ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1657/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1657/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Deliberând asupra recursului de față, din
actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1121 din 9
noiembrie 2009, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios
administrativ, a respins acțiunea precizată și a admis cererea reconvențională,
obligând reclamanta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire
la „Clădire garaj și atelier întreținere auto” obiect al contractului de
leasing cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 205 din 22 ianuarie 1999 sau, în
caz de refuz, tribunalul a dispus ca hotărârea pronunțată să țină loc de
contract de vânzare-cumpărare. Totodată tribunalul a obligat reclamanta la
plata sumei de 2567 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre,
tribunalul a reținut că între pârâtă și antecesoarea reclamantei - SC R. SRL
s-a încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare
nr. 205 din 22 ianuarie 1999, contract prin care reclamanta, prin antecesoarea
sa, s-a obligat să-i transmită pârâtei dreptul de folosință asupra imobilului
intitulat „clădire garaj și atelier întreținere auto”, cu suprafața de 279 mp,
cu respectarea dreptului pârâtei, la expirarea contractului, de achiziționare a
bunului ce face obiectul acestui contract. Totodată, tribunalul a reținut că
potrivit art. 5 din contract, durata contractului a fost stabilită de părți la
5 ani, cu începere de la 22 ianuarie 1999.
Ca atare tribunalul a apreciat că
acțiunea principală, față de aspectul expirării termenului contractual, acțiune
prin care reclamanta a solicitat să se constate rezoluțiunea contractului de
leasing imobiliar, a rămas fără obiect. În plus, din înscrisurile depuse la
dosarul cauzei, reiese că pârâta și-a îndeplinit obligațiile contractuale
asumate pe care reclamanta susține că nu și le-ar fi îndeplinit.
Cât privește pretențiile formulate prin
cererea reconvențională, instanța de fond a reținut că acestea sunt întemeiate,
întrucât pârâta a solicitat SC R. SRL, antecesoarea reclamantei, încă din anul
2002 încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu cererea nr. 710 din 6
februarie 2002, menționând că la acea dată a achitat integral valoarea
contractului de leasing, aspect ce a fost confirmat de SC R. SA cu adresa nr. 452
din 1 februarie 2002.
Împotriva acestei sentinței a declarat
apel, reclamanta SC B.C. SA.
Prin decizia civilă nr. 64/A din 23 martie
2009, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a admis apelul reclamantei
și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins cererea
reconvențională, obligând pârâta la plata sumei de 353 lei cu titlu de
cheltuieli de judecată.
Curtea de apel a apreciat că dreptul la
acțiune al pârâtei-reclamante a luat naștere la expirarea termenului
contractual de 5 ani, respectiv la data de 22 ianuarie 2004 deoarece prin acest
contract utilizatorul s-a obligat să încheie contractul de vânzare-cumpărare a
bunului după expirarea unui termen de 5 ani de utilizare în sistem de leasing.
Ca atare, a reținut instanța de apel,
pârâta-reclamantă avea la dispoziție, începând cu data de 22 ianuarie 2004, un
termen de 3 ani pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, conform
art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.
Curtea de apel a respins apărările
pârâtei-reclamante pe excepția prescripției extinctive, în sensul că la 2 ani
și jumătate de la nașterea dreptului său la acțiune, s-a notat în cartea funciară
o interdicție de înstrăinare începând cu data de 21 iulie 2006 și până la 11
iunie 2007, iar la 31 mai 2007 s-a instituit un nou drept de ipotecă și
interdicție de înstrăinare în favoarea SC P.B.R. SA pentru același imobil,
interdicție neradiată, astfel încât în această perioadă a fost împiedicată să
acționeze. În motivarea soluției de respingere, instanța de apel a reținut că
notarea în cartea funciară a unei interdicții de înstrăinare a unui imobil nu
constituie un caz de forță majoră și nici o imposibilitate obiectivă de a
acționa.
Cu privire la acțiunea precizată, Curtea
de apel a reținut că în mod temeinic și legal prima instanță de fond a apreciat
că aceasta a rămas fără obiect, prin expirarea termenului contractual și, deci,
încetarea raporturilor dintre părți.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs, pârâta invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Pârâta a arătat că decizia atacată s-a
dat cu interpretarea greșită a clauzelor contractului de leasing și a legii,
întrucât dreptul la acțiune al pârâtei-recurente a luat naștere la data de 22
ianuarie 2004 - data expirării contractului de leasing, și, într-adevăr se
prescrie în termen de 3 ani de la această dată, întrucât este un drept de
creanță, însă, acest termen de prescripție extinctivă a fost suspendat, astfel
încât recurenta-pârâtă nu și-a putut exercita dreptul la acțiune, din motive
obiective.
Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a
arătat că, la data de 3 mai 2007, deci, anterior expirării termenului, s-a
notat în cartea funciară la data de 21 iulie 2006, poziția B34 – o interdicție
de înstrăinare a tuturor imobilelor înscrise în această carte funciară, în
favoarea B.C.I.T. SA, sucursala Timișoara, interdicție ce a fost radiată la 11
iunie 2007, iar la 31 mai 2006 s-a instituit drept de ipotecă și interdicție de
înstrăinare în favoarea SC P.B.R. SA (poziția B 36), interdicție neradiată
încă.
Ca atare, a arătat recurenta-pârâtă, pe
lângă cauzele de suspendare legală, în doctrină s-a conturat un caz de
suspendare generală, în ipoteza în care creditorul este împiedicat să
acționeze, cazul în speță.
Motivarea instanței de apel, a învederat
recurenta-pârâtă, nu ține cont de aspectul că orice acțiune în justiție a
recurentei pe această perioadă ar fi fost lipsită de finalitate și, deci, de
interes, fiind paralizată de interdicția de înstrăinare în cartea funciară, o
veritabilă cauză de suspendare a cursului prescripției extinctive.
În continuare, recurenta-pârâtă a invocat
aspecte ce țin de soluționarea pe fond a cererii sale reconvenționale,
apreciind că soluția primei instanțe este temeinică și legală.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând
respingerea recursului declarat ca nefondat.
Examinând motivele de nelegalitate invocate
în susținerea prezentului recurs, prin raportare la probele administrate în
prezenta cauză, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat pentru
următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 13-14 din
Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, cursul prescripției
extinctive este suspendat în cauzele expres și limitativ prevăzute de lege,
respectiv: forța majoră; participarea la forțele armate ale României care sunt
pe picior de război; reclamația administrativă în condițiile reglementate la
lit. c); între creditor și ocrotit până când socotelile nu au fost date și
aprobate; cât timp cel lipsit de capacitate de exercițiu nu are reprezentant
legal sau cel cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are ocrotitor legal care
să-i încuviințeze actele, în raporturile dintre soți.
Interpretând
per a contrario
cauzele legale de întrerupere a cursului prescripției extinctive se desprinde
concluzia conform căreia, prescripția extinctivă presupune ca, persoana
împotriva căreia curge termenul de prescripție, să fi avut posibilitatea să
acționeze și, totuși, să nu fie acționat. Rațiunea legiuitorului este aceea că
nu se poate reține culpa creditorului în cazul în care s-a aflat în
imposibilitate să formuleze pretenții și, deci, să pornească acțiune în
justiție, suspendarea operând pentru ocrotirea interesului legitim al acesteia,
în sensul împiedicării vremelnice a curgerii termenului de prescripție
extinctivă.
Cauzele de suspendare a cursului
prescripției extinctive, în sistemul românesc de drept sunt cauze legale - în
sensul că sunt stabilite prin lege; sunt limitative - în sensul că sunt de
strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse prin aplicarea
principiului analogiei în drept și produc efecte
ope legis
, în sensul că
instanța de judecată nu poate decât să constate intervenirea lor.
O atare interpretare restrictivă este
impusă de natura normelor juridice incluse în Decretul nr. 167/1958 privind
prescripția extinctivă, respectiv, aceea de dispoziții imperative ce vizează
ocrotirea interesului general al securității circuitului civil.
Ca atare, sistemul prevăzut de legea
română exclude aplicarea principiului:
CONTRA NON VALENTUM AGERE NON CURRIT
PRAESCRIPTIO
, în alte cazuri decât cele reglementate de lege, judecătorului
național nefiindu-i lăsată libertatea de apreciere a faptelor ce ar putea
atrage imposibilitatea de acțiune a persoanei interesate și, deci implicit,
suspendarea cursului prescripției extinctive.
Din modul de redactare a textului art. 13
din Decretul nr. 167/1958, rezultă că nu există alte cauze de suspendare a
cursului prescripției extinctive, în afară de cele determinate de lege, iar
instanțele de judecată sunt ținute de o interpretare
stricto sensu
a
textelor de lege vizate.
Cu privire la motivele de nelegalitate
invocate în prezenta cauză, Curtea reține că, deși recurenta-pârâtă invocă
dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., argumentele dezvoltate în
susținerea recursului declarat, se circumscriu motivului prevăzut în art. 304
pct. 9 C. proc. civ., recurenta însăși apreciind, ca și instanțele de fond, că
termenul de prescripție extinctivă privește un drept de creanță prescriptibil
în termen de 3 ani, și că dreptul la acțiune al pârâtei, din interpretarea
clauzelor contractului de leasing, respectiv, art. 5, a luat naștere la
expirarea termenului de 5 ani convenit de părți, respectiv, la data de 22
ianuarie 2004.
Aplicând considerentele mai sus arătate
la motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține că recursul declarat
este nefondat, notarea unei interdicții de înstrăinare în cartea funciară, și,
implicit, a unui drept de ipotecă, neîncadrându-se în cauzele expres și
limitativ prevăzute de art. 13 și art. 14 din Decretul nr. 167/1958 privind
prescripția extinctivă. Față de argumentele expuse, Înalta Curte reține că
aspectele invocate nu pot fi considerate drept cauză generală de suspendare a
cursului prescripției extinctive, întrucât legiuitorul român nu lasă loc de o
atare interpretare extensivă, dată fiind natura normelor interpretate, respectiv,
aceea de normă legală imperativă care exclude aplicarea principiului
suveranității instanței de judecată în aprecierea faptelor ce pot constitui
ipoteza legală a normei analizate.
Prin urmare, Înalta Curte va respinge
motivele invocate relative la natura cauzei invocate - respectiv, notarea
interdicției de înstrăinare în cartea funciară - drept cauză care suspendă
cursul prescripției extinctive. Totodată, nu se poate reține argumentația
recurentei-pârâte în sensul că orice demers jurisdicțional pe această perioadă
ar fi fost paralizat de invocarea excepției lipsei de interes, deoarece regimul
juridic al unei atare notări în cartea funciară vizează, în esență, ocrotirea
dreptului de garanție ce afectează bunul respectiv, drept care este prevăzut în
favoarea terțului creditor, în speță, societatea bancară implicată. O atare
interpretare este impusă și de caracterul non-constitutiv de drepturi al
înscrierilor în cartea funciară – singurul efect fiind acela de opozabilitate
față de terți a dreptului înscris și nu în ultimul rând, de principiul
relativității unor atare înscrieri.
Pentru considerentele mai sus invocate,
în baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat ca
nefondat, luând act că, în baza principiului disponibilității aplicabil în
procesul civil, intimata își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de
judecată pe cale separată.
Cât privește motivele invocate de
recurenta-pârâtă cu privire la fondul cererii reconvenționale, Înalta Curte
reține că acestea nu pot fi analizate de instanța de recurs, dată fiind soluția
instanței de apel de aplicare a excepției prescripției extinctive a dreptului
la acțiune al pârâtei-reclamante.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de
pârâta SC P. SRL TIMIȘOARA împotriva deciziei nr. 64/A din 23 martie din 2009 a
Curții de Apel, secția comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 11 mai 2010.