ÎCCJ, decizie (scj.ro #83085)

Interdicție de înstrăinare. Notarea în cartea funciară. Efecte asupra cursului prescripției extinctive Cuprins pe materii : Drept comercial. Prescripție extinctivă Index alfabetic : contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare-cumpărare - interdicție de înstrăinare - suspendarea cursului prescripției extinctive - termen de prescripție extinctivă Decretul nr . 167/1958, art . 13-14 Sistemul prevăzut de legea română exclude aplicarea principiului contra non valentum agere non currit praescriptio în alte cazuri decât cele reglementate de lege, judecătorului național nefiindu-i lăsată libertatea de apreciere a faptelor ce ar putea atrage imposibilitatea de acțiune a persoanei interesate și, deci implicit, suspendarea cursului prescripției extinctive.

Astfel, notarea unei interdicții de înstrăinare în cartea funciară nu se încadrează în cauzele expres și limitativ prevăzute de art . 13 și 14 din Decretul nr . 167/1958 privind prescripția extinctivă, astfel că nu poate fi considerată drept cauză generală de suspendare a cursului prescripției extinctive. Secția comercială, Decizia nr . 1657 din 11 mai 2010 Prin sentința civilă nr . 1121/2009, Tribunalul Timiș , Secția comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea precizată și a admis cererea reconvențională, obligând reclamanta la încheierea contractului de vânzare – cumpărare cu privire la „Clădire garaj și atelier întreținere auto” obiect al contractului de leasing cu clauză irevocabilă de vânzare nr . 205/1999 sau, în caz de refuz, tribunalul a dispus ca hotărârea pronunțată să țină loc de contract de vânzare – cumpărare.

Totodată, tribunalul a obligat reclamanta la plata sumei de 2.567 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că între pârâtă și antecesoarea reclamantei – SC R. SRL s-a încheiat contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare – cumpărare nr . 205/1999, contract prin care reclamanta, prin antecesoarea sa, s-a obligat să-i transmită pârâtei dreptul de folosință asupra imobilului intitulat „clădire garaj și atelier întreținere auto”, cu suprafața de 279 mp , cu respectarea dreptului pârâtei, la expirarea contractului, de achiziționare a bunului ce face obiectul acestui contract.

Totodată, tribunalul a reținut că potrivit art . 5 din contract, durata contractului a fost stabilită de părți la 5 ani, cu începere de la 22 ianuarie 1999. Ca atare, tribunalul a apreciat că acțiunea principală, față de aspectul expirării termenului contractual, acțiune prin care reclamanta a solicitat să se constate rezoluțiunea contractului de leasing imobiliar, a rămas fără obiect. În plus, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, reiese că pârâta și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate pe care reclamanta susține că nu și le-ar fi îndeplinit.

Cât privește pretențiile formulate prin cererea reconvențională, instanța de fond a reținut că acestea sunt întemeiate, întrucât pârâta a solicitat SC R. SRL, antecesoarea reclamantei, încă din anul 2002 încheierea contractului de vânzare – cumpărare, cu cererea nr . 710/2002, menționând că la acea dată a achitat integral valoarea contractului de leasing, aspect ce a fost confirmat de SC R. SRL cu adresa nr . 452/2002. Împotriva acestei sentinței a declarat apel reclamanta SC B.C. SA. Prin decizia civilă nr . 64/A/23 martie 2009, Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială, a admis apelul reclamantei și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a respins cererea reconvențională, obligând pârâta la plata sumei de 353 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de apel a apreciat că dreptul la acțiune al pârâtei – reclamante a luat naștere la expirarea termenului contractual de 5 ani, respectiv la data de 22 ianuarie 2004, deoarece prin acest contract utilizatorul s-a obligat să încheie contractul de vânzare – cumpărare a bunului după expirarea unui termen de 5 ani de utilizare în sistem de leasing. Ca atare, a reținut instanța de apel, pârâta – reclamantă avea la dispoziție, începând cu data de 22 ianuarie 2004, un termen de 3 ani pentru încheierea contractului de vânzare – cumpărare, conform art . 3 alin. (1) din Decretul nr . 167/1958.

Curtea de apel a respins apărările pârâtei – reclamante pe excepția prescripției extinctive, în sensul că la 2 ani și jumătate de la nașterea dreptului său la acțiune s-a notat în cartea funciară o interdicție de înstrăinare începând cu data de 21 iulie 2006 și până la 11 iunie 2007, iar la 31 mai 2007 s-a instituit un nou drept de ipotecă și interdicție de înstrăinare în favoarea SC P.B.R. SA pentru același imobil, interdicție neradiată , astfel încât în această perioadă a fost împiedicată să acționeze. În motivarea soluției de respingere, instanța de apel a reținut că notarea în cartea funciară a unei interdicții de înstrăinare a unui imobil nu constituie un caz de forță majoră și nici o imposibilitate obiectivă de a acționa.

Cu privire la acțiunea precizată, Curtea de apel a reținut că în mod temeinic și legal prima instanță de fond a apreciat că aceasta a rămas fără obiect prin expirarea termenului contractual și, deci, încetarea raporturilor dintre părți. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând dispozițiile art . 304 pct . 8 și 9 C. proc . civ . Pârâta a arătat că decizia atacată s-a dat cu interpretarea greșită a clauzelor contractului de leasing și a legii, întrucât dreptul la acțiune al pârâtei – recurente a luat naștere la data de 22 ianuarie 2004 – data expirării contractului de leasing și, într-adevăr, se prescrie în termen de 3 ani de la această dată, întrucât este un drept de creanță, însă acest termen de prescripție extinctivă a fost suspendat, astfel încât recurenta – pârâtă nu și-a putut exercita dreptul la acțiune din motive obiective.

Sub acest aspect, recurenta – pârâtă a arătat că,la data de 3 mai 2007, deci anterior expirării termenului, s-a notat în cartea funciară la data de 21 iulie 2006, poziția B34 – o interdicție de înstrăinare a tuturor imobilelor înscrise în această carte funciară, în favoarea Băncii Comerciale I.Ț. SA – Sucursala Timișoara, interdicție ce a fost radiată la 11 iunie 2007, iar la 31 mai 2006 s-a instituit drept de ipotecă și interdicție de înstrăinare în favoarea SC P.B.R. SA (poziția B 36), interdicție neradiată încă. Ca atare, a arătat recurenta – pârâtă, pe lângă cauzele de suspendare legală, în doctrină s-a conturat un caz de suspendare generală, în ipoteza în care creditorul este împiedicat să acționeze, cazul în speță.

Motivarea instanței de apel, a învederat recurenta – pârâtă, nu ține cont de aspectul că orice acțiune în justiție a recurentei pe această perioadă ar fi fost lipsită de finalitate și deci, de interes, fiind paralizată de interdicția de înstrăinare în cartea funciară, o veritabilă cauză de suspendare a cursului prescripției extinctive. În continuare, recurenta – pârâtă a invocat aspecte ce țin de soluționarea pe fond a cererii sale reconvenționale, apreciind că soluția primei instanțe este temeinică și legală.

Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat ca nefondat . Examinând motivele de nelegalitate invocate Înalta Curte a reținut că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art . 13-14 din Decretul nr . 167/1958 privind prescripția extinctivă, cursul prescripției extinctive este suspendat în cauzele expres și limitativ prevăzute de lege, respectiv: forța majoră; participarea la forțele armate ale României care sunt pe picior de război; reclamația administrativă în condițiile reglementate la lit . c); între creditor și ocrotit până când socotelile nu au fost date și aprobate; cât timp cel lipsit de capacitate de exercițiu nu are reprezentant legal sau cel cu capacitate de exercițiu restrânsă nu are ocrotitor legal care să-i încuviințeze actele, în raporturile dintre soți.

Interpretând per a contrario cauzele legale de întrerupere a cursului prescripției extinctive se desprinde concluzia conform căreia prescripția extinctivă presupune ca persoana împotriva căreia curge termenul de prescripție să fi avut posibilitatea să acționeze și, totuși, să nu fi acționat. Rațiunea legiuitorului este aceea că nu se poate reține culpa creditorului în cazul în care s-a aflat în imposibilitate să formuleze pretenții și deci, să pornească acțiune în justiție, suspendarea operând pentru ocrotirea interesului legitim al acesteia, în sensul împiedicării vremelnice a curgerii termenului de prescripție extinctivă.

Cauzele de suspendare a cursului prescripției extinctive, în sistemul românesc de drept, sunt cauze legale - în sensul că sunt stabilite prin lege; sunt limitative – în sensul că sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse prin aplicarea principiului analogiei în drept, și produc efecte ope legis , în sensul că instanța de judecată nu poate decât să constate intervenirea lor. O atare interpretare restrictivă este impusă de natura normelor juridice incluse în Decretul nr . 167/1958 privind prescripția extinctivă, respectiv, aceea de dispoziții imperative ce vizează ocrotirea interesului general al securității circuitului civil.

Ca atare, sistemul prevăzut de legea română exclude aplicarea principiului contra non valentum agere non currit praescriptio în alte cazuri decât cele reglementate de lege, judecătorului național nefiindu-i lăsată libertatea de apreciere a faptelor ce ar putea atrage imposibilitatea de acțiune a persoanei interesate și, deci implicit, suspendarea cursului prescripției extinctive. Din modul de redactare a textului art . 13 din Decretul nr . 167/1958 rezultă că nu există alte cauze de suspendare a cursului prescripției extinctive în afară de cele determinate de lege, iar instanțele de judecată sunt ținute de o interpretare stricto sensu a textelor de lege vizate.

Cu privire la motivele de nelegalitate invocate în prezenta cauză, Curtea a reținut că, deși recurenta – pârâtă invocă dispozițiile art . 304 pct . 8 și 9 C. proc . civ ., argumentele dezvoltate în susținerea recursului declarat se circumscriu motivului prevăzut în art . 304 pct . 9 C. proc . civ ., recurenta însăși apreciind, ca și instanțele de fond, că termenul de prescripție extinctivă privește un drept de creanță prescriptibil în termen de 3 ani și că dreptul la acțiune al pârâtei, din interpretarea clauzelor contractului de leasing, respectiv art . 5, a luat naștere la expirarea termenului de 5 ani convenit de părți, respectiv, la data de 22 ianuarie 2004. Aplicând considerentele mai sus arătate la motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte a reținut că recursul declarat este nefondat , notarea unei interdicții de înstrăinare în cartea funciară, și implicit, a unui drept de ipotecă, neîncadrându-se în cauzele expres și limitativ prevăzute de art . 13 și 14 din Decretul nr . 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Față de argumentele expuse, Înalta Curte a reținut că aspectele invocate nu pot fi considerate drept cauză generală de suspendare a cursului prescripției extinctive, întrucât legiuitorul român nu lasă loc de o atare interpretare extensivă, dată fiind natura normelor interpretate, respectiv, aceea de normă legală imperativă care exclude aplicarea principiului suveranității instanței de judecată în aprecierea faptelor ce pot constitui ipoteza legală a normei analizate. Prin urmare, Înalta Curte a respins motivele invocate relative la natura cauzei invocate - respectiv, notarea interdicției de înstrăinare în cartea funciară - drept cauză care suspendă cursul prescripției extinctive.

Totodată, nu se poate reține argumentația recurentei – pârâte în sensul că orice demers jurisdicțional pe această perioadă ar fi fost paralizat de invocarea excepției lipsei de interes, deoarece regimul juridic al unei atare notări în cartea funciară vizează, în esență, ocrotirea dreptului de garanție ce afectează bunul respectiv, drept care este prevăzut în favoarea terțului creditor, în speță, societatea bancară implicată. O atare interpretare este impusă și de caracterul non-constitutiv de drepturi al înscrierilor în cartea funciară – singurul efect fiind acela de opozabilitate față de terți a dreptului înscris și, nu în ultimul rând, de principiul relativității unor atare înscrieri.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art . 312 C. proc . civ ., Înalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat , luând act că, în baza principiului disponibilității aplicabil în procesul civil, intimata își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Cât privește motivele invocate de recurenta – pârâtă cu privire la fondul cererii reconvenționale, Înalta Curte a reținut că acestea nu pot fi analizate de instanța de recurs, dată fiind soluția instanței de apel de aplicare a excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune al pârâtei – reclamante.