ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2000/2016

Decizia nr. 2000/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 275/C din data de 11 iulie 2014, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și cea a prescripției dreptului material la acțiune; a respins acțiunea formulată și precizată de reclamanta SC A. SRL Brașov împotriva pârâtei SC B. SA Brașov având ca obiect pretenții; a respins cererea reconvențională formulată de reclamanta reconvențională SC B. SA împotriva pârâtei reconvenționale SC A. SRL; a anulat ca insuficient timbrată cererea de chemare în garanție formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu chemații în garanție C. și D.; a compensat cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut în esență următoarele:

La data de 27 noiembrie 2002, între pârâta SC B. SA și reclamanta SC A. SRL a intervenit contractul de leasing imobiliar nr. 24, cuprinzând clauza irevocabilă de vânzare în favoarea societății reclamante, cu privire la imobilul aflat în proprietatea locatorului cu nr. de inventar 1001-3, în suprafață de 176 mp, la un preț total de 6390 dolari SUA, durata contractului de leasing fiind de 12 luni, reclamanta achitând valoarea totală a contractului de leasing, la termenele scadente convenite conform dispozițiilor art. V din contract, inclusiv valoarea reziduală stabilită de părți.

Imobilul în litigiu a fost restituit în natură, potrivit Legii nr. 10/2011, moștenitorilor E. și F. prin Decizia nr. 45 din 19 martie 2004, Contractul nr. 24 din 27 noiembrie 2002 fiind lipsită de obiect obligația de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare pentru acest imobil.

Astfel, ne aflăm în situația unei obligații imposibil de executat. În condițiile în care contractul sinalagmatic în litigiu și-a încetat efectele și nu le mai poate produce, nu se mai poate solicita rezilierea contractului, astfel că cererea de reziliere formulată de reclamantă a fost respinsă ca nefondată.

A fost respinsă cererea reconvențională, prin care se solicită constatarea nulității absolute a contractului în litigiu, dat fiind că pârâta își invocă propria culpă la încheierea acestui contract, culpă ce constă în neefectuarea de către pârâtă a investițiilor în spațiul în litigiu, potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 88/1997 și neobținerea de către pârâtă a acordului instituției publice implicată în privatizare potrivit art. 27 alin. (2) din același act normativ.

Pârâta nu datorează despăgubiri, întrucât este în imposibilitatea de a-și îndeplini obligația de vânzare prevăzută în sarcina acesteia în contract. Dată fiind împrejurarea că imposibilitatea de executare este independentă de voința părților, nu este admisibilă o acțiune în despăgubiri din cauza neexecutării.

Indisponibilizarea imobilului în litigiu și restituirea acestuia în natură foștilor proprietari potrivit Legii nr. 10/2001 constituie un "eveniment imprevizibil" și conform clauzelor contractuale și, în aceste condiții, părțile nu mai pot pretinde daune-interese, această clauză constituind totodată și o clauză de neresponsabilitate care exonerează pârâta debitoare de la plata de daune, clauză admisibilă în contractele sinalagmatice și care își produce efectele în condițiile în care lipsește vinovăția debitoarei în neexecutarea contractului, doar vinovăția sub forma intenției făcând nulă o astfel de clauză.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta SC A. SRL și pârâta SC B. SA.

Prin Decizia civilă nr. 348/Ap din 9 martie 2015, Curtea de Apel Brașov a admis în parte apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 275/C din 11 aprilie 2014 a Tribunalului Brașov, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, astfel cum a fost precizată; a obligat pârâta SC B. SA la plata către reclamanta SC A. SRL a sumei de 4900 dolari SUA, în echivalent în RON la data plății, reprezentând contravaloarea ratelor plătite în baza contractului de leasing din 27 noiembrie 2002 și nestornate; a păstrat restul dispozițiilor sentinței privind respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active, a prescripției dreptului material la acțiune, privind respingerea cererii reconvenționale și anulării ca insuficient timbrată a cererii de chemare în garanție; a obligat pârâta SC B. SA la plata către reclamanta SC A. SRL a sumei de 1306,40 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și a compensat celelalte cheltuieli de judecată în primă instanță; a respins restul pretențiilor din cererea de chemare în judecată; a obligat apelanta-pârâtă SC B. SA la plata către apelanta-reclamantă SC A. SRL a sumei de 655,70 RON reprezentând cheltuieli de judecată parțiale în apel; a respins restul pretențiilor din apel formulate de apelanta-reclamantă SC A. SRL; a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă SC B. SA împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Brașov a reținut în esență următoarele:

Pârâta SC B. SA a fost notificată de moștenitorii fostului proprietar pentru restituirea imobilului situat în Brașov, în baza Legii nr. 10/2001 încă din luna februarie a anului 2002. Așa fiind, pârâta SC B. SA cunoștea la data încheierii contractului de leasing despre cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu, chiar formulată alternativ cu cererea de acordare de despăgubiri. Nu se poate reține că indisponibilizarea imobilului și restituirea acestuia în natură foștilor proprietari constituie un eveniment imprevizibil în sensul clauzei cuprinsă în art. XII din contract.

Contractul de leasing a fost suspendat la inițiativa pârâtei SC B. SA cu acordul reclamantei începând cu data de 1 octombrie 2003 până la soluționarea notificării formulată de persoana îndreptățită în baza Legii nr. 10/2001.

Efectele contractului de leasing au încetat la data restituirii în natură a imobilului către foștii proprietari prin Decizia nr. 45 din 19 martie 2004 a SC B. SA.

Suspendarea contractului de leasing și ca urmare, imposibilitatea exercitării dreptului de opțiune au avut cauze obiective, cunoscute de ambele părți.

Invocând prevederile Legii nr. 10/2010 ca temei al constatării nulității absolute a contractului de leasing imobiliar, pârâta SC B. SA își invocă reaua sa credință la încheierea contractului, în condițiile în care la data încheierii acestuia avea cunoștință de existența notificării formulate de moștenitorii fostului proprietar.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanta SC A. SRL și pârâta SC B. SA Brașov.

Prin Decizia nr. 2060 din 13 octombrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile împotriva Deciziei civile nr. 348/Ap din 9 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, a casat decizia atacată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În cauză s-a constatat că situația de fapt nu a fost pe deplin lămurită și s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (3) teza finală C. proc. civ.

După casare, prin Decizia civilă nr. 521/Ap din 5 aprilie 2016, Curtea de Apel Brașov, secția civilă, a admis apelul declarat de apelanta SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 275/C din 11 iulie 2014 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâta SC B. SA; a obligat pârâta SC B. SA să plătească reclamantei SC A. SRL suma de 26454 lei, reprezentând valoarea de circulație a imobilului la data de 19 iunie 2003; a respins restul pretențiilor; a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței apelate cu privire la soluționarea excepțiilor, a cererii reconvenționale și a cererii de chemare în garanție; a compensat cheltuielile de judecată efectuate de părți la judecata în primă instanță, reprezentând onorariu experți judiciari și onorariu avocat; a obligat intimata SC B. SA să plătească apelantei SC A. SRL suma de 1669,16 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale la fond reprezentând taxă judiciară de timbru și suma de 9197,58 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale efectuate în apel și integrale în recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial; a respins apelul declarat de apelanta SC B. SA împotriva aceleiași sentințe.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel Brașov a reținut în esență următoarele:

Prin Decizia nr. 45 din 19 martie 2004 adoptată de apelanta SC B. SA la notificarea ce viza imobilul ce a făcut obiectul contractului de leasing, aceasta a dispus restituirea în natură a imobilului. Rezultă că de la această dată, 19 martie 2004, a început să curgă termenul de prescripție la acțiunea în pretenții izvorâte din contractul de leasing.

La data de 20 februarie 2009 s-a încheiat un proces-verbal de conciliere directă între SC B. SA Brașov și SC A. SRL.

În raport de această dată, 20 februarie 2009, promovarea acțiunii la 5 mai 2011 este formulată în termenul de prescripție astfel că în mod corect instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție reiterată în apel de către intimata SC B. SA.

În speță nu se poate dispune rezilierea unui contract al cărui termen s-a împlinit anterior promovării acțiunii, chiar dacă obligațiile asumate de vreuna din părți nu au fost executate. Singurele pretenții ce pot fi solicitate de creditorul obligațiilor neexecutate sunt despăgubirile.

Contractul de leasing încheiat între părți nu s-a derulat conform clauzelor stabilite de părți și nu s-a respectat dreptul de opțiune al utilizatorului, dată fiind atitudinea culpabilă a locatorului SC B. SA, care a cunoscut la momentul încheierii contractului de leasing faptul că imobilul ce face obiectul contractului face obiectul unei notificări formulate de succesorii fostului proprietar în baza Legii nr. 10/2001.

Locatorul SC B. SA nu a respectat, în mod culpabil, dreptul de opțiune al utilizatorului SC A. SRL, astfel că datorează "daune-interese în cuantum egal cu valoarea reziduală a bunului sau cu valoarea sa de circulație, calculată la data expirării contractului de leasing" în conformitate cu dispozițiile art. 16 din O.G. nr. 51/1997.

Având în vedere că părțile nu au solicitat o nouă expertiză în apel prin care să se evalueze valoarea de circulație a imobilului, Curtea a avut în vedere valoarea de circulație a imobilului la data de 19 iunie 2003, aceasta fiind data cea mai apropiată de momentul expirării contractului de leasing, respectiv 27 noiembrie 2003.

Singurele daune-interese ce pot fi solicitate de utilizator prevăzute de dispozițiile legale cu caracter special ce guvernează contractul de leasing sunt cele legate de valoarea imobilului, nu și de beneficiul nerealizat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta SC A. SRL și pârâta CN G. SA - Filiala SC B. SA Brașov.

Reclamanta SC A. SRL critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

În cauză sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Deși a fost încheiat un contract de leasing în temeiul căruia locatorul era obligat să respecte dreptul de opțiune al reclamantei, acest drept nu a fost asigurat efectiv, încălcându-se astfel principiul efectelor obligatorii ale convenției.

Dreptul de opțiune al utilizatorului are ca prestație corelativă din partea locatorului, vânzarea imobilului ce face obiectul acestei convenții, dacă obligația de plată a ratelor de leasing a fost respectată potrivit contractului.

Deși instanța de judecată consideră că efectele contractului de leasing au încetat la data de 27 noiembrie 2003, motiv pentru care consideră că nu se mai poate dispune rezilierea acestuia, reclamanta-recurentă consideră că efectele acestui contract ar fi încetat doar după vânzarea imobilului către SC A. SRL, întrucât aceasta era finalitatea urmărită de către părți la data încheierii contractului de leasing.

Este evident că, atât timp cât se constată de către instanță culpa unei părți, sancțiunea este desființarea contractului pentru neexecutarea culpabilă, aceasta fiind definiția rezilierii.

Instanța a interpretat greșit prevederile legale ce reglementau daunele-interese datorate.

Potrivit dispozițiilor art. 1084 C. civ.: "Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepțiile și modificările mai jos menționate".

Aceste prevederi legale vin în completarea art. 16 din O.G. nr. 51/1997. Atât timp cât repararea integrală a prejudiciului presupune cu valoare de principiu, atât acoperirea pierderii efective suferite de creditor, cât și beneficiul de care acesta este lipsit, a accepta că, în ipoteza dată, poate fi acoperită doar pierderea efectivă echivalează cu nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului și încălcarea prevederilor Codului civil.

Instanța a interpretat greșit actul dedus judecății, în ceea ce privește aspectele legate de valoarea de piață a imobilului.

Dreptul reclamantei-recurente de a solicita daune-interese s-a născut odată cu data nașterii dreptului de a promova acțiunea ce face obiectul prezentului litigiu.

Situația incertă a finalizării contractului de leasing din 27 noiembrie 2002 a dăinuit până la data de 20 februarie 2009 când reprezentanții SC B. SA aveau în plan transferul dreptului de proprietate asupra unui alt imobil, în baza contractului de leasing.

Instanța trebuia să țină cont de valoarea de circulație a imobilului la data de 28 februarie 2013, scopul dispozițiilor art. 1084 C. civ. fiind acoperirea prejudiciului efectiv creat.

Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii în tot a apelului reclamantei, rezilierea contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare din culpa exclusivă a pârâtei și obligarea acesteia la repararea integrală a prejudiciului cauzat, respectiv atât acoperirea prejudiciului efectiv creat cât și a beneficiului nerealizat.

Pârâta CN G. SA - Filiala SC B. SA critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate.

Instanța de apel dă o interpretare forțată Hotărârii Consiliului de Administrație al pârâtei nr. 5 din 7 aprilie 2006 prin care s-a propus ca SC B. SA să convoace la discuții SC A. SRL în vederea găsirii unei soluții care să fie acceptată de ambele părți.

Această hotărâre are valoarea unui act intern, Consiliul de Administrație neavând puterea de a hotărî asupra înstrăinării unei proprietăți.

La data formulării acțiunii 5 mai 2011, reclamanta nu mai era în termenul general de prescripție. Minuta din 3 aprilie 2008 a fost încheiată după prescrierea dreptului la acțiune.

Stabilirea valorii de circulație la o valoare apropiată de momentul expirării contractului este forțată întrucât diferă de voința părților exprimată în contract.

Imobilul a fost indisponibilizat prin închirierea sa către reclamantă, care l-a utilizat.

Pârâta nu trebuie să plătească valoarea de circulație a imobilului atâta timp cât acesta a fost utilizat exclusiv de către reclamantă pe toată durata derulării contractului.

Acordarea despăgubirilor constituite din întreaga sumă plătită de reclamantă ar conduce la prejudicierea pârâtei prin faptul că aceasta a fost lipsită de folosința bunului, de către reclamantă care l-ar fi utilizat cu titlu gratuit. În opinia pârâtei acest contract a funcționat în fapt ca un contract clasic de închiriere, întrucât investițiile prevăzute de lege nu s-au efectuat.

La data încheierii contractului destinația imobilului încă nu fusese stabilită, iar pârâta consideră că dispozițiile Legii nr. 10/2001 constituie o restricție legală prevăzută în contractul de leasing, iar pârâta nu poate fi răspunzătoare pentru neexecutarea la termen și/sau necorespunzător a oricărei dintre obligațiile ce îi incumbă în temeiul contractului.

Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acțiunii introductive. În subsidiar, se solicită modificarea deciziei în sensul respingerii cererii privind obligarea pârâtei la plata valorii de circulație a imobilului la data de 19 iunie 2003.

Atât reclamanta cât și pârâta au depus întâmpinări, solicitând fiecare, respingerea recursului declarat de partea adversă.

Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate și urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta SC A. SRL.

Critica privind încetarea efectelor contractului de leasing doar după vânzarea imobilului către SC A. SRL întrucât aceasta era finalitatea urmărită de către părți la data încheierii contractului de leasing nu poate fi primită.

Aceasta deoarece imobilul în litigiu a fost restituit în natură potrivit Legii nr. 10/2001 moștenitorilor E. și F. prin Decizia SC B. SA nr. 45 din 19 martie 2004.

Așadar, pârâta nu mai avea dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu pentru a-l transfera către SC A. SRL.

Pe de altă parte, nu se poate dispune rezilierea unui contract al cărui termen s-a împlinit anterior promovării acțiunii, chiar și în situația în care obligațiile asumate de către părți nu au fost executate.

Nici critica privind interpretarea greșită a prevederilor legale ce reglementează daunele-interese datorate nu poate fi primită.

Pretențiile recurentei-reclamante își au temeiul în dispozițiile O.G. nr. 51/1997, în varianta în vigoare la data încheierii contractului de leasing între părți și nu dispozițiile Codului civil, în respectarea principiilor "specialia generalibus derogant" și "tempus regit actum".

Așa fiind, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 din O.G. nr. 51/1997 republicată potrivit cărora: "Dacă finanțatorul nu respectă dreptul de opțiune al utilizatorului, acesta datorează daune-interese în cuantum egal cu valoarea reziduală a bunului sau cu valoarea sa de circulație, calculată la data expirării contractului de leasing".

În nici un caz, prevederile art. 1084 C. civ. nu vin în completarea art. 16 din O.G. nr. 51/1997 astfel cum susține recurenta-reclamantă.

Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale în materia contractului de leasing și a stabilit valoarea de circulație a imobilului cea mai apropiată de data expirării contractului de leasing.

Așa fiind, nu poate fi primită critica în ce privește valoarea de circulație a imobilului la data de 28 februarie 2013, dispozițiile art. 1084 C. civ. nefiind aplicabile în cauză, câtă vreme există o lege specială care reglementează contractul de leasing.

În ceea ce privește recursul declarat de pârâta CN G. SA - Filiala SC B. SA:

Instanța de apel în mod corect a respins excepția dreptului material la acțiune și într-o motivare consistentă a analizat corespondența purtată de părțile în litigiu, reținând încercările acestora de rezolvare pe cale amiabilă a litigiilor și concluzionând că, în raport de data de 20 februarie 2009, promovarea acțiunii la data de 5 mai 2011 este formulată în termenul general de prescripție.

Critica privind interpretarea eronată a Hotărârii Consiliului de Administrație al pârâtei nr. 5 din 7 aprilie 2006 nu poate fi primită.

Aceasta deoarece respectiva hotărâre nu are doar valoarea unui simplu act intern fără nicio consecință, ci dimpotrivă, echivalează cu recunoașterea pretențiilor SC A. SRL rezultate din contractul de leasing. Ca urmare a acestei recunoașteri s-a întrerupt cursul prescripției dreptului material la acțiune ce a început să curgă la data de 19 martie 2004, data emiterii deciziei de restituire în natură a imobilului și, în consecință a început să curgă un nou termen de prescripție.

În aceste condiții, minuta din data de 3 aprilie 2008 nu a fost încheiată după prescrierea dreptului la acțiune astfel cum critică recurenta-pârâtă.

Criticile privind stabilirea valorii de circulație a imobilului nu pot fi primite. Este de necontestat că recurenta-pârâtă este în culpă pentru nerespectarea obligațiilor asumate prin contractul de leasing încheiat. Legislația specială în materie, respectiv O.G. nr. 51/1997 în varianta în vigoare la momentul încheierii contractului este cea care stabilește valoarea despăgubirilor pe care trebuie să le plătească pârâta în prezenta cauză.

Alegațiile pârâtei-recurente privind contractul care a funcționat ca un contract clasic de închiriere nu au nicio relevanță în cauză.

În realitate, părțile au încheiat un contract de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare în conformitate cu legislația specială în materie.

Pe de altă parte, pârâta SC B. SA cunoștea la momentul încheierii contractului de leasing despre cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu, chiar formulată alternativ cu cererea de acordare de despăgubiri.

Așadar, pârâta nu se poate prevala de dispozițiile clauzelor contractuale privind forța majoră, în condițiile în care restituirea în natură a imobilului către foștii proprietari era previzibilă având în vedere dispozițiile Legii nr. 10/2001, care consacra caracterul prioritar al restituirii în natură.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate și, pe cale de consecință, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL BRAȘOV și de pârâta CN G. SA - Filiala SC B. SA BRAȘOV împotriva Deciziei civile nr. 521/AP din 05 aprilie 2016, pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, în Dosarul nr. x/62/2011*.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi, 24 noiembrie 2016.

Procesat de GGC - NN