ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2257/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I - Prin sentința arbitrală nr. 171 din 31 iulie 2008 Tribunalul Arbitral constituit în cadrul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Agenția Domeniilor Statului (A.D.S.) împotriva pârâtei A.F.E. Otopeni PAS, pe care a obligat-o la plata către reclamanta a sumelor de 165.392,67 lei cu titlu de penalități și 3.979,93 lei cheltuieli de judecată; cererea reconvențională formulată de pârâtă, în cauză, având ca obiect constatarea operării compensării datoriilor reciproce ale părților până la concurența sumei de 52.614,88 lei sumă pe care reclamanta rămâne să o achite pârâtei, a fost respinsă ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, tribunalul arbitral a reținut, în sinteză, că părțile au încheiat la data de 23 iulie 2002 contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 58, prin care reclamanta a transmis pârâtei dreptul de proprietate asupra unui număr de 1.673.846 acțiuni reprezentând 100% din capitalul social al SC A.C. SA, prețul vânzării fiind achitat integral. S-a reținut, că potrivit clauzelor stipulate în contract, pârâta s-a obligat să efectueze în societate, din surse proprii, pe o perioadă de cinci ani, respectiv în anii 2002-2007 o investiție/aport la capital în valoare de 1.230.000 dolari SUA, iar potrivit clauzei din art. 9.5 cumpărătorul (pârâta), în cazul în care nu realiza volumul de investiție în cuantumul și la termenele prevăzute în anexa 4 la contract, se obliga să plătească vânzătorului o penalitate de 50% pe an pentru suma angajată și nerealizată.

Verificând modul de îndeplinire a obligațiilor contractuale asumate, tribunalul arbitral a constatat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile investiționale la termenele agreate, datorând cu titlu de penalități suma de 165.392,67 lei . Referitor la suma de 1.890.267,98 Ron solicitată cu același titlu de către reclamanta, prin acțiunea arbitrală, tribunalul a constatat că dreptul material la acțiune al reclamantei pentru această sumă reprezentând penalități pentru investiții scadente la data de 23 iulie 2003 și respectiv 23 iulie 2004, s-a prescris, în raport de data introducerii acțiunii, 26 februarie 2008. II - Împotriva sentinței arbitrale, A.D.S. a formulat acțiune în anulare solicitând modificarea în parte a sentinței în sensul admiterii în totalitate a cererii sale.

Petenta a invocat, încălcarea de către tribunalul arbitral a dispozițiilor imperative ale legii, susținând că pârâta nu a făcut dovada efectuării în termen a investițiilor scadente în anii 2003, 2004, 2005, termenul de prescripție aplicabil în cauză fiind termenul special de 5 ani reglementat de Codul Fiscal și de art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, astfel încât se impunea admiterea în totalitate a acțiunii arbitrale. Prin sentința comercială nr. 6 din data de 15 ianuarie 2009 Curtea de Apel București, secția comercială, a respins ca nefondată acțiunea în anulare promovată de A.D.S. Pentru a hotărî astfel, Curtea a constatat că potrivit art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 147/2002, veniturile încasate de A.D.S.

din activități de privatizare au destinația stabilită de O.U.G. nr. 38/2000 privind unele măsuri pentru diminuarea datoriei publice interne și prin urmare, nefăcându-se venit la bugetul de stat, nu le sunt aplicabile dispozițiile din Codul Fiscal. Totodată instanța subliniază că Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. nu cuprinde nicio dispoziție prin care să reglementeze un termen special de prescripție, termenul de 5 ani, invocat de petentă, fiind prevăzut de art. 131 C. proc. fisc. și reglementând prescripția dreptului de a cere executarea silită a creanțelor fiscale.

În acest context, Curtea constată că în speța de față se pune problema prescriției dreptului la acțiune, în sens material, fiind incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958 respectiv termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din actul normative, termen care s-a împlinit în ce privește suma de 1.890.267,98 lei reprezentând penalități datorate pentru neefectuarea investițiilor aferente anilor 2003 și 2004, în raport de data înregistrării cererii de arbitrare 26 februarie 2008. Apărările petentei în sensul că în speță a operat o întrerupere a cursului prescripției prin plata făcută în contul investițiilor /aport la capital începând cu ordinul de plată din data de 9 august 2005 ceea ce echivalează cu o recunoaștere a dreptului a cărei acțiune se prescrie, precum și urmare procedurii de executare demarate, au fost înlăturate cu motivarea că împrejurările concrete ale cauzei invocate nu se circumscriu cazurilor de întrerupere reglementate de art. 16 lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958.

III.- Împotriva acestei sentințe pronunțate în cadrul controlului judecătoresc asupra hotărârii arbitrale, astfel cum este reglementat de art. 364 C. proc. civ., reclamanta A.D.S. a declarat recurs, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii introductive și obligării pârâtei-intimate și la plata sumei de 1.890.267,98 lei penalități datorate pentru neefectuarea investițiilor, aferente anilor 2003 și 2004. Recurenta și-a întemeiat recursul pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța a nesocotit prevederile Decretului nr. 167/1958 referitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive.

În argumentarea criticilor subsumate motivului de nelegalitate invocat, recurenta a reiterat susținerile făcute în cadrul acțiunii în anulare promovate, arătând, că prin plata realizată cu OP nr. 10 din 9 august 2005, plata făcută în contul investițiilor la care s-a obligat, pârâta-intimată a recunoscut debitul datorat, recunoaștere de natură să întrerupă cursul prescripției pentru penalitățile aferente primului an investițional cu scadență la 23 iulie 2003 și pentru cel de al doilea an scadent la 23 iulie 2004. Sub un al doilea aspect, recurenta arată că admiterea contestației la executare pornită împotriva pârâtei, prin sentința civilă nr. 7350/2006 a Judecătoriei sector 1 și anularea formelor de executare, a vizat chestiuni de excepție și nu fondul pretențiilor, ipoteză în care nu se poate reține că acțiunea în justiție a fost respinsă și efectul întrerupător al cursului prescripției nu s-a produs.

Sub un ultim aspect, recurenta susține că în cauză este aplicabil termenul de prescripție special de 5 ani prevăzut de legislația fiscală, deoarece veniturile încasate de instituția publică se fac venit la bugetul de stat conform art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002. IV.

- Asupra recursului Înalta Curte constată din examinarea hotărârii atacate, în raport de criticile formulate, că motivul de nelegalitate invocat nu subzistă, recursul fiind nefondat, pentru considerentele ce urmează: 1.- Prima chestiune ce se impune a fi examinată, este termenul de prescripție aplicabil în cauză, pentru valorificarea drepturilor de creanță pretinse de recurenta reclamantă, respectiv termenul înlăuntrul căruia recurenta putea să promoveze acțiunea de față, având un obiect patrimonial, durata termenului, fiind esențială și pentru rezolvarea celorlalte apărări întemeiate pe întreruperea cursului prescripției, desigur în măsura în care cauzele de întrerupere invocate sunt confirmate sub aspectul situației de fapt care constituie ipotezele textelor de lege aplicabile în această materie.

Recurenta susține că în cauză este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de legislația fiscală pentru creanțele bugetare deoarece veniturile încasate de instituție conform art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 se fac venit la bugetul de stat. Or, sumele pretinse de recurentă prin acțiunea introductivă reprezintă penalități datorate în baza contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. 58/2002, încheiat cu intimata în baza Legii nr. 268/2001 privind privatizarea Societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă, mențiune care apare atât în preambulul contractului de vânzare-cumpărare cât și în considerentele acțiunii arbitrale.

Potrivit art. 8 alin. (2) din O.U.G. nr. 147/2002 veniturile încasate de A.D.S. din activitățile de privatizare pe care le derulează au destinația stabilită de O.U.G. nr. 38/2000 privind unele măsuri pentru diminuarea datoriei publice interne. Așa fiind concluzia reținută de instanță prin hotărârea atacată în sensul că aceste venituri nu se circumscriu ipotezei reglementate de art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 și prin urmare nu sunt aplicabile dispozițiile din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, ci termenul de prescripție general de 3 ani reglementat de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, este corectă. Distinct de acestea recurenta nu aduce nici un contraargument juridic dezlegării date de instanță cu referire la destinația veniturilor obținute din privatizare, ceea ce conferă criticii sale un caracter mai mult formal.

2. În ce privește cursul prescripției, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 7 alin. (19 din Decretul nr. 167/1958. Înalta Curte constată că dreptul material la acțiune pentru sumele solicitate s-a născut la data scadențelor menționate în anexa 4 la contract respectiv 23 iulie 2003 pentru primul an de investiții și 23 iulie 2004, pentru al doilea an, și s-a împlinit la 23 iulie 2006 și respectiv 23 iulie 2007, cererea de arbitrare fiind înregistrată la 26 februarie 2008, cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani. 3. Verificând cauzele de întrerupere a cursului prescripției invocate de către recurentă și întemeiate pe dispozițiile art. 16 lit. a) și b) din Decretul nr. 167/1958, Curtea constată că aceasta nu a furnizat nici un argument de fapt și de drept relevant, care să infirme soluția adoptată prin hotărârea criticată.

Astfel plata făcută de intimată începând cu 9 august 2005 prin ordine de plată succesive, în contul investiției/aport la capital nu semnifică o recunoaștere fără echivoc a datoriei, respectiv a penalităților acumulate deja, în lipsa unor probe concludente pe acest aspect, probe a căror administrare incumbau recurentei-reclamante. Cât privește cea de a doua ipoteză de întrerupere a cursului prescripției invocată, prin demararea unei proceduri de executare silită, executare care a fost anulată în cadrul contestației promovate de intimată, prin sentința civilă nr. 7350 din 9 mai 2006 a Judecătoriei Sector 1 București, rămasă irevocabilă, este fără putință de tăgadă că o asemenea împrejurare nu poate avea efect întreruptiv al cursului prescripției față de prevederile art. 16 alin. (2) din actul normativ care statuează expres și imperativ că „prescripția nu este întreruptă dacă cererea de executare a fost respinsă sau anulată.

Afirmațiile recurentei potrivit cărora prin sentința civilă nr. 7350/2006, deși au fost anulate formele de executare pornite împotriva intimatei, soluționarea cauzei s-a făcut pe excepție și nu pe fond și nu anulează manifestarea de voință a creditoarei de a efectua acte de executare de natură să ducă la întreruperea cursului prescripției extinctive, nu au niciun fundament juridic, față de conținutul clar și explicit al dispozițiilor din alin. (2) din art. 16, care nu permit o astfel de interpretare. Cu alte cuvinte, în măsura în care actele de executare au fost anulate, respective desființate și manifestarea de voință este lipsită de efecte juridice conferite prin cererea de executare, raționamentul recurentei neavând niciun suport logico-juridic.

Așa fiind, Înalta Curte constatând că încălcările invocate prin motivele de recurs nu subzistă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta A.D.S. împotriva sentinței comerciale nr. 6 din 15 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI - a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 octombrie 2009.