ÎCCJ, decizie (scj.ro #83065)

Prescripție extinctivă. Acțiune în rezoluțiunea unui contract de privatizare. Termenul de prescripție aplicabil. Cuprins pe materii: Drept comercial. Prescripția extinctivă. Index alfabetic: competență teritorială - contract de privatizare - prescripție - privatizare - rezoluțiune Decretul nr.167/1958, art.7 O.U.G. nr.51/1998, art.13 alin. 5 În cazul unei acțiuni ce vizează rezoluțiunea unui contract de privatizare, pentru pretinsa neexecutare a obligațiilor asumate de către cumpărătoare, termenul de prescripție aplicabil este termenul general de 3 ani reglementat de Decretul nr.167/1958. Prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune, astfel, în cauză, dreptul la acțiune s-a născut la data la care obligațiile asumate prin contract au devenit scadente.

Secția comercială, Decizia nr.475 din 9 februarie 2010 Prin sentința nr.10857/20 octombrie 2008, Tribunalul București, Secția a VI-a comercială, a respins excepția necompetenței teritoriale invocată de pârâtul M.I. și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, respingând ca prescrisă acțiunea formulată de reclamanta AVAS București, obligând-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1000 lei.

Reclamanta a investit instanța cu o acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr.TL 22/28 aprilie 2000, solicitând totodată să rețină toate sumele achitate în contul acesteia și obligarea pârâtului la restituirea acțiunilor ce au făcut obiectul contractului; obligarea pârâtului la plata daunelor interese constând în contravaloarea unui număr de 30316 acțiuni ce au fost cesionate de cumpărător fără acordul AVAS; obligarea pârâtului la plata sumei de 348,45 lei reprezentând daune interese pentru nerespectarea art.8.7 lit.c din contract și la plata daunelor interese, reprezentând valoarea prejudiciilor aduse AVAS, a căror valoare va fi stabilită printr-o expertiză economico-financiară conform art.21 alin.3 din OG nr.25/2002.

Cu privire la excepția de necompetență teritorială a instanței (Tribunalul București) instanța fondului a reținut incidența dispozițiilor art.10 alin.1 C. proc . civ ., potrivit cu care, în afară de instanța domiciliului pârâtului – în cererile privitoare la rezoluțiunea unui contract - este competentă instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, chiar în parte a obligațiunii, constatând că potrivit art.14.9 locul contractului este sediul vânzătorului. Dându-se eficiență prevederilor art.12 C. proc . civ ., s-a constatat că este competent teritorial să soluționeze cauza Tribunalul București.

În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune s-a avut în vedere data acțiunii – 22 aprilie 2008 – și petitul principal al acțiunii, constând în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr.TL 22/28 aprilie 2000 pentru neexecutarea unor obligații asumate de cumpărător, considerând că, în cauză, are aplicabilitate termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de Decretul nr.167/1958. Așa fiind, s-a apreciat că reclamanta avea posibilitatea de a solicita rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de privatizare (așa cum acestea au fost indicate prin acțiune) în termen de 3 ani, termen ce s-a împlinit, cu mult înainte de data promovării acțiunii.

De asemenea, instanța a avut în vedere și dispozițiile art.1 alin.2 din Decretul nr.167/1958 potrivit cu care – odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind dreptul accesoriu – și a constatat ca prescrise și petitele accesorii capătului principal, de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni. Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr.165 din 7 aprilie 2009 a Curții de Apel București, Secția a VI-a comercială, care a reținut că în cauza dedusă judecății nu-și au aplicabilitate prevederile O.U.G. nr . 51/1998. S-a mai reținut că termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani reglementat de Decretul nr.167/1958, termen ce a început să curgă – pentru petitul principal al acțiunii – la data contractului, împlinindu-se la 28 aprilie 2003, fiind prescrise și petitele accesorii acestuia conform principiului „ accesorium sequitur principale”.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta AVAS București, care a invocat art.304 pct.9 C. proc . civ ., în dezvoltarea căruia a susținut următoarele: - Ambele instanțe au ignorat dispozițiile art.13 alin. 5 din O.U.G. nr.51/1998 care prevăd că dreptul de a cere executarea silită a creanțelor preluate de A.V.A.S. este de 7 ani. - În cauză nu sunt incidente prevederile art.3 din Decretul nr.167/1958, iar dreptul la acțiune al A.V.A.S. s-a născut la 18 decembrie 2006 când, prin adresa nr.VP 4/6407/18 decembrie 2006 i s-a solicitat pârâtei să prezinte documentele care să ateste îndeplinirea clauzelor contractuale cu privire la realizarea obligațiilor de mediu. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Cu privire la pretinsa incidență a prevederilor O.U.G.

nr.51/1998 se constată, pe de o parte, că reclamanta nu a invocat un astfel de temei în acțiunea promovată în instanță, și că, pe de altă parte, aceasta se află în eroare, făcând confuzie între prescripția dreptului de a cere executarea silită și prescripția dreptului material la acțiune. Demersul judiciar al reclamantei nu are caracterul unei executări silite, ci al unei acțiuni de drept comun ce vizează rezoluțiunea unui contract de privatizare pentru pretinsa neexecutare a obligațiilor asumate prin acesta de către pârâtă. În consecință, termenul de prescripție aplicabil este termenul general de 3 ani reglementat de Decretul nr.167/1958, așa cum corect au reținut și instanțele anterioare. Conform art.7 din Decretul nr.167/1958 prescripția începe să curgă de la data la care se naște dreptul la acțiune, astfel că în cauza dedusă judecății dreptul la acțiune s-a născut la data la care obligațiile asumate prin contract au devenit scadente.

În atare situație, în raport de prevederile menționate nu a fost primită susținerea recurentei potrivit căreia, dreptul său la acțiune s-ar fi născut la data de 18 decembrie 2006, când i s-ar fi solicitat pârâtului prezentarea documentelor care să ateste realizarea obligațiilor de mediu. Cum critica recurentei este limitată, sub acest aspect, numai la petitul privind neîndeplinirea obligației de realizare a investițiilor de mediu, s-a arătat că acestea au avut termene scadente până în decembrie 2003, fiind prescrise la data formulării acțiunii (aprilie 2008), neavând relevanță perioada de derulare a contractului. În consecință, față de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că decizia atacată este dată cu aplicarea corectă a normelor incidente în cauză, motiv pentru care a menținut-o prin respingerea recursului ca nefondat .