ÎCCJ, decizie (scj.ro #82804)

Contract de închiriere al unui bun din domeniul privat al autorității publice locale. Acțiune în pretenții. Termenul de prescripție aplicabil Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripție extinctivă Index alfabetic: acțiune în pretenții - contract de închiriere - domeniu privat al autorității publice locale - prescripția dreptului la acțiune Decretul nr. 167/1958, art. 3 O.G. nr. 92/2003, art. 131 alin. (1) Legea nr. 50/1991 Redevența datorată în temeiul unui contract de închiriere a unui bun ce face parte din domeniul privat al autorității publice locale, care a fost încheiat în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991, are natura juridică a unei chirii, neputând fi calificată drept creanță fiscală în sensul prevederilor O.G.

nr. 92/2003, întrucât nu rezultă dintr-un raport juridic fiscal, ci din convenția părților reglementată de norme de drept privat. Termenul de prescripție aplicabil acțiunii având ca obiect o astfel de redevență este cel general prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, iar nu cel special prevăzut de art. 131 din O.G. nr. 92/2003.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1052 din 13 martie 2013 Notă : * În același sens sunt și deciziile nr. 390 din 1 februarie 2012, nr. 473 din 17 februarie 2009, nr. 2335 din 8 octombrie 2009 și nr. 1725 din 21 mai 2008. ** Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011 Prin cererea înregistrată la data de 22 februarie 2011 pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. xx04/30/2011, reclamantul Municipiul Lugoj a solicitat obligarea pârâtei SC T. SRL la plata sumei de 143.388 lei, reprezentând taxe de concesiune aferente intervalului 23.01.2008-31.07.2008, reclamantul pretinzând că decizia de revocare a HCL 307/2007 (și prin urmare de reziliere a contractului nr. 4259/2008 la data de 31.07.2008) s-a luat în consecința acestei neplăți a taxelor mai mult de 90 de zile, astfel cum prevede art. 7 din contract.

Prin sentința comercială nr. 1395/PI din 20 septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Timiș s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, pe cale de consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Lugoj, ca prescrisă. A fost obligat reclamantul la plata către pârâta SC T. SRL a sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Reținând că taxa pretinsă de reclamant se datorează în temeiul unui contract de închiriere a unui bun ce face parte din domeniul privat al municipiului și, în consecință, sunt aplicabile dispozițiile de drept comun cuprinse la art. 1 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, Tribunalul Timiș a constatat că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 10.02.2011, în condițiile în care contractul a fost încheiat la data de 31.01.2008.

Astfel, dat fiind faptul că acțiunea formulată de reclamant pentru recuperarea acestei creanțe a fost înregistrată la Tribunalul Timiș la data de 22.02.2011 și cum în cauză nu există cauze de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție, s-a constatat că dreptul la acțiune este prescris întrucât acesta s-a sfârșit la data de 11.02.2011. Prin decizia civilă nr. 96/A din 19 aprilie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, Secția a II-a civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Municipiul Lugoj prin primar împotriva sentinței comerciale nr. 1395/PI din 20 septembrie 2011 a Tribunalului Timiș și s-a luat act că intimata nu a solicitat cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei decizii, stabilind preliminar natura creanței afirmată de reclamant, instanța de apel a arătat că, contractul nr. 4259/23.01.2008 a intervenit în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991, lege ce permite „concesionarea” terenurilor aflate în domeniul privat al unității administrativ-teritoriale în condițiile art. 13–23, în scopul realizării de construcții de către titularul dreptului de concesiune (art. 13 alin. (1) din Legea nr. 50/1991). Veniturile realizate din această activitate economică a unității administrativ-teritoriale nu au natura juridică a taxelor și impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, în sens restrâns; ca atare, s-a reținut că în speță se aplică termenul general de prescripție prevăzut de art. 3 din Decretul nr.167/1958, și nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. 1 și 2 C. proc.

fisc. (O.G. nr. 92/2003), cât timp acesta se referă la obligații care revin contribuabililor, persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale, conform art. 22 din același act normativ. Reținând că dreptul la acțiune nu se naște la data emiterii facturii fiscale nr. 5315 din 10.02.2008, ci la data scadenței obligației concesionarului, s-a observat că, potrivit art. 5 din contract, plata taxei de concesiune se face anticipat, până la data de 31 ianuarie, iar potrivit art. 6 din contract, plata taxei se face anticipat până în data de 10 a lunii următoare încheierii contractului. Contractul fiind încheiat în luna ianuarie 2008, urma ca obligația de plată a taxei să devină scadentă la 10 februarie 2008, acesta fiind momentul la care s-a născut dreptul la acțiune al locatorului cu privire la plata taxei, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță.

Momentul la care s-a dispus rezoluțiunea contractului nu are relevanță sub aspectul exigibilității obligațiilor contractuale, ci asupra obligațiilor care se nasc în patrimoniile părților în consecința rezoluțiunii. Cât privește suspendarea cursului prescripției pe perioada concilierii directe, instanța de apel a constatat că o astfel de susținere a reclamantului este lipsită de suport legal, acest caz de suspendare nefiind prevăzut de art. 13 din Decretul nr. 167/1958.

Într-adevăr, potrivit art. 2532 pct. 7 din Noul Cod Civil, prescripția se suspendă „în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii”, iar potrivit art. 720 1 alin. (1 1 ) C.proc.civ., „termenul de prescripție a dreptului la acțiune pentru dreptul litigios supus medierii sau concilierii se suspendă pe durata acestei proceduri, dar nu mai mult de 3 luni de la începerea ei”, însă actualul text ce recunoaște suspendarea cursului prescripției pe durata concilierii directe nu are corespondent în legea veche.

Legea veche (Decretul nr. 167/1958) este cea care guvernează raportul contractual, întrucât legea nouă a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2011, nu doar după ce prescripția a început să curgă, ci chiar după împlinirea termenului de prescripție. Or, potrivit legii vechi, cursul prescripției se suspendă „până la rezolvarea reclamației administrative făcută de cel îndreptățit, cu privire la despăgubiri sau restituiri, în temeiul unui contract de transport sau de prestare a serviciilor de poștă și telecomunicații, însă cel mai târziu până la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamației.” (art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, text de lege invocat de altfel de însuși apelantul).

În speță nepunându-se problema unei „reclamații administrative” în sensul art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, urmează a fi înlăturată această apărare a reclamantului. În finalul considerentelor s-a arătat că nu poate fi reținută nicio recunoaștere a pârâtei ce ar justifica întreruperea prescripției conform art. 16 alin. 1 lit. a) din Decretul nr. 167/1958. Faptul că, solicitând rezoluțiunea contractului într-un alt litigiu, locatarul a formulat și un petit cu privire la „exonerarea de la plata reprezentând prețul concesiunii” nu are semnificația unei recunoașteri a obligației de plată, ci tocmai de o contestare a acestei obligații, reclamantul făcând o confuzie între aducerea la cunoștința debitorului a pretențiilor afirmate și acceptarea legitimității acestor pretenții.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul Municipiul Lugoj prin Primar, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. O primă critică se referă la faptul că instanța de apel a considerat că prevederile concilierii obligatorii, ce se regăsește la art. 720 1 C. proc. civ., nu reprezintă un motiv de suspendare, deoarece a fost introdusă abia prin noul Cod Civil, fără a observa că prezenta cauză este una comercială, fiind obligatorie respectarea dispozițiilor articolului anterior evocat. Astfel, atâta timp cât procedura reglementată de amintitul articol a fost respectată, fiind efectuată concilierea directă, cauza a fost înregistrată și judecată pe rolul secțiilor comerciale ale instanțelor, nu se justifică înlăturarea dispozițiilor unui text de lege, doar fiindcă la momentul respectiv nu era expres prevăzută suspendarea termenului pe perioada concilierii.

În susținerea acestui argument, recurentul invocă faptul că în practică și în literatura de specialitate, s-a admis aplicabilitatea prin analogie a prevederilor articolului 13 lit.c din Decretul 167/1958 privind "reclamația administrativă" și s-a arătat că "și în perioada de desfășurare a concilierii, în ipoteza în care această procedură este considerată obligatorie, în aceeași rațiune a legii, ne aflăm în prezența unei imposibilități judiciare pentru titularul dreptului de a-și promova acțiunea pe durata ce rezultă din cuprinsul art. 720 1 C.proc.civ., dar nu mai mult de trei luni de la înregistrarea convocării concilierii". Suspendarea operează începând cu data expedierii convocării la conciliere și încetează la data realizării concilierii directe, fie la data împlinirii unui termen de 30 de zile socotit de la data primirii convocării, dacă partea adversă nu a dat curs acesteia.

O altă critică se referă la faptul că taxa de concesiune are natura juridică a veniturilor fiscale, sens în care recurentul invocă dispozițiile art. 23 din Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, modificat și completat, potrivit cărora „Impozitele și taxele datorate statului, contribuția pentru asigurări sociale, precum și primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor prin efectul legii, rămân supuse dispozițiilor privitoare la prescripție din legile speciale". Susține că fiind vorba de o creanță ce reprezintă un venit la bugetul local, rezultată dintr-un raport juridic contractual, ce se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală, termenul de prescripție este cel de 5 ani, prevăzut de această lege specială.

În susținerea acestei afirmații, recurentul invocă prevederile Codului de procedură fiscală, act normativ, care la art. 1 stipulează faptul că, acest „cod reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea impozitelor și taxelor datorate bugetelor locale...", „precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului...", iar la art. 2 apare reglementarea expresă prin care se relevă faptul că, codul de procedură fiscală „constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat". Se mai arată că legiuitorul, prin formularea art. 138 din același act normativ, reglementează fără echivoc faptul că, „în cazul în care debitorul nu își plătește de bunăvoie obligațiile fiscale datorate, organele fiscale competente pentru stingerea acestora, procedează la acțiuni de executare silită, potrivit prezentului cod, ...", că „organele fiscale care administrează creanțele fiscale sunt abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura executării silite''.

Privitor la sfera competenței acestor organe de executare, există reglementarea de la alin. (3) al aceluiași articol, unde se prevede expres faptul că, „creanțele bugetare care se încasează, se administrează, se contabilizează și se utilizează de instituțiile publice, provenite din venituri proprii și cele rezultate din raporturi juridice contractuale, se execută prin organe proprii, acestea fiind abilitate să ducă la îndeplinire măsurile asigurătorii și să efectueze procedura de executare silită, potrivit prevederilor prezentului cod". Un alt argument invocat de recurent în susținerea faptului că executarea sumelor ce provin din executarea unor contracte se face potrivit reglementărilor speciale prevăzute de Codul de procedură fiscală, este și noua reglementare de la art. 141, alin. 1 2 C. proc.

fisc. care prevede că „executarea silită a creanțelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale se efectuează în baza hotărârii judecătorești" rezultând în mod clar că doar în urma unei hotărâri pronunțate în prezentul dosar instituția are posibilitatea de a-și valorifica dreptul solicitat. În acest context, recurentul-reclamant apreciază că în speță se aplică termenul special de prescripție de 5 ani. De asemenea, recurentul consideră că sunt incidente și prevederile art. 133 lit. b), teza finală din Codul de procedură fiscală, respectiv termenul de prescripție se întrerupe prin recunoașterea în orice mod a datoriei, situație în care se află ca urmare a faptului că pârâta a promovat o acțiune prin care a solicitat la petitul doi „să repuneți părțile în situația anterioară, în sensul exonerării noastre de la plata sumei reprezentând prețul concesiunii pentru primul an de concesiune...", rezultând astfel că recunoaște debitul.

Apreciază recurentul-reclamant că dreptul de a promova prezentul demers judiciar s-a născut la data rezilierii contractului - 31.07.2008 când a fost adoptată HCLML nr. 54/2008 - și nu de la data emiterii facturii fiscale, astfel că acțiunea promovată de la data de 22.02.2011 se află înăuntrul termenului general de prescripție de 3 ani, raportat la faptul că acest termen se împlinea la data de 31.07.2011, și nu la data de 22.02.2011. Cu privire la fondul cauzei, recurentul arată că între părți a fost încheiat contractul de concesiune nr. 4595/2008, prin care s-a stipulat că se transmite în concesiune pe o perioadă de 49 ani, o suprafață de 10000 m.p., situat în Lugoj, str. T., înscris în CF 684 ned Lugoj, cu obligația plății taxei de concesiune.

Susține că pe parcursul desfășurării contractului, a constatat faptul că intimata niciodată nu și-a respectat obligațiile contractuale stabilite prin caietul de sarcini al licitației, respectiv obligativitatea de a efectua operațiunile de dezmembrare pentru ca ulterior să procedeze la investițiile la care de asemenea s-a obligat și prin urmare, cele reținute de către instanța de fond nu corespund realității,. Precizează că pe rolul instanțelor de judecată s-au mai aflat trei dosare având același obiect, dosare în care de asemenea s-a discutat aceeași problemă, invocând cu titlu de practică judiciară decizia civilă nr. 3812/2011, pronunțată în dosar nr. xx35/1/2011 de Înalta Curte. Arată că a concesionat suprafața de teren ce face obiectul contractului ce face obiectul cauzei, în vederea realizării de spații de producție, intenție materializată prin scoaterea la licitație a mai multor loturi.

Față de suprafața mare de concesionat și parcelele ce urmau să fie scoase la licitație, s-a redactat caietul de sarcini în vederea clarificării modului de concesionare și ulterior prin contractul de concesiune s-a stabilit în mod clar și fără echivoc, că operațiunile topografice de dezmembrare vor fi făcute ulterior hotărârii de concesiune, de către câștigătorul licitației, iar costurile vor fi suportate tot de către acesta. Prin urmare, potrivit înțelegerii dintre părți consimțite încă de la participarea la licitație și ulterior, la semnarea contractului, intimata a avut cunoștință de faptul că pentru a putea intra în posesia terenului, avea obligația dezmembrării acestuia.

În aceste condiții, intimata a semnat contractul prin care s-a obligat să realizeze toate operațiunile topografice pentru dezmembrarea terenului, trebuind să respecte cele asumate (art. 969 C.civ.) Prin urmare, intimata a acceptat să participe la licitație, prin cumpărarea caietului de sarcini și depunerea unei oferte financiare, iar după desemnarea sa ca și câștigătoare, a semnat contractul de concesiune, obligându-se în acest sens la toate operațiunile de dezmembrare a terenului. Faptul că după un an, a solicitat rezilierea contractului pe motiv că terenul nu poate fi individualizat conform regulilor de publicitate imobiliară și că nu i-a fost predat obiectul concesiunii, fiind astfel în imposibilitate de a-și respecta obligația investiției, nu poate constitui o modalitate de absolvire de la executarea obligației, întrucât avea cunoștință de obligativitatea dezmembrării terenului, pentru a putea intra în folosința acestuia.

Prin urmare, recurentul apreciază că atâta timp cât intimata nu a respectat obligativitatea dezmembrării pentru a intra în posesia terenului (aceasta îndeplinind operațiunile topografice după ce a devenit proprietară), nu poate fi absolvită de la plata redevenței la care singură s-a obligat o dată cu depunerea ofertei financiare. Solicită admiterea recursului, în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță și, în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Soluția de respingere, ca prescrisă, a acțiunii reclamantului, pentru pretențiile aferente perioadei 23 ianuarie 2008 – 31 iulie 2008, în considerarea prevederilor legale cu caracter imperativ care reglementează prescripția extinctivă, ridică, în speță, două probleme distincte: prima - privind calificarea creanței pretinse de reclamant, iar cea de-a doua - privind data la care începe să curgă termenul de prescripție și incidența unor cauze de întrerupere a acestui termen. În ceea ce privește calificarea creanței, recurentul susține că aceasta are natura juridică a unei creanțe fiscale și este supusă, prin urmare, termenului special de prescripție, de 5 ani, instituit de prevederile art. 131 alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003 din Codul de procedură fiscală. Curtea de apel, în deplin acord cu cele statuate de către prima instanță, a exclus caracterul fiscal al creanței reclamantului și a confirmat termenul de prescripție de drept comun, care este cel de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958. Redevența pe care recurentul o pretinde are natura juridică a unei „chirii” care s-a născut în urma unei licitații, concretizate și finalizate printr-un contract, o convenție. Nu este o taxă stabilită de autoritatea publică, în ceea ce privește cuantumul ei, așa cum este stabilit de către codul fiscal cuantumul (procentul) taxelor de natură fiscală. Mai mult decât atât, codul fiscal nu prevede ca acest tip de redevență ca fiind o creanță fiscală.

Prin încheierea contractului, autoritatea locală nu a intrat într-un raport de drept fiscal cu societatea pârâtă. Actul încheiat nu este deci unul unilateral, ci bilateral, sinalagmatic, de vreme ce sunt stabilite drepturi și obligații reciproce, taxa de concesiune precum și celelalte obligații care nu pot fi considerate impozite sau taxe, în speță nefiind vorba de o creanță fiscală ci, de sume rezultând din contractul încheiat cu pârâta, obligație contractuală supusă normelor de drept privat. În cazul creanțelor fiscale, obligația concretă de plată se naște dintr-un act care se numește generic titlu de creanță, ori în speță obligația de plată s-a născut din contract. Titlul de creanță fiscală este un act de impunere și are natura juridică a unui act unilateral de drept financiar public, ori în cauza de față actul nu este nicidecum unilateral, ci este o convenție.

De altfel chiar codul de procedură fiscală definește în mod clar atât titlul de creanță cât și creanța fiscală, iar creanța ce face obiectul prezentei cauze nu este o creanță fiscală. În conformitate cu dispozițiile Codului de procedură fiscală, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează. O creanță fiscală își are ca izvor un titlu de creanță emis de organele competente iar colectarea creanțelor fiscale (procedură care se face doar în baza unui titlu de creanță, care stabilește și individualizează creanța fiscală) se realizează direct prin executare silită, în cazul în care debitorul nu-și execută de bunăvoie obligația fiscală, fără intervenția instanțelor de judecată, situație în care noi nu ne regăsim.

De altfel, în situația în care s-ar admite că aceasta creanță ar fi o creanță fiscală, ar fi trebuit în mod obligatoriu să existe un titlu de creanță, așa cum s-a arătat și cum o stabilește și codul de procedură fiscală în cuprinsul art. 110 al.2, dar în situația de față nu există un astfel de act administrativ-fiscal. Or, în timp ce dreptul la taxa de concesiune își află izvorul în contractul de închiriere încheiat de părți privind un bun ce face parte din domeniul public al municipiului și este guvernat de norme de drept privat, creanța fiscală își are izvorul în raporturi juridice fiscale, guvernate de normele dreptului public, fiind irelevantă, sub aspectul analizat, împrejurarea că sumele încasate se fac venituri la bugetul statului, întrucât prevederile art. 131 alin. (1) din O.G.

nr. 92/2003, privind Codul de procedură fiscală (care instituie termenul special de prescripție de 5 ani), se referă în mod expres la creanțe fiscale, nicidecum la creanțe bugetare. Ori, potrivit art. 21 alin. (1) din același act normativ, „Creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal.” Este adevărat că prevederile Codului de procedură fiscală se aplică, potrivit art. 1 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 și „pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat”, însă dispoziția de la art. 131 este una de excepție, așa încât este de strictă interpretare și că, trebuie observat că acest termen special de prescripție se referă la executarea unor atare creanțe, în timp ce în speță se ridică problema determinării creanțelor la care este îndreptățit reclamantul.

De altfel, nu se pot extrage doar anumite dispoziții care reglementează regimul creanțelor fiscale (respectiv prevederea favorabilă a unui termen special de prescripție), cu excluderea totală a celorlalte prevederi ce conturează acest regim (nerecurgerea la procedura contencioasă, emiterea directă a titlului executoriu, procedura de executare specifică, etc.) Pentru toate aceste considerente, curtea a apreciat că prescripția dreptului la acțiune pentru recuperarea taxei de concesiune se supune prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc că dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.

Sub aspectul momentului de început al termenului de prescripție, în mod corect s-a reținut că dreptul la acțiune se naște la data scadenței obligației concesionarului, care potrivit prevederilor contractuale era la data de 10 februarie 2008. Astfel, susținerea recurentului – reclamant potrivit căreia data rezilierii contractului este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, nu poate fi reținută întrucât aceasta nu are relevanță sub aspectul exigibilității obligațiilor contractuale.

În cauză nu sunt incidente nici reglementările normative referitoare la întreruperea termenului de prescripție, întrucât solicitarea pârâtei dintr-un alt demers judiciar având ca obiect rezoluțiunea contractului în sensul repunerii părților în situația anterioară și, pe cale de consecință exonerării acesteia de la plata reprezentând prețul concesiunii, nu poate fi interpretată ca o recunoaștere a pretențiilor reclamantului, ci dimpotrivă, pârâta a contestat obligația de plată. În atare situație, nu sunt incidente în speță dispozițiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, așa încât în mod legal instanța de apel a confirmat soluția prin care prima instanță a respins pretențiile reclamantului, pentru perioada 23 ianuarie 2008 – 31 iulie 2008, ca prescrise.

Nu poate fi reținută nici susținerea recurentului conform căreia, pe perioada concilierii directe se suspendă cursul prescripției, întrucât fiind vorba de un litigiu comercial sunt aplicabile dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ. și sunt aplicabile, prin analogie,rezultând din rațiunea legii, prevederile art. 13 lit. c) din Decretul nr. 167/1958 privind "reclamația administrativă". Cu referire la efectele procedurii concilierii asupra cursului prescripției, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a apreciat că procedura concilierii directe nu determină, pe durata îndeplinirii sale, suspendarea cursului prescripției dreptului la acțiune, litigiul fiind guvernat de dispozițiile vechiului Cod de procedură civilă și ale Decretului nr. 167/1958.

Dispozițiile cuprinse în Decretul nr. 167/1958, aplicabile în speță raportului contractual, inclusiv art. 13 lit. c) din același act normativ privind „reclamația administrativă", sunt norme imperative de ordine publică destinate ocrotirii unui interes general „adică înlăturarea incertitudinii în raporturile juridice civile și asigurarea stabilității lor.” În acest sens, art. 1 alin. 3 din același act normativ statuează că „orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă", iar art. 18 prevede că "instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze, dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris". Excepția de prescripție face parte din categoria excepțiilor absolute peremptorii, adică acele excepții prin care se tinde la respingerea cererii de chemare în judecată, care privesc încălcarea unor norme imperative și pot fi invocate de oricare dintre părți, de procuror sau de instanță, din oficiu și direct în apel sau recurs.

Cauzele de suspendare a cursului prescripției au două caractere esențiale: sunt legale și limitative. Aceasta înseamnă, pe de-o parte, că suspendarea prescripției operează numai în cazurile prevăzute expres de lege și, pe de altă parte, că prevederile cuprinse în art. 13 și art. 14 din Decretul nr.167/1958, republicat, sunt de strictă interpretare și aplicare, nefiind susceptibile de extindere prin analogie asupra altor situații. În situația concilierii prealabile reglementate de art. 720 1 C. proc. civ. este vorba despre raporturi de drept privat (comerciale), ce se caracterizează prin poziția de egalitate juridică a părților, prin faptul ca ambele subiecte sunt persoane fizice sau persoane juridice, iar lipsa de diligență a creditorului nu poate justifica extinderea prin analogie a prevederilor legale imperative, de ordine publică și limitative.

Creditorul nu poate invoca propria sa turpitudine în contracararea efectului prescripției extinctive, ci trebuie să ia toate măsurile pentru a convoca partea adversă în asemenea condiții încât să fie respectate deopotrivă termenele cuprinse în alin. 3 si 5 ale art. 720 1 C. proc. civ. și termenul de prescripție. Așa fiind, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-și găsește incidența în speță, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., a respins recursul declarat în cauză ca nefondat.