și reclamantă, în ceea ce privește imobilul în litigiu.

Raportat la dispozițiile obligatorii ale Deciziei de casare nr. 2791/2015, instanța de apel trebuia să lămurească cadrul procesual prin raportare la înscrisurile depuse de către părți și la cadrul legal invocat de acestea. Instanța de apel trebuia să observe faptul că sentința nr. 14313/1998 a Judecătoriei Brașov (definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 2581 din 30 noiembrie 1999 a Tribunalului Brașov și Decizia nr. 695 din 25 aprilie 2000) au avut în vedere prevederile H.G. nr. 906/1996 de modificare a H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spații comerciale aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome către actualii deținători. Deși s-a reținut că vânzarea s-a efectuat în temeiul H.G.

nr. 906/1996, nu s-a realizat o analiză a efectelor acestui act normativ prin raportare la calitatea părților și la destinația contravalorii sumelor încasate de RA C SA. RA C SA s-a comportat ca un adevărat proprietar, dispunând asupra imobilului în cauza fără sa aibă un mandat expres de la Statul Roman reprezentat de B. Acest aspect reiese și din considerentele sentinței civile nr. 14313/1998 a Judecătoriei Brașov, depusă la dosar, în sensul că pe parcursul desfășurării contractului de închiriere al imobilului (încheiat de RA C. SA în nume propriu), pârâții RA C SA și Consiliul Local Brașov și-au dat acordul pentru ca reclamanta să efectueze unele investiții schimbând profilul de activitate al spațiului.

De asemenea, reclamanta a intrat în posesia imobilului prin efectul hotărârii judecătorești, pronunțată în contradictoriu cu pârâții RA C SA și Consiliul Local Brașov, tară ca aceasta să fie opozabilă Statului Român prin B. sau Statului Român în nume propriu, care nu a fost parte litigantă în cadrul Dosarului civil nr. x/1998, în plus, RA C. SA a încasat și prețul cuvenit. În cauză nu a fost dovedită susținerea pârâtei RA C SA privind virarea prețului încasat într-un cont extrabugetar aflat la dispoziția B., iar instanța de apel nu a reținut că aceasta este societatea comercială care administrează spațiile locative și de altă natură ale Municipiului Brașov, prin primar, astfel încât actele de dispoziție ale acestuia cu privire la imobilul în cauză nu pot antrena răspunderea Statului Român, prin B. Potrivit art. 3 din H.G.

nr. 389/1996, sumele obținute potrivit prevederilor art. 1 vor fi folosite de către consiliile locale sau regiile autonome pentru construcția de locuințe sociale destinate pensionarilor, tinerilor sau altor categorii de cetățeni eu venituri mici sau fără locuință.

Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Municipiului Brașov, adică în domeniu privat al unității administrativ-teritoriale care, potrivit art. 19 din Legea nr. 215/2001 are patrimoniu propriu și capacitate de a sta în justiție și, pe cale de consecință, are calitatea de a reprezenta Statul Român, În acest sens, instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954, în condițiile în care s-a analizat și incidența art. 37 din același act normativ și s-a atribuit calitatea de reprezentant a Statului Român în privința a două entități, respectiv, RA C SA și B. În cauză nu s-a stabilit dacă imobilul în discuție face sau nu parte din domeniul public al statului, iar din analiza sentinței nr. 4550 din 29 aprilie 2009 pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. x/197/2008 (existentă la dosar) s-a reținut calitatea de proprietar a Statului Român pe cota de 14 din imobil fără să se stabilească faptul că ar fi reprezentat de B., aspecte ce nu au fost analizate de instanța de apel.

- Instanța de apel nu a motivat hotărârea pronunțată, rezumându-se doar ia a constata ca sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii vânzătorului pentru evicțiune. Într-un litigiu anterior, în care recurentul-pârât nu a figurat în calitate de parte, reclamanta a fost obligată prin hotărâre judecătorească să lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul pe care l-a cumpărat de la Statul Român. Statul Român, prin B. nu a fost obligat prin sentința nr. 14313 din 26 octombrie 1998 la încheierea actului de vânzare-cumpărare cu reclamanta, această hotărâre fiind pronunțată în contradictoriu cu pârâtele RA C. SA Brașov și Consiliul Local Brașov, situație în care raporturile juridice s-au stabilit între aceste părți.

Restituirea sumei de bani achitată ca preț al vânzării nu poate fi făcută decât în baza angajării răspunderii contractuale a vânzătorului în limitele raportului juridic încheiat, în condițiile art. 1341-1343 C. civ. privind garanția pentru evicțiune. RA C SA nu a făcut dovada destinației prețului încasat, iar Statul Român, prin B. are calitatea de terț față de actul vânzării, sens în care nu poate răspunde pentru evicțiune. De asemenea, în cauză nu s-a dovedit că imobilul în litigiu aparține proprietății publice a Statului Român, la data vânzării aflându-se în proprietatea unității administrativ-teritoriale care este persoană juridică de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu.

Instanța de apel nu a luat în considerare înscrisurile din care a rezultat că reclamanta a fost înștiințată cu privire la riscul pentru evicțiune, sens în care nu se poate prevala de dispozițiile legale în materie, acestea nefiindu-i aplicabile (procesul-verbal din 12 aprilie 2002 prin care s-a comunicat existența unor notificări privind imobilul în litigiu). Nu s-a avut în vedere împrejurarea că, în speță, nu poate fi vorba despre un consimțământ al vânzătorului cu privire la transmiterea imobilului din proprietatea sa în cea a cumpărătorului, condiție necesară de altfel pentru validitatea oricărui contract, ci de o obligație stabilită în sarcina vânzătorului de către instanță, sub o condiție rezolutorie, situație în care riscul contractului este suportat, exclusiv de către cumpărător, neputându-se invoca în atare situație culpa vânzătorului și neputând fi antrenată răspunderea acestuia pentru evicțiune, temei de drept invocat în acțiunea reclamantei.

Având în vedere că reclamanta a fost încunoștiințată despre existența notificărilor, buna-credință a acesteia este exclusă, iar condițiile răspunderii pentru evicțiune nu sunt îndeplinite. În ce privește riscul cumpărătorului, instanța de control judiciar a reținut ca reclamanta nu putea sa prevadă adoptarea de către stat a unor acte normative de reparație care să anihileze efectele H.G. nr. 389/1996, hotărârea judecătorească pronunțată în acest sens fiind anterioară acestora. Potrivit recurentului, chiar și în aceste condiții, se impunea ca instanța de apel să aibă în vedere faptul că sentința civilă nr. 14313/1998, devenit definitiva și irevocabilă în anul 2000, a fost pusa în executare în anul 2002, perioadă în care reclamanta a luat la cunoștința despre notificările foștilor proprietari.

Astfel fiind, nu sunt întrunite în mod cumulativ condițiile răspunderii pentru evicțiune potrivit art. 1337 și urm. C. civ., cumpărătorul asumându-si din două perspective diferite riscul contractului. Pe cale de consecință, Statul Roman prin B. nu poate răspunde pentru evicțiunea bunului, în sensul de a i se stabili în sarcina sa obligația de plata a acestuia, Sa valoarea stabilită prin raportul de expertiză întocmit în primul ciclu procesual. - în mod greșit, a fost reținută valoarea bunului în cuantum de 38.500 euro, în condițiile în care între concluziile rapoartelor de expertiză efectuate în primul ciclu procesual au existat o serie de neconcordanțe, ce trebuiau lămurite de către instanța de apel.

Recurenții l-pârât nu își însușește concluziile expertului E. validate de către instanță, valoarea reținută de către acesta nereprezentând valoarea de piață a imobilului. în mod greșit expertiza s-a raportat la comparabilele unor entități locative gata de vânzare și nu la valoarea de tranzacționare a acestora. Valoarea stabilită de expert fără T.V.A. nu se justifică, nu este susținută de înscrisuri doveditoare și nu reflectă situația reală a imobilului supus evaluării. Pe de altă parte, expertul are calificarea de inginer, situație în care nu se poate pronunța asupra T.V.A.-ului aferent prețului de piață stabilit pentru imobilul în cauză. Instanța de apel, în rejudecare, a reținut că solicitarea reclamantei ca sumei în cauză să i se aplice T.V.A.

este justificată, fără însă a motiva această dispoziție, iar poziția procesuală a recurentului-pârât cu privire la acest aspect nu a fost luată în considerare. - în mod greșit pârâtul a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, în cauză nefiind îndeplinită condiția reglementată de art. 274 C. proc. civ. privind existența culpei procesuale, nici în fond, nici în apel. Recurentul susține că prin menținerea cheltuielilor stabilite în sarcina sa în primă instanță și prin obligarea la suportarea și a acelora din apel, lui i s-a creat o situație mei grea, cheltuielile cumulate fiind exagerate instanța de apel nefăcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Nici cheltuielile la plata cărora a fost obligat față de RA C SA nu sunt justificate.

În recurs au fost depuse întâmpinări de către intimații Consiliu! local Brașov, Municipiul Brașov, RA C SA și SC A. SRL și nu au fost administrate probe suplimentare. Analizând recursul formulat, Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiata exclusiv critica relativă la modul de stabilire a cheltuielilor de judecată în sarcina părților, celelalte critici de recurs dovedindu-se a fi nefondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. Prima critică a recursului declarat de pârât a fost îndreptată împotriva acelei părți a hotărârii din apel prin care s-a răspuns chestiunilor vizând lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul român și lipsa calității de reprezentant al acestuia în privința B., susținându-se deopotrivă greșita dezlegare dată acestor elemente ale cauzei, dar și neanalizarea tuturor argumentelor invocate de parte pe calea apelului.

Este de precizat că neanalizarea tuturor argumentelor susținute de parte în sprijinul poziției sale procesuale nu ridică o problemă de nemotivare a hotărârii care să atragă incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat și de recurentul-pârât, atâta timp cât instanța, grupând argumentele, a răspuns acestora printr-un considerent comun ori atunci când considerentul prin care se răspunde mai multor argumente este unul esențial și peremptoriu, care face, deci, inutilă analiza argumentelor secundare.

Acesta este și cazul deciziei analizate, prin care s-a reținut că Statul român are calitate procesuală pasivă în cauza și că este reprezentat de B. în raportul juridic litigios dedus judecăți, pornindu-se în primul rând chiar de la considerentele deciziei de casare care, în partea sa de analiză a fondului dreptului litigios disputat, a reținut că acțiunea dedusă judecății este una în angajarea răspunderii civile pentru evicțiune în temeiul dreptului comun (art. 1337 și următoarele C. civ.) și că faptul că vânzarea s~a făcut în temeiul H.G.

nr. 906/1996 nu poate exonera pe vânzător de răspundere, iar în cauză este evident că RA C. SA a acționat și a stat în judecată ca reprezentant legal al statului român . Este adevărat că aceeași decizie de casare impunea necesitatea stabilirii cu exactitate a titularului dreptului de proprietate care a fost transmis în baza unor acte normative speciale, prin stabilirea regimului juridic al imobilului la data pronunțării sentinței civile nr. 14313/1998 a Judecătoriei Brașov în raport de evidențele de carte funciară, în raport de soluțiile pronunțate în litigiile având ca obiect restituirea întregului imobil și de dispozițiile H.G. nr. 906/1996, în vigoare la data formulării cererii de cumpărare, care indică - potrivit deciziei de casare - care sunt părțile în raportul juridic de transmitere a proprietății.

Or, răspunzând criticilor din apelul pârâtului, instanța de apel a reținut calitatea procesuală pasivă a acestuia observând direct dispozițiile H.G. nr. 906/1996, (la care îndruma decizia de casare și care s-au reținut a fi aplicabile vânzării spațiului comercial către intimata-reclamantă prin Decizia civilă nr. 25818 din 30 noiembrie 1999 a Tribunalului Brașov), fără a mai analiza regimul juridic al imobilului în raport, de evidențele de carte funciară și soluțiile formulate în litigiile privitoare la restituirea imobilului către fostul proprietar. Această omisiune însă nu slăbește concluzia instanței de apel în privința calității procesuale pasive a pârâtului statul român, pe de o parte întrucât argumentele reținute în fundamentarea acestei soluții au o importanță hotărâtoare - cele sprijinite pe considerentele deciziei de casare și pe dispozițiile art. 1 din H.G.

nr. 906/1996 - iar, pe de altă parte, întrucât analiza și a celorlalte elemente la care îndruma decizia de casare susțin aceeași concluzie iar nu una contrară. Aceasta deoarece, cu referire la evidențele de carte funciară existente la data pronunțării sentinței civile nr. 14313/1993 a Judecătoriei Brașov și la soluțiile pronunțate în litigiile având ca obiect restituirea întregului imobil, se reține că Statul român figura înscris ca proprietar în C.F. Brașov a imobilului pentru o cotă de Vi din bun, în urma preluării abuzive a acesteia în temeiul Decretului nr. 92/1950 de la G., cealaltă cotă de xA din bun rămânând în continuare intabulată pe numele proprietarei H. (chiar și la data pronunțării sentinței civile nr. 14313/1993 a Judecătoriei Brașov, după cum se reține în considerentele sentinței civile nr. 4550 din 29 aprilie 2009 a judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă).

Cota de Vi a imobilului preluat și deținut de stat trebuie însă raportată nu la spațiul comercial a cărui valoare de circulație e disputată în cauză, ci la întregul imobil de la adresa menționată, compus din 10 apartamente și 3 spații comerciale, cu suprafața construită și neconstruită de 707,32 mp, astfel că, din punct de vedere al problematicii speței de față, acest element reținut în litigiile anterioare este nerelevant atât în ceea ce privește fondul cauzei, cât și în chestiunea calității procesuale pasive a Statului român.

Situația juridică a imobilului, sub acest aspect, a fost lămurită abia prin Decizia nr. 421/Ap din 8 decembrie 2006 a Tribunalului Brașov, în acțiunea în revendicare a imobilului din str. x, introdusă de fostul proprietar, numita D., astfel că, anterior acestui moment întregul spațiu comercial al imobilului a fost închiriat reclamantei prin mai multe contracte de închiriere încheiate cu RA C. SA, iar ulterior s-a încuviințat vânzarea acestuia către reclamantă în considerarea dispozițiilor H.G. nr. 906/1996. Or, observând dispozițiile art. 1 ale acestui act normativ (de modificare a dispozițiilor din H.G. nr. 389/1996) potrivit cărora „spațiile comerciale proprietatea statului (...) aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome, se transmit cu piață persoanelor fizice sau juridice care le folosesc în.

prezent, în temeiul unor contracte de închiriere, de locație de gestiune sau de asociere, la solicitarea acestora, cu condiția menținerii actualei destinații", în mod legitim instanța de apel a apreciat asupra caracterului nefondat al criticii de apel ce susținea lipsa calității procesuale pasive a pârâtului Statul român. Înalta Curte are în vedere că s-a reținut în mod definitiv și irevocabil prin Decizia nr. 258 din 30 noiembrie 1999 a Tribunalului Brașov și prin Decizia civilă nr. 695/R din 25 aprilie 2000 a Curții de Apel Brașov (hotărâri judecătorești prin care s-a exercitat controlul judiciar împotriva sentinței civile nr. 14313/1998 a Judecătoriei Brașov) că raporturilor juridice dintre reclamanta SC A. SRL și RA C SA privitoare la vânzarea-cumpărarea spațiului comercial din Brașov (vechea adresă a imobilului} le sunt aplicabile dispozițiile H.G.

nr. 906/1996, în vigoare la data formulării cererii de cumpărare. La rândul său, recurentul-pârât din prezenta cauză nu a negat această împrejurare, făcând el însuși apărări în cauză în raport de acest act normativ. Or, dacă acesta este actul normativ ce a guvernat raporturile juridice legate de vânzarea-cumpărarea spațiului în cauză, se înțelege că imobilul vizat are regimul juridic la care menționata hotărâre de guvern se referă, acesta constituind un spațiu comercial proprietate a statului aflat (doar) în administrarea Consiliului local și a regiilor autonome (în sensul art. 1 din H.G. nr. 906/1996), pentru care s-a prevăzut posibilitatea transmiterii cu plată a dreptului de proprietate către persoanele fizice sau juridice care îl foloseau în temeiul unor contracte încheiate între proprietar, reprezentat prin unitățile care administrează spațiile și cumpărător (potrivit art. 2 din același act normativ).

Aceste dispoziții legale, care au dat regimul de reglementare a bunului imobil în cauză, individualizează explicit și calitățile celor care au acționat în raportul juridic de vânzare-cumpărare a spațiului - Statul român, în calitate de proprietar, iar RA C SA, cel ce a refuzat încheierea contractului și care a fost obligat la încheierea acestuia prin hotărâre judecătorească, în calitate de reprezentant al statului - ceea ce configurează implicit și calitățile procesuale în raportul juridic de angajare a răspunderii civile pentru evicțiune, Statul român fiind ținut a răspunde în calitatea sa de proprietar, după cum corect s-a stabilit de către instanțele de fond. Această obligație, ce decurge din calitatea statului de proprietar a! bunului vândut, funcționează independent de destinația legală - prevăzută în art. 3 din H.G.

nr. 389/1996, la dispoziția consiliilor locale sau regiilor autonome pentru construcția de locuințe - ori cea în fapt pe care a avut-o în concret suma încasată drept preț al spațiului de către RA C SA, motiv pentru care sunt nerelevante analizei criticile recurentului-pârât relative la nedovedirea de către RA C SA a virării într-un cont la dispoziția B. a prețului încasat pentru spațiul comercial în cauză. În considerarea trimiterilor făcute anterior la dispozițiile legale și la regimul juridic al bunurilor ce decurge din reglementarea H.G. nr. 906/1997, de natură să confirme calitatea procesuală pasivă a recurentului-pârât în raportul juridic litigios dedus judecății, Înalta Curte apreciază ca fiind, de asemenea, lipsite de relevanță argumentele recursului în sensul că imobilul în cauză nu face parte din domeniul public al statului, ci din cel privat care a trecut, în temeiul art. 4 din Legea nr. 69/1991, în proprietatea unităților administrativ teritoriale.

Instanța de apel a mai reținut că, în temeiul dispozițiilor art. 25 din Decretul-Lege nr. 31/1954, B. asigură în cauză reprezentarea Statului român, dezlegare în privința căreia nu au fost prezentate argumente valabile spre a se reveni asupra soluției. Cu referire la critica de atribuire a calității de reprezentant al Statului român a două entități, respectiv B. și RA C SA, Înalta Curte reține caracterul de normă generală a dispozițiilor art. 25 din Decretul-Lege nr. 31/1954, care se aplică „afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop", așadar ori de câte ori prin normă specială nu se atribuie calitatea de reprezentant ai statului altui organ ori altei entități juridice.

Or, dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 389/1996, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 906/1996, au atribuit calitatea de reprezentant al statului unităților care administrează spațiile proprietatea acestuia, exclusiv în vederea realizării operațiunilor juridice de transmitere cu plată a proprietății acestora în favoarea celor care le foloseau în baza unui contract de închiriere, locație de gestiune sau de asociere. Cum acțiunea de față nu privește realizarea unei astfel de operațiuni, norma specială nu-și mai poate justifica aplicarea, astfel că devine incidență norma generală a art. 25 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 31/1954. Criticile privitoare la dezlegarea în fond a cauzei sunt, de asemenea, nefondate, observându-se că pag.

4 și 5 ale motivelor de recurs nu fac decât să reia criticile pe care recurentul Ie-a susținut în argumentarea excepțiilor privitoare la lipsa calității sale procesuale pasive și a lipsei calității de reprezentant a B., cărora li s~a răspuns prin considerentele anterioare. În mod nejustificat recurentul-pârât a mai susținut că instanța de apel nu ar fi motivat hotărârea pronunțată, rezumându-se la a constata că sunt îndeplinite condițiile angajării răspunderii vânzătorului pentru evicțiune.

În primul rând, în raport de considerentele și îndrumările regăsite în Decizia de casare nr. 2791 din 9 decembrie 2015, se înțelege că o dezbatere asupra existenței obligației de garanție contra evicțiunii ori asupra întrunirii condițiilor legale de angajare a acesteia nu mai era necesară în rejudecarea cauzei, de vreme ce motivele care au impus soluția de casare cu trimitere au ținut de necesitatea stabilirii cu exactitate a titularului dreptului de proprietate transmis și de stabilirea corectă și exactă a întinderii răspunderii pentru evicțiune, cu aplicarea dispozițiilor art. 1344 și 1341 C. civ.

Instanța de recurs ce a pronunțat această soluție de casare a respins ea însăși ca nefondate argumentele, reiterate șl în prezentul recurs de pârâtul Statul român, care, în opinia acestuia, împiedicau angajarea răspunderii sale pentru evicțiune, cum ar fi cele vizând informarea reclamantei prin procesul-verbal din 12 aprilie 2002 asupra pericolului procedurii evicțiunii ori cele legate de condițiile particulare în care a operat transmiterea dreptului de proprietate către reclamantă, respectiv în temeiul unei hotărâri judecătorești pronunțate în baza dispozițiilor H.G. nr. 906/1996 iar nu a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu proprietarul, prin reprezentantul său legal.

Fiind vorba despre dezlegări regăsite în decizia de casare, analiza tuturor acestor apărări deja înlăturate de instanța de recurs pentru caracterul lor nefondat nu mai era necesară, acestea constituind statuări irevocabile, intrate în puterea luciului judecat, și care se impuneau deopotrivă părților și instanțelor ulterioare cu forță obligatorie, în puterea art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În al doilea rând, se constată că instanța de rejudecare, in pofida acestor aspecte, a răspuns din nou acelorași apărări ale apelantului-pârât, înlăturându-le ca nefondate. Pentru argumentele reținute însă anterior, legate de caracterul irevocabil al dezlegărilor date acestora prin cea dintâi decizie de recurs, actuala instanță de recurs nu le va mai supune propriei analize, aceste critici fiind inadmisibil a fi reiterate după ce au primit o soluție irevocabilă printr-o decizie de casare intermediară.

Printr-o serie de alte critici, recurentul-pârât a contestat valoarea de circulație a bunului, susținând că își menține poziția procesuală exprimată față de concluziile raportului de expertiză întocmit în primul ciclu procesual, reafirmând neconcordanțele existente între constatările expertului E. și cele ale expertului I., ca și critica de neutilizare a unor comparabile constând în tranzacții efective. S-a invocat, de asemenea, faptul că instanța de apel a reținut concluziile acestui raport de expertiză, fără a mai analiza obiecțiunile recurentului-pârât formulate în legătură cu acesta.

Instanța de recurs reține că unul din motivele casării cu trimitere dispuse prin Decizia nr. 2791 din 9 decembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost dictat de necesitatea efectuării unei noi expertize evaluatorii prin care să se determine întinderea răspunderii pentru evicțiune cu respectarea dispozițiilor art. 1344 și 1341 C. civ., adică prin includerea prețului plătit pentru achiziționarea spațiului comercial la care să se adauge, eventual și în măsura dovedirii lor, daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și momentul evicțiunii. Dând curs acestei îndrumări obligatorii, instanța de apel în rejudecare a constatat că evaluarea astfel realizată depășește cu mult valoarea determinată în cel dintâi ciclu procesual, respectiv aceea de 38.500 euro, criticată de recurentul-pârât și în actuala etapă procesuală.

Observând, de asemenea, că această îndrumare a fost dată tocmai ca răspuns ia criticile din recursul pârâtului Statul român privitoare la valoarea de circulație a imobilului și pentru ca noua evaluare să nu-I dezavantajeze pe acesta (principiu! neagravării situației părții în propria cale de atac), instanța de rejudecare a menținut obligația de plată în sarcina pârâtului la aceeași valoare de 38.500 euro, astfel cum se dispusese și în cel dintâi ciclu procesual al cauzei. Același principiu, al neagravării situației părții în propria cale de atac (consacrat prin dispozițiile art. 296 C. proc. civ. și incident în recurs în puterea dispozițiilor art. 316 din același cod) ca și cel privitor la caracterul obligatoriu al dezlegărilor în drept date de instanța de casare, instituit prin dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., se opune reanalizării criticilor actuale ale recurentului-pârât relative la valoarea de circulație a bunului. Acestor critici li s-a răspuns deja prin cel dintâi recurs exercitat împotriva hotărârii ce îl obligase pe pârâtul Statul român la plata valorii de circulație a spațiului comercial, în sumă de 38.500 de euro (Decizia nr. 40/A din 19 ianuarie 2015 a Curții de Apel Brașov), consecința fiind Decizia de casare nr. 2791 din 9 decembrie 2015 și îndrumarea conținută de aceasta, respectiv de efectuare a unei noi expertize prin care să se determine întinderea răspunderii pentru evicțiune, în acord cu conținutul dispozițiilor art. 1344 și 1341 C. civ.

Înalta Curte are în vedere că acelorași critici sau unora similare, dar vizând același element litigios al cauzei, nu li se poate răspunde, înăuntrul aceluiași litigiu, decât o singură dată și, în tot cazul, în același mod, dată fiind autoritatea de lucru judecat sub aspectul pozitiv a deciziei de casare intermediara.

Or, prin reanalizarea în actualul recurs a acelorași critici susținute de recurentul-pârât în privința valorii de circulație a imobilului și pe calea recursului îndreptat împotriva Deciziei nr. 40/A din 19 ianuarie 2015 a Curții de Apel Brașov (hotărârea de apel din cei dintâi ciclu procesual al cauzei), s-ar atinge un rezultat contrar, cu nesocotirea puterii de lucru judecat a Deciziei de casare nr. 2791 din 9 decembrie 2015. Cât privește dispoziția instanței de apel, de a include în valoarea despăgubirii la care a fost obligat pârâtul, pe lângă suma de 38.500 euro, în echivalent în lei, și T.V.A., se reține - contrar criticilor recurentului-pârât - că aceasta a fost motivată și a fost justificată de nevoia respectării principiului „restitutio în integram" având în vedere că a rezultat din elementele probatorii ale litigiului că reclamanta a plătit prețul stabilit prin hotărâre judecătorească a! spațiului comercial, la care s-a adăugat și T.V.A.

Cum valoarea de 38.500 euro, determinată prin expertiza din apel în primul ciclu procesual al cauzei, nu cuprindea și T.V.A., s-a apreciat în mod just că la valoarea arătată (de 38.500 euro) trebuie să se adauge și T.V.A. Recurentul-pârât a mai criticat și obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, susținând lipsa unei culpe procesuale evidente în fond și în apel, faptul că valoarea sumelor este exagerată, instanța nefăcând aplicare dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Înalta Curte reține ca și în privința acestui element al cauzei există dezlegări în cuprinsul Deciziei de casare nr. 2791 din 9 decembrie 2015 care, prin caracterul lor obligatoriu, limitează posibilitatea de cenzură a actualei instanțe de recurs, Astfel, prin amintita decizie de casare intermediară s-a reținut că „Critica privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată și obligativitatea reducerii cuantumului acestora raportat la art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. este nefondată, instanța reținând corect la momentul soluționării cauzei și în raport de soluția dispusă, culpa procesuală". Prin urmare nu vor mai putea intra în puterea de cenzură a actualei instanțe de recurs dispozițiile regăsite în hotărârea primei instanțe privitoare la cuantumul și modul de suportare a cheltuielilor de judecată de către părți, asupra căror