ÎCCJ, decizie (scj.ro #83023)

Cesiune de creanță între Ministerul Finanțelor Publice și A.V.A.S. Plată nedatorată. Acțiune în restituire formulată de debitorul cedat. Natura juridică a acțiunii. Termenul de prescripție aplicabil Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripție extinctivă Index alfabetic: acțiune în restituire - contract de cesiune creanță - termen de prescripție O.U.G. nr. 51/1998, art. 45, art. 49 alin. (1) Cererea formulată de debitorul cedat privind restituirea unei sume de bani achitată A.V.A.S. în baza unui contract de cesiune de creanță, prin care Ministerul Finanțelor Publice a cesionat A.V.A.S. creanța pe care o avea față de societatea debitoare, sumă de bani nedatorată, se încadrează în dispozițiile art. 45 din O.U.G.

nr. 51/1998 care se referă la „cereri de orice natură” privind drepturi și obligații în legătură cu activele preluate de A.V.A.S., cereri supuse unui termen special de prescripție reglementat de art. 49 alin. (1) de 6 luni de la data la care s-a cunoscut dar trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază. Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2928 din 4 octombrie 2011 Prin acțiunea introductivă înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, Secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC R. SA Bârlad a solicitat obligarea pârâtei A.V.A.S. la restituirea sumei de 284.475,0754 lei (Ron) achitată pârâtei prin OP nr. 2932 din 22 decembrie 2004, plată pe care reclamanta o consideră nedatorată.

În expunerea circumstanțelor de fapt și de drept care o îndreptățesc să solicite restituirea sumei pretinse ca nedatorată, reclamanta a arătat următoarele: În anul 1994 a contractat un credit extern de la Banca I.C. Japonia în valoare de 1.076.950.000 JPY, credit garantat de Statul Român prin Ministerul de Finanțe în baza convenției de garantare nr. 80569 din 15 februarie 1995, plata urmând să se facă în 10 rate semestriale în perioada martie 1997 – septembrie 2001. Potrivit reclamantei, urmare privatizării societății în anul 2000 și înlesnirilor la plată de care a beneficiat în baza H.G. nr. 655/2000, societatea a achitat integral datoria față de statul român, respectiv suma de 34.509.928.932 Rol, achitată Ministerului Finanțelor și suma de 51.764.893.395 Rol achitată pârâtei din prezenta cauză AVAS București care, prin contractul de cesiune de creanță nr. 15/2002, a preluat de la Ministerul Finanțelor creanța față de societate.

În acest sens, reclamanta a arătat că printr-o hotărâre judecătorească, decizia comercială nr. 110/2008 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 807/2009 a Î.C.C.J., s-a statuat inexistența unei datorii a societății față de pârâta AVAS privind sumele ce au făcut obiectul contractului de cesiune de creanță nr. 15/2002 modificat prin actul adițional nr. 1/2005 încheiat între Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de cedent, și AVAS, în calitate de cesionar.

Potrivit reclamantei, în raportul de expertiză dispus de instanță în vederea soluționării litigiului finalizat prin decizia comercială nr. 110/2008, raport care a vizat verificarea tuturor plăților efectuate de societate către Ministerul de Finanțe și AVAS, s-a reținut că societatea a plătit comisionul de risc în sumă de 284.475,0754 Ron în anul 2000 către Ministerul de Finanțe și, ulterior, a doua oară, în anul 2004 prin OP nr. 2932 către AVAS, sumă virată în plus și nedatorată. În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 992, art. 993 C. civ. și pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, context legal care impune, în opinia sa, obligarea AVAS la restituirea sumei încasate fără drept, respectiv fără o justificare legitimă.

Pârâta AVAS a invocat în apărare excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Iași pe rolul căreia a fost înregistrată cererea, excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport de dispozițiile art. 49 din O.U.G. nr. 51/1998 și pe fond netemeinicia cererii. Curtea de Apel Iași, Secția contencios administrativ, prin Încheierea de ședință din data de 25 octombrie 2010, a admis excepția necompetenței sale funcționale și, în temeiul art. 45 din O.U.G. nr. 51/1998 transpune cauza la secția comercială a aceleiași instanțe. Curtea de Apel Iași, Secția comercială, examinând cu prioritate excepțiile invocate de reclamantă, respectiv excepția necompetenței materiale a secției comerciale, în raport de dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, și excepția necompetenței teritoriale a curții, în raport de dispozițiile art. 45 din O.U.G.

nr. 51/1998, prin sentința comercială nr. 3/2010, a respins excepția necompetenței materiale a curții de apel ca instanță comercială și a admis excepția necompetenței teritoriale cu consecința declinării cauzei în favoarea Curții de Apel București, Secția comercială în a cărei rază teritorială se află sediul pârâtei AVAS. Curtea de Apel București, Secția a V-a comercială, astfel investită, prin Încheierea de ședință din data de 26 ianuarie 2011, a respins excepția necompetenței sale materiale reiterată de reclamantă constatând că litigiul dintre părți își are izvorul în raporturile juridice comerciale derulate de acestea, iar prin sentința comercială nr. 20/2011 a respins acțiunea reclamantei ca prescrisă.

În argumentarea acestei soluții, curtea de apel, ca primă instanță, s-a întemeiat pe dispozițiile art. 49 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1998 republicată potrivit cărora termenul de prescripție a acțiunilor îndreptate împotriva AVAS este de 6 luni de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază acțiunea, dar nu mai mult de 12 luni de la data producerii faptului sau încheierii actului. Față de circumstanțele cauzei, respectiv plata nedatorată pretinsă de reclamanta prin OP nr. 2932/2004 și data rămânerii irevocabile a deciziei comerciale nr. 110/2008 (11 martie 2009) instanța a constatat că atât termenul subiectiv de 6 luni, cât și cel obiectiv de 12 luni erau împlinite la data introducerii acțiunii, 17 iunie 2010, excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă fiind pe deplin întemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat recurs, solicitând desființarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, Curții de Apel Iași, Secția contencios administrativ. Recurenta și-a întemeiat criticile aduse hotărârii primei instanțe pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. vizând încălcarea competenței de ordine publică; art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

referitor la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății și art. 304 pct. 9 vizând aplicarea greșită a legii, în dezvoltarea cărora a susținut următoarele: Instanța de fond a încălcat normele de procedură cu privire la competența de ordine publică, deoarece, în raport de temeiul de fapt al cererii, respectiv refuzul autorității publice (AVAS) de a soluționa favorabil solicitarea de restituire a sumei de bani plătită fără a fi datorată, și de temeiul de drept material, art. 992, 993 și 1092 C. civ., competența de soluționare aparține instanței de contencios administrativ. Potrivit recurentei, refuzul soluționării cererii de restituire din partea AVAS, ca autoritate publică a Statului, poate fi asimilat unui act administrativ unilateral, supus cenzurii instanței de contencios administrativ.

Sub un al doilea motiv, recurenta a arătat că raportul juridic dedus judecății nu este un raport obligațional rezultat din încheierea actului de preluare a creanței de către AVAS, ci este generat de săvârșirea unui act juridic licit, plata nedatorată. În același sens, recurenta a susținut că dreptul valorificat în prezenta cauză și obligația corelativă nu se încadrează în obiectul de reglementare al O.U.G. nr. 51/1998 care vizează numai valorificarea activelor și creanțelor de către AVAS și nu valorificarea creanțelor pe care un subiect de drept privat le afirmă față de AVAS. Concluzionând, recurenta a arătat că acțiunea sa nu se încadrează în categoria cererilor reglementate de art. 45 din O.U.G.

nr. 51/1998 și, pe cale de consecință, nu este supusă termenelor de prescripție speciale reglementate de actul normativ, ci termenului de 5 ani reglementat de art. 135 C. proc. fisc. sau termenului general de prescripție de 3 ani. Prin întâmpinare, intimata pârâtă AVAS și-a exprimat punctul de vedere referitor la cererea de recurs promovată de recurente în sensul respingerii recursului ca nefondat. În esență, intimata a arătat că suma de bani pretins nedatorată a fost achitată în baza contractului de cesiune de creanță convenit cu Ministerul Finanțelor, raporturile dintre părți fiind guvernate de dispozițiile O.U.G. nr. 51/1998, în raport de care termenul de prescripție special de 6 luni a fost depășit.

Înalta Curte, verificând sentința atacată în raport de criticile formulate și având în vedere și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. incidente în cauză, a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează. Cu privire la competența jurisdicției de contencios administrativ Materia contenciosului administrativ este definită în art. 1 din Legea nr. 554/2004 modificat care prevede că orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său, un interes legitim, de către de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Totodată, în sensul legii contenciosului administrativ [art. 2 alin. (1) lit. b)] noțiunea de autoritate publică semnifică orice organ al statului sau al unităților administrativ teritoriale care acționează în regim de putere publică pentru satisfacerea unui interes public, astfel cum este definit în art. 2 lit. c) ca fiind interesul care vizează ordinea de drept, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, satisfacerea nevoilor comunitare. Prin urmare, sunt supuse jurisdicției contenciosului administrativ litigiile privind anularea unui act administrativ unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în regim de putere publică, sau nesoluționarea în termen ori refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri de către autoritatea publică, ca putere publică, în sfera sa de activitate administrativă.

În cauză, raporturile dintre părți nu sunt raporturi de drept administrativ, respectiv raporturi reglementate de normele dreptului administrativ, în legătură cu organizarea și exercitarea competenței organelor administrației publice, deoarece nici una din trăsăturile esențiale care caracterizează raporturile de drept administrativ nu se regăsesc în cauză, respectiv unul din subiectele raportului să fie purtător al autorității publice, determinând, în condițiile legii, un anumit comportament pentru celălalt subiect, în regim de putere publică. Cu privire la natura raporturilor dintre părți și dispozițiile legale aplicabile. Raporturile dintre societatea reclamată și pârâta AVAS își au izvorul în contractul de cesiune de creanță nr. 15/2002 încheiat între M.F.P.

și AVAS având ca obiect preluarea de către AVAS a creanței deținute de M.F.P. asupra debitorului cedat, SC R. SA Bârlad, rezultate din executarea garanției emise de stat pentru împrumutul extern contractat de societate în anul 1994. AVAS, în cadrul raporturilor stabilite cu debitorul cedat, nu acționează ca o autoritate publică în sensul Legii nr. 554/2004, ci în îndeplinirea atribuțiilor sale principale prevăzute în art. 12 din O.U.G. nr. 51/1998 modificată, respectiv preluarea unor creanțe comerciale în vederea valorificării lor prin modalitățile prevăzute în același act normativ. În acest sens, O.U.G. nr. 23/2004 privind unele măsuri de reorganizare a AVAS, definește AVAS ca o instituție de specialitate a administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului care îndeplinește atribuțiile prevăzute de O.U.G.

nr. 51/1998, administrează participațiile Statului în calitate de asociat/acționar la societățile comerciale aflate în portofoliul său, monitorizează modul în care au fost respectate clauzele contractelor de privatizare potrivit O.G. nr. 25/2002, dispoziții care nu o pot califica sau asimila unei autorități publice, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Se impune a preciza, în acest punct al analizei raporturilor dintre părți, că recurenta reclamantă și-a fundamentat acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar, respectiv restituirea sumei achitată AVAS, în baza contractului de cesiune, sumă reprezentând comisionul la fondul de risc, pe statuările irevocabile conferite de decizia comercială nr. 110/2008 a Curții de Apel București referitoare la inexistența unei datorii a societății reclamante față de pârâta AVAS privind sumele din contractul de cesiune de creanță nr. 15/2002 modificat prin actul adițional nr. 1/2005.

Or, litigiul finalizat prin decizia comercială nr. 110/2008 a fost soluționat de Curtea de Apel București, Secția comercială, ca litigiu comercial, în baza dispozițiilor speciale din O.U.G. nr. 51/1998, art. 45, chestiunea competenței curții de apel, ca primă instanță, și naturii comerciale a litigiului a făcut obiectul examinării cererii din această perspectivă, dezlegarea dată de Curtea de Apel, Secția comercială, ca primă instanță fiind confirmate de instanța de recurs prin decizia nr. 807/2009 pronunțată de Î.C.C.J., Secția comercială. Așa fiind, cum prezenta acțiune este o consecință a celor statuate în litigiul finalizat prin decizia nr. 110/2008, așa cum reclamanta arată in terminis în cuprinsul cererii, a supune acest litigiu unei alte jurisdicții decât cea comercială, apare lipsit de orice fundament logico juridic.

Distinct de acestea, prin decizia comercială nr. 110/2008 s-a statuat în mod irevocabil asupra naturii comerciale a raporturilor dintre părți și a dispozițiilor speciale aplicabile, respectiv O.U.G. nr. 51/1998 în legătură cu sumele ce au făcut obiectul contractului de cesiune de creanță nr. 15/2002 dedus judecății și, prin urmare, o interpretare consecventă a raporturilor dintre părți impune același raționament și aceeași soluție cu privire la natura litigiului de față și dispozițiile legale aplicabile. Altfel spus, cererea formulată de recurenta reclamantă privind restituirea unei sume de bani achitată în baza contractului de cesiune de creanță nr. 15/2002 și nedatorată se încadrează în dispozițiile art. 45 din O.U.G.

nr. 51/1998 care se referă la „ cereri de orice natură privind drepturi și obligații în legătură cu activele preluate de AVAS, cereri supuse unui termen special de prescripție reglementat de art. 49 alin. (1) de 6 luni de la data la care s-a cunoscut dar trebuia să se cunoască faptul sau actul pe care se întemeiază. În raport de acest termen special de prescripție, acțiunea formulată la data de 17 iunie 2010, se situează în afara termenului de prescripție luând în considerare ca început al curgerii termenului data de 11 martie 2009 reținută de prima instanță, în condițiile în care recurentului în propria cale de atacat nu i se poate crea o situație mai grea. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., a respins recursul ca nefondat.