ÎCCJ, decizie (scj.ro #83023)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83023) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Cesiune

de creanță între Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.S.

Plată nedatorată. Acțiune în restituire formulată de

debitorul cedat. Natura juridică a acțiunii. Termenul de

prescripție aplicabil

Cuprins

pe materii: Drept comercial. Prescripție extinctivă

Index

alfabetic: acțiune în restituire

-

contract de cesiune creanță

-

termen de prescripție

O.U.G.

nr. 51/1998, art. 45, art. 49 alin. (1)

Cererea formulată de

debitorul cedat privind restituirea unei sume de bani achitată A.V.A.S. în

baza unui contract de cesiune de creanță, prin care Ministerul

Finanțelor Publice a cesionat A.V.A.S. creanța pe care o avea

față de societatea debitoare, sumă de bani nedatorată, se

încadrează în dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 care se

referă la „cereri de orice natură” privind drepturi și

obligații în legătură cu activele preluate de A.V.A.S., cereri

supuse unui termen special de prescripție reglementat de art. 49 alin. (1)

de 6 luni de la data la care s-a cunoscut dar trebuia să se cunoască

faptul sau actul pe care se întemeiază.

Secția

a II-a civilă, Decizia nr. 2928

din 4 octombrie 2011

Prin

acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Curții de Apel

Iași, Secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC

R. SA Bârlad a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. la restituirea sumei de

284.475,0754 lei (Ron) achitată pârâtei prin OP nr. 2932 din 22 decembrie

2004, plată pe care reclamanta o consideră nedatorată.

În

expunerea circumstanțelor de fapt și de drept care o

îndreptățesc să solicite restituirea sumei pretinse  ca

nedatorată, reclamanta a arătat următoarele:

În

anul 1994 a contractat un credit extern de la Banca I.C. Japonia în valoare de 1.076.950.000 JPY, credit garantat de Statul Român prin

Ministerul de Finanțe în baza convenției de garantare nr. 80569 din

15 februarie 1995, plata urmând să  se facă în 10 rate semestriale în

perioada martie 1997 – septembrie 2001.

Potrivit

reclamantei, urmare privatizării societății în anul 2000 și

înlesnirilor  la plată de care a beneficiat în baza H.G. nr. 655/2000,

societatea a achitat integral datoria față de statul român, respectiv

suma de 34.509.928.932 Rol, achitată Ministerului Finanțelor și

suma de 51.764.893.395 Rol achitată pârâtei din prezenta cauză AVAS

București care, prin contractul de cesiune de creanță nr.

15/2002, a preluat de la Ministerul Finanțelor creanța față de societate.

În

acest sens, reclamanta a arătat că printr-o hotărâre

judecătorească, decizia comercială nr. 110/2008

pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a

comercială, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 807/2009 a

Î.C.C.J., s-a statuat inexistența unei datorii a societății

față de pârâta AVAS privind sumele ce au făcut obiectul

contractului de cesiune de creanță nr. 15/2002 modificat prin actul

adițional nr. 1/2005 încheiat între Ministerul Finanțelor Publice, în

calitate de cedent, și AVAS, în calitate de cesionar.

Potrivit

reclamantei, în raportul de expertiză dispus de instanță în

vederea soluționării litigiului finalizat prin decizia

comercială nr. 110/2008, raport care a  vizat verificarea tuturor

plăților efectuate de societate către Ministerul de Finanțe

și AVAS, s-a reținut că societatea a plătit comisionul de

risc în sumă de 284.475,0754 Ron în anul 2000 către Ministerul de

Finanțe și, ulterior, a doua oară, în anul 2004 prin OP nr. 2932

către AVAS, sumă virată în plus și nedatorată.

În

drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art.

992, art. 993 C. civ. și pe principiul îmbogățirii

fără justă cauză, context legal care impune, în opinia sa,

obligarea AVAS la restituirea sumei încasate fără drept, respectiv

fără o justificare legitimă.

Pârâta

AVAS a invocat în apărare excepția necompetenței

funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal a

Curții de Apel Iași pe rolul căreia a fost  înregistrată

cererea, excepția prescripției dreptului material la acțiune în

raport de dispozițiile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 și pe fond

netemeinicia cererii.

Curtea

de Apel Iași, Secția contencios administrativ, prin Încheierea de

ședință din data de 25 octombrie 2010, a admis excepția necompetenței sale funcționale și, în temeiul art. 45 din

O.U.G. nr. 51/1998 transpune cauza la secția comercială a

aceleiași instanțe.

Curtea

de Apel Iași, Secția comercială, examinând cu prioritate excepțiile

invocate de reclamantă, respectiv excepția necompetenței

materiale a secției comerciale, în raport de dispozițiile art. 2

alin. (2) din Legea nr. 554/2004, și excepția necompetenței

teritoriale a curții, în raport de dispozițiile art. 45 din  O.U.G.

nr. 51/1998, prin sentința comercială nr. 3/2010, a respins

excepția necompetenței materiale a curții de apel ca

instanță comercială și a admis excepția

necompetenței teritoriale cu consecința declinării cauzei în

favoarea Curții de Apel București, Secția comercială în a

cărei rază teritorială se află sediul pârâtei AVAS.

Curtea

de Apel București, Secția a V-a comercială, astfel

investită, prin Încheierea de ședință din data de 26

ianuarie 2011, a respins excepția  necompetenței sale materiale

reiterată de reclamantă constatând că litigiul dintre

părți își are izvorul în raporturile juridice comerciale

derulate de acestea, iar prin  sentința comercială nr. 20/2011 a

respins acțiunea reclamantei ca prescrisă.

În

argumentarea acestei soluții, curtea de apel, ca primă

instanță, s-a întemeiat pe dispozițiile art. 49 alin. (1) din

O.U.G. nr. 51/1998 republicată potrivit cărora termenul de

prescripție a acțiunilor îndreptate împotriva AVAS este de 6 luni de

la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau

actul pe care se întemeiază acțiunea, dar nu mai mult de 12 luni de

la data producerii faptului  sau încheierii actului.

Față

de circumstanțele cauzei, respectiv plata nedatorată pretinsă de

reclamanta  prin  OP nr. 2932/2004 și data rămânerii irevocabile a

deciziei comerciale nr. 110/2008 (11 martie 2009) instanța a constatat

că atât termenul subiectiv de 6 luni, cât și cel obiectiv de 12 luni

erau împlinite la data introducerii acțiunii, 17 iunie 2010, excepția

prescripției dreptului material la acțiune invocată de

pârâtă fiind pe deplin întemeiată.

Împotriva

acestei sentințe, reclamanta a declarat recurs, solicitând

desființarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei

spre rejudecare instanței competente, Curții de Apel Iași,

Secția contencios administrativ.

Recurenta

și-a întemeiat criticile aduse hotărârii primei instanțe pe

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. vizând încălcarea  competenței de ordine publică; art. 304 pct. 8 C. proc. civ. referitor la interpretarea greșită a actului juridic dedus

judecății și art. 304 pct. 9 vizând aplicarea greșită

a legii, în dezvoltarea cărora a susținut următoarele:

Instanța

de fond a încălcat normele de procedură cu privire la competența

de ordine publică, deoarece, în raport de temeiul de fapt al cererii,

respectiv refuzul autorității publice (AVAS) de a soluționa

favorabil solicitarea de restituire a sumei de bani plătită

fără a fi datorată, și de temeiul de drept material, art.

992, 993 și 1092 C. civ., competența de soluționare

aparține instanței de contencios  administrativ.

Potrivit

recurentei, refuzul soluționării cererii de restituire din partea

AVAS, ca autoritate publică a Statului, poate fi asimilat unui act

administrativ unilateral, supus cenzurii instanței de contencios

administrativ.

Sub un al doilea motiv, recurenta a arătat că raportul

juridic dedus judecății nu este un raport obligațional rezultat

din încheierea actului de preluare a creanței de către AVAS, ci este

generat de săvârșirea unui act juridic licit, plata nedatorată.

În același sens, recurenta a

susținut că dreptul valorificat în prezenta cauză și

obligația corelativă nu se încadrează în obiectul de

reglementare al O.U.G. nr. 51/1998 care vizează numai valorificarea activelor

și creanțelor de către AVAS și nu valorificarea

creanțelor pe care un subiect de drept privat le afirmă

față de AVAS.

Concluzionând, recurenta a arătat

că acțiunea sa nu se încadrează în categoria cererilor

reglementate de art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 și, pe cale de

consecință, nu este supusă termenelor de prescripție

speciale reglementate de actul normativ, ci termenului de 5 ani reglementat de

art. 135 C. proc. fisc. sau termenului general de prescripție de 3 ani.

Prin întâmpinare, intimata pârâtă AVAS

și-a exprimat punctul de vedere referitor la cererea de recurs

promovată de recurente în sensul respingerii recursului ca nefondat. În

esență, intimata a arătat că suma de bani pretins

nedatorată a fost achitată în baza contractului de cesiune de

creanță convenit cu Ministerul Finanțelor, raporturile dintre

părți fiind guvernate de dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998, în

raport de care termenul de prescripție special de 6 luni a fost

depășit.

Înalta Curte, verificând sentința

atacată în raport de criticile formulate și având în vedere și

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. incidente în cauză, a

constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.

Cu privire la competența

jurisdicției de contencios administrativ

Materia contenciosului administrativ este

definită în art. 1 din Legea nr. 554/2004 modificat care prevede că

orice persoană care se consideră vătămată într-un

drept al său, un interes legitim, de către de către o autoritate

publică, printr-un

act administrativ

sau prin nesoluționarea în

termen legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată.

Totodată, în sensul legii contenciosului

administrativ [art. 2 alin. (1) lit. b)] noțiunea de autoritate

publică semnifică orice organ al statului sau al unităților

administrativ teritoriale care acționează în

regim de putere

publică

pentru satisfacerea unui interes public, astfel cum este

definit în art. 2 lit. c) ca fiind interesul care vizează ordinea de

drept, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale

cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare.

Prin urmare, sunt supuse jurisdicției

contenciosului administrativ litigiile privind anularea unui act administrativ

unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate

publică în regim de putere publică, sau nesoluționarea în termen

ori refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri de către

autoritatea publică, ca putere publică, în sfera sa de activitate

administrativă.

În cauză, raporturile dintre

părți nu sunt raporturi de drept administrativ, respectiv raporturi

reglementate de normele dreptului administrativ, în legătură cu

organizarea și exercitarea competenței organelor administrației

publice, deoarece nici una din trăsăturile esențiale care

caracterizează raporturile de drept administrativ nu se regăsesc în

cauză, respectiv unul din subiectele raportului să fie purtător

al autorității publice, determinând, în condițiile legii, un

anumit comportament pentru celălalt subiect, în regim de putere

publică.

Cu privire la natura raporturilor dintre

părți și dispozițiile legale aplicabile.

Raporturile dintre societatea

reclamată și pârâta AVAS își au izvorul în contractul de cesiune

de creanță nr. 15/2002 încheiat între M.F.P. și AVAS având ca

obiect preluarea de către AVAS a creanței deținute de M.F.P.

asupra debitorului cedat, SC R. SA Bârlad, rezultate din executarea garanției

emise de stat pentru împrumutul extern contractat de societate în anul 1994.

AVAS, în cadrul raporturilor stabilite cu

debitorul cedat, nu acționează ca o autoritate publică în sensul

Legii nr. 554/2004, ci în îndeplinirea atribuțiilor sale principale

prevăzute în art. 12 din O.U.G. nr. 51/1998 modificată, respectiv

preluarea unor creanțe comerciale în vederea valorificării lor prin

modalitățile prevăzute în același act normativ.

În acest sens, O.U.G. nr. 23/2004 privind

unele măsuri de reorganizare a AVAS, definește AVAS ca o

instituție de specialitate a administrației publice centrale, cu

personalitate juridică, în subordinea Guvernului care îndeplinește

atribuțiile prevăzute de O.U.G. nr. 51/1998, administrează

participațiile Statului în calitate de asociat/acționar la

societățile comerciale aflate în portofoliul său,

monitorizează modul în care au fost respectate clauzele contractelor de

privatizare potrivit O.G. nr. 25/2002, dispoziții care nu o pot califica

sau asimila unei autorități publice, potrivit art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

Se impune a preciza, în acest punct al

analizei raporturilor dintre părți, că recurenta reclamantă

și-a fundamentat acțiunea ce formează obiectul prezentului

dosar, respectiv restituirea sumei achitată AVAS, în baza contractului de

cesiune, sumă reprezentând comisionul la fondul de risc, pe

statuările irevocabile conferite de decizia comercială nr. 110/2008 a

Curții de Apel București referitoare la inexistența unei datorii

a societății reclamante față de pârâta AVAS privind sumele

din contractul de cesiune de creanță nr. 15/2002 modificat prin actul

adițional nr. 1/2005.

Or, litigiul finalizat prin decizia

comercială nr. 110/2008 a fost soluționat de Curtea de Apel

București, Secția comercială, ca litigiu comercial, în baza

dispozițiilor speciale din O.U.G. nr. 51/1998, art. 45, chestiunea

competenței curții de apel, ca primă instanță, și

naturii comerciale a litigiului a făcut obiectul examinării cererii

din această perspectivă, dezlegarea dată de Curtea de Apel,

Secția comercială, ca primă instanță fiind confirmate

de instanța de recurs prin decizia nr. 807/2009 pronunțată de

Î.C.C.J., Secția comercială.

Așa fiind, cum prezenta acțiune

este o consecință a celor statuate în litigiul finalizat prin decizia

nr. 110/2008, așa cum reclamanta arată in terminis în cuprinsul

cererii, a supune acest litigiu unei alte jurisdicții decât cea

comercială, apare lipsit de orice fundament logico juridic.

Distinct de acestea, prin decizia

comercială nr. 110/2008 s-a statuat în mod irevocabil asupra naturii

comerciale a raporturilor dintre părți și a dispozițiilor

speciale aplicabile, respectiv O.U.G. nr. 51/1998 în legătură cu

sumele ce au făcut obiectul contractului de cesiune de creanță

nr. 15/2002 dedus judecății și, prin urmare, o interpretare

consecventă a raporturilor dintre părți impune același

raționament și aceeași soluție cu privire la natura

litigiului de față și dispozițiile legale aplicabile.

Altfel spus, cererea formulată de

recurenta reclamantă privind restituirea unei sume de bani achitată

în baza contractului de cesiune de creanță nr. 15/2002 și

nedatorată se încadrează în dispozițiile art. 45 din O.U.G. nr.

51/1998 care se referă la „

cereri de orice natură

privind

drepturi și obligații în legătură cu activele preluate de

AVAS, cereri supuse unui termen special de prescripție reglementat de art.

49 alin. (1) de 6 luni de la data la care s-a cunoscut dar trebuia să se

cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază.

În raport de acest termen special de

prescripție, acțiunea formulată la data de 17 iunie 2010, se

situează în afara termenului de prescripție luând în considerare ca

început al curgerii termenului data de 11 martie 2009 reținută de

prima instanță, în condițiile în care recurentului în propria

cale de atacat nu i se poate crea o situație mai grea.

Pentru rațiunile mai sus

înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., a respins recursul ca nefondat.