ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2791/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2791/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Decizia nr. 2791/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 327/C din 6

noiembrie 2013, Tribunalul Brașov a admis acțiunea formulată și precizată de

reclamanta SC A. SRL și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice să-i plătească suma de 38.500 euro cu T.V.A. (în echivalent

lei la data plății ) reprezentând prețul de circulație al imobilului spațiu

comercial situat în Brașov, înscris în C.F. Brașov. A respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și a lipsei calității de reprezentant a Ministerului

Finanțelor Publice pentru Statul Român și a respins acțiunea împotriva

pârâților Municipiul Brașov, Consiliul Local Brașov și SC B. SRL Brașov.

A obligat pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sa plătească reclamantei suma

de 10.109,6 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Prin sentința civilă

irevocabilă nr. 14313/1998 a Judecătoriei Brașov,

SC B. SRL Brașov a fost obligată să

încheie cu reclamanta contract de vânzare cumpărare pentru spațiul comercial

situat în Brașov, în caz contrar hotărârea urmând a ține loc de act autentic.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 4550 din 29 aprilie 2009 a Judecătoriei

Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, reclamanta SC A. SRL a fost obligată

să lase numitei C. în deplină proprietate și liniștită posesie spațiul

comercial situat în Brașov, pierzând astfel proprietatea ca urmare a predării

spațiului către proprietar.

În cauza de față,

reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii pentru evicțiune față de pârâți,

în principal față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în

acest context, se pune problema evicțiunii acesteia prin fapta unui terț,

respectiv a fostului proprietar al imobilului. Este necesară astfel

îndeplinirea unor condiții așa cum acestea se desprind din dispozițiile art. 1337

C. civ. și următoarele, pentru antrenarea acestei răspunderi ce constau în:

existența unei tulburări de drept din partea terțului iar cauza evicțiunii să

fie anterioară vânzării și să nu fie cunoscută de cumpărător.

Conform situației de

fapt expuse, se verifică tulburarea de drept a reclamantei din partea fostului

proprietar, acesta recâștigând dreptul de proprietate asupra construcției,

corelativ pierderii aceluiași drept de către reclamantă. În ceea ce privește

cauza evicțiunii, aceasta este dată chiar de dreptul de proprietate al

terțului.

Este îndeplinită și

condiția privind necunoașterea de către cumpărător a cauzei de evicțiune,

respectiv a bunei-credințe, avându-se în vedere probele administrate (copie C.F.

desfășurată, proces verbal încheiat la 12 februarie 2004) și faptul că reclamanta

a dobândit dreptul de proprietate în temeiul unei hotărâri judecătorești

pronunțate în contradictoriu cu SC B. SRL și Consiliul Local Brașov, iar

acestea nu i-au adus la cunoștință existența vreunui pericol de evicțiune.

Din probele

administrate rezultă că proprietar vânzător a fost Statul Român, iar SC B. SRL

Brașov a acționat în calitate de mandatar legal al Statului.

Cu privire la această

hotărâre reclamanta SC A. SRL a formulat cerere de lămurire a dispozitivului în

ceea ce privește sintagma „38.500 euro cu T.V.A.” întrucât nicăieri din

cuprinsul expertizei efectuată în cauză nu rezultă că valoarea de piață a

imobilului ar include T.V.A.

Prin încheierea din

26 februarie 2014, Tribunalul Brașov a respins cererea reclamantei de lămurire

a dispozitivului sentinței civile nr. 327/2013 întrucât din completarea la

expertiză rezultă că prețul de 38.500 euro conține T.V.A.

Împotriva încheierii

a formulat apel iar împotriva sentinței a formulat cerere de aderare la apel,

reclamanta SC A. SRL Brașov iar prin motivele de apel a fost criticată soluția

sub același aspect al neincluderii T.V.A. în prețul de piață al imobilului de

38.500 euro.

Împotriva sentinței

civile nr. 327/2013 a formulat apel și pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice Brașov, iar prin motivele de apel a fost criticată soluția de

respingere a excepției lipsei calității de reprezentant al Ministerului

Finanțelor Publice pentru Statul Român și excepția lipsei calității procesuale

pasive a acestuia motivat de faptul că Statul Român nu a participat la raporturile

juridice existente între SC B. SRL și reclamantă referitor la vânzarea

spațiului în litigiu.

În ceea ce privește

fondul cauzei, apelantul Statul Român a arătat că hotărârea atacată nu este

motivată în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor evicțiunii, ori această

parte are calitatea de terț față de actul vânzării care a avut loc numai între reclamantă

și SC B. SRL. Mai mult decât atât, proprietarul imobilului la data vânzării a

fost Municipiul Brașov prin primar întrucât imobilul este situat pe teritoriul

municipiului Brașov, unitate administrativ teritorială care, potrivit Legii nr.

215/2001 este persoană juridică de drept public cu patrimoniu distinct de al

statului și cu capacitate juridică deplină.

S-a mai arătat că,

prin procesul verbal din 12 aprilie 29002, s-a adus la cunoștința reclamantei

pericolul evicțiunii în sensul comunicării existenței unor notificări

privitoare la imobilul în cauză, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Referitor la plata

cheltuielilor de judecată s-a arătat că Statul Român nu se află în culpă

procesuală iar față de valoarea acestora ar fi trebuit să facă aplicarea

prevederilor alin. (3) al art. 274 C. proc. civ.

Prin

decizia nr. 40/Ap/19 ianuarie 2015, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale a respins apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice Brașov împotriva sentinței civile nr. 327/C din 06 noiembrie 2013 a

Tribunalului Brașov.

A admis apelul

formulat de apelanta reclamantă SC A. SRL Brașov împotriva aceleiași hotărâri

pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească

reclamantei suma de 38500 lei, sumă care nu include T.V.A.

S-au păstrat restul dispozițiilor

sentinței apelate și s-a respins apelul reclamantei SC A. SRL împotriva

încheierii pronunțată de Tribunalul Brașov la data de 26 februarie 2014, ca

rămasă fără obiect.

A fost obligat

apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția

Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, să plătească apelantei SC

A. SRL Brașov suma de 2971 lei, iar intimatei SC B. SRL suma de 186 lei,

cheltuieli de judecată în apel.

Curtea de Apel a reținut

următoarele:

Motivele de apel

referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin

Ministerului Finanțelor și la excepția lipsei calității de reprezentant al

Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român sunt neîntemeiate, pentru

următoarele considerente:

În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă pentru restituirea prețului

plătit de către chiriașii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 ale căror

contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, o are Ministerul Finanțelor Publice, iar nu primăria

ori unitatea administrativ teritorială care a fost, prin mandatarul său, parte

în contractul de vânzare-cumpărare.

Dispozițiile legale menționate, prin derogare de

la dreptul comun, particularizează instituția răspunderii pentru evicțiune în

domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași în baza Legii nr. 112/1995

iar raționamentul legiuitorului poate și trebuie extins și la situația imobilelor

vândute societăților comerciale în temeiul H.G. nr. 906/1996 întrucât, și în

acest caz, ca și în cazul vânzărilor către persoane fizice, vânzarea imobilelor

s-a realizat în temeiul unui act normativ cu caracter special de către statul

român în calitate de proprietar al imobilului vândut, prin intermediul

administratorilor acestor imobile, (consilii locale ori regii autonome).

Acest lucru rezultă expres din dispozițiile art. 1

din H.G. nr. 906/1996 prin care se prevede că „s

pațiile comerciale

proprietate a statului, altele decât cele reglementate prin Legea nr. 85/1992,

republicată, aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome,

se transmit cu plata persoanelor fizice sau juridice care le folosesc în

prezent, în temeiul unor contracte de închiriere, de locație de gestiune sau de

asociere, la solicitarea acestora, cu condiția menținerii actualei destinații”.

Ori, ca și în cazul Legii nr. 112/1995, cumpărătorul unui spațiu comercial în

temeiul H.G. nr. 906/1996 nu poate fi lipsit de dreptul său de proprietate fără

acordarea unei despăgubiri întrucât acesta ar suporta o sarcină

disproporționată și excesivă,

incompatibilă cu

dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1

din Convenția Europeană a drepturilor omului. De asemenea, pentru aceleași

considerente, sarcina suportării incoerențelor legislative care a făcut posibil

ca același imobil să fie vândut unei persoane juridice și, în același timp,

restituit fostului proprietar de la care bunul a fost preluat abuziv în

perioada comunistă, nu poate fi pusă, în lipsa unei dispoziții legale exprese,

nici pe seama regiilor autonome care au perfecționat vânzările în calitate de

mandatari ai statului, și nici pe seama bugetului unităților administrativ

teritoriale din care respectivele imobile fac parte.

Față de aceste considerente, în mod corect

instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului român precum și cea a lipsei calității de reprezentant a Ministerului

Finanțelor Publice pentru Statul Român.

Pe fond, în ceea ce privește temeiul de drept al

acțiunii, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun astfel cum acestea sunt

reglementate de către art. 1336 și 1337 C. civ., invocate de reclamantă chiar

prin acțiunea dedusă judecății, potrivit cărora vânzătorul răspunde pentru

liniștita posesiune a lucrului vândut.

În speță, nu se poate reține că la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare al societății reclamante aceasta ar fi

acționat cu rea credință, astfel cum invocă Ministerul Finanțelor Publice, dat

fiind că perfectarea contractului de vânzare cumpărare a avut loc în temeiul

unei hotărârii judecătorești irevocabile (sentința civilă nr. 14313 din 26

octombrie 1998 a Judecătoriei Brașov) iar cu ocazia respectivei judecăți se

presupune că instanța a verificat îndeplinirea tuturor cerințelor legii. A pune

în discuție dacă s-au respectat prevederile H.G. nr. 906/1996 înseamnă a

încălca principiul puterii lucrului judecat.

În ceea ce privește apelul reclamantei împotriva

sentinței primei instanțe, acesta este întemeiat având în vedere concluziile

expertizei dispusă de instanța de apel și efectuată de expert judiciar D., prin

care s-a stabilit că valoarea de piață a imobilului în litigiu de 38 500 euro

acordată de instanța de fond nu cuprinde T.V.A. Acest aspect este confirmat de

faptul că în pag. 6 a raportului întocmit la fond de exp. E. este cuprinsă o

eroare de calcul, rezultatul corect fără T.V.A. fiind 39 480, iar nu 31 000

euro.

Întrucât admiterea apelului împotriva sentinței

atacate lasă fără obiect cererea de lămurire a dispozitivului aceleiași

sentințe, se va respinge apelul reclamantei împotriva încheierii din 26

februarie 2014 cu acest titlu.

Referitor la cheltuielile de judecată se reține că atâta timp

cât Ministerul Finanțelor Publice a rămas obligat la plata sumei ce

reprezintă valoarea de piață a imobilului, atunci, în baza dispozițiilor art. 274

C. proc. civ. „a căzut în pretenții” și, în mod corect a fost obligat

recurentul la plata cheltuielilor de judecată, iar în baza acelorași prevederi

legale pârâtul va fi obligat și la plata cheltuielilor de judecată suportate de

către reclamantă și intimata SC B. SRL Brașov în apel, sumă care este una

modică în raport cu valoarea și complexitatea litigiului.

În ce privește această decizie, SC A. SRL

a formulat cerere de

îndreptare a erorii mateSC B. SRLe în sensul menționării corecte a monedei în

care se exprimă suma de plata la care a fost obligat pârâtul, în sensul că este

exprimată în euro și nu în lei.

Prin încheierea din 4

octombrie 2015 s-a admis cererea.

SC A. SRL a formulat

și cerere de lămurire a dispozitivului deciziei în sensul de a se preciza că la

suma de 38.500 euro la care a fost evaluat imobilul să se adauge T.V.A.

Prin încheierea din

23 februarie 2015 s-a respins cererea de lămurire de dispozitiv.

Prin încheierea din

13 februarie 2015 s-a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de

SC B. SRL Brașov și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în

decizie, în sensul că suma la plata căreia a fost obligat pârâtul Statul Român

către SC B. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată este 1.860 lei, iar nu 186

lei.

Împotriva Deciziei

nr. 40/Ap din 19 ianuarie 2015 a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând

în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

motivelor de recurs s-a susținut că deși, raportat la concluziile raportului de

expertiză s-a reținut că valoarea imobilului este de 38.500 euro și nu include T.V.A.

și în acest sens s-a și admis apelul, prin hotărârea atacată pârâtul a fost

obligat la plata sumei de 38.500 euro, iar suma nu include T.V.A.

Interesul adăugării

la suma stabilită, de T.V.A., rezultă din faptul că și la suma achitată drept

preț al vânzării s-a adăugat T.V.A., iar societatea va fi obligată să emită

factură în care se menționează T.V.A., astfel că suma efectiv încasată va fi

mai mică decât cea stabilită prin raportul de expertiză.

Statul Român,

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală

Regională a Finanțelor Publice Brașov a declarat recurs atât împotriva

deciziei cât și împotriva încheierilor din 4 februarie 2015 și 13 februarie 2015,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Recurentul pârât

Statul Român, a invocat că, în mod nelegal instanța de apel a reținut că Statul

Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală

pasivă.

S-a susținut că

raportat la cadrul procesual al judecății, determinat de obiectul judecății,

Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de a reprezenta Statul Român.

A arătat recurentul

că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza unei

hotărâri judecătorești care nu-i este opozabilă, nefiind parte, iar în cauză nu

s-a stabilit pe deplin regimul juridic al imobilului, respectiv dacă acesta

face sau nu parte din domeniul public al statului pentru a fi incidente

dispozițiile Legii nr. 213/1998 sau ale Legii nr. 69/1991 și în raport de care se

determină și calitatea procesuală.

Deși a solicitat în

fața instanței de apel a se face verificări privind regimul juridic al

imobilului, instanța a ignorat necesitatea administrării acestor probe și a

reținut calitatea procesuală pasivă în baza unui material probatoriu

insuficient.

În ce privește fondul

cauzei s-a susținut că instanța nu a motivat hotărârea raportat la criticile

invocate, ci s-a rezumat a expune situația de fapt și din care a concluzionat

că sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune.

Statul Român nu a

fost obligat prin sentința civilă nr. 14313/1998 la încheierea actului de

vânzare-cumpărare cu reclamanta, raporturile juridice fiind stabilite numai

între reclamantă și SC B. SRL Brașov și Consiliul local Brașov, care au și

încasat prețul vânzării, astfel că nu poate opera instituția răspunderii pentru

evicțiune - art. 1341-1343 C. civ.

La data transmiterii

dreptului de proprietate către reclamantă, proprietar al imobilului era

Municipiul Brașov, imobilul fiind situat pe teritoriul unității administrativ

teritoriale - art. 4 din Legea nr. 69/1991, art. 4 din Legea nr. 213/1998 și

anexa 1.

A susținut recurentul

că din probele administrate rezultă că reclamanta a cunoscut pericolul

evicțiunii fiind încunoștințată de existența unor notificări privitoare la

imobilul în cauză, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că devin pe

deplin aplicabile dispozițiile art. 1340 C. civ. când nu mai operează

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.

Reaua-credință a

reclamantei rezultă din faptul că, luând la cunoștință de refuzul de a se

încheia actul de vânzare, a formulat acțiune în instanță, ignorând că existau

notificări de restituire a imobilului în natură.

În ce privește

valoarea imobilului, stabilită prin raportul de expertiză, instanța nu s-a

pronunțat asupra obiecțiunilor formulate la raportul întocmit de expert

Ardeleanu Ion și care reprezintă în fapt o analiză a raportului întocmit de

expert E.

Raportul de expertiză

nu a respectat dispozițiile art. 201 C. proc. civ. în sensul că acesta a fost

întocmit fără convocarea părților, aceasta fiind obligatorie.

Având în vedere că

există neconcordanțe între constatările celor doi experți, instanța avea

obligația să lămurească aceste neconcordanțe și să stabilească valoarea

imobilului prin raportare la prețuri de tranzacționare reale și nu la

comparabile rezultate din anunțurile de vânzare de la agențiile imobiliare.

În ce privește

aspectul referitor la prețul imobilului, în sensul dacă acesta este sau nu

purtător de T.V.A., expertul solicitat a se pronunța nu avea calificarea

necesară pentru a analiza incidența în cauză a normelor privind taxa pe valoare

adăugată, în cauză fiind aplicabilă Directiva nr. 2006/112/CE.

Recurentul pârât a

criticat decizia și în ce privește obligarea la plata cheltuielilor de

judecată, susținând că nu s-a făcut dovada culpei sale procesuale iar cuantumul

acestora trebuia redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

În ce privește

încheierile de ședință din 4 februarie 2015 și 13 februarie 2015 s-a susținut

că acestea sunt nelegale, întrucât prin menționarea monedei euro ce exprima

suma, se întregește dispoziția instanței de apel, nefiind vorba de o greșeală

materială.

Cu privire la suma

stabilită ca reprezentând cheltuieli de judecată în cuantum, de 1.860 lei, prin

încheierea din 13 februarie 2015 s-a susținut pe de o parte că nu datorează

cheltuieli de judecată, nefiind în culpă, iar pe de altă parte că acestea

trebuiau reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Recursul pârâtului Statului

Român este fondat în limitele ce se vor arăta, iar recursul reclamantei SC A.

SRL este nul pentru următoarele considerente:

Cererea de chemare în

judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1337 și următoarele C.

civ., care reglementează materia răspunderii pentru evicțiune și H.G. nr. 906/1996.

Instanța de fond a

analizat pretențiile reclamanților, în raport de temeiul juridic invocat,

precum și excepțiile prin raportare la cadrul procesual fixat prin cererea de

chemare în judecată.

Prin motivele de apel

formulate de Statul Român s-a invocat greșita reținere a calității sale

procesuale pasive din perspectiva faptului că imobilul nu s-a aflat în

proprietatea sa, regimul juridic nefiind lămurit, și că nu a fost parte în

cauza soluționată prin sentința civilă nr. 14313/1993, care nu-i este opozabilă

și astfel nu poate fi angajată răspunderea pentru evicțiune.

Se constată că

instanța de apel a analizat legitimarea calității procesuale pasive a Statului

Român și a calității de reprezentant legal a Ministerului Finanțelor Publice nu

din perspectiva dispozițiilor art. 1337 și următoarele C. civ., ci din

perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin analogie cu dispozițiile art.

50, motive străine de natura cauzei și de criticile formulate în apel, ceea ce

echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Analogia la lege este

un procedeu de interpretare a dreptului și de aplicare a unei norme atunci când

se constată o „lacună” legislativă și înseamnă aplicarea unei norme stabilite

pentru anumite raporturi juridice altor raporturi nereglementate de normă, dar

asemănătoare prin elemente esențiale celor dintâi.

Or, în cauză se

constată că instituția răspunderii pentru evicțiune este reglementată prin

dispozițiile art. 1337-1351 care prevăd condițiile pentru antrenarea răspunderii

pentru evicțiune cât și întinderea răspunderii, astfel că nu se poate reține

existența unei lacune legislative în reglementarea raporturilor juridice create

între părți.

Mai mult, Legea nr. 10/2001

ca lege specială este de strictă interpretare și se aplică numai raporturilor

juridice incidente, nu este susceptibilă de extrapolare și nu poate fi aplicată

prin analogie.

Calitatea procesuală

presupune identitate între părțile din proces și subiectele raportului juridic

litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecății.

Calitatea procesuală

este determinată de obiectul cererii și motivele de fapt și de drept pe care se

întemeiază pretenția.

Deși în cauză se

urmărește valorificarea unui drept de creanță, acesta derivă din transmiterea

unui drept real de proprietate, astfel că aceasta impune cu necesitate

stabilirea cu exactitate a titularului dreptului de proprietate care a fost

transmis, având în vedere modul specific în care a avut loc transmiterea

proprietății, în baza unor acte normative speciale.

Aceasta implică

stabilirea regimului juridic al imobilului la data pronunțării Hotărârii judecătorești

nr. x/1993 prin raportare la evidențele de carte funciară care menționează că asupra

imobilului înscris în C.F., Statul Român deținea o cotă de ½ preluată de

la F., cealaltă cotă de ½ rămânând intabulată pe numele G..

La stabilirea

regimului juridic al terenului și al titularului dreptului la momentul

dobândirii dreptului de către reclamanta SC A. SRL urmează a se avea în vedere

și soluțiile pronunțate ulterior în litigiile având ca obiect restituirea

întregului imobil (sentința civilă nr. 8574/2000; Decizia civilă nr. 421/ap/2006

nedepuse la dosar) și în care s-au făcut statuări cu privire la persoanele care

au figurat ca titulare ale dreptului de proprietate, transmisiunea dreptului,

legalitatea dobândirii sau momentul încetării existenței dreptului, precum și

dispozițiile H.G. nr. 906 din 7 octombrie 1996, în vigoare la data formulării

cererii de cumpărare, care indică care sunt părțile în raportul juridic de transmitere

a proprietății.

Faptul că vânzarea

s-a făcut în temeiul H.G. nr. 906/1996 nu poate exonera pe vânzător de

răspundere, iar în cauză este evident că SC B. SRL a acționat și a stat în

judecată ca reprezentant legal al Statului Român iar cumpărătorul nu poate fi

privat de dreptul de a fi despăgubit în caz de evicțiune numai sub pretextul că

și-a exercitat un drept acordat de lege și pe care instanța i l-a recunoscut

prin admiterea acțiunii, prin sentința civilă nr. 14313/1998.

În cauză nu este

dovedită cunoașterea cauzei de evicțiune pentru a fi incidente dispozițiile art.

1340 C. civ., procesul verbal prin care s-a adus la cunoștință existența unor

notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001, fiind încheiat ulterior

pronunțării sentinței.

Reclamanta nu putea

să prevadă adoptarea de către stat a unor legi succesive de retrocedare care ar

fi putut anihila actele încheiate în baza H.G. nr. 906/1996, și în afară de

aceasta, a fost evinsă într-o acțiune în revendicare de drept comun, bazată pe

compararea de titluri formulată mult mai târziu și deci nu se poate aprecia că

și-a asumat pericolul evicțiunii, potrivit art. 1340 C. civ.

Instanța de apel a

stabilit întinderea răspunderii cu încălcarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 1344, prin raportare la art. 1341 C. civ. Potrivit textelor

invocate, în caz de evicțiune totală, cumpărătorul evins are dreptul, în .principal,

la restituirea prețului, adică la restituirea prețului plătit, care în cauză a

fost un preț legal, inferior prețului de piață. Pe de altă parte, potrivit art.

1341 pct. 4 C. civ., cumpărătorul evins are dreptul la daune interese iar art. 1344

C. civ. prevede că dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii de o valoare

mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului,

pe lângă prețul vânzării și excedentele valorii la momentul evicțiunii, cu

titlu de daune interese. Obligând la despăgubiri, reprezentând valoarea de

circulație a imobilului la momentul evicțiunii, fără să indice textul legal, instanța

de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1344 C. civ., raportat la art. 1341 pct.

4 C. civ. care reglementează întinderea răspunderii pentru evicțiune, la

restituirea prețului plătit la care, eventual, dacă sunt

dovedite, se adaugă

daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul

încheierii contractului de vânzare cumpărare și momentul evicțiunii.

Instanța de apel, cu

nesocotirea acestor dispoziții legale, a reținut pur și simplu valoarea de circulație

a imobilului la momentul evicțiunii ca despăgubire pentru evicțiune.

Expertiza dispusă și

administrată în cauză nu a calculat daune reprezentând sporul de valoare

dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare

și momentul evicțiunii, ci a stabilit doar valoarea de circulație a imobilului

la epoca evicțiunii.

Față de aceste

considerente, considerând că situația de fapt nu este complet și corect

stabilită, prin raportare la dispozițiile art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ.,

că stabilirea întinderii răspunderii pentru evicțiune în raport cu aceste norme

legale presupune efectuarea unei noi expertize, incompatibilă cu calea de atac

a recursului, potrivit art. 305 C. proc. civ., în temeiul art. 304 pct. 9,

raportat la art. 312 alin. (3) și art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte va

dispune admiterea recursului declarat de pârât și casarea deciziei recurate cu

trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Instanța de

rejudecare, va dispune efectuarea unei noi expertize care să stabilească

întinderea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune cu respectarea întocmai a

dispozițiilor art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ. de la 1864, compusă din

prețul plătit la încheierea contractului de vânzare cumpărare, la care, în

măsura în care se va dovedi, se va adăuga sporul de valoare dobândit de lucru

între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare - și momentul

evicțiunii - ca diferență între valoarea de circulație la momentul evicțiunii

și valoarea de circulație la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

și se vor administra probe pentru stabilirea regimului juridic al terenului,

identificării titularului dreptului de proprietate pentru fixarea cadrului

procesual și calităților procesuale.

Critica privind

greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată și obligativitatea

reducerii cuantumului acestora raportat la art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

este nefondată, instanța reținând corect la momentul soluționării cauzei și în

raport de soluția dispusă culpa procesuală.

În ce privește

încheierile din 4 februarie 2015 și 13 februarie 2015 și acestea vor fi casate,

în temeiul dispozițiilor art. 106 C. proc. civ., întrucât acestea nu pot avea o

existență de sine stătătoare raportat la decizia atacată cu recurs.

Cu privire la

recursul reclamantei SC A. SRL, acesta urmează a se constata nul pentru

următoarele considerente:

Potrivit

dispozițiilor art. 302

1

lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs

trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor, fiecare motiv de recurs urmând a fi expus și dezvoltat în mod

distinct, în sensul formulării unor veritabile critici de nelegalitate, conform

celor statuate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Sancțiunea

nerespectării acestor exigențe legale este cea reglementată de art. 306 C.

proc. civ., respectiv nulitatea recursului.

În speță însă,

reclamanta, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează veritabile

critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva art. 304 C.

proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui

obiect de analiză în recurs.

Astfel, în cuprinsul

cererii de recurs nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei, reclamanta

fiind nemulțumită de faptul că la suma acordată nu s-a prevăzut dacă se adaugă T.V.A.,

pentru înregistrarea în contabilitate.

Se constată că suma

acordată cu titlu de preț de piață al imobilului este conformă cu cele statuate

prin raportul de expertiză și în care se consemnează că această sumă nu include

T.V.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 40/Ap din 19 ianuarie

201 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov

împotriva aceleiași decizii, precum și împotriva încheierilor de ședință din 4

februarie 2015 și 13 februarie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și

asigurări sociale.

Casează decizia și

încheierile recurate și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Respinge cererea de

acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC B. SRL.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 decembrie 2015.