ÎCCJ, decizie (scj.ro #82804)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82804) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract

de închiriere al unui bun din domeniul privat al autorității publice locale.

Acțiune în pretenții. Termenul de prescripție aplicabil

Cuprins

pe materii: Drept comercial. Prescripție extinctivă

Index

alfabetic: acțiune în pretenții

-

contract de închiriere

-

domeniu privat al autorității publice locale

-

prescripția dreptului la acțiune

Decretul

nr. 167/1958, art. 3

O.G.

nr. 92/2003, art. 131 alin. (1)

Legea nr. 50/1991

Redevența datorată în temeiul unui contract de închiriere a unui

bun ce face parte din domeniul privat al autorității publice locale, care a

fost încheiat în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991, are natura juridică

a unei chirii, neputând fi calificată drept creanță fiscală în sensul

prevederilor O.G. nr. 92/2003, întrucât nu rezultă dintr-un raport juridic

fiscal, ci din convenția părților reglementată de norme de drept privat.

Termenul de prescripție aplicabil

acțiunii având ca obiect o astfel de redevență este cel general prevăzut de

art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar nu cel special prevăzut de art. 131 din

O.G. nr. 92/2003.

Secția

a II-a civilă,

Decizia nr. 1052 din 13 martie 2013

Notă

:

* În același sens sunt și deciziile nr. 390 din 1 februarie 2012, nr. 473 din

17 februarie 2009, nr. 2335 din 8 octombrie 2009 și nr. 1725 din 21 mai 2008.

**

Decretul

nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr.

71/2011 la data de 1 octombrie 2011

Prin cererea înregistrată la data de 22

februarie 2011 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. xx04/30/2011,

reclamantul Municipiul Lugoj a

solicitat obligarea pârâtei SC T. SRL la plata sumei de 143.388 lei,

reprezentând taxe de concesiune aferente intervalului 23.01.2008-31.07.2008,

reclamantul pretinzând că decizia de revocare a HCL 307/2007 (și prin urmare de

reziliere a contractului nr. 4259/2008 la data de 31.07.2008) s-a luat în

consecința acestei neplăți a taxelor mai mult de 90 de zile, astfel cum prevede

art. 7 din contract.

Prin sentința comercială nr. 1395/PI din

20 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș

s-a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune și, pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea

formulată de reclamantul

Municipiul Lugoj, ca prescrisă. A fost obligat reclamantul

la plata către pârâta SC T. SRL a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Reținând că taxa

pretinsă de reclamant se datorează în temeiul unui contract de închiriere a

unui bun ce face parte din domeniul privat al municipiului și, în consecință,

sunt aplicabile dispozițiile de drept comun cuprinse la art. 1 alin. (1) și (2)

din Decretul nr. 167/1958, Tribunalul Timiș a constatat că termenul de

prescripție s-a împlinit la data de 10.02.2011, în condițiile în care

contractul a fost încheiat la data de 31.01.2008.

Astfel, dat fiind faptul că acțiunea formulată de reclamant

pentru recuperarea acestei creanțe a fost înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 22.02.2011 și cum în cauză nu există cauze de suspendare sau

întrerupere a termenului de prescripție, s-a constatat că dreptul la acțiune

este prescris întrucât acesta s-a sfârșit la data de 11.02.2011.

Prin decizia civilă nr. 96/A din 19 aprilie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă,

s-a

respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul

Municipiul

Lugoj prin primar

împotriva sentinței comerciale nr. 1395/PI din 20 septembrie 2011 a Tribunalului Timiș și s-a luat act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei decizii, stabilind preliminar natura

creanței afirmată de reclamant, instanța de apel a arătat că, contractul nr.

4259/23.01.2008 a intervenit în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991, lege

ce permite „concesionarea” terenurilor aflate în domeniul privat al unității

administrativ-teritoriale în condițiile art. 13–23, în scopul realizării de

construcții de către titularul dreptului de concesiune (art. 13 alin. (1) din

Legea nr. 50/1991).

Veniturile realizate din această activitate economică a unității

administrativ-teritoriale nu au natura juridică a taxelor și impozitelor,

respectiv a veniturilor fiscale, în sens restrâns; ca atare, s-a reținut că în

speță se aplică termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul

nr.167/1958, și nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. 1 și 2 C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003), cât timp acesta se referă la obligații care revin

contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale,

conform art. 22 din același act normativ.

Reținând că dreptul la acțiune nu se naște la data emiterii

facturii fiscale nr. 5315 din 10.02.2008, ci la data scadenței obligației

concesionarului, s-a observat că, potrivit art. 5 din contract, plata taxei de

concesiune se face anticipat, până la data de 31 ianuarie, iar potrivit art. 6

din contract, plata taxei se face anticipat până în data de 10 a lunii următoare încheierii contractului. Contractul fiind încheiat în luna ianuarie 2008, urma

ca obligația de plată a taxei să devină scadentă la 10 februarie 2008, acesta

fiind momentul la care s-a născut dreptul la acțiune al locatorului cu privire

la plata taxei, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță. Momentul la

care s-a dispus rezoluțiunea contractului nu are relevanță sub aspectul

exigibilității obligațiilor contractuale, ci asupra obligațiilor care se nasc

în patrimoniile părților în consecința rezoluțiunii.

Cât privește suspendarea cursului prescripției pe perioada

concilierii directe, instanța de apel a constatat că o astfel de susținere a

reclamantului este lipsită de suport legal, acest caz de suspendare nefiind

prevăzut de art. 13 din Decretul nr. 167/1958. Într-adevăr, potrivit art. 2532

pct. 7 din Noul Cod Civil, prescripția se suspendă „în cazul în care cel

îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să

folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă,

încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu

trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de

la declanșarea procedurii”, iar potrivit art. 720

1

alin. (1

1

)

C.proc.civ., „termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru dreptul

litigios supus medierii sau concilierii se suspendă pe durata acestei

proceduri, dar nu mai mult de 3 luni de la începerea ei”, însă actualul text ce

recunoaște suspendarea cursului prescripției pe durata concilierii directe  nu

are corespondent în legea veche.

Legea veche (Decretul nr. 167/1958) este

cea care guvernează raportul contractual, întrucât legea nouă a intrat în

vigoare la 1 noiembrie 2011, nu doar după ce prescripția a început să curgă, ci

chiar după împlinirea termenului de prescripție. Or, potrivit legii vechi,

cursul prescripției se suspendă „până la rezolvarea reclamației administrative

făcută de cel îndreptățit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul

unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poștă și

telecomunicații, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni

socotit de la înregistrarea reclamației.” (art. 13 lit. c) din Decretul nr.

167/1958, text de lege invocat de altfel de însuși apelantul). În speță

nepunându-se problema unei „reclamații administrative” în sensul art. 13 lit.

c) din Decretul nr. 167/1958, urmează a fi înlăturată această apărare a

reclamantului.

În finalul considerentelor s-a arătat că

nu poate fi reținută nicio recunoaștere a pârâtei ce ar justifica întreruperea

prescripției conform art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Faptul

că, solicitând rezoluțiunea contractului într-un alt litigiu, locatarul a

formulat și un petit cu privire la „exonerarea de la plata reprezentând prețul

concesiunii” nu are semnificația unei recunoașteri a obligației de plată, ci

tocmai de o contestare a acestei obligații, reclamantul făcând o confuzie între

aducerea la cunoștința debitorului a pretențiilor afirmate și acceptarea

legitimității acestor pretenții.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul

Municipiul

Lugoj prin Primar, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

O primă critică se referă la faptul că instanța de apel a

considerat că prevederile concilierii obligatorii, ce se regăsește la art. 720

1

C. proc. civ., nu reprezintă un motiv de suspendare, deoarece a fost introdusă abia

prin noul Cod Civil, fără a observa că prezenta cauză este una comercială,

fiind obligatorie respectarea dispozițiilor articolului anterior evocat.

Astfel, atâta timp cât procedura reglementată de amintitul articol a fost

respectată, fiind efectuată concilierea directă, cauza a fost înregistrată și

judecată pe rolul secțiilor comerciale ale instanțelor, nu se justifică

înlăturarea dispozițiilor unui text de lege, doar fiindcă la momentul respectiv

nu era expres prevăzută suspendarea termenului pe perioada concilierii.

În susținerea acestui argument, recurentul invocă faptul că în

practică și în literatura de specialitate, s-a admis aplicabilitatea prin

analogie a prevederilor articolului  13  lit.c din  Decretul  167/1958 privind

"reclamația administrativă" și s-a arătat că "și în perioada de

desfășurare a concilierii, în ipoteza în care această procedură este considerată

obligatorie, în aceeași rațiune a legii, ne aflăm în prezența unei

imposibilități judiciare pentru titularul dreptului de a-și promova acțiunea pe

durata ce rezultă din cuprinsul art. 720

1

C.proc.civ., dar nu mai mult de trei luni de la înregistrarea convocării concilierii". Suspendarea

operează începând cu data expedierii convocării la conciliere și încetează la

data realizării concilierii directe, fie la data împlinirii unui termen de 30

de zile socotit de la data primirii convocării, dacă partea adversă nu a dat curs

acesteia.

O altă critică se referă la faptul că taxa

de concesiune are natura juridică a veniturilor fiscale, sens în care

recurentul invocă dispozițiile art. 23 din Decretul 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă, modificat și completat, potrivit cărora „Impozitele și

taxele datorate statului, contribuția pentru asigurări sociale, precum și

primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor prin efectul legii, rămân

supuse dispozițiilor privitoare la prescripție din legile speciale".

Susține că fiind vorba de o creanță ce

reprezintă un venit la bugetul local, rezultată dintr-un raport juridic

contractual, ce se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă

la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare

silită potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, termenul de

prescripție este cel de 5 ani, prevăzut de această lege specială.

În susținerea acestei afirmații, recurentul invocă prevederile

Codului de procedură fiscală, act normativ, care la art. 1 stipulează faptul

că, acest „cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile

juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate

bugetelor locale...", „precum și pentru administrarea creanțelor provenind

din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale

bugetului...", iar la art. 2 apare reglementarea expresă prin care se

relevă faptul că, codul de procedură fiscală „constituie procedura de drept

comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume

datorate bugetului general consolidat".

Se mai arată că legiuitorul, prin

formularea art. 138 din același act normativ, reglementează fără echivoc faptul

că, „în cazul în care debitorul nu își plătește de bunăvoie obligațiile fiscale

datorate, organele fiscale competente pentru stingerea acestora, procedează la

acțiuni de executare silită, potrivit prezentului cod, ...", că „organele

fiscale care administrează creanțele fiscale sunt abilitate să ducă la

îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura executării

silite''. Privitor la sfera competenței acestor organe de executare, există

reglementarea de la alin. (3) al aceluiași articol, unde se prevede expres

faptul că, „creanțele bugetare care se încasează, se administrează, se

contabilizează și se utilizează de instituțiile publice, provenite din venituri

proprii și cele rezultate din raporturi juridice contractuale, se execută prin

organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile

asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită, potrivit

prevederilor prezentului cod".

Un alt

argument invocat de recurent în susținerea faptului că executarea sumelor ce

provin din executarea unor contracte se face potrivit reglementărilor speciale

prevăzute de Codul de procedură fiscală, este și noua reglementare de la art.

141, alin. 1

2

C. proc. fisc. care prevede că „executarea silită a

creanțelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează

în baza hotărârii judecătorești" rezultând în mod clar că doar în urma

unei hotărâri pronunțate în prezentul dosar instituția are posibilitatea de

a-și valorifica dreptul solicitat.

În

acest context, recurentul-reclamant apreciază că în speță se aplică termenul

special de prescripție de 5 ani.

De asemenea, recurentul consideră că sunt incidente și

prevederile art. 133 lit. b), teza finală din Codul de procedură fiscală,

respectiv termenul de prescripție se întrerupe prin recunoașterea în orice mod

a datoriei, situație în care se află ca urmare a faptului că pârâta a promovat

o acțiune prin care a solicitat la petitul doi „să repuneți părțile în situația

anterioară, în sensul exonerării noastre de la plata sumei reprezentând prețul

concesiunii pentru primul an de concesiune...", rezultând astfel că recunoaște

debitul.

Apreciază recurentul-reclamant că dreptul de a promova prezentul

demers judiciar s-a născut la data rezilierii contractului - 31.07.2008 când a

fost adoptată HCLML nr. 54/2008 - și nu de la data emiterii facturii fiscale,

astfel că acțiunea promovată de la data de 22.02.2011 se află înăuntrul

termenului general de prescripție de 3 ani, raportat la faptul că acest termen

se împlinea la data de 31.07.2011, și nu la data de 22.02.2011.

Cu

privire la fondul cauzei, recurentul arată că între părți a fost încheiat

contractul de concesiune nr. 4595/2008, prin care s-a stipulat că se transmite

în concesiune pe o perioadă de 49 ani, o suprafață de 10000 m.p., situat în Lugoj, str. T., înscris în CF 684 ned Lugoj, cu obligația plății taxei de concesiune.

Susține că pe parcursul desfășurării contractului, a constatat

faptul că intimata niciodată nu și-a respectat obligațiile contractuale

stabilite prin caietul de sarcini al licitației, respectiv obligativitatea de a

efectua operațiunile de dezmembrare pentru ca ulterior să procedeze la

investițiile la care de asemenea s-a obligat și prin urmare, cele reținute de

către instanța de fond nu corespund realității,.

Precizează că pe rolul instanțelor de judecată s-au mai aflat

trei dosare având același obiect, dosare în care de asemenea s-a discutat

aceeași problemă, invocând cu titlu de practică judiciară decizia civilă nr.

3812/2011, pronunțată în dosar nr. xx35/1/2011 de Înalta Curte.

Arată că a concesionat suprafața de teren ce face obiectul

contractului ce face obiectul cauzei, în vederea realizării de spații de

producție, intenție materializată prin scoaterea la licitație a mai multor

loturi. Față de suprafața mare de concesionat și parcelele ce urmau să fie

scoase la licitație, s-a redactat caietul de sarcini în vederea clarificării

modului de concesionare și ulterior prin contractul de concesiune s-a stabilit

în mod clar și fără echivoc, că operațiunile topografice de dezmembrare vor fi

făcute ulterior hotărârii de concesiune, de către câștigătorul licitației, iar

costurile vor fi suportate tot de către acesta.

Prin urmare, potrivit înțelegerii dintre părți consimțite încă

de la participarea la licitație și ulterior, la semnarea contractului, intimata

a avut cunoștință de faptul că pentru a putea intra în posesia terenului, avea

obligația dezmembrării acestuia.

În aceste condiții, intimata a semnat contractul prin care s-a

obligat să realizeze toate operațiunile topografice pentru dezmembrarea

terenului, trebuind să respecte cele asumate (art. 969 C.civ.)

Prin urmare, intimata a acceptat să participe la licitație, prin

cumpărarea caietului de sarcini și depunerea unei oferte financiare, iar după

desemnarea sa ca și câștigătoare, a semnat contractul de concesiune,

obligându-se în acest sens la toate operațiunile de dezmembrare a terenului.

Faptul că după un an, a solicitat rezilierea contractului pe

motiv că terenul nu poate fi individualizat conform regulilor de publicitate

imobiliară și că nu i-a fost predat obiectul concesiunii, fiind astfel în

imposibilitate de a-și respecta obligația investiției, nu poate constitui o

modalitate de absolvire de la executarea obligației, întrucât avea cunoștință

de obligativitatea dezmembrării terenului, pentru a putea intra în folosința

acestuia.

Prin urmare, recurentul apreciază că atâta timp cât intimata nu

a respectat obligativitatea dezmembrării pentru a intra în posesia terenului

(aceasta îndeplinind operațiunile topografice după ce a devenit proprietară),

nu poate fi absolvită de la plata redevenței la care singură s-a obligat o dată

cu depunerea ofertei financiare.

Solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei și

trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță și, în subsidiar

modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a

temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat,

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Soluția de respingere, ca prescrisă, a

acțiunii reclamantului, pentru pretențiile aferente perioadei 23 ianuarie 2008

– 31 iulie 2008, în considerarea prevederilor legale cu caracter imperativ care

reglementează prescripția extinctivă, ridică, în speță, două probleme

distincte: prima - privind calificarea creanței pretinse de reclamant, iar cea

de-a doua - privind data la care începe să curgă termenul de prescripție și

incidența unor cauze de întrerupere a acestui termen.

În ceea ce privește calificarea

creanței, recurentul susține că aceasta are natura juridică a unei creanțe

fiscale și este supusă, prin urmare, termenului special de prescripție, de 5

ani, instituit de prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 din Codul

de procedură fiscală.

Curtea de apel, în deplin acord cu cele

statuate de către prima instanță, a exclus caracterul fiscal al creanței

reclamantului și a confirmat termenul de prescripție de drept comun, care este

cel de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune, conform art. 3 din Decretul

nr. 167/1958.

Redevența pe care recurentul o pretinde are natura juridică a

unei „chirii” care s-a născut în urma unei licitații, concretizate și

finalizate printr-un contract, o convenție. Nu este o taxă stabilită de

autoritatea publică, în ceea ce privește cuantumul ei, așa cum este stabilit de

către codul fiscal cuantumul (procentul) taxelor de natură fiscală. Mai mult

decât atât, codul fiscal nu prevede ca acest tip de redevență ca fiind o

creanță fiscală.

Prin încheierea contractului, autoritatea locală nu a intrat

într-un raport de drept fiscal cu societatea pârâtă. Actul încheiat nu este

deci unul unilateral, ci bilateral, sinalagmatic, de vreme ce sunt stabilite

drepturi și obligații reciproce, taxa de concesiune precum și celelalte

obligații care nu pot fi considerate impozite sau taxe, în speță nefiind vorba

de o creanță fiscală ci, de sume rezultând din contractul încheiat cu pârâta,

obligație contractuală supusă normelor de drept privat.

În cazul creanțelor fiscale, obligația concretă de plată se

naște dintr-un act care se numește generic titlu de creanță, ori în speță

obligația de plată s-a născut din contract.

Titlul de creanță fiscală este un act de impunere și are natura

juridică a unui act unilateral de drept financiar public, ori în cauza de față

actul nu este nicidecum unilateral, ci este o convenție. De altfel chiar codul

de procedură fiscală definește în mod clar atât titlul de creanță cât și

creanța fiscală, iar creanța ce face obiectul prezentei cauze nu este o creanță

fiscală.

În conformitate cu dispozițiile

Codului de procedură fiscală, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală

corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere care le

generează.

O creanță fiscală își are ca izvor un titlu de creanță emis de

organele competente iar colectarea creanțelor fiscale (procedură care se face

doar în baza unui titlu de creanță, care stabilește și individualizează creanța

fiscală) se realizează direct prin executare silită, în cazul în care debitorul

nu-și execută de bunăvoie obligația fiscală, fără intervenția instanțelor de

judecată, situație în care noi nu ne regăsim. De altfel, în situația în care

s-ar admite că  aceasta creanță ar fi o creanță fiscală, ar fi trebuit în mod

obligatoriu să existe un titlu de creanță, așa cum s-a arătat și cum o

stabilește și codul de procedură fiscală în cuprinsul art. 110 al.2, dar în

situația de față nu există un astfel de act administrativ-fiscal.

Or, în timp ce dreptul la taxa

de concesiune își află izvorul în contractul de închiriere încheiat de părți

privind un bun ce face parte din domeniul public al municipiului și este

guvernat de norme de drept privat, creanța fiscală își are izvorul în raporturi

juridice fiscale, guvernate de normele dreptului public, fiind irelevantă, sub

aspectul analizat, împrejurarea că sumele încasate se fac venituri la bugetul

statului, întrucât prevederile art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, privind

Codul de procedură fiscală (care instituie termenul special de prescripție de 5

ani), se referă în mod expres la creanțe fiscale, nicidecum la creanțe

bugetare.

Ori, potrivit art. 21 alin. (1)

din același act normativ, „Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale

care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.”

Este adevărat că prevederile

Codului de procedură fiscală se aplică, potrivit art. 1 alin. 2 din O.G. nr.

92/2003 și „pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru

administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce

constituie venituri ale bugetului general consolidat”, însă dispoziția de la

art. 131 este una de excepție, așa încât este de strictă interpretare și că,

trebuie observat că acest termen special de prescripție se referă la executarea

unor atare creanțe, în timp ce în speță se ridică problema determinării

creanțelor la care este îndreptățit reclamantul. De altfel, nu se pot extrage

doar anumite dispoziții care reglementează regimul creanțelor fiscale

(respectiv prevederea favorabilă a unui termen special de prescripție), cu

excluderea totală a celorlalte prevederi ce conturează acest regim

(nerecurgerea la procedura contencioasă, emiterea directă a titlului

executoriu, procedura de executare specifică, etc.)

Pentru toate aceste considerente, curtea

a apreciat că prescripția dreptului la acțiune pentru recuperarea taxei de

concesiune se supune prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care

stabilesc că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin

prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Sub aspectul

momentului de început al termenului de prescripție, în mod corect s-a reținut

că dreptul la acțiune se naște la data scadenței obligației concesionarului,

care potrivit prevederilor contractuale era la data de 10 februarie 2008.

Astfel, susținerea recurentului – reclamant potrivit căreia data rezilierii

contractului este momentul de la care a început să curgă termenul de

prescripție, nu poate fi reținută întrucât aceasta nu are relevanță sub

aspectul exigibilității obligațiilor contractuale.

În cauză nu

sunt incidente nici reglementările normative referitoare la întreruperea

termenului de prescripție, întrucât solicitarea pârâtei dintr-un alt demers

judiciar având ca obiect rezoluțiunea contractului în sensul repunerii părților

în situația anterioară și, pe cale de consecință exonerării acesteia de la

plata reprezentând prețul concesiunii, nu poate fi interpretată ca o

recunoaștere a pretențiilor reclamantului, ci dimpotrivă, pârâta a contestat

obligația de plată.

În atare situație, nu sunt

incidente în speță dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, așa

încât în mod legal instanța de apel a confirmat soluția prin care prima

instanță a respins pretențiile reclamantului, pentru perioada 23 ianuarie 2008

– 31 iulie 2008, ca prescrise.

Nu poate fi reținută nici

susținerea recurentului conform căreia, pe perioada concilierii directe se

suspendă cursul prescripției, întrucât fiind vorba de un litigiu comercial sunt

aplicabile dispozițiile art. 720

1

C. proc. civ. și sunt aplicabile,

prin analogie,rezultând din rațiunea legii, prevederile art. 13 lit. c) din

Decretul nr. 167/1958 privind "reclamația administrativă".

Cu referire la efectele procedurii concilierii asupra cursului

prescripției, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a

apreciat că procedura concilierii directe nu determină, pe durata îndeplinirii

sale, suspendarea cursului prescripției dreptului la acțiune, litigiul fiind

guvernat de dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă și ale Decretului

nr. 167/1958.

Dispozițiile cuprinse în Decretul nr. 167/1958, aplicabile în

speță raportului contractual, inclusiv art. 13 lit. c) din același act normativ

privind „reclamația administrativă", sunt norme imperative de ordine

publică destinate ocrotirii unui interes general „adică înlăturarea incertitudinii

în raporturile juridice civile și asigurarea stabilității lor.”

În acest sens, art. 1 alin. 3 din același act normativ statuează

că „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este

nulă", iar art. 18 prevede că "instanța judecătorească și organul

arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune

sau la executare silită este prescris". Excepția de prescripție face parte

din categoria excepțiilor absolute peremptorii, adică acele excepții prin care

se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată, care privesc încălcarea

unor norme imperative și pot fi invocate de oricare dintre părți, de procuror

sau de instanță, din oficiu și direct în apel sau recurs.

Cauzele de suspendare a cursului prescripției au două caractere

esențiale: sunt legale și limitative. Aceasta înseamnă, pe de-o parte, că

suspendarea prescripției operează numai în cazurile prevăzute expres de lege

și, pe de altă parte, că prevederile cuprinse în art. 13 și art. 14 din

Decretul nr.167/1958, republicat, sunt de strictă interpretare și aplicare,

nefiind susceptibile de extindere prin analogie asupra altor situații.

În situația concilierii prealabile reglementate de art. 720

1

C. proc. civ. este vorba despre raporturi de drept privat (comerciale), ce se

caracterizează prin poziția de egalitate juridică a părților, prin faptul ca

ambele subiecte sunt persoane fizice sau persoane juridice, iar lipsa de

diligență a creditorului nu poate justifica extinderea prin analogie a

prevederilor legale imperative, de ordine publică și limitative. Creditorul nu

poate invoca propria sa turpitudine în contracararea efectului prescripției

extinctive, ci trebuie să ia toate măsurile pentru a convoca partea adversă în

asemenea condiții încât să fie respectate deopotrivă termenele cuprinse în

alin. 3 si 5 ale art. 720

1

C. proc. civ. și termenul de prescripție.

Așa fiind, constatând că

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidența în speță, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., a respins recursul declarat în cauză ca nefondat.