ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1657/2010

Deliberând asupra recursului de față, din

actele și lucrările dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1121 din 9

noiembrie 2009, Tribunalul Timiș, secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea precizată și a admis cererea reconvențională,

obligând reclamanta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu privire

la „Clădire garaj și atelier întreținere auto” obiect al contractului de

leasing cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 205 din 22 ianuarie 1999 sau, în

caz de refuz, tribunalul a dispus ca hotărârea pronunțată să țină loc de

contract de vânzare-cumpărare. Totodată tribunalul a obligat reclamanta la

plata sumei de 2567 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre,

tribunalul a reținut că între pârâtă și antecesoarea reclamantei - SC R. SRL

s-a încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare

nr. 205 din 22 ianuarie 1999, contract prin care reclamanta, prin antecesoarea

sa, s-a obligat să-i transmită pârâtei dreptul de folosință asupra imobilului

intitulat „clădire garaj și atelier întreținere auto”, cu suprafața de 279 mp,

cu respectarea dreptului pârâtei, la expirarea contractului, de achiziționare a

bunului ce face obiectul acestui contract. Totodată, tribunalul a reținut că

potrivit art. 5 din contract, durata contractului a fost stabilită de părți la

5 ani, cu începere de la 22 ianuarie 1999.

Ca atare tribunalul a apreciat că

acțiunea principală, față de aspectul expirării termenului contractual, acțiune

prin care reclamanta a solicitat să se constate rezoluțiunea contractului de

leasing imobiliar, a rămas fără obiect. În plus, din înscrisurile depuse la

dosarul cauzei, reiese că pârâta și-a îndeplinit obligațiile contractuale

asumate pe care reclamanta susține că nu și le-ar fi îndeplinit.

Cât privește pretențiile formulate prin

cererea reconvențională, instanța de fond a reținut că acestea sunt întemeiate,

întrucât pârâta a solicitat SC R. SRL, antecesoarea reclamantei, încă din anul

2002 încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cu cererea nr. 710 din 6

februarie 2002, menționând că la acea dată a achitat integral valoarea

contractului de leasing, aspect ce a fost confirmat de SC R. SA cu adresa nr. 452

din 1 februarie 2002.

Împotriva acestei sentinței a declarat

apel, reclamanta SC B.C. SA.

Prin decizia civilă nr. 64/A din 23 martie

2009, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, a admis apelul reclamantei

și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins cererea

reconvențională, obligând pârâta la plata sumei de 353 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată.

Curtea de apel a apreciat că dreptul la

acțiune al pârâtei-reclamante a luat naștere la expirarea termenului

contractual de 5 ani, respectiv la data de 22 ianuarie 2004 deoarece prin acest

contract utilizatorul s-a obligat să încheie contractul de vânzare-cumpărare a

bunului după expirarea unui termen de 5 ani de utilizare în sistem de leasing.

Ca atare, a reținut instanța de apel,

pârâta-reclamantă avea la dispoziție, începând cu data de 22 ianuarie 2004, un

termen de 3 ani pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, conform

art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Curtea de apel a respins apărările

pârâtei-reclamante pe excepția prescripției extinctive, în sensul că la 2 ani

și jumătate de la nașterea dreptului său la acțiune, s-a notat în cartea funciară

o interdicție de înstrăinare începând cu data de 21 iulie 2006 și până la 11

iunie 2007, iar la 31 mai 2007 s-a instituit un nou drept de ipotecă și

interdicție de înstrăinare în favoarea SC P.B.R. SA pentru același imobil,

interdicție neradiată, astfel încât în această perioadă a fost împiedicată să

acționeze. În motivarea soluției de respingere, instanța de apel a reținut că

notarea în cartea funciară a unei interdicții de înstrăinare a unui imobil nu

constituie un caz de forță majoră și nici o imposibilitate obiectivă de a

acționa.

Cu privire la acțiunea precizată, Curtea

de apel a reținut că în mod temeinic și legal prima instanță de fond a apreciat

că aceasta a rămas fără obiect, prin expirarea termenului contractual și, deci,

încetarea raporturilor dintre părți.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, pârâta invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Pârâta a arătat că decizia atacată s-a

dat cu interpretarea greșită a clauzelor contractului de leasing și a legii,

întrucât dreptul la acțiune al pârâtei-recurente a luat naștere la data de 22

ianuarie 2004 - data expirării contractului de leasing, și, într-adevăr se

prescrie în termen de 3 ani de la această dată, întrucât este un drept de

creanță, însă, acest termen de prescripție extinctivă a fost suspendat, astfel

încât recurenta-pârâtă nu și-a putut exercita dreptul la acțiune, din motive

obiective.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a

arătat că, la data de 3 mai 2007, deci, anterior expirării termenului, s-a

notat în cartea funciară la data de 21 iulie 2006, poziția B34 – o interdicție

de înstrăinare a tuturor imobilelor înscrise în această carte funciară, în

favoarea B.C.I.T. SA, sucursala Timișoara, interdicție ce a fost radiată la 11

iunie 2007, iar la 31 mai 2006 s-a instituit drept de ipotecă și interdicție de

înstrăinare în favoarea SC P.B.R. SA (poziția B 36), interdicție neradiată

încă.

Ca atare, a arătat recurenta-pârâtă, pe

lângă cauzele de suspendare legală, în doctrină s-a conturat un caz de

suspendare generală, în ipoteza în care creditorul este împiedicat să

acționeze, cazul în speță.

Motivarea instanței de apel, a învederat

recurenta-pârâtă, nu ține cont de aspectul că orice acțiune în justiție a

recurentei pe această perioadă ar fi fost lipsită de finalitate și, deci, de

interes, fiind paralizată de interdicția de înstrăinare în cartea funciară, o

veritabilă cauză de suspendare a cursului prescripției extinctive.

În continuare, recurenta-pârâtă a invocat

aspecte ce țin de soluționarea pe fond a cererii sale reconvenționale,

apreciind că soluția primei instanțe este temeinică și legală.

Intimata a depus întâmpinare, solicitând

respingerea recursului declarat ca nefondat.

Examinând motivele de nelegalitate invocate

în susținerea prezentului recurs, prin raportare la probele administrate în

prezenta cauză, Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat pentru

următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 13-14 din

Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, cursul prescripției

extinctive este suspendat în cauzele expres și limitativ prevăzute de lege,

respectiv: forța majoră; participarea la forțele armate ale României care sunt

pe picior de război; reclamația administrativă în condițiile reglementate la

lit. c); între creditor și ocrotit până când socotelile nu au fost date și

aprobate; cât timp cel lipsit de capacitate de exercițiu nu are reprezentant

legal sau cel cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are ocrotitor legal care

să-i încuviințeze actele, în raporturile dintre soți.

Interpretând

per a contrario

cauzele legale de întrerupere a cursului prescripției extinctive se desprinde

concluzia conform căreia, prescripția extinctivă presupune ca, persoana

împotriva căreia curge termenul de prescripție, să fi avut posibilitatea să

acționeze și, totuși, să nu fie acționat. Rațiunea legiuitorului este aceea că

nu se poate reține culpa creditorului în cazul în care s-a aflat în

imposibilitate să formuleze pretenții și, deci, să pornească acțiune în

justiție, suspendarea operând pentru ocrotirea interesului legitim al acesteia,

în sensul împiedicării vremelnice a curgerii termenului de prescripție

extinctivă.

Cauzele de suspendare a cursului

prescripției extinctive, în sistemul românesc de drept sunt cauze legale - în

sensul că sunt stabilite prin lege; sunt limitative - în sensul că sunt de

strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse prin aplicarea

principiului analogiei în drept și produc efecte

ope legis

, în sensul că

instanța de judecată nu poate decât să constate intervenirea lor.

O atare interpretare restrictivă este

impusă de natura normelor juridice incluse în Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă, respectiv, aceea de dispoziții imperative ce vizează

ocrotirea interesului general al securității circuitului civil.

Ca atare, sistemul prevăzut de legea

română exclude aplicarea principiului:

CONTRA NON VALENTUM AGERE NON CURRIT

PRAESCRIPTIO

, în alte cazuri decât cele reglementate de lege, judecătorului

național nefiindu-i lăsată libertatea de apreciere a faptelor ce ar putea

atrage imposibilitatea de acțiune a persoanei interesate și, deci implicit,

suspendarea cursului prescripției extinctive.

Din modul de redactare a textului art. 13

din Decretul nr. 167/1958, rezultă că nu există alte cauze de suspendare a

cursului prescripției extinctive, în afară de cele determinate de lege, iar

instanțele de judecată sunt ținute de o interpretare

stricto sensu

a

textelor de lege vizate.

Cu privire la motivele de nelegalitate

invocate în prezenta cauză, Curtea reține că, deși recurenta-pârâtă invocă

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., argumentele dezvoltate în

susținerea recursului declarat, se circumscriu motivului prevăzut în art. 304

pct. 9 C. proc. civ., recurenta însăși apreciind, ca și instanțele de fond, că

termenul de prescripție extinctivă privește un drept de creanță prescriptibil

în termen de 3 ani, și că dreptul la acțiune al pârâtei, din interpretarea

clauzelor contractului de leasing, respectiv, art. 5, a luat naștere la

expirarea termenului de 5 ani convenit de părți, respectiv, la data de 22

ianuarie 2004.

Aplicând considerentele mai sus arătate

la motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte reține că recursul declarat

este nefondat, notarea unei interdicții de înstrăinare în cartea funciară, și,

implicit, a unui drept de ipotecă, neîncadrându-se în cauzele expres și

limitativ prevăzute de art. 13 și art. 14 din Decretul nr. 167/1958 privind

prescripția extinctivă. Față de argumentele expuse, Înalta Curte reține că

aspectele invocate nu pot fi considerate drept cauză generală de suspendare a

cursului prescripției extinctive, întrucât legiuitorul român nu lasă loc de o

atare interpretare extensivă, dată fiind natura normelor interpretate, respectiv,

aceea de normă legală imperativă care exclude aplicarea principiului

suveranității instanței de judecată în aprecierea faptelor ce pot constitui

ipoteza legală a normei analizate.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge

motivele invocate relative la natura cauzei invocate - respectiv, notarea

interdicției de înstrăinare în cartea funciară - drept cauză care suspendă

cursul prescripției extinctive. Totodată, nu se poate reține argumentația

recurentei-pârâte în sensul că orice demers jurisdicțional pe această perioadă

ar fi fost paralizat de invocarea excepției lipsei de interes, deoarece regimul

juridic al unei atare notări în cartea funciară vizează, în esență, ocrotirea

dreptului de garanție ce afectează bunul respectiv, drept care este prevăzut în

favoarea terțului creditor, în speță, societatea bancară implicată. O atare

interpretare este impusă și de caracterul non-constitutiv de drepturi al

înscrierilor în cartea funciară – singurul efect fiind acela de opozabilitate

față de terți a dreptului înscris și nu în ultimul rând, de principiul

relativității unor atare înscrieri.

Pentru considerentele mai sus invocate,

în baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat ca

nefondat, luând act că, în baza principiului disponibilității aplicabil în

procesul civil, intimata își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de

judecată pe cale separată.

Cât privește motivele invocate de

recurenta-pârâtă cu privire la fondul cererii reconvenționale, Înalta Curte

reține că acestea nu pot fi analizate de instanța de recurs, dată fiind soluția

instanței de apel de aplicare a excepției prescripției extinctive a dreptului

la acțiune al pârâtei-reclamante.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de

pârâta SC P. SRL TIMIȘOARA împotriva deciziei nr. 64/A din 23 martie din 2009 a

Curții de Apel, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 11 mai 2010.