ÎCCJ, decizie (scj.ro #82893)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82893) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contract de concesiune încheiat cu o

autoritate publică locală. Natura juridică a redevenței.

Termenul de prescripție aplicabil

Cuprins pe materii:

Drept comercial. Prescripție extinctivă

Index alfabetic:

contract de concesiune

-

creanță fiscală

-

excepția prescripției

dreptului la acțiune

Decretul

nr. 167/1958, art. 3

Redevența

născută dintr-un contract de concesiune încheiat cu o autoritate

publică locală are natura juridică a unei „chirii”, nefiind

vorba de o creanță fiscală, întrucât nu derivă dintr-un

raport de drept fiscal existent între părți, ci din convenția

părților supusă normelor de drept privat.

Prin

urmare, creanța născută din contractul de concesiune nu are

natura unei creanțe fiscale, ci este o creanță comercială

căreia i se aplică regulile de drept comun privitoare la

prescripția extinctivă.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 390 din 1

februarie 2012

Notă

:

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost

abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011

Prin sentința comercială nr. 12/2011 a Curții

de Apel Galați, Secția comercială, maritimă și

fluvială, s-a admis acțiunea în anulare formulată de reclamantul

Serviciul de Transport Public Local de Călători și Administrare

Portuară Brăila, în contradictoriu cu pârâta SC TCFI SRL și, în

consecință, s-a anulat în parte hotărârea arbitrală nr.

9/2010 a Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț,

Industrie și Agricultură Brăila, numai în ceea ce privește

admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune privind

suma de 160.469 lei, redevența aferentă anului 2005, suma de

852.577,42 lei majorări de întârziere aferente redevenței pe anul

2005, suma de 7459,94 lei majorări de întârziere aferente redevenței

datorate pentru anul 2007 și suma de 30.888 lei reprezentând garanție

de bună execuție.

În

rejudecare, s-a admis capătul de cerere privind redevența

aferentă anului 2005 și a fost obligată pârâta SC TCFI SRL la

plata sumei de 160.469 lei reprezentând redevența pentru anul 2005 către

reclamanta Serviciul de Transport Public Local de Călători și

Administrare Portuară Brăila. Au fost respinse capetele de cerere

având ca obiect penalități de  întârziere în cuantum de

852.577,42 lei aferente redevenței pe anul 2005, penalități de

întârziere în cuantum de 7459,94 lei aferente redevenței pe anul 2007

și garanția de bună execuție în sumă de 30.888 lei

pentru primul an de activitate, ca fiind nefondate. Au fost menținute

celelalte dispoziții ale hotărârii arbitrale.

Pentru

a pronunța această soluție, Curtea de apel a avut în vedere

că la 21.05.2010 s-a înregistrat la Camera de Comerț, Industrie

și Agricultură Brăila, sub nr. 450/2010 cererea de arbitrare a

reclamantei Serviciul de Transport Public Local de Călători în

contradictoriu cu TCFI SRL.

Inițial,

reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1365.065,96 lei

reprezentând  redevențe și penalități.

Prin

cererea precizatoare reclamanta și-a redus câtimea obiectului cererii

solicitând obligarea pârâtei la plata  sumei de 1.361.192 lei

reprezentând:

-140.058,50

lei redevența restantă pentru perioada decembrie 2008-martie 2010;

-160.469,00

lei redevența pentru anul 2005; -852.577,42 lei majorări de

întârziere pentru anul 2005, calculate până la 01.09.2008; -183.222,04 lei

majorări de întârziere pentru anul 2007 calculate până la 30.09.2008;

-30.888 lei garanția de bună execuție a contractelor de

concesiune nr. 5 și 6 din 25.02.2005.

În

motivarea cererii, reclamanta a arătat că potrivit contractelor nr.

5/2005 și 6/2005 reclamanta, în calitate de concedent, a concesionat

pârâtei transportul public de călători cu minibuse și microbuse

pe raza Municipiului Brăila. S-a mai arătat că începând cu data

de 01.03.2005 pârâta a desfășurat activitatea de transport public

local neîntrerupt prin curse regulate și că, deși prin

contractele menționate îi revenea pârâtei obligația  de a achita

o redevență, aceasta a ignorat să achite la timp și

integral această redevență.

În

drept, reclamanta  a invocat dispozițiile art. 969 și urm. C.

Civ.

În

apărarea sa pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la

acțiune cu privire la sumele reprezentând redevența aferentă

perioadei 2005 – aprilie 2010 în cuantum de 160.469 lei precum  și a

penalităților de întârziere aferente acestei perioade în cuantum de

852.577,42 lei, în temeiul art. 3 din Decretul 167/1958.

Pe

fond, cu privire la celelalte pretenții aceasta a arătat că în

ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente perioadei

mai-decembrie 2007 acestea sunt nejustificate întrucât aceasta a  solicitat

reclamantei amânarea la plată a redevenței, amânări la

plată care au fost acceptate tacit de către reclamantă.

Pârâta

a arătat că recunoaște o datorie de 134.036,50 lei și în

acest sens a solicitat admiterea în parte a cererii cu privire la această

sumă.

Prin

hotărârea arbitrală nr. 9/2010 pronunțată de Curtea de

Arbitraj Comercial Brăila

s-a admis excepția de

prescripție a dreptului la acțiune privind suma de 160.469 lei

reprezentând redevența aferentă anului 2005 cât și suma de

852.577,42 lei majorări de întârziere aferente redevenței pe anul

2005 și suma de 7.459,94 lei majorări de întârziere aferente

redevenței datorate pentru anul 2007 calculate până la data de

21.05.2007 precum și suma de 30.888 lei reprezentând garanție de

bună execuție.

S-a admis,

în parte, cererea de arbitrare restrânsă și modificată,

formulată de reclamanta Serviciul de Transport Public Local de

Călători împotriva pârâtului SC TCFI SRL.

S-a

dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului suma de

134.036,50 lei cu titlu de redevență  aferentă perioadei

februarie 2009 – iulie 2010 și 2731 lei cheltuieli de arbitrare.

Pentru

a hotărî astfel, Tribunalul arbitral a reținut culpa pârâtei în

neplata redevenței stabilite prin convenția părților

însă s-a constatat că potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul

167/1958, dreptul la acțiune se stinge prin prescripție dacă nu

a fost exercitat în termenul prevăzut de lege și potrivit  alin.

(2) „Stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge

și dreptul la acțiuni accesorii”. Având în vedere art. 3 din

același act normativ termenul de prescripție aplicabil în cauză

este de 3 ani, așa încât fiind incidente dispozițiile arătate

mai sus tribunalul arbitral a  respins ca prescrise pretențiile

reclamantei cu privire la redevența datorată pentru anul 2005 în

cuantum de  160.469 lei, penalități de întârziere aferente

neplății redevenței pe anul 2005 în cuantum de 852.577,42 lei,

precum și pentru suma de 7459,94 lei penalități aferente

redevenței datorate pentru anul 2007 calculate până la data de

21.05.2007 și pentru suma de 30.088 lei reprezentând  garanție

de bună execuție.

În

privința sumei de 175.762,10 lei reprezentând diferența de

majorări de întârziere aferente anului 2007 calculate de la data de

21.05.2007 până la 30.09.2008, tribunalul a constatat că din

înscrisurile depuse de pârâtă rezultă că aceasta a depus lunar

cerere de amânare a plății redevențelor, cereri care au fost

înregistrare de reclamantă.

Potrivit

susținerilor făcute de reprezentantul legal al reclamantei în

ședința din 8.10.2010 aceste cereri de eșalonare  au fost

acceptate tacit astfel încât pretențiile formulate sunt nefondate,

acceptarea tacită producând efecte în sensul amânării scadenței

debitului principal astfel încât majorările de întârziere nu sunt

datorate.

În

privința celorlalte pretenții, cum convențiile legal făcute

au valoare de lege pentru părțile contractante potrivit art. 969

C.civ. deopotrivă aplicabil și dreptului comercial și întrucât

nu și-a adus la îndeplinire obligația de plată a

redevenței  pentru suma  de 134.036,50 lei aferentă

perioadei februarie 2009 – iulie 2010, acțiunea a fost admisă în

parte și a fost obligată pârâta la plata acestei sume, iar ca parte

căzută în pretenții a fost obligată și la plata

cheltuielilor de arbitrare stabilite  proporțional cu valoarea

pretențiilor admise în cuantum de 2731 lei din taxa de arbitrare.

Împotriva

acestei hotărâri a formulat acțiune în anulare reclamanta Serviciul

de Transport Public Local de Călători de Administrare Portuară

Brăila înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. x17/113/2011.

Prin

sentința nr. 126/05.05.2011 pronunțată de Tribunalul Brăila

s-a admis excepția  necompetenței materiale a Tribunalului

Brăila și s-a declinat competența de soluționare a cauzei

privind pe reclamanta  Serviciul de Transport Public Local de

Călători și Administrare Portuară în contradictoriu cu

pârâta SC  TCFI SRL, în  favoarea Curții de Apel Galați.

Pentru

a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că potrivit art. 365 alin.

(1) C.proc.civ. competența de a judeca în primă instanță

acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat

superioare celei  prevăzute la art. 342 C.proc.civ., în

circumscripția  căreia a avut loc arbitrajul. Cum această

instanță este Curtea de Apel Galați s-a declinat competența

materială în favoarea acestei instanțe.

La

Curtea de Apel Galați cauza s-a înregistrat sub nr. x17/113/2011.

Prin

acțiunea în anulare formulată, reclamanta a criticat hotărârea

arbitrală pentru nelegalitate și netemeinicie în ceea ce

privește sumele reținute ca fiind prescrise. Sub aspectul

prescripției, pârâta a arătat că pentru redevența

aferentă perioadei 2005 – aprilie 2007 în cuantum de 160.469,00  lei

dreptul reclamantei la acțiune sau de a cere executarea silită s-a

prescris conform art. 3 și 7 din Decretul 167/1958. Aceeași

situație este și în legătură cu penalitățile de

întârziere aferente perioadei mai-decembrie 2007.

În

vederea soluționării acțiunii s-a atașat dosarul nr. x/2010

al Curții de Arbitraj Comercial Brăila în care s-a pronunțat

hotărârea arbitrală nr. 9/2010 ce face obiectul acțiunii în

anulare deduse judecății.

Analizând

actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și

a apărărilor formulate, Curtea de apel a reținut

că redevențele

din concesiuni intră în categoria taxelor speciale prevăzute de art.

248 lit. h) din Codul fiscal. Fiind o taxă specială  în sensul

prevăzut de art. 248 lit. h) C. fisc., termenul de prescripție a

dreptului asupra creanței fiscale este de 5 ani conform art. 91 alin. (1)

din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Astfel,

nu au fost primite apărările pârâtei potrivit cărora

creanța născută din contractul de  concesiune nu are natura

unei creanțe fiscale, ci este o creanță comercială căreia

i se aplică regulile de drept comun privitoare la prescripția

extinctivă. Pârâta a încheiat contractul de concesiune cu o autoritate a

administrației publice locale, Consiliul Local Brăila prin Serviciul

de Transport Public Local de Călători, iar redevența

datorată, element esențial al contractului de concesiune, se face

venit la bugetul local al unității administrativ teritoriale, fiind

inclusă în categoria taxe speciale prevăzute de art. 248 lit. h) C.

fisc. Clauza compromisorie stipulată în contract nu este de natură

să afecteze natura creanței decurgând din neplata redevenței.

Posibilitatea

inserării unei atare clauze în contractul de concesiune este

conferită părților chiar prin normele speciale care

reglementează contractul cadru de concesiune a serviciului public de

călători respectiv art. 20.2 cap.9, anexa 4 din H.G. 828/2003 privind

concesionarea serviciului regulat de transport public local de

călători, în forma în vigoare la data încheierii contractelor.

Așa

fiind, reținând că redevența datorată de pârâtă

autorității publice locale are natura unei creanțe fiscale

conform art. 2 lit. „h)” coroborat cu art. 248 lit. „h)” din codul fiscal

rezultă că pentru creanța pretinsă în sumă de 160.469

lei constând în redevența restantă pentru perioada martie 2005 –

decembrie 2005, conform facturii fiscale nr. 4414147 din 30.10.2008 nu s-a

împlinit termenul de prescripție de 5 ani. Analizând tabelul depus de

reclamantă și necontestat de pârâtă cuprinzând sumele datorate

cu titlu de redevență, pe anul 2005 și penalitățile de

întârziere aferente Curtea de apel a constatat că pârâta SC TCD IMEX SRL a

plătit redevența aferentă și lunilor martie, aprilie,

mai 2005, cu întârzierile consemnate în tabel.

În ceea

ce privește luna iunie 2005 din suma datorată în cuantum de 25.740

lei s-au efectuat plăți parțiale la datele de 29.12.2005,

14.03.2006, 15.03.2006 și 04.04.2006 rămânând un rest neachitat de

6.029 lei.

În

realitate potrivit tabelului depus atât la dosarul de arbitraj cât și la

fond rezultă că suma de 160.469 lei reprezentând redevența pe

anul 2005 este aferentă lunii iunie 2005, respectiv suma de 6029 lei

și lunilor iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie 2005

în sumă de 25.740 lei/lună.

Cum

ultima rată neachitată în totalitate este din luna iunie 2005,

scadența acesteia s-a împlinit la data de 15.07.2005, iar acțiunea

arbitrală a fost formulată la data de 21.05.2010 astfel că

termenul de prescripție de 5 ani s-ar fi împlinit succesiv începând cu

luna iulie 2010 până în ianuarie 2011. Mai mult pentru plățile

parțiale efectuate în contul redevenței aferente lunii iunie 2005

cursul prescripției s-a întrerupt și un nou termen de

prescripție a început să curgă de la data ultimei

plăți efectuate, 04.04.2006 [art. 92 alin. (1) din O.G. 92/2003 raportat

la art. 16 lit. a) din Decretul 167/1958].

Rezultă

că acțiunea arbitrală a fost formulată la data de

21.05.2010 înăuntrul termenului de prescripție de 5 ani. Prin urmare,

în mod greșit a considerat Tribunalul arbitral că suma pretinsă

cu titlu de redevență aferentă anului 2005 este prescrisă.

Reținând

că pe calea acțiunii în anulare reclamanta a criticat doar sumele ce

au constituit obiectul excepției prescripției, iar alte motive nu au

fost invocate, Curtea a anulat în parte hotărârea arbitrală în limitele

motivelor invocate.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC TCFI SRL Brăila care a

invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând hotărârea

Curții de apel sub aspectul greșitei calificări a naturii

juridice a creanței, cu consecințe asupra termenului de

prescripție.

Înalta

Curte de Casație și Justiție

,

analizând decizia

atacată prin prisma criticii formulate, a constatat că recursul este

fondat pentru următoarele considerente:

Recursul

vizează un singur aspect si anume „calificarea” dată de Curtea de

Apel Galați creanței în discuție, respectiv prețul

contractului de concesiune și evident prescrierea dreptului la

acțiune privind creanța aferentă anului 2005.

Redevența

pe care recurenta o achita are natura juridica a unei „chirii” care s-a

născut în urma unei licitații, concretizate și finalizate

printr-un contract, o convenție. Nu este o taxa stabilita de autoritatea

publica, in ceea ce privește cuantumul ei, așa cum este stabilit de

către codul fiscal cuantumul (procentul) taxelor de natura fiscala. Mai

mult decât atât, codul fiscal nu prevede ca acest tip de redevența ca

fiind o creanța fiscala.

Prin

încheierea contractului, recurenta nu a intrat într-un raport de drept fiscal

cu autoritatea locala. Actul încheiat nu este deci unul unilateral, ci

bilateral, sinalagmatic, de vreme ce sunt stabilite drepturi si obligații

reciproce, prețul precum si celelalte obligații care nu pot fi

considerate impozite sau taxe, in speța nefiind vorba de o creanță

fiscală ci, de sume rezultând din contractele încheiate cu reclamanta,

obligație contractuală supusă normelor de drept privat.

În

cazul creanțelor fiscale, obligația concretă de plată se

naște dintr-un act care se numește generic titlu de

creanță, ori în speța obligația de plata a s-a născut

din contract.

Titlul

de creanță fiscală este un act de impunere și are natura

juridică a unui act unilateral de drept financiar public, ori în cauza de

față actul nu este nicidecum unilateral, ci este o convenție. De

altfel chiar codul de procedură fiscală definește în mod clar

atât titlul de creanța cât și creanța fiscală, iar

creanța ce face obiectul prezentei cauze nu este o creanță

fiscală.

Creanța

în litigiu este un venit nefiscal. Acest lucru se poate  constata din

chiar bugetul de venituri și cheltuieli al Municipiului Brăila

(Hotărârea nr. 62/21.02.2011), care a fost depusă la dosarul cauzei,

în care se stabilește clar că veniturile din concesiuni și

închirieri nu sunt  venituri fiscale. Același lucru rezultă

și din Hotărârea nr. 178/18.06.2010 privind aprobarea criteriilor de

evaluare și selecție pentru atribuirea Contractului de delegare a

gestiunii traseelor secundare de transport, unde, de asemenea, în mod clar se

prevede că relația contractuală dintre părțile

prezentului litigiu nu are sub nici un aspect caracter fiscal.

O

creanță fiscală își are ca izvor un titlu de creanța

emis de organele competente, iar colectarea creanțelor fiscale (procedura

care se face doar în baza unui titlu de creanță, care stabilește

și individualizează creanța fiscală) se realizează

direct prin executare silită, în cazul în care debitorul nu-și

execută de bunăvoie obligația fiscală, fără

intervenția instanțelor de judecată, situație în care noi

nu ne regăsim.

În

speță, intimata nu este un organ fiscal, nu emite titluri de

creanță și nici nu are în competența sa acțiuni de

executare silită. De altfel, în situația în care s-ar admite că

această creanță ar fi o creanță fiscală, ar fi

trebuit în mod obligatoriu să existe un titlu de creanță,

așa cum s-a arătat și cum o stabilește și codul de

procedură fiscală în cuprinsul art. 110 alin. (2), dar în

situația de față nu există un astfel de act

administrativ-fiscal.

Tot în

aceeași ordine de idei, chiar Curtea de Apel Galați a arătat în

motivarea hotărârii pronunțate, ca temeiul pentru aceste

plăți era factura (deci nicidecum un titlu de creanță, or

factura fiscală nu poate fi asimilată unui titlu de creanță

așa cum este definit de codul fiscal) și reține că „reclamanta

nu a înțeles să emită facturi fiscale succesive pentru plata

redevenței datorată de pârâtă lunar, situație care

echivalează cu o acceptare tacită a întârzierii la plată a

redevenței pentru anul 2005 până la momentul emiterii facturii în

anul 2008”.dar aceste considerente vin în totală contradicție cu

calificarea dată de instanță creanței în discuție. În

situația în care s-ar fi considerat că această creanță

este o creanță fiscală, atunci ar fi trebuit să se

facă aplicarea prevederilor art.125 C. proc. fisc., dispoziții care

sunt imperative și care ar fi presupus în primul rând o cerere temeinic

justificată a recurentei prin care să solicite înlesniri la plata

redevenței sau amânarea plății acesteia. Deci, respectând

dispozițiile codului de procedură fiscală o „acceptare

tacită a întârzierii la plată” din partea intimatei nu poate fi

luată în calcul în situația în care creanța ar fi de natură

fiscală (creanță aferentă anului 2005).

Pe cale de consecință, hotărârea recurată

este vădit nelegală și este rezultatul unei interpretări

eronate a legii și aplicarea greșită a dispozițiilor

legale, motiv pentru care, conform art. 312 C. proc. civ. s-a admis recursul

declarat de pârâta SC TCFI SRL Brăila împotriva sentinței comerciale

nr. 12 din 22 iulie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați,

Secția comercială, maritimă și fluvială, a fost

modificată sentința recurată, în sensul că s-a respins

acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 9 din 4 noiembrie 2010 a

Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie

și Agricultură Brăila.