ÎCCJ, decizie (scj.ro #82893)

Contract de concesiune încheiat cu o autoritate publică locală. Natura juridică a redevenței. Termenul de prescripție aplicabil Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripție extinctivă Index alfabetic: contract de concesiune - creanță fiscală - excepția prescripției dreptului la acțiune Decretul nr. 167/1958, art. 3 Redevența născută dintr-un contract de concesiune încheiat cu o autoritate publică locală are natura juridică a unei „chirii”, nefiind vorba de o creanță fiscală, întrucât nu derivă dintr-un raport de drept fiscal existent între părți, ci din convenția părților supusă normelor de drept privat. Prin urmare, creanța născută din contractul de concesiune nu are natura unei creanțe fiscale, ci este o creanță comercială căreia i se aplică regulile de drept comun privitoare la prescripția extinctivă.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 390 din 1 februarie 2012 Notă : Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011 la data de 1 octombrie 2011 Prin sentința comercială nr. 12/2011 a Curții de Apel Galați, Secția comercială, maritimă și fluvială, s-a admis acțiunea în anulare formulată de reclamantul Serviciul de Transport Public Local de Călători și Administrare Portuară Brăila, în contradictoriu cu pârâta SC TCFI SRL și, în consecință, s-a anulat în parte hotărârea arbitrală nr. 9/2010 a Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Brăila, numai în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune privind suma de 160.469 lei, redevența aferentă anului 2005, suma de 852.577,42 lei majorări de întârziere aferente redevenței pe anul 2005, suma de 7459,94 lei majorări de întârziere aferente redevenței datorate pentru anul 2007 și suma de 30.888 lei reprezentând garanție de bună execuție.

În rejudecare, s-a admis capătul de cerere privind redevența aferentă anului 2005 și a fost obligată pârâta SC TCFI SRL la plata sumei de 160.469 lei reprezentând redevența pentru anul 2005 către reclamanta Serviciul de Transport Public Local de Călători și Administrare Portuară Brăila. Au fost respinse capetele de cerere având ca obiect penalități de întârziere în cuantum de 852.577,42 lei aferente redevenței pe anul 2005, penalități de întârziere în cuantum de 7459,94 lei aferente redevenței pe anul 2007 și garanția de bună execuție în sumă de 30.888 lei pentru primul an de activitate, ca fiind nefondate. Au fost menținute celelalte dispoziții ale hotărârii arbitrale. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a avut în vedere că la 21.05.2010 s-a înregistrat la Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Brăila, sub nr. 450/2010 cererea de arbitrare a reclamantei Serviciul de Transport Public Local de Călători în contradictoriu cu TCFI SRL.

Inițial, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1365.065,96 lei reprezentând redevențe și penalități. Prin cererea precizatoare reclamanta și-a redus câtimea obiectului cererii solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 1.361.192 lei reprezentând: -140.058,50 lei redevența restantă pentru perioada decembrie 2008-martie 2010; -160.469,00 lei redevența pentru anul 2005; -852.577,42 lei majorări de întârziere pentru anul 2005, calculate până la 01.09.2008; -183.222,04 lei majorări de întârziere pentru anul 2007 calculate până la 30.09.2008; -30.888 lei garanția de bună execuție a contractelor de concesiune nr. 5 și 6 din 25.02.2005. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că potrivit contractelor nr. 5/2005 și 6/2005 reclamanta, în calitate de concedent, a concesionat pârâtei transportul public de călători cu minibuse și microbuse pe raza Municipiului Brăila.

S-a mai arătat că începând cu data de 01.03.2005 pârâta a desfășurat activitatea de transport public local neîntrerupt prin curse regulate și că, deși prin contractele menționate îi revenea pârâtei obligația de a achita o redevență, aceasta a ignorat să achite la timp și integral această redevență. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 969 și urm. C. Civ. În apărarea sa pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la sumele reprezentând redevența aferentă perioadei 2005 – aprilie 2010 în cuantum de 160.469 lei precum și a penalităților de întârziere aferente acestei perioade în cuantum de 852.577,42 lei, în temeiul art. 3 din Decretul 167/1958.

Pe fond, cu privire la celelalte pretenții aceasta a arătat că în ceea ce privește penalitățile de întârziere aferente perioadei mai-decembrie 2007 acestea sunt nejustificate întrucât aceasta a solicitat reclamantei amânarea la plată a redevenței, amânări la plată care au fost acceptate tacit de către reclamantă. Pârâta a arătat că recunoaște o datorie de 134.036,50 lei și în acest sens a solicitat admiterea în parte a cererii cu privire la această sumă. Prin hotărârea arbitrală nr. 9/2010 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Brăila s-a admis excepția de prescripție a dreptului la acțiune privind suma de 160.469 lei reprezentând redevența aferentă anului 2005 cât și suma de 852.577,42 lei majorări de întârziere aferente redevenței pe anul 2005 și suma de 7.459,94 lei majorări de întârziere aferente redevenței datorate pentru anul 2007 calculate până la data de 21.05.2007 precum și suma de 30.888 lei reprezentând garanție de bună execuție.

S-a admis, în parte, cererea de arbitrare restrânsă și modificată, formulată de reclamanta Serviciul de Transport Public Local de Călători împotriva pârâtului SC TCFI SRL. S-a dispus obligarea pârâtului să plătească reclamantului suma de 134.036,50 lei cu titlu de redevență aferentă perioadei februarie 2009 – iulie 2010 și 2731 lei cheltuieli de arbitrare. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul arbitral a reținut culpa pârâtei în neplata redevenței stabilite prin convenția părților însă s-a constatat că potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul 167/1958, dreptul la acțiune se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege și potrivit alin. (2) „Stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiuni accesorii”.

Având în vedere art. 3 din același act normativ termenul de prescripție aplicabil în cauză este de 3 ani, așa încât fiind incidente dispozițiile arătate mai sus tribunalul arbitral a respins ca prescrise pretențiile reclamantei cu privire la redevența datorată pentru anul 2005 în cuantum de 160.469 lei, penalități de întârziere aferente neplății redevenței pe anul 2005 în cuantum de 852.577,42 lei, precum și pentru suma de 7459,94 lei penalități aferente redevenței datorate pentru anul 2007 calculate până la data de 21.05.2007 și pentru suma de 30.088 lei reprezentând garanție de bună execuție. În privința sumei de 175.762,10 lei reprezentând diferența de majorări de întârziere aferente anului 2007 calculate de la data de 21.05.2007 până la 30.09.2008, tribunalul a constatat că din înscrisurile depuse de pârâtă rezultă că aceasta a depus lunar cerere de amânare a plății redevențelor, cereri care au fost înregistrare de reclamantă.

Potrivit susținerilor făcute de reprezentantul legal al reclamantei în ședința din 8.10.2010 aceste cereri de eșalonare au fost acceptate tacit astfel încât pretențiile formulate sunt nefondate, acceptarea tacită producând efecte în sensul amânării scadenței debitului principal astfel încât majorările de întârziere nu sunt datorate. În privința celorlalte pretenții, cum convențiile legal făcute au valoare de lege pentru părțile contractante potrivit art. 969 C.civ. deopotrivă aplicabil și dreptului comercial și întrucât nu și-a adus la îndeplinire obligația de plată a redevenței pentru suma de 134.036,50 lei aferentă perioadei februarie 2009 – iulie 2010, acțiunea a fost admisă în parte și a fost obligată pârâta la plata acestei sume, iar ca parte căzută în pretenții a fost obligată și la plata cheltuielilor de arbitrare stabilite proporțional cu valoarea pretențiilor admise în cuantum de 2731 lei din taxa de arbitrare.

Împotriva acestei hotărâri a formulat acțiune în anulare reclamanta Serviciul de Transport Public Local de Călători de Administrare Portuară Brăila înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. x17/113/2011. Prin sentința nr. 126/05.05.2011 pronunțată de Tribunalul Brăila s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Brăila și s-a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta Serviciul de Transport Public Local de Călători și Administrare Portuară în contradictoriu cu pârâta SC TCFI SRL, în favoarea Curții de Apel Galați. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că potrivit art. 365 alin. (1) C.proc.civ. competența de a judeca în primă instanță acțiunea în anulare revine instanței judecătorești imediat superioare celei prevăzute la art. 342 C.proc.civ., în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul.

Cum această instanță este Curtea de Apel Galați s-a declinat competența materială în favoarea acestei instanțe. La Curtea de Apel Galați cauza s-a înregistrat sub nr. x17/113/2011. Prin acțiunea în anulare formulată, reclamanta a criticat hotărârea arbitrală pentru nelegalitate și netemeinicie în ceea ce privește sumele reținute ca fiind prescrise. Sub aspectul prescripției, pârâta a arătat că pentru redevența aferentă perioadei 2005 – aprilie 2007 în cuantum de 160.469,00 lei dreptul reclamantei la acțiune sau de a cere executarea silită s-a prescris conform art. 3 și 7 din Decretul 167/1958. Aceeași situație este și în legătură cu penalitățile de întârziere aferente perioadei mai-decembrie 2007. În vederea soluționării acțiunii s-a atașat dosarul nr. x/2010 al Curții de Arbitraj Comercial Brăila în care s-a pronunțat hotărârea arbitrală nr. 9/2010 ce face obiectul acțiunii în anulare deduse judecății.

Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea de apel a reținut că redevențele din concesiuni intră în categoria taxelor speciale prevăzute de art. 248 lit. h) din Codul fiscal. Fiind o taxă specială în sensul prevăzut de art. 248 lit. h) C. fisc., termenul de prescripție a dreptului asupra creanței fiscale este de 5 ani conform art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Astfel, nu au fost primite apărările pârâtei potrivit cărora creanța născută din contractul de concesiune nu are natura unei creanțe fiscale, ci este o creanță comercială căreia i se aplică regulile de drept comun privitoare la prescripția extinctivă.

Pârâta a încheiat contractul de concesiune cu o autoritate a administrației publice locale, Consiliul Local Brăila prin Serviciul de Transport Public Local de Călători, iar redevența datorată, element esențial al contractului de concesiune, se face venit la bugetul local al unității administrativ teritoriale, fiind inclusă în categoria taxe speciale prevăzute de art. 248 lit. h) C. fisc. Clauza compromisorie stipulată în contract nu este de natură să afecteze natura creanței decurgând din neplata redevenței. Posibilitatea inserării unei atare clauze în contractul de concesiune este conferită părților chiar prin normele speciale care reglementează contractul cadru de concesiune a serviciului public de călători respectiv art. 20.2 cap.9, anexa 4 din H.G.

828/2003 privind concesionarea serviciului regulat de transport public local de călători, în forma în vigoare la data încheierii contractelor. Așa fiind, reținând că redevența datorată de pârâtă autorității publice locale are natura unei creanțe fiscale conform art. 2 lit. „h)” coroborat cu art. 248 lit. „h)” din codul fiscal rezultă că pentru creanța pretinsă în sumă de 160.469 lei constând în redevența restantă pentru perioada martie 2005 – decembrie 2005, conform facturii fiscale nr. 4414147 din 30.10.2008 nu s-a împlinit termenul de prescripție de 5 ani. Analizând tabelul depus de reclamantă și necontestat de pârâtă cuprinzând sumele datorate cu titlu de redevență, pe anul 2005 și penalitățile de întârziere aferente Curtea de apel a constatat că pârâta SC TCD IMEX SRL a plătit redevența aferentă și lunilor martie, aprilie, mai 2005, cu întârzierile consemnate în tabel.

În ceea ce privește luna iunie 2005 din suma datorată în cuantum de 25.740 lei s-au efectuat plăți parțiale la datele de 29.12.2005, 14.03.2006, 15.03.2006 și 04.04.2006 rămânând un rest neachitat de 6.029 lei. În realitate potrivit tabelului depus atât la dosarul de arbitraj cât și la fond rezultă că suma de 160.469 lei reprezentând redevența pe anul 2005 este aferentă lunii iunie 2005, respectiv suma de 6029 lei și lunilor iulie, august, septembrie, octombrie, noiembrie, decembrie 2005 în sumă de 25.740 lei/lună.

Cum ultima rată neachitată în totalitate este din luna iunie 2005, scadența acesteia s-a împlinit la data de 15.07.2005, iar acțiunea arbitrală a fost formulată la data de 21.05.2010 astfel că termenul de prescripție de 5 ani s-ar fi împlinit succesiv începând cu luna iulie 2010 până în ianuarie 2011. Mai mult pentru plățile parțiale efectuate în contul redevenței aferente lunii iunie 2005 cursul prescripției s-a întrerupt și un nou termen de prescripție a început să curgă de la data ultimei plăți efectuate, 04.04.2006 [art. 92 alin. (1) din O.G. 92/2003 raportat la art. 16 lit. a) din Decretul 167/1958]. Rezultă că acțiunea arbitrală a fost formulată la data de 21.05.2010 înăuntrul termenului de prescripție de 5 ani.

Prin urmare, în mod greșit a considerat Tribunalul arbitral că suma pretinsă cu titlu de redevență aferentă anului 2005 este prescrisă. Reținând că pe calea acțiunii în anulare reclamanta a criticat doar sumele ce au constituit obiectul excepției prescripției, iar alte motive nu au fost invocate, Curtea a anulat în parte hotărârea arbitrală în limitele motivelor invocate. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC TCFI SRL Brăila care a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. criticând hotărârea Curții de apel sub aspectul greșitei calificări a naturii juridice a creanței, cu consecințe asupra termenului de prescripție.

Înalta Curte de Casație și Justiție , analizând decizia atacată prin prisma criticii formulate, a constatat că recursul este fondat pentru următoarele considerente: Recursul vizează un singur aspect si anume „calificarea” dată de Curtea de Apel Galați creanței în discuție, respectiv prețul contractului de concesiune și evident prescrierea dreptului la acțiune privind creanța aferentă anului 2005. Redevența pe care recurenta o achita are natura juridica a unei „chirii” care s-a născut în urma unei licitații, concretizate și finalizate printr-un contract, o convenție. Nu este o taxa stabilita de autoritatea publica, in ceea ce privește cuantumul ei, așa cum este stabilit de către codul fiscal cuantumul (procentul) taxelor de natura fiscala.

Mai mult decât atât, codul fiscal nu prevede ca acest tip de redevența ca fiind o creanța fiscala. Prin încheierea contractului, recurenta nu a intrat într-un raport de drept fiscal cu autoritatea locala. Actul încheiat nu este deci unul unilateral, ci bilateral, sinalagmatic, de vreme ce sunt stabilite drepturi si obligații reciproce, prețul precum si celelalte obligații care nu pot fi considerate impozite sau taxe, in speța nefiind vorba de o creanță fiscală ci, de sume rezultând din contractele încheiate cu reclamanta, obligație contractuală supusă normelor de drept privat. În cazul creanțelor fiscale, obligația concretă de plată se naște dintr-un act care se numește generic titlu de creanță, ori în speța obligația de plata a s-a născut din contract.

Titlul de creanță fiscală este un act de impunere și are natura juridică a unui act unilateral de drept financiar public, ori în cauza de față actul nu este nicidecum unilateral, ci este o convenție. De altfel chiar codul de procedură fiscală definește în mod clar atât titlul de creanța cât și creanța fiscală, iar creanța ce face obiectul prezentei cauze nu este o creanță fiscală. Creanța în litigiu este un venit nefiscal. Acest lucru se poate constata din chiar bugetul de venituri și cheltuieli al Municipiului Brăila (Hotărârea nr. 62/21.02.2011), care a fost depusă la dosarul cauzei, în care se stabilește clar că veniturile din concesiuni și închirieri nu sunt venituri fiscale.

Același lucru rezultă și din Hotărârea nr. 178/18.06.2010 privind aprobarea criteriilor de evaluare și selecție pentru atribuirea Contractului de delegare a gestiunii traseelor secundare de transport, unde, de asemenea, în mod clar se prevede că relația contractuală dintre părțile prezentului litigiu nu are sub nici un aspect caracter fiscal. O creanță fiscală își are ca izvor un titlu de creanța emis de organele competente, iar colectarea creanțelor fiscale (procedura care se face doar în baza unui titlu de creanță, care stabilește și individualizează creanța fiscală) se realizează direct prin executare silită, în cazul în care debitorul nu-și execută de bunăvoie obligația fiscală, fără intervenția instanțelor de judecată, situație în care noi nu ne regăsim.

În speță, intimata nu este un organ fiscal, nu emite titluri de creanță și nici nu are în competența sa acțiuni de executare silită. De altfel, în situația în care s-ar admite că această creanță ar fi o creanță fiscală, ar fi trebuit în mod obligatoriu să existe un titlu de creanță, așa cum s-a arătat și cum o stabilește și codul de procedură fiscală în cuprinsul art. 110 alin. (2), dar în situația de față nu există un astfel de act administrativ-fiscal.

Tot în aceeași ordine de idei, chiar Curtea de Apel Galați a arătat în motivarea hotărârii pronunțate, ca temeiul pentru aceste plăți era factura (deci nicidecum un titlu de creanță, or factura fiscală nu poate fi asimilată unui titlu de creanță așa cum este definit de codul fiscal) și reține că „reclamanta nu a înțeles să emită facturi fiscale succesive pentru plata redevenței datorată de pârâtă lunar, situație care echivalează cu o acceptare tacită a întârzierii la plată a redevenței pentru anul 2005 până la momentul emiterii facturii în anul 2008”.dar aceste considerente vin în totală contradicție cu calificarea dată de instanță creanței în discuție. În situația în care s-ar fi considerat că această creanță este o creanță fiscală, atunci ar fi trebuit să se facă aplicarea prevederilor art.125 C. proc.

fisc., dispoziții care sunt imperative și care ar fi presupus în primul rând o cerere temeinic justificată a recurentei prin care să solicite înlesniri la plata redevenței sau amânarea plății acesteia. Deci, respectând dispozițiile codului de procedură fiscală o „acceptare tacită a întârzierii la plată” din partea intimatei nu poate fi luată în calcul în situația în care creanța ar fi de natură fiscală (creanță aferentă anului 2005). Pe cale de consecință, hotărârea recurată este vădit nelegală și este rezultatul unei interpretări eronate a legii și aplicarea greșită a dispozițiilor legale, motiv pentru care, conform art. 312 C. proc. civ.

s-a admis recursul declarat de pârâta SC TCFI SRL Brăila împotriva sentinței comerciale nr. 12 din 22 iulie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Galați, Secția comercială, maritimă și fluvială, a fost modificată sentința recurată, în sensul că s-a respins acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 9 din 4 noiembrie 2010 a Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Brăila.