ÎCCJ, decizie (scj.ro #83085)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #83085) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Interdicție de înstrăinare. Notarea în cartea
funciară. Efecte asupra cursului prescripției extinctive
Cuprins pe materii : Drept comercial.
Prescripție extinctivă
Index alfabetic : contract de leasing imobiliar
cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare
-
interdicție
de înstrăinare
-
suspendarea
cursului prescripției extinctive
-
termen de
prescripție extinctivă
Decretul
nr
.
167/1958,
art
. 13-14
Sistemul prevăzut de legea
română exclude aplicarea principiului
contra
non
valentum
agere
non
currit
praescriptio
în alte
cazuri decât cele reglementate de lege, judecătorului național
nefiindu-i
lăsată libertatea de apreciere a faptelor ce ar
putea atrage imposibilitatea de acțiune a persoanei interesate și, deci
implicit, suspendarea cursului prescripției extinctive.
Astfel, notarea unei
interdicții de înstrăinare în cartea funciară nu se încadrează în cauzele
expres și limitativ prevăzute de
art
. 13 și 14 din
Decretul
nr
. 167/1958 privind prescripția extinctivă,
astfel că nu poate fi considerată drept cauză generală de suspendare a cursului
prescripției extinctive.
Secția comercială, Decizia
nr
.
1657 din 11 mai 2010
Prin sentința civilă
nr
. 1121/2009, Tribunalul
Timiș
, Secția comercială și de contencios administrativ, a
respins acțiunea precizată și a admis cererea reconvențională, obligând
reclamanta la încheierea contractului de vânzare – cumpărare cu privire la
„Clădire garaj și atelier întreținere auto” obiect al contractului de leasing
cu clauză irevocabilă de vânzare
nr
. 205/1999 sau, în
caz de refuz, tribunalul a dispus ca hotărârea pronunțată să țină loc de
contract de vânzare – cumpărare. Totodată, tribunalul a obligat reclamanta la
plata sumei de 2.567 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că între pârâtă și
antecesoarea reclamantei – SC R. SRL s-a încheiat contractul de leasing
imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare – cumpărare
nr
.
205/1999, contract prin care reclamanta, prin antecesoarea sa, s-a obligat să-i
transmită pârâtei dreptul de folosință asupra imobilului intitulat „clădire
garaj și atelier întreținere auto”, cu suprafața de 279
mp
,
cu respectarea dreptului pârâtei, la expirarea contractului, de achiziționare a
bunului ce face obiectul acestui contract. Totodată, tribunalul a reținut că
potrivit
art
. 5 din contract, durata contractului a
fost stabilită de părți la 5 ani, cu începere de la 22 ianuarie 1999.
Ca atare, tribunalul a apreciat că acțiunea principală, față de aspectul
expirării termenului contractual, acțiune prin care reclamanta a solicitat să
se constate
rezoluțiunea
contractului de leasing
imobiliar, a rămas fără obiect. În plus, din înscrisurile depuse la dosarul
cauzei, reiese că pârâta și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate pe
care reclamanta susține că nu și le-ar fi îndeplinit.
Cât privește pretențiile formulate prin cererea reconvențională, instanța de
fond a reținut că acestea sunt întemeiate, întrucât pârâta a solicitat SC R.
SRL, antecesoarea reclamantei, încă din anul 2002 încheierea contractului de
vânzare – cumpărare, cu cererea
nr
. 710/2002,
menționând că la acea dată a achitat integral valoarea contractului de leasing,
aspect ce a fost confirmat de SC R. SRL cu adresa
nr
.
452/2002.
Împotriva acestei sentinței a declarat apel reclamanta SC B.C. SA.
Prin decizia civilă
nr
. 64/A/23 martie 2009, Curtea
de Apel Timișoara, Secția comercială, a admis apelul reclamantei și a schimbat
în parte sentința atacată, în sensul că a respins cererea reconvențională,
obligând pârâta la plata sumei de 353 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea de apel a apreciat că dreptul la acțiune al pârâtei – reclamante a
luat naștere la expirarea termenului contractual de 5 ani, respectiv la data de
22 ianuarie 2004, deoarece prin acest contract utilizatorul s-a obligat să
încheie contractul de vânzare – cumpărare a bunului după expirarea unui termen
de 5 ani de utilizare în sistem de leasing.
Ca atare, a reținut instanța de apel, pârâta – reclamantă avea la dispoziție,
începând cu data de 22 ianuarie 2004, un termen de 3 ani pentru încheierea
contractului de vânzare – cumpărare, conform
art
. 3
alin. (1) din Decretul
nr
. 167/1958.
Curtea de apel a respins apărările pârâtei – reclamante pe excepția
prescripției extinctive, în sensul că la 2 ani și jumătate de la nașterea
dreptului său la acțiune s-a notat în cartea funciară o interdicție de
înstrăinare începând cu data de 21 iulie 2006 și până la 11 iunie 2007, iar la
31 mai 2007 s-a instituit un nou drept de ipotecă și interdicție de înstrăinare
în favoarea SC P.B.R. SA pentru același imobil, interdicție
neradiată
,
astfel încât în această perioadă a fost împiedicată să acționeze. În motivarea
soluției de respingere, instanța de apel a reținut că notarea în cartea
funciară a unei interdicții de înstrăinare a unui imobil nu constituie un caz
de forță majoră și nici o imposibilitate obiectivă de a acționa.
Cu privire la acțiunea precizată, Curtea de apel a reținut că în mod temeinic
și legal prima instanță de fond a apreciat că aceasta a rămas fără obiect prin
expirarea termenului contractual și, deci, încetarea raporturilor dintre părți.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând dispozițiile
art
. 304
pct
. 8 și 9 C.
proc
.
civ
.
Pârâta a arătat că decizia atacată s-a dat cu interpretarea greșită a clauzelor
contractului de leasing și a legii, întrucât dreptul la acțiune al pârâtei –
recurente a luat naștere la data de 22 ianuarie 2004 – data expirării
contractului de leasing și, într-adevăr, se prescrie în termen de 3 ani de la
această dată, întrucât este un drept de creanță, însă acest termen de
prescripție extinctivă a fost suspendat, astfel încât recurenta – pârâtă nu
și-a putut exercita dreptul la acțiune din motive obiective.
Sub acest aspect, recurenta – pârâtă a arătat
că,la
data de 3 mai 2007, deci anterior expirării termenului, s-a notat în cartea
funciară la data de 21 iulie 2006, poziția B34 – o interdicție de înstrăinare a
tuturor imobilelor înscrise în această carte funciară, în favoarea Băncii
Comerciale I.Ț. SA – Sucursala Timișoara, interdicție ce a fost radiată la 11
iunie 2007, iar la 31 mai 2006 s-a instituit drept de ipotecă și interdicție de
înstrăinare în favoarea SC P.B.R. SA (poziția B 36), interdicție
neradiată
încă.
Ca atare, a arătat recurenta – pârâtă, pe lângă cauzele de suspendare legală,
în doctrină s-a conturat un caz de suspendare generală, în ipoteza în care
creditorul este împiedicat să acționeze, cazul în speță.
Motivarea instanței de apel, a învederat recurenta – pârâtă, nu ține cont de
aspectul că orice acțiune în justiție a recurentei pe această perioadă ar fi
fost lipsită de finalitate și deci, de interes, fiind paralizată de interdicția
de înstrăinare în cartea funciară, o veritabilă cauză de suspendare a cursului
prescripției extinctive.
În continuare, recurenta – pârâtă a invocat aspecte ce țin de soluționarea pe
fond a cererii sale reconvenționale, apreciind că soluția primei instanțe este
temeinică și legală.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat ca
nefondat
.
Examinând motivele de
nelegalitate
invocate Înalta
Curte a reținut că recursul declarat este
nefondat
pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor
art
. 13-14 din Decretul
nr
. 167/1958 privind prescripția extinctivă, cursul
prescripției extinctive este suspendat în cauzele expres și limitativ prevăzute
de lege, respectiv: forța majoră; participarea la forțele armate ale României
care sunt pe picior de război; reclamația administrativă în condițiile
reglementate la
lit
. c); între creditor și ocrotit
până când socotelile nu au fost date și aprobate; cât timp cel lipsit de
capacitate de exercițiu nu are reprezentant legal sau cel cu capacitate
de exercițiu restrânsă nu are ocrotitor legal care să-i încuviințeze actele, în
raporturile dintre soți.
Interpretând per a
contrario
cauzele legale de
întrerupere a cursului prescripției extinctive se desprinde concluzia conform
căreia prescripția extinctivă presupune ca persoana împotriva căreia curge
termenul de prescripție să fi avut posibilitatea să acționeze și, totuși, să nu
fi acționat. Rațiunea legiuitorului este aceea că nu se poate reține culpa
creditorului în cazul în care s-a aflat în imposibilitate să formuleze
pretenții și deci, să pornească acțiune în justiție, suspendarea operând pentru
ocrotirea interesului legitim al acesteia, în sensul împiedicării vremelnice a
curgerii termenului de prescripție extinctivă.
Cauzele de suspendare a cursului prescripției extinctive, în sistemul românesc
de drept, sunt cauze legale - în sensul că sunt stabilite prin lege; sunt
limitative – în sensul că sunt de strictă interpretare și aplicare,
neputând
fi extinse prin aplicarea principiului analogiei
în drept, și produc efecte
ope
legis
,
în sensul că instanța de judecată nu poate decât să constate intervenirea lor.
O atare interpretare restrictivă este impusă de natura normelor juridice
incluse în Decretul
nr
. 167/1958 privind prescripția
extinctivă, respectiv, aceea de dispoziții imperative ce vizează ocrotirea
interesului general al securității circuitului civil.
Ca atare, sistemul prevăzut de legea română exclude aplicarea principiului
contra
non
valentum
agere
non
currit
praescriptio
în alte cazuri decât cele reglementate de lege, judecătorului național
nefiindu-i
lăsată libertatea de apreciere a faptelor ce ar
putea atrage imposibilitatea de acțiune a persoanei interesate și, deci
implicit, suspendarea cursului prescripției extinctive.
Din modul de redactare a textului
art
. 13 din
Decretul
nr
. 167/1958 rezultă că nu există alte cauze
de suspendare a cursului prescripției extinctive în afară de cele determinate
de lege, iar instanțele de judecată sunt ținute de o interpretare stricto
sensu
a textelor de lege vizate.
Cu privire la motivele de
nelegalitate
invocate în
prezenta cauză, Curtea a reținut că, deși recurenta – pârâtă invocă
dispozițiile
art
. 304
pct
.
8 și 9 C.
proc
.
civ
.,
argumentele dezvoltate în susținerea recursului declarat se circumscriu
motivului prevăzut în
art
. 304
pct
.
9 C.
proc
.
civ
., recurenta
însăși apreciind, ca și instanțele de fond, că termenul de prescripție
extinctivă privește un drept de creanță prescriptibil în termen de 3 ani și că
dreptul la acțiune al pârâtei, din interpretarea clauzelor contractului de
leasing, respectiv
art
. 5, a luat naștere la
expirarea termenului de 5 ani convenit de părți, respectiv, la data de 22
ianuarie 2004.
Aplicând considerentele mai sus arătate la motivul de
nelegalitate
invocat, Înalta Curte a reținut că recursul declarat este
nefondat
,
notarea unei interdicții de înstrăinare în cartea funciară, și implicit, a unui
drept de ipotecă,
neîncadrându-se
în cauzele expres
și limitativ prevăzute de
art
. 13 și 14 din Decretul
nr
. 167/1958 privind prescripția extinctivă. Față de
argumentele expuse, Înalta Curte a reținut că aspectele invocate nu pot fi
considerate drept cauză generală de suspendare a cursului prescripției
extinctive, întrucât legiuitorul român nu lasă loc de o atare interpretare
extensivă, dată fiind natura normelor interpretate, respectiv, aceea de normă
legală imperativă care exclude aplicarea principiului suveranității instanței
de judecată în aprecierea faptelor ce pot constitui ipoteza legală a normei
analizate.
Prin urmare, Înalta Curte a respins motivele invocate relative la natura cauzei
invocate - respectiv, notarea interdicției de înstrăinare în cartea funciară -
drept cauză care suspendă cursul prescripției extinctive. Totodată, nu se poate
reține argumentația recurentei – pârâte în sensul că orice demers
jurisdicțional pe această perioadă ar fi fost paralizat de invocarea excepției
lipsei de interes, deoarece regimul juridic al unei atare notări în cartea
funciară vizează, în esență, ocrotirea dreptului de garanție ce afectează bunul
respectiv, drept care este prevăzut în favoarea terțului creditor, în speță,
societatea bancară implicată. O atare interpretare este impusă și de caracterul
non-constitutiv
de drepturi al înscrierilor în cartea
funciară – singurul efect fiind acela de opozabilitate față de terți a
dreptului înscris și, nu în ultimul rând, de principiul relativității unor
atare înscrieri.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza
art
.
312 C.
proc
.
civ
., Înalta
Curte a respins recursul declarat ca
nefondat
, luând
act că, în baza principiului disponibilității aplicabil în procesul civil,
intimata își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale
separată.
Cât privește motivele invocate de recurenta – pârâtă cu privire la fondul
cererii reconvenționale, Înalta Curte a reținut că acestea nu pot fi analizate
de instanța de recurs, dată fiind soluția instanței de apel de aplicare a
excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune al pârâtei –
reclamante.