ÎCCJ, decizie (scj.ro #83125)

Contractele de locațiune încheiate de

instituțiile publice de interes local și societățile comerciale. Natura

chiriei.

Relațiile contractuale între părțile în litigiu

sunt guvernate de legislația civilă și comercială nu de cea fiscală, iar actul

încheiat este în final, un act de gestiune încheiat între reclamant ca locator

și pârâtă ca locatar, iar veniturile realizate din aceste activități economice

ale reclamanților nu au natura juridică a taxelor și impozitelor, respectiv a

veniturilor fiscale, în sens restrâns.

(Înalta Curte de Casație și Justiție Secția

comercială decizia nr.473 din 17 februarie 2009)

Reclamanții Municipiul

prin Primar, Consiliul Local al Municipiului și Primăria Municipiului au chemat

în judecată pârâta SC V SRL solicitând să se dispună rezilierea contractului de

închiriere încheiat între Primăria Mun. și pârâtă, evacuarea necondiționată a

acesteia din spațiul cu alta destinație decât cea de locuință identificat,

obligarea pârâtei la plata debitului reprezentând diferență chirie calculată

conform HCL nr.42/2000, majorări de întârziere pentru perioada în litigiu și

penalități de întârziere aferente contractului de închiriere, cu cheltuieli de

judecată.

In   motivare   se

arată  că,  potrivit  clauzelor  contractului  de  închiriere, chiria lunară

urma să fie reactualizată pe durata derulării contractului prin hotărâri ale

consiliului local, chiriile modificate abrogându-le pe cele anterioare. Astfel,

prin HCL nr.42/2000 se stabilește că „ începând cu data de 01.01.2001 se

modifică tarifele de baza pe metru pătrat la chiriile pentru spațiile cu altă

destinație decât cea de locuință", reactualizarea chiriei, mai arată

reclamanții, referindu-se atât la rata inflației cât și la alți factori care

impun cerințe de natură economică ori financiară, nivelul chiriei pe piața

internă și externă, zonă de interes, destinația pentru care bunul respectiv a

fost închiriat.

In drept, reclamanții invocă prevederile art.969

- 970, 1020-1021 c.civ. și ale O.G.nr.92/24.12.2003 privind Codul de procedură

fiscală iar pentru neplata la scadență a obligațiilor de plată, au fost

calculate dobânzi pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare

termenului de scadență și până la stingerea sumei datorate iar penalitățile de

întârziere de 0,5% au fost calculate pentru fiecare lună și/sau fracțiune de

lună, începând cu data de întâi a lunii următoare a scadenței, până la

achitarea integrală.

Prin sentința civilă nr.

145/PI/11.03.2008, Tribunalul Timiș a respins excepția prematuritătii

introducerii acțiunii, a admis excepția prescripției   dreptului   la

acțiune   și,   în   consecință,   a   respins   acțiunea  formulată   de

reclamanții Municipiul prin Primar, Primăria Municipiului și Consiliul Local al

Municipiului în contradictoriu cu pârâta SC V. SRL, privind pretențiile

solicitate (chirie, majorări și penalități de întârziere), ca prescrisă, a

respins acțiunea de evacuare ca neîntemeiată, obligând reclamanții, față de

pârâtă, la plata sumei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut că (...) raporturile dintre părți au însă natură

convențională, guvernate de contractul de locațiune și de dispozițiile

legislației civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958, iar veniturile

rezultate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera creanțelor

fiscale, așa cum sunt definite de  art.21  din  Codul de

procedură

fiscală, aceste venituri provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau

alte contribuții, neavând relevanță faptul că aceste sume se varsă în contul

bugetului local.

Prin urmare, termenul de prescripție aplicabil este cel

de 3 ani, iar acțiunea este prescrisă sub aspectul debitului solicitat.

Cu privire la evacuarea

pârâtei din spațiul închinat, reclamanții nu au făcut dovada culpei

contractuale pentru a se justifica o astfel de măsură, considerent pentru care

s-a respins și această cerere ca neîntemeiată.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții Municipiul prin Primar, Primăria

Municipiului și Consiliul Local al Municipiului solicitând schimbarea în tot a

hotărârii atacate în sensul respingerii excepției prematurității și a excepției

prescripției dreptului la acțiune și admiterea în întregime a acțiunii

formulate, ca temeinică și legală, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea apelului,

reclamanții au arătat că prima instanță a pronunțat o hotărâre netemeinică și

nelegală neținând cont de dispozițiile legale aplicabile în materie.

Cât privește excepția

prescripției dreptului la acțiune, reclamanții solicită să se respingă această

excepție ca neîntemeiată, să modifice sentința civilă atacată, deoarece, în

speță, sunt aplicabile dispozițiile Codului fiscal, termenul de prescripție

fiind de 5 ani, sumele pretinse reprezentând creanțe bugetare.

Curtea de Apel Timișoara

– Secția comercială, prin decizia civilă nr.126 A din 16 iunie

2008 a

respins apelul declarat de reclamanți.

Împotriva acestei ultime

hotărâri au declarat recurs, în termen legal și motivat reclamanții criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență că, prin reluarea

întocmai a motivelor din apel sub forma criticilor în recurs, că ambele

instanțe, în mod greșit au apreciat și admis excepția prescripției dreptului la

acțiune raportat la termenul de 3 ani în loc de 5 ani – întrucât în speță sunt

aplicabile dispozițiile codului fiscal, deoarece sumele pretinse reprezintă

creanțe bugetare. În susținerea acestui motiv de recurs invocă – prin reluarea

din apel – HCLMT nr. 42/2000, OG nr. 45/2003 și OMF nr. 1917/12.XII.2005, Legea

nr. 571/2003 din care rezultă că pentru creanțele bugetare se aplică termenul

special de prescripție de 5 ani și nu termenul general de prescripție de 3 ani.

(...)

Recursul este nefondat.

Din

examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs și a

dispozițiilor legale incidente cauzei rezultă că ambele instanțe, în mod corect

și punctual, au apreciat actul juridic dedus judecății și probatoriile

administrate în cauză, pronunțând hotărâri temeinice și legale care nu pot fi

reformate prin recursul reclamanților.

Critica recurenților

precum că ambele instanțe au apreciat greșit și au admis excepția prescripției

dreptului la acțiune – raportată la termenul de 3 ani și nu la termenul special

de 5 ani este neîntemeiată, întrucât, așa cum am reținut, în mod corect și

judicios ambele instanțe termenul de prescripție este de 3 ani motivat de

faptul că raporturile dintre părți sunt stabilite de contractul de locațiune

reglementat de legislația civilă și DL 167/1958, iar veniturile realizate din

închirieri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale – conform art. 21 din

codul de procedură fiscală.

De asemenea, neîntemeiată este și critica referitoare la fondul

acțiunii întrucât, în mod corect a reținut instanța de apel că aprecierile

făcute de reclamanți privind incidența unor norme fiscale în speță, este

eronată și inaplicabilă în cauză, prin faptul că relațiile contractuale între

părțile în litigiu sunt guvernate de legislația civilă și comercială nu de cea

fiscală, iar actul încheiat este în final, un act de gestiune încheiat între

reclamant ca locator și pârâtă ca locatar, așa cum îl definesc însuși

reclamanții, iar veniturile realizate din aceste activități economice ale

reclamanților nu au natura juridică a taxelor și impozitelor, respectiv a

veniturilor fiscale, în sens restrâns.