ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2791/2015

Decizia nr. 2791/2015 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 327/C din 6 noiembrie 2013, Tribunalul Brașov a admis acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL și a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să-i plătească suma de 38.500 euro cu T.V.A. (în echivalent lei la data plății ) reprezentând prețul de circulație al imobilului spațiu comercial situat în Brașov, înscris în C.F. Brașov. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și a respins acțiunea împotriva pârâților Municipiul Brașov, Consiliul Local Brașov și SC B. SRL Brașov.

A obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, sa plătească reclamantei suma de 10.109,6 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Prin sentința civilă irevocabilă nr. 14313/1998 a Judecătoriei Brașov, SC B. SRL Brașov a fost obligată să încheie cu reclamanta contract de vânzare cumpărare pentru spațiul comercial situat în Brașov, în caz contrar hotărârea urmând a ține loc de act autentic. Ulterior, prin sentința civilă nr. 4550 din 29 aprilie 2009 a Judecătoriei Brașov, rămasă definitivă și irevocabilă, reclamanta SC A. SRL a fost obligată să lase numitei C. în deplină proprietate și liniștită posesie spațiul comercial situat în Brașov, pierzând astfel proprietatea ca urmare a predării spațiului către proprietar.

În cauza de față, reclamanta a solicitat antrenarea răspunderii pentru evicțiune față de pârâți, în principal față de Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și în acest context, se pune problema evicțiunii acesteia prin fapta unui terț, respectiv a fostului proprietar al imobilului. Este necesară astfel îndeplinirea unor condiții așa cum acestea se desprind din dispozițiile art. 1337 C. civ. și următoarele, pentru antrenarea acestei răspunderi ce constau în: existența unei tulburări de drept din partea terțului iar cauza evicțiunii să fie anterioară vânzării și să nu fie cunoscută de cumpărător. Conform situației de fapt expuse, se verifică tulburarea de drept a reclamantei din partea fostului proprietar, acesta recâștigând dreptul de proprietate asupra construcției, corelativ pierderii aceluiași drept de către reclamantă.

În ceea ce privește cauza evicțiunii, aceasta este dată chiar de dreptul de proprietate al terțului. Este îndeplinită și condiția privind necunoașterea de către cumpărător a cauzei de evicțiune, respectiv a bunei-credințe, avându-se în vedere probele administrate (copie C.F. desfășurată, proces verbal încheiat la 12 februarie 2004) și faptul că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate în temeiul unei hotărâri judecătorești pronunțate în contradictoriu cu SC B. SRL și Consiliul Local Brașov, iar acestea nu i-au adus la cunoștință existența vreunui pericol de evicțiune. Din probele administrate rezultă că proprietar vânzător a fost Statul Român, iar SC B. SRL Brașov a acționat în calitate de mandatar legal al Statului.

Cu privire la această hotărâre reclamanta SC A. SRL a formulat cerere de lămurire a dispozitivului în ceea ce privește sintagma „38.500 euro cu T.V.A.” întrucât nicăieri din cuprinsul expertizei efectuată în cauză nu rezultă că valoarea de piață a imobilului ar include T.V.A. Prin încheierea din 26 februarie 2014, Tribunalul Brașov a respins cererea reclamantei de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 327/2013 întrucât din completarea la expertiză rezultă că prețul de 38.500 euro conține T.V.A. Împotriva încheierii a formulat apel iar împotriva sentinței a formulat cerere de aderare la apel, reclamanta SC A. SRL Brașov iar prin motivele de apel a fost criticată soluția sub același aspect al neincluderii T.V.A.

în prețul de piață al imobilului de 38.500 euro. Împotriva sentinței civile nr. 327/2013 a formulat apel și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, iar prin motivele de apel a fost criticată soluția de respingere a excepției lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și excepția lipsei calității procesuale pasive a acestuia motivat de faptul că Statul Român nu a participat la raporturile juridice existente între SC B. SRL și reclamantă referitor la vânzarea spațiului în litigiu. În ceea ce privește fondul cauzei, apelantul Statul Român a arătat că hotărârea atacată nu este motivată în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor evicțiunii, ori această parte are calitatea de terț față de actul vânzării care a avut loc numai între reclamantă și SC B. SRL.

Mai mult decât atât, proprietarul imobilului la data vânzării a fost Municipiul Brașov prin primar întrucât imobilul este situat pe teritoriul municipiului Brașov, unitate administrativ teritorială care, potrivit Legii nr. 215/2001 este persoană juridică de drept public cu patrimoniu distinct de al statului și cu capacitate juridică deplină. S-a mai arătat că, prin procesul verbal din 12 aprilie 29002, s-a adus la cunoștința reclamantei pericolul evicțiunii în sensul comunicării existenței unor notificări privitoare la imobilul în cauză, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Referitor la plata cheltuielilor de judecată s-a arătat că Statul Român nu se află în culpă procesuală iar față de valoarea acestora ar fi trebuit să facă aplicarea prevederilor alin. (3) al art. 274 C. proc.

civ. Prin decizia nr. 40/Ap/19 ianuarie 2015, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelul formulat de apelantul pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva sentinței civile nr. 327/C din 06 noiembrie 2013 a Tribunalului Brașov. A admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SRL Brașov împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 38500 lei, sumă care nu include T.V.A. S-au păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate și s-a respins apelul reclamantei SC A. SRL împotriva încheierii pronunțată de Tribunalul Brașov la data de 26 februarie 2014, ca rămasă fără obiect.

A fost obligat apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov, să plătească apelantei SC A. SRL Brașov suma de 2971 lei, iar intimatei SC B. SRL suma de 186 lei, cheltuieli de judecată în apel.

Curtea de Apel a reținut următoarele: Motivele de apel referitoare la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerului Finanțelor și la excepția lipsei calității de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente: În conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, calitatea procesuală pasivă pentru restituirea prețului plătit de către chiriașii cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, o are Ministerul Finanțelor Publice, iar nu primăria ori unitatea administrativ teritorială care a fost, prin mandatarul său, parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Dispozițiile legale menționate, prin derogare de la dreptul comun, particularizează instituția răspunderii pentru evicțiune în domeniul imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 și înstrăinate de stat unor chiriași în baza Legii nr. 112/1995 iar raționamentul legiuitorului poate și trebuie extins și la situația imobilelor vândute societăților comerciale în temeiul H.G. nr. 906/1996 întrucât, și în acest caz, ca și în cazul vânzărilor către persoane fizice, vânzarea imobilelor s-a realizat în temeiul unui act normativ cu caracter special de către statul român în calitate de proprietar al imobilului vândut, prin intermediul administratorilor acestor imobile, (consilii locale ori regii autonome).

Acest lucru rezultă expres din dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 906/1996 prin care se prevede că „s pațiile comerciale proprietate a statului, altele decât cele reglementate prin Legea nr. 85/1992, republicată, aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome, se transmit cu plata persoanelor fizice sau juridice care le folosesc în prezent, în temeiul unor contracte de închiriere, de locație de gestiune sau de asociere, la solicitarea acestora, cu condiția menținerii actualei destinații”. Ori, ca și în cazul Legii nr. 112/1995, cumpărătorul unui spațiu comercial în temeiul H.G. nr. 906/1996 nu poate fi lipsit de dreptul său de proprietate fără acordarea unei despăgubiri întrucât acesta ar suporta o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenția Europeană a drepturilor omului.

De asemenea, pentru aceleași considerente, sarcina suportării incoerențelor legislative care a făcut posibil ca același imobil să fie vândut unei persoane juridice și, în același timp, restituit fostului proprietar de la care bunul a fost preluat abuziv în perioada comunistă, nu poate fi pusă, în lipsa unei dispoziții legale exprese, nici pe seama regiilor autonome care au perfecționat vânzările în calitate de mandatari ai statului, și nici pe seama bugetului unităților administrativ teritoriale din care respectivele imobile fac parte. Față de aceste considerente, în mod corect instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român precum și cea a lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român.

Pe fond, în ceea ce privește temeiul de drept al acțiunii, sunt aplicabile dispozițiile dreptului comun astfel cum acestea sunt reglementate de către art. 1336 și 1337 C. civ., invocate de reclamantă chiar prin acțiunea dedusă judecății, potrivit cărora vânzătorul răspunde pentru liniștita posesiune a lucrului vândut. În speță, nu se poate reține că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare al societății reclamante aceasta ar fi acționat cu rea credință, astfel cum invocă Ministerul Finanțelor Publice, dat fiind că perfectarea contractului de vânzare cumpărare a avut loc în temeiul unei hotărârii judecătorești irevocabile (sentința civilă nr. 14313 din 26 octombrie 1998 a Judecătoriei Brașov) iar cu ocazia respectivei judecăți se presupune că instanța a verificat îndeplinirea tuturor cerințelor legii.

A pune în discuție dacă s-au respectat prevederile H.G. nr. 906/1996 înseamnă a încălca principiul puterii lucrului judecat. În ceea ce privește apelul reclamantei împotriva sentinței primei instanțe, acesta este întemeiat având în vedere concluziile expertizei dispusă de instanța de apel și efectuată de expert judiciar D., prin care s-a stabilit că valoarea de piață a imobilului în litigiu de 38 500 euro acordată de instanța de fond nu cuprinde T.V.A. Acest aspect este confirmat de faptul că în pag. 6 a raportului întocmit la fond de exp. E. este cuprinsă o eroare de calcul, rezultatul corect fără T.V.A. fiind 39 480, iar nu 31 000 euro. Întrucât admiterea apelului împotriva sentinței atacate lasă fără obiect cererea de lămurire a dispozitivului aceleiași sentințe, se va respinge apelul reclamantei împotriva încheierii din 26 februarie 2014 cu acest titlu.

Referitor la cheltuielile de judecată se reține că atâta timp cât Ministerul Finanțelor Publice a rămas obligat la plata sumei ce reprezintă valoarea de piață a imobilului, atunci, în baza dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. „a căzut în pretenții” și, în mod corect a fost obligat recurentul la plata cheltuielilor de judecată, iar în baza acelorași prevederi legale pârâtul va fi obligat și la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamantă și intimata SC B. SRL Brașov în apel, sumă care este una modică în raport cu valoarea și complexitatea litigiului. În ce privește această decizie, SC A. SRL a formulat cerere de îndreptare a erorii mateSC B. SRLe în sensul menționării corecte a monedei în care se exprimă suma de plata la care a fost obligat pârâtul, în sensul că este exprimată în euro și nu în lei.

Prin încheierea din 4 octombrie 2015 s-a admis cererea. SC A. SRL a formulat și cerere de lămurire a dispozitivului deciziei în sensul de a se preciza că la suma de 38.500 euro la care a fost evaluat imobilul să se adauge T.V.A. Prin încheierea din 23 februarie 2015 s-a respins cererea de lămurire de dispozitiv. Prin încheierea din 13 februarie 2015 s-a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de SC B. SRL Brașov și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în decizie, în sensul că suma la plata căreia a fost obligat pârâtul Statul Român către SC B. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată este 1.860 lei, iar nu 186 lei. Împotriva Deciziei nr. 40/Ap din 19 ianuarie 2015 a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs s-a susținut că deși, raportat la concluziile raportului de expertiză s-a reținut că valoarea imobilului este de 38.500 euro și nu include T.V.A. și în acest sens s-a și admis apelul, prin hotărârea atacată pârâtul a fost obligat la plata sumei de 38.500 euro, iar suma nu include T.V.A. Interesul adăugării la suma stabilită, de T.V.A., rezultă din faptul că și la suma achitată drept preț al vânzării s-a adăugat T.V.A., iar societatea va fi obligată să emită factură în care se menționează T.V.A., astfel că suma efectiv încasată va fi mai mică decât cea stabilită prin raportul de expertiză. Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov a declarat recurs atât împotriva deciziei cât și împotriva încheierilor din 4 februarie 2015 și 13 februarie 2015, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ. Recurentul pârât Statul Român, a invocat că, în mod nelegal instanța de apel a reținut că Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă. S-a susținut că raportat la cadrul procesual al judecății, determinat de obiectul judecății, Ministerul Finanțelor Publice nu are calitatea de a reprezenta Statul Român. A arătat recurentul că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza unei hotărâri judecătorești care nu-i este opozabilă, nefiind parte, iar în cauză nu s-a stabilit pe deplin regimul juridic al imobilului, respectiv dacă acesta face sau nu parte din domeniul public al statului pentru a fi incidente dispozițiile Legii nr. 213/1998 sau ale Legii nr. 69/1991 și în raport de care se determină și calitatea procesuală.

Deși a solicitat în fața instanței de apel a se face verificări privind regimul juridic al imobilului, instanța a ignorat necesitatea administrării acestor probe și a reținut calitatea procesuală pasivă în baza unui material probatoriu insuficient. În ce privește fondul cauzei s-a susținut că instanța nu a motivat hotărârea raportat la criticile invocate, ci s-a rezumat a expune situația de fapt și din care a concluzionat că sunt întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune. Statul Român nu a fost obligat prin sentința civilă nr. 14313/1998 la încheierea actului de vânzare-cumpărare cu reclamanta, raporturile juridice fiind stabilite numai între reclamantă și SC B. SRL Brașov și Consiliul local Brașov, care au și încasat prețul vânzării, astfel că nu poate opera instituția răspunderii pentru evicțiune - art. 1341-1343 C. civ.

La data transmiterii dreptului de proprietate către reclamantă, proprietar al imobilului era Municipiul Brașov, imobilul fiind situat pe teritoriul unității administrativ teritoriale - art. 4 din Legea nr. 69/1991, art. 4 din Legea nr. 213/1998 și anexa 1. A susținut recurentul că din probele administrate rezultă că reclamanta a cunoscut pericolul evicțiunii fiind încunoștințată de existența unor notificări privitoare la imobilul în cauză, formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel că devin pe deplin aplicabile dispozițiile art. 1340 C. civ. când nu mai operează răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. Reaua-credință a reclamantei rezultă din faptul că, luând la cunoștință de refuzul de a se încheia actul de vânzare, a formulat acțiune în instanță, ignorând că existau notificări de restituire a imobilului în natură.

În ce privește valoarea imobilului, stabilită prin raportul de expertiză, instanța nu s-a pronunțat asupra obiecțiunilor formulate la raportul întocmit de expert Ardeleanu Ion și care reprezintă în fapt o analiză a raportului întocmit de expert E. Raportul de expertiză nu a respectat dispozițiile art. 201 C. proc. civ. în sensul că acesta a fost întocmit fără convocarea părților, aceasta fiind obligatorie. Având în vedere că există neconcordanțe între constatările celor doi experți, instanța avea obligația să lămurească aceste neconcordanțe și să stabilească valoarea imobilului prin raportare la prețuri de tranzacționare reale și nu la comparabile rezultate din anunțurile de vânzare de la agențiile imobiliare.

În ce privește aspectul referitor la prețul imobilului, în sensul dacă acesta este sau nu purtător de T.V.A., expertul solicitat a se pronunța nu avea calificarea necesară pentru a analiza incidența în cauză a normelor privind taxa pe valoare adăugată, în cauză fiind aplicabilă Directiva nr. 2006/112/CE. Recurentul pârât a criticat decizia și în ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, susținând că nu s-a făcut dovada culpei sale procesuale iar cuantumul acestora trebuia redus conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. În ce privește încheierile de ședință din 4 februarie 2015 și 13 februarie 2015 s-a susținut că acestea sunt nelegale, întrucât prin menționarea monedei euro ce exprima suma, se întregește dispoziția instanței de apel, nefiind vorba de o greșeală materială.

Cu privire la suma stabilită ca reprezentând cheltuieli de judecată în cuantum, de 1.860 lei, prin încheierea din 13 februarie 2015 s-a susținut pe de o parte că nu datorează cheltuieli de judecată, nefiind în culpă, iar pe de altă parte că acestea trebuiau reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Recursul pârâtului Statului Român este fondat în limitele ce se vor arăta, iar recursul reclamantei SC A. SRL este nul pentru următoarele considerente: Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ., care reglementează materia răspunderii pentru evicțiune și H.G. nr. 906/1996. Instanța de fond a analizat pretențiile reclamanților, în raport de temeiul juridic invocat, precum și excepțiile prin raportare la cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată.

Prin motivele de apel formulate de Statul Român s-a invocat greșita reținere a calității sale procesuale pasive din perspectiva faptului că imobilul nu s-a aflat în proprietatea sa, regimul juridic nefiind lămurit, și că nu a fost parte în cauza soluționată prin sentința civilă nr. 14313/1993, care nu-i este opozabilă și astfel nu poate fi angajată răspunderea pentru evicțiune. Se constată că instanța de apel a analizat legitimarea calității procesuale pasive a Statului Român și a calității de reprezentant legal a Ministerului Finanțelor Publice nu din perspectiva dispozițiilor art. 1337 și următoarele C. civ., ci din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, prin analogie cu dispozițiile art. 50, motive străine de natura cauzei și de criticile formulate în apel, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Analogia la lege este un procedeu de interpretare a dreptului și de aplicare a unei norme atunci când se constată o „lacună” legislativă și înseamnă aplicarea unei norme stabilite pentru anumite raporturi juridice altor raporturi nereglementate de normă, dar asemănătoare prin elemente esențiale celor dintâi. Or, în cauză se constată că instituția răspunderii pentru evicțiune este reglementată prin dispozițiile art. 1337-1351 care prevăd condițiile pentru antrenarea răspunderii pentru evicțiune cât și întinderea răspunderii, astfel că nu se poate reține existența unei lacune legislative în reglementarea raporturilor juridice create între părți. Mai mult, Legea nr. 10/2001 ca lege specială este de strictă interpretare și se aplică numai raporturilor juridice incidente, nu este susceptibilă de extrapolare și nu poate fi aplicată prin analogie.

Calitatea procesuală presupune identitate între părțile din proces și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecății. Calitatea procesuală este determinată de obiectul cererii și motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază pretenția. Deși în cauză se urmărește valorificarea unui drept de creanță, acesta derivă din transmiterea unui drept real de proprietate, astfel că aceasta impune cu necesitate stabilirea cu exactitate a titularului dreptului de proprietate care a fost transmis, având în vedere modul specific în care a avut loc transmiterea proprietății, în baza unor acte normative speciale.

Aceasta implică stabilirea regimului juridic al imobilului la data pronunțării Hotărârii judecătorești nr. x/1993 prin raportare la evidențele de carte funciară care menționează că asupra imobilului înscris în C.F., Statul Român deținea o cotă de ½ preluată de la F., cealaltă cotă de ½ rămânând intabulată pe numele G.. La stabilirea regimului juridic al terenului și al titularului dreptului la momentul dobândirii dreptului de către reclamanta SC A. SRL urmează a se avea în vedere și soluțiile pronunțate ulterior în litigiile având ca obiect restituirea întregului imobil (sentința civilă nr. 8574/2000; Decizia civilă nr. 421/ap/2006 nedepuse la dosar) și în care s-au făcut statuări cu privire la persoanele care au figurat ca titulare ale dreptului de proprietate, transmisiunea dreptului, legalitatea dobândirii sau momentul încetării existenței dreptului, precum și dispozițiile H.G.

nr. 906 din 7 octombrie 1996, în vigoare la data formulării cererii de cumpărare, care indică care sunt părțile în raportul juridic de transmitere a proprietății. Faptul că vânzarea s-a făcut în temeiul H.G. nr. 906/1996 nu poate exonera pe vânzător de răspundere, iar în cauză este evident că SC B. SRL a acționat și a stat în judecată ca reprezentant legal al Statului Român iar cumpărătorul nu poate fi privat de dreptul de a fi despăgubit în caz de evicțiune numai sub pretextul că și-a exercitat un drept acordat de lege și pe care instanța i l-a recunoscut prin admiterea acțiunii, prin sentința civilă nr. 14313/1998. În cauză nu este dovedită cunoașterea cauzei de evicțiune pentru a fi incidente dispozițiile art. 1340 C. civ., procesul verbal prin care s-a adus la cunoștință existența unor notificări formulate în baza Legii nr. 10/2001, fiind încheiat ulterior pronunțării sentinței.

Reclamanta nu putea să prevadă adoptarea de către stat a unor legi succesive de retrocedare care ar fi putut anihila actele încheiate în baza H.G. nr. 906/1996, și în afară de aceasta, a fost evinsă într-o acțiune în revendicare de drept comun, bazată pe compararea de titluri formulată mult mai târziu și deci nu se poate aprecia că și-a asumat pericolul evicțiunii, potrivit art. 1340 C. civ. Instanța de apel a stabilit întinderea răspunderii cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1344, prin raportare la art. 1341 C. civ. Potrivit textelor invocate, în caz de evicțiune totală, cumpărătorul evins are dreptul, în .principal, la restituirea prețului, adică la restituirea prețului plătit, care în cauză a fost un preț legal, inferior prețului de piață.

Pe de altă parte, potrivit art. 1341 pct. 4 C. civ., cumpărătorul evins are dreptul la daune interese iar art. 1344 C. civ. prevede că dacă lucrul vândut se află, la epoca evicțiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării și excedentele valorii la momentul evicțiunii, cu titlu de daune interese. Obligând la despăgubiri, reprezentând valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii, fără să indice textul legal, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1344 C. civ., raportat la art. 1341 pct. 4 C. civ. care reglementează întinderea răspunderii pentru evicțiune, la restituirea prețului plătit la care, eventual, dacă sunt dovedite, se adaugă daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare și momentul evicțiunii.

Instanța de apel, cu nesocotirea acestor dispoziții legale, a reținut pur și simplu valoarea de circulație a imobilului la momentul evicțiunii ca despăgubire pentru evicțiune. Expertiza dispusă și administrată în cauză nu a calculat daune reprezentând sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare și momentul evicțiunii, ci a stabilit doar valoarea de circulație a imobilului la epoca evicțiunii. Față de aceste considerente, considerând că situația de fapt nu este complet și corect stabilită, prin raportare la dispozițiile art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ., că stabilirea întinderii răspunderii pentru evicțiune în raport cu aceste norme legale presupune efectuarea unei noi expertize, incompatibilă cu calea de atac a recursului, potrivit art. 305 C. proc.

civ., în temeiul art. 304 pct. 9, raportat la art. 312 alin. (3) și art. 315 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de pârât și casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. Instanța de rejudecare, va dispune efectuarea unei noi expertize care să stabilească întinderea răspunderii vânzătorului pentru evicțiune cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 1344 rap. la art. 1341 C. civ.

de la 1864, compusă din prețul plătit la încheierea contractului de vânzare cumpărare, la care, în măsura în care se va dovedi, se va adăuga sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare - și momentul evicțiunii - ca diferență între valoarea de circulație la momentul evicțiunii și valoarea de circulație la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, și se vor administra probe pentru stabilirea regimului juridic al terenului, identificării titularului dreptului de proprietate pentru fixarea cadrului procesual și calităților procesuale. Critica privind greșita obligare la plata cheltuielilor de judecată și obligativitatea reducerii cuantumului acestora raportat la art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. este nefondată, instanța reținând corect la momentul soluționării cauzei și în raport de soluția dispusă culpa procesuală. În ce privește încheierile din 4 februarie 2015 și 13 februarie 2015 și acestea vor fi casate, în temeiul dispozițiilor art. 106 C. proc. civ., întrucât acestea nu pot avea o existență de sine stătătoare raportat la decizia atacată cu recurs. Cu privire la recursul reclamantei SC A. SRL, acesta urmează a se constata nul pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, fiecare motiv de recurs urmând a fi expus și dezvoltat în mod distinct, în sensul formulării unor veritabile critici de nelegalitate, conform celor statuate de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Sancțiunea nerespectării acestor exigențe legale este cea reglementată de art. 306 C. proc. civ., respectiv nulitatea recursului. În speță însă, reclamanta, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva art. 304 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar și care să poată constitui obiect de analiză în recurs. Astfel, în cuprinsul cererii de recurs nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei, reclamanta fiind nemulțumită de faptul că la suma acordată nu s-a prevăzut dacă se adaugă T.V.A., pentru înregistrarea în contabilitate. Se constată că suma acordată cu titlu de preț de piață al imobilului este conformă cu cele statuate prin raportul de expertiză și în care se consemnează că această sumă nu include T.V.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 40/Ap din 19 ianuarie 201 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Brașov împotriva aceleiași decizii, precum și împotriva încheierilor de ședință din 4 februarie 2015 și 13 februarie 2015 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale. Casează decizia și încheierile recurate și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă SC B. SRL. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2015.