ÎCCJ, decizie (scj.ro #83162)

Creanțe

bugetare. Termenul de prescripție. Excepții. Penalități din

contractul de vânzare-cumpărare acțiuni

Cuprins pe

materii: Drept procesual civil. Prescripție extinctivă.

Index alfabetic :

prescripție extinctivă

-

întrerupere prescripție

-

creanță fiscală

-

termen special de prescripție

OUG

nr.147/2002, art.8 alin.2, 3

Legea

nr.268/2001

Decretul

nr.167/1958, art.3 alin.1, art.7 alin.1,

art.16

lit.a și b, art.16 alin.2

Atunci când sumele pretinse de ADS reprezintă penalități

datorate în baza unui contract de vânzare-cumpărare acțiuni,

termenul de prescripție este cel general  de 3 ani reglementat de

art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958

.

ICCJ,

Secția  Comercială,

Decizia nr. 2257

din

2 octombrie 2009

Prin sentința arbitrală nr.171 din 31 iulie 2008 Tribunalul

Arbitral  constituit în cadrul Curții de Arbitraj Comercial

Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a

României a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A.D.S.

împotriva pârâtei Asociația F.E. Otopeni PAS, pe care a obligat-o la plata

către reclamantă a sumelor de 165.392,67 lei cu titlu de

penalități și 3.979,93 lei cheltuieli de judecată. Cererea

reconvențională formulată de pârâtă, având ca obiect

constatarea operării compensării datoriilor reciproce ale

părților până la concurența sumei de 52.614,88 lei,

sumă pe care reclamanta rămâne să o achite pârâtei, a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Tribunalul arbitral a reținut că părțile au încheiat,

la data de 23 iulie 2002, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni

nr.58, prin care reclamanta a transmis pârâtei dreptul de proprietate asupra

unui număr de 1.673.846 acțiuni reprezentând 100% din capitalul

social al SC A. Chitila SA, prețul vânzării fiind achitat integral.

S-a reținut, că potrivit clauzelor stipulate în contract, pârâta s-a

obligat să efectueze în societate, din surse proprii, pe o perioadă

de cinci ani, respectiv în anii 2002-2007, o investiție/aport la capital

în valoare de 1.230.000 USD, iar potrivit clauzei din art.9.5

cumpărătorul (pârâta), în cazul în care nu realiza volumul de

investiție în cuantumul și la termenele prevăzute în anexa 4 la

contract, se obliga să plătească vânzătorului o penalitate

de 50% pe an pentru suma angajată și nerealizată.

Tribunalul arbitral a constatat că pârâta nu și-a îndeplinit

obligațiile  investiționale la termenele agreate, datorând cu

titlu de penalități suma de 165.392,67 lei .

Referitor la suma de 1.890.267,98 Ron  solicitată cu același

titlu de către reclamantă, prin acțiunea  arbitrală,

tribunalul a constatat că dreptul material la acțiune al reclamantei

pentru această sumă reprezentând penalități pentru

investiții scadente la data de 23 iulie 2003 și respectiv  23

iulie 2004, s-a prescris, în raport de data introducerii acțiunii – 26

februarie 2008.

Împotriva sentinței arbitrale, A.D.S. a formulat acțiune în anulare.

Petenta a invocat, încălcarea de către tribunalul arbitral a

dispozițiilor imperative ale legii, susținând că pârâta nu a

făcut dovada efectuării în termen a investițiilor scadente în

anii 2003, 2004, 2005, termenul de prescripție aplicabil în cauză

fiind termenul special de 5 ani reglementat de Codul Fiscal și de art.121

alin.1 din O.G. nr.92/2003, astfel încât se impunea admiterea în totalitate a

acțiunii arbitrale.

Prin sentința comercială nr.6 din data de 15 ianuarie 2009, Curtea de

Apel București, Secția Comercială, a respins ca nefondată

acțiunea în anulare promovată de ADS.

Curtea a constatat că  potrivit art.8 alin.2 din O.U.G.

nr.147/2002,  veniturile încasate de ADS din activități de

privatizare au destinația stabilită de O.U.G. nr.38/2000 privind

unele măsuri pentru diminuarea datoriei publice interne și prin

urmare, nefăcându-se venit la bugetul de stat, nu le sunt aplicabile

dispozițiile din Codul Fiscal.

Totodată, instanța a subliniat că Legea nr.571/2003 privind

Codul Fiscal nu cuprinde nici o dispoziție prin care să

reglementeze un termen special de prescripție, termenul de 5 ani invocat

de petentă fiind prevăzut de art.131 din Codul de procedură

fiscală și reglementând  prescripția  dreptului de a

cere  executarea  silită a creanțelor fiscale.

În acest context, Curtea a constatat că în speță se pune

problema prescripției dreptului la acțiune în sens material, fiind

incidente dispozițiile Decretului nr.167/1958, respectiv termenul general

de prescripție de 3 ani reglementat de art.3 alin.1 din actul normativ,

termen care s-a împlinit în ce privește suma de 1.890.267,98 lei

reprezentând penalități datorate pentru neefectuarea

investițiilor aferente anilor 2003 și 2004, în raport de data

înregistrării cererii de arbitrare, 26 februarie 2008.(…)

Împotriva acestei sentințe reclamanta A.D.S. a declarat recurs întemeiat

pe art.304 pct.9 C. proc. Civ., susținând că instanța a

nesocotit prevederile Decretului nr.167/1958 referitoare la întreruperea

cursului prescripției extinctive.(…)

Sub un ultim aspect, recurenta susține că în cauză este

aplicabil termenul de prescripție special de 5 ani prevăzut de

legislația fiscală, deoarece veniturile încasate de instituția

publică se fac venit la bugetul de stat conform art.8 alin.3 din O.U.G.

nr.147/2002.

Recursul este nefondat.

Prima chestiune examinată este termenul de prescripție

aplicabil în cauză, pentru valorificarea drepturilor de creanță

pretinse de recurenta reclamantă, respectiv termenul înlăuntrul

căruia recurenta putea să promoveze acțiunea, având un obiect

patrimonial, durata termenului fiind esențială și pentru

rezolvarea celorlalte apărări întemeiate pe întreruperea cursului

prescripției, desigur în măsura în care cauzele de întrerupere

invocate sunt confirmate sub aspectul situației de fapt care constituie

ipotezele textelor de lege aplicabile în această materie.

Recurenta a susținut că în cauză este aplicabil termenul de

prescripție de 5 ani prevăzut de legislația fiscală pentru

creanțele bugetare deoarece veniturile încasate de instituție conform

art.8 alin.3 din OUG nr.147/2002 se fac venit la bugetul de stat.

Or,

sumele pretinse de recurentă prin acțiunea introductivă

reprezintă penalități datorate în baza contractului de

vânzare-cumpărare acțiuni nr.58/2002, încheiat cu intimata în baza

Legii nr.268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce

dețin în administrare terenuri proprietate publică și

privată a statului cu destinație agricolă, mențiune care

apare atât în preambulul contractului de vânzare-cumpărare cât și în

considerentele acțiunii arbitrale.

Potrivit

art.8 alin.2 din OUG nr.147/2002, veniturile încasate de ADS din

activitățile de privatizare pe care le derulează au

destinația stabilită de OUG nr.38/2000 privind unele măsuri

pentru diminuarea datoriei publice interne.

Așa

fiind, concluzia reținută de instanță prin hotărârea

atacată în sensul că aceste venituri nu se circumscriu ipotezei

reglementate de art.8 alin.3 din OUG nr.147/2002 și prin urmare nu sunt

aplicabile dispozițiile din Legea nr.571/2003 privind Codul Fiscal, ci

termenul de prescripție general de 3 ani reglementat de art.3 alin.1 din

Decretul nr.167/1958, este corectă.(…)

În

ce privește cursul prescripției, astfel cum este reglementat de

dispozițiile art.7 alin.1 din Decretul nr.167/1958, Înalta Curte a

constatat că dreptul material la acțiune pentru sumele solicitate s-a

născut la data scadențelor menționate în anexa 4 la contract,

respectiv 23 iulie 2003 pentru primul an de investiții, și 23 iulie

2004 pentru al doilea an, și s-a împlinit la 23 iulie 2006 și

respectiv 23 iulie 2007, cererea de arbitrare fiind înregistrată la 26

februarie 2008, cu depășirea termenului general de prescripție

de 3 ani.

Verificând

cauzele de întrerupere a cursului prescripției invocate de către

recurentă și întemeiate pe dispozițiile art.16 lit.a și b

din Decretul nr.167/1958, Curtea a constatat că aceasta nu a furnizat nici

un argument de fapt și de drept relevant, care să infirme

soluția adoptată prin hotărârea criticată.

Astfel,

plata făcută de intimată începând cu 9 august 2005 prin ordine

de plată succesive, în contul investiției/aport la capital nu

semnifică o recunoaștere fără echivoc a datoriei, respectiv

a penalităților acumulate deja, în lipsa unor probe concludente pe

acest aspect, probe a căror administrare incumbau recurentei-reclamante.

Cât

privește cea de a doua ipoteză de întrerupere a cursului

prescripției invocată, prin demararea unei proceduri de executare

silită, executare care a fost anulată în cadrul contestației

promovate de intimată, prin sentința civilă nr.7350/9 mai

2006 a

Judecătoriei Sector 1 București, rămasă

irevocabilă, este fără putință de tăgadă

că o asemenea împrejurare nu poate avea efect întreruptiv al cursului

prescripției față de prevederile art.16 alin.2 din actul

normativ care statuează expres și imperativ că „prescripția

nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă sau

anulată”.(…)

Cu

alte cuvinte, în măsura în care actele de executare au fost anulate,

respectiv desființate, și manifestarea de voință este

lipsită de efecte juridice conferite prin cererea de executare,

raționamentul recurentei neavând nici un suport logico-juridic.

Așa

fiind, Înalta Curte, în temeiul art.312 alin.1 C. proc. Civ., a respins

recursul ca nefondat.