ÎCCJ, decizie (scj.ro #83125)

Contractele de locațiune încheiate de instituțiile publice de interes local și societățile comerciale. Natura chiriei. Relațiile contractuale între părțile în litigiu sunt guvernate de legislația civilă și comercială nu de cea fiscală, iar actul încheiat este în final, un act de gestiune încheiat între reclamant ca locator și pârâtă ca locatar, iar veniturile realizate din aceste activități economice ale reclamanților nu au natura juridică a taxelor și impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, în sens restrâns. (Înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială decizia nr.473 din 17 februarie 2009) Reclamanții Municipiul prin Primar, Consiliul Local al Municipiului și Primăria Municipiului au chemat în judecată pârâta SC V SRL solicitând să se dispună rezilierea contractului de închiriere încheiat între Primăria Mun.

și pârâtă, evacuarea necondiționată a acesteia din spațiul cu alta destinație decât cea de locuință identificat, obligarea pârâtei la plata debitului reprezentând diferență chirie calculată conform HCL nr.42/2000, majorări de întârziere pentru perioada în litigiu și penalități de întârziere aferente contractului de închiriere, cu cheltuieli de judecată. In motivare se arată că, potrivit clauzelor contractului de închiriere, chiria lunară urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului prin hotărâri ale consiliului local, chiriile modificate abrogându-le pe cele anterioare.

Astfel, prin HCL nr.42/2000 se stabilește că „ începând cu data de 01.01.2001 se modifică tarifele de baza pe metru pătrat la chiriile pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință", reactualizarea chiriei, mai arată reclamanții, referindu-se atât la rata inflației cât și la alți factori care impun cerințe de natură economică ori financiară, nivelul chiriei pe piața internă și externă, zonă de interes, destinația pentru care bunul respectiv a fost închiriat. In drept, reclamanții invocă prevederile art.969 - 970, 1020-1021 c.civ.

și ale O.G.nr.92/24.12.2003 privind Codul de procedură fiscală iar pentru neplata la scadență a obligațiilor de plată, au fost calculate dobânzi pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la stingerea sumei datorate iar penalitățile de întârziere de 0,5% au fost calculate pentru fiecare lună și/sau fracțiune de lună, începând cu data de întâi a lunii următoare a scadenței, până la achitarea integrală.

Prin sentința civilă nr. 145/PI/11.03.2008, Tribunalul Timiș a respins excepția prematuritătii introducerii acțiunii, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanții Municipiul prin Primar, Primăria Municipiului și Consiliul Local al Municipiului în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL, privind pretențiile solicitate (chirie, majorări și penalități de întârziere), ca prescrisă, a respins acțiunea de evacuare ca neîntemeiată, obligând reclamanții, față de pârâtă, la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că (...) raporturile dintre părți au însă natură convențională, guvernate de contractul de locațiune și de dispozițiile legislației civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958, iar veniturile rezultate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale, așa cum sunt definite de art.21 din Codul de procedură fiscală, aceste venituri provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau alte contribuții, neavând relevanță faptul că aceste sume se varsă în contul bugetului local. Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, iar acțiunea este prescrisă sub aspectul debitului solicitat. Cu privire la evacuarea pârâtei din spațiul închinat, reclamanții nu au făcut dovada culpei contractuale pentru a se justifica o astfel de măsură, considerent pentru care s-a respins și această cerere ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Municipiul prin Primar, Primăria Municipiului și Consiliul Local al Municipiului solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii excepției prematurității și a excepției prescripției dreptului la acțiune și admiterea în întregime a acțiunii formulate, ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată. In motivarea apelului, reclamanții au arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală neținând cont de dispozițiile legale aplicabile în materie. Cât privește excepția prescripției dreptului la acțiune, reclamanții solicită să se respingă această excepție ca neîntemeiată, să modifice sentința civilă atacată, deoarece, în speță, sunt aplicabile dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție fiind de 5 ani, sumele pretinse reprezentând creanțe bugetare.

Curtea de Apel Timișoara – Secția comercială, prin decizia civilă nr.126 A din 16 iunie 2008 a respins apelul declarat de reclamanți. Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs, în termen legal și motivat reclamanții criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență că, prin reluarea întocmai a motivelor din apel sub forma criticilor în recurs, că ambele instanțe, în mod greșit au apreciat și admis excepția prescripției dreptului la acțiune raportat la termenul de 3 ani în loc de 5 ani – întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile codului fiscal, deoarece sumele pretinse reprezintă creanțe bugetare. În susținerea acestui motiv de recurs invocă – prin reluarea din apel – HCLMT nr. 42/2000, OG nr. 45/2003 și OMF nr. 1917/12.XII.2005, Legea nr. 571/2003 din care rezultă că pentru creanțele bugetare se aplică termenul special de prescripție de 5 ani și nu termenul general de prescripție de 3 ani.

(...) Recursul este nefondat. Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei rezultă că ambele instanțe, în mod corect și punctual, au apreciat actul juridic dedus judecății și probatoriile administrate în cauză, pronunțând hotărâri temeinice și legale care nu pot fi reformate prin recursul reclamanților. Critica recurenților precum că ambele instanțe au apreciat greșit și au admis excepția prescripției dreptului la acțiune – raportată la termenul de 3 ani și nu la termenul special de 5 ani este neîntemeiată, întrucât, așa cum am reținut, în mod corect și judicios ambele instanțe termenul de prescripție este de 3 ani motivat de faptul că raporturile dintre părți sunt stabilite de contractul de locațiune reglementat de legislația civilă și DL 167/1958, iar veniturile realizate din închirieri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale – conform art. 21 din codul de procedură fiscală.

De asemenea, neîntemeiată este și critica referitoare la fondul acțiunii întrucât, în mod corect a reținut instanța de apel că aprecierile făcute de reclamanți privind incidența unor norme fiscale în speță, este eronată și inaplicabilă în cauză, prin faptul că relațiile contractuale între părțile în litigiu sunt guvernate de legislația civilă și comercială nu de cea fiscală, iar actul încheiat este în final, un act de gestiune încheiat între reclamant ca locator și pârâtă ca locatar, așa cum îl definesc însuși reclamanții, iar veniturile realizate din aceste activități economice ale reclamanților nu au natura juridică a taxelor și impozitelor, respectiv a veniturilor fiscale, în sens restrâns.