ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2139/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2139/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Neamț la data de 03 octombrie 2001, sub nr. 3586/C/2001, astfel cum a fost completată ulterior, reclamantul J.I.
a chemat în judecată pe pârâtele SC M. SA Piatra Neamț și Primăria comunei Viișoara, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1. anularea deciziei nr. 241 din 24 august 2001 emisă de pârâta SC M. SA Piatra Neamț, prin care i s-a respins notificarea privind restituirea suprafeței de 3.427 mp teren, situat în localitatea Bistrița, comuna Viișoara, Județul Neamț; 2. obligarea pârâtelor la restituirea în natură a suprafețelor pe care le deține fiecare din terenul notificat, iar în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură, obligarea pârâtelor la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent; 3. „revizuirea” certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC M. SA Piatra Neamț, în sensul excluderii din acest certificat a suprafeței de teren revendicate.
Pârâta SC M. SA Piatra Neamț a formulat cerere de chemare în garanție a A.P.A.P.S., solicitând obligarea acestei entități la plata de despăgubiri, în cazul în care va cădea în pretenții față de reclamant. Prin sentința civilă nr. 272/C din 23 septembrie 2002, Tribunalul Neamț, secția civilă a respins contestația, ca neîntemeiată. Prin decizia civilă nr. 93 din 18 decembrie 2002, Curtea de Apel Bacău, secția civilă a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a admis contestația și în consecință: - a anulat decizia nr. 241/2001 emisă de SC M. SA Piatra Neamț; - a obligat A.P.A.P.S.
să acorde reclamantului măsurile reparatorii prevăzute de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pentru suprafața de 2.363 mp teren deținut de SC M. SA Piatra Neamț, privatizată prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 iunie 1995; - a obligat Primăria comunei Viișoara să restituie în natură reclamantului suprafața de 1.065 mp teren, situat în comuna Viișoara, jud. Neamț, la punctul „ Răchiți”. Această din urmă decizie a fost atacată cu recurs de către reclamant, pârâta Primăria comunei Viișoara și chemata în garanție A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.). Prin decizia nr. 10400 din 09 decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis toate cele trei recursuri, a casat decizia recurată, precum și sentința de fond și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.
În considerentele acestei decizii, s-a reținut că instanța de apel a dat o rezolvare greșită cererii de chemare în garanție, stabilind obligația de dezdăunare direct în sarcina instituției chemate în garanție și motivând hotărârea pronunțată, nu pe tărâmul obligației de garanție pentru evicțiune ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, ci în temeiul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilește anumite obligații pentru organele de conducere ale instituției publice implicate în privatizare cu privire la cererea adresată de persoana îndreptățită, situație care nu se regăsește în speță. De asemenea, s-a reținut că instanțele nu au manifestat rol activ, întrucât nu i-au pus în vedere reclamantului să lămurească ce înțelege prin „revizuirea certificatului de atestare”, solicitare făcută prin cererea completatoare, din a cărei lecturare rezultă că scopul demersului întreprins de reclamant tinde spre anularea actului exhibat de pârâtă.
Pe de altă parte, soluția de obligare a pârâtei Primăria comunei Alexandru cel Bun (fostă Viișoara) de a restitui reclamantului suprafață de 1.065 mp teren se bazează pe probe echivoce, instanțele neadministrând dovezi convingătoare cu care să stabilească persoana juridică deținătoare a acestei suprafețe de teren. Astfel, pârâta Primăria comunei Alexandru cel Bun s-a apărat că terenul de 1.065 mp nu a făcut obiectul Decretului de expropriere nr. 34/1996, ci a unei exproprieri anterioare, dispusă în anul 1947, că terenul se află în administrarea S.N. C.F.R., situație confirmată de adresa nr. 2/6/158/2004 eliberată de Sucursala de Căi Ferate Iași, iar reclamantul a susținut că suprafața de teren aflată în administrarea S.N.
C.F.R. nu face obiectul litigiului de față. Având în vedere soluția greșită dată cererii de chemare în garanție, nelămurirea înțelesului și nesoluționarea cererii completatoare din 8 mai 2002, precum și necesitatea administrării de dovezi neechivoce cu care să se stabilească persoana juridică deținătoare a suprafeței de 1.065 mp teren și a titlului cu care acea persoană deține nemișcătorul, instanța de recurs a apreciat că se impune reluarea judecății de către prima instanță. În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr. 1225/103/2006 (nr. în format vechi 1282/C/2006) pe rolul Tribunalului Neamț, secția civilă. Conform îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, această instanță a pus în vedere reclamantului să clarifice obiectul cererii completatoare referitoare la certificatul de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC M. SA.
Reclamantul a precizat că obiectul acestei cereri îl constituie anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 26 ianuarie 1991, în limita suprafeței de teren revendicate (cererea precizatoare se află la fila 43 dosar fond rejudecare, vol. I). Prin încheierea de ședință de la termenul din 9 octombrie 2006, Tribunalul Neamț, secția civilă a dispus disjungerea cererii privind anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate și înaintarea ei spre competentă soluționare Curții de Apel Bacău, ca instanță de contencios administrativ; totodată, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății contestației până la soluționarea irevocabilă a cererii în anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
La data de 21 noiembrie 2007, cauza a fost repusă pe rol ca urmare a soluționării irevocabile a cererii în anulare, prin sentința civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2007 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 2344 din 04 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin sentința civilă nr. 1147/C din 07 decembrie 2009, Tribunalul Neamț, secția civilă a dispus următoarele: - admiterea, în parte, a contestației formulată de reclamantul J.I. în contradictoriu cu pârâta SC M. SA Piatra Neamț; - anularea deciziei nr. 241 din 24 august 2001 emisă de SC M. SA Piatra Neamț în temeiul Legii nr. 10/2001; - constatarea că notificatorul J.I., în calitate de moștenitor al defunctului J.V.
și succesor în drepturi al defunctului J.S., este îndreptățit a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru suprafața de 3.428 mp teren, situată în comuna Alexandru cel Bun, județul Neamț, la punctul "Răchiți", expropriată prin Decretul nr. 34/1966; - obligarea pârâtei SC M. SA Piatra Neamț să înainteze notificarea nr. 55/2001, împreună cu întreg dosarul notificării, către A.V.A.S., potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, entitate căreia îi revine competența de a propune măsurile reparatorii prevăzute de art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001; - obligarea pârâtei SC M. SA Piatra Neamț să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință reclamantului suprafața de teren de 92 mp, situată în comuna Alexandru cel Bun, județul Neamț și delimitată pe schița anexă a raportului de expertiză întocmit de expertul A.F., cu notarea G.F.P.O și F.E.R.P.; - respingerea cererii de chemare în garanție a A.V.A.S., formulată de pârâta SC M. SA Piatra Neamț, ca lipsită de interes; - respingerea contestației formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Alexandru cel Bun, ca neîntemeiată;
- obligarea pârâtei SC M. SA Piatra Neamț la 1.602 lei cheltuieli de judecată către reclamant. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Obiect al notificării îl formează terenul de 3.427 mp, situat în pct. „La Răchiți”, despre care reclamantul a susținut că este format din două trupuri: unul de 857 mp, care a aparținut tatălui său J.V. (și care făcea parte dintr-o suprafață de 1.790 mp, cumpărată cu actul de veșnică vânzare) și unul de 2.570 mp, cumpărat de el, în 1961, de la unchiul său J.S., această vânzare-cumpărare fiind perfectată prin sentința civilă nr. 6973/2001 a Judecătoriei Piatra Neamț (care viza o suprafață de 3.600 mp). Cum în tabelul anexă al Decretului de expropriere figurează ca expropriate cele două trupuri de teren de la J.V.
și J.S. și cum pe parcursul judecății s-au depus înscrisuri de către Primăria comunei Viișoara referitoare la exproprierea din proprietatea celor doi și a altor terenuri, în anul 1947 (expropriere inițiată în beneficiul Regionalei de căi ferate), pentru a se stabili care este situația actuală a terenului solicitat prin notificare și deținătorii lui, s-au identificat toate aceste suprafețe de teren, prin expertiza întocmită de expert A.F.
Din actele depuse de reclamant în dovedirea dreptului de proprietate, a reieșit că autorul său, J.V., a avut în proprietate, potrivit contractului, o suprafață de 1.790 mp, situată la pct. „Răchiți”, iar unchiul său, J.S., o suprafață de 3.600 mp, pentru care reclamantul a obținut sentința civilă nr. 6973/2001 a Judecătoriei Piatra Neamț, prin care s-a constatat perfectarea vânzării-cumpărării convenită în anul 1961. Expertiza a stabilit că, din întreaga suprafață de 5.390 mp teren susmenționată, o suprafață de 1.870 mp se află deja în proprietatea și stăpânirea reclamantului, iar diferența de 3.520 mp se află în stăpânirea pârâtei SC M. SA (delimitată cu notarea C, D, E, R, P, O, G, S, T, U, V, X pe schița anexă la raport, fila 80 dosar).
Din suprafața de 3.520 mp fac parte și cele două trupuri de teren de 857 și 2.571 mp, expropriate prin Decretul nr. 34/1966 de la J.V. și J.S. (delimitată pe schiță cu notarea C, D, E, R, P, O, G, S, T, U, V, X). De asemenea, cele două suprafețe expropriate fac parte din suprafața totală de teren de 75.542,10 mp înscrisă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, emis de Ministerul Industriilor în favoarea pârâtei SC M. SA.
În stăpânirea pârâtei SC M. SA se află și o suprafață de 92 mp teren (22 mp +70 mp), care face parte din terenul de 3.520 mp și care nu este înscrisă nici în decretul de expropriere și nici în certificatul de atestare a dreptului de proprietate (acest teren este delimitat pe schița anexă la raportul de expertiză cu notarea G, F, P, O și F, E, R, P). Expertul a identificat și suprafețele de teren ce figurau ca expropriate în anul 1947 și, din concluziile raportului de expertiză (completare) din 26 octombrie 2009, a reieșit că acestea nu fac parte din suprafața de teren de 3.427 mp solicitată de reclamant. Întrucât s-a dovedit că pârâta Primăria comunei Viișoara nu deține nicio suprafață din terenul notificat de reclamant, acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă apare ca neîntemeiată.
Cu privire la suprafața de teren aflată în deținerea SC M. SA Piatra Neamț, sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și deci, pârâta SC M. SA nu are calitatea de entitate învestită cu soluționarea notificării, ce revine entității implicate în privatizarea societății care deține bunul, respectiv A.V.A.S. Din probele administrate rezultă că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14 ianuarie 2001), pârâta SC M. SA era o societate integral privatizată prin cumpărare de acțiuni de la F.P.S. și F.P.P. (actualul A.V.A.S.). În aceste condiții, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ci dispozițiile art. 29 din lege, care vizează stabilirea regimului juridic al reparațiilor pentru cazul imobilelor aflate în patrimoniul societăților comerciale care, fie sunt privatizate integral, fie într-o proporție ce nu permite aplicarea art. 21 din lege.
În consecință, măsurile reparatorii de care poate beneficia reclamantul pentru suprafața de teren de 3.428 mp, preluată abuziv de stat prin Decretul nr. 34/1966, nu pot consta decât în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de plată și stabilire a despăgubirilor, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu și în restituirea în natură a suprafeței de teren liberă de construcții, cum a solicitat reclamantul. Dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008 se referă la imobilele preluate de stat „cu titlu valabil”, sunt incidente și în cauza de față. Astfel, întrucât preluarea de la autorii reclamantului s-a făcut printr-un decret de expropriere (nr. 34/1966), înseamnă că Statul a avut un titlu, iar împrejurarea invocată de reclamant, aceea că decretul de expropriere nu a fost publicat în Buletinul (Monitorul) Oficial, face ca titlul Statului să fie unul nevalabil.
Însă, la rândul său, Statul a înstrăinat acest teren în cadrul procesului de privatizare către SC M. SA, situație în care devin aplicabile dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care prevăd că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună credință.
Întrucât reclamantul a formulat acțiune pentru constatarea nulității actului de înstrăinare, respectiv a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC M. SA, iar prin sentința civilă nr. 3/2007 a Curții de Apel Bacău, irevocabilă prin decizia nr. 2344/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această acțiune a fost respinsă, se prezumă, potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, că actul juridic de înstrăinare făcut în cadrul procesului de privatizare este valabil, fiind încheiat cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. În aceste condiții, cum proprietatea asupra terenului notificat s-a transferat de la stat la SC M. SA printr-un titlu valabil, și cum SC M. SA era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, această societate nu poate fi obligată să restituie în natură un teren pe care l-a cumpărat și pe care îl deține cu titlu valabil.
Acesta a fost și raționamentul pentru care legiuitorul a prevăzut la art. 21 că doar imobilele care sunt deținute, la data intrării în vigoare a legii, de o societate comercială la care statul este acționar ori asociat, se restituie, de regulă, în natură, deoarece contravaloarea imobilului restituit se deduce din cota de coparticipare la capitalul social a statului (și nu a celorlalți asociați sau acționari). De altfel, imposibilitatea obligării la restituirea în natură a unui imobil deținut de o societate integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 rezultă și din prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 29 alin. (1), prin care atribuția soluționării notificării este dată în competența instituției care a efectuat privatizarea societății în patrimoniul căreia se află imobilul notificat.
Constatându-se astfel, că SC M. SA a emis decizia contestată, deși nu avea competență legală de soluționare și că notificatorul a făcut dovada că are calitatea de persoană îndreptățită a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, se impune anularea deciziei contestate și obligarea pârâtei SC M. SA Piatra Neamț să înainteze notificarea instituției implicate în privatizarea sa, respectiv A.V.A.S., căreia îi revine competența de soluționare, potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, fiind dovedit că pârâta SC M. SA deține fără nici un titlu și o suprafață de teren de 92 mp, care nu a făcut obiectul exproprierii sau a altei preluări de către stat, se impune obligarea sa la lăsarea în deplină proprietate și pașnică folosință a suprafeței în discuție către reclamant, pe temeiul art. 480 C. civ.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. de către pârâta SC M. SA Piatra Neamț, aceasta este lipsită de interes, în condițiile în care pârâta nu a „căzut în pretenții” în sensul dispozițiilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ., cât timp nu a fost obligată la restituirea în natură sau la plata contravalorii suprafeței de teren de 3.428 mp, pe care a cumpărat-o de la chemata în garanție, în cadrul procesului de privatizare. Împotriva sentinței date în rejudecare au declarat apel, în termen legal, chemata în garanție A.V.A.S. și reclamantul J.I.
Prin decizia nr. 116 din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori, familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a admis ambele apeluri și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că: - a constatat că notificatorul este îndreptățit să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 372,09 mp în loc de 3.428 mp; - a obligat pe pârâta SC M. SA să emită o nouă dispoziție prin care să facă propunere de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent reclamantului pentru această suprafață de 372,09 mp; - a obligat pe aceeași pârâtă să restituie în natură reclamantului și suprafața de teren de 3.055 mp; - a respins cererea de chemare în garanție a A.V.A.S.; Prin aceeași decizie, au fost menținute din sentința apelată dispozițiile referitoare la: - admiterea, în parte, a contestației; - anularea deciziei nr. 241 din 24 august 2001 emisă de pârâta SC M. SA și obligarea acestei pârâte la restituirea suprafeței de 92 mp; - respingerea contestației formulate în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Alexandru cel Bun; - obligarea pârâtei SC M. SA la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.
Totodată, s-a dispus înlăturarea din sentință a mențiunii cu privire la obligarea pârâtei SC M. SA să înainteze notificarea și dosarul notificării la A.V.A.S. și aceea prin care s-a respins, ca lipsită de interes, cererea de chemare în garanție. Intimata-pârâtă SC M. SA a fost obligată să plătească apelantului-reclamant suma de 700 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. În motivarea acestei soluții, curtea de apel a reținut următoarele: Prima instanță a reținut, în mod eronat, contrar probatoriului administrat în cauză, că prin cele două contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni, Statul ar fi înstrăinat pârâtei SC M. SA terenul solicitat de reclamant.
Din cuprinsul contractelor (filele 72 și 78 dosar apel), rezultă fără echivoc că obiectul acestora l-a constituit exclusiv un număr de 79.215 acțiuni, respectiv de 33.950 de acțiuni, or, acțiunile, care sunt bunuri mobile incorporale, nu se confundă cu dreptul de proprietate asupra terenurilor sau clădirilor de pe teren, care este un bun imobiliar. Ca atare, în cauza de față nu sunt incidente dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001. Prima instanță nu a ținut seama de prezumția puterii de lucru judecat cu privire la caracterul abuziv, fără titlu valabil, al preluărilor terenurilor de către stat prin Decretul de expropriere nr. 34/1966, fapt constatat în mod irevocabil prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate de Î.C.C.J.
(deciziile nr. 8956 din 08 noiembrie 2005, 08 noiembrie 2005 și 06 noiembrie 2009). Conform acestor decizii,,,întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza Decretului de expropriere, care nu a fost publicat niciodată în M. Of. al României, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001”. Sentința civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2007 a Curții de Apel Bacău, prin care s-a respins, ca tardiv formulată, acțiunea reclamantului de anulare parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO 3 nr. 0788, nu poate avea nicio relevanță în cauza de față, pentru că prin această hotărâre judecătorească nu s-a analizat pe fond valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei SC M. SA.
În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de această pârâtă, se constată că prin decizia nr. 9093 din 6 noiembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 151/32/2008, Î.C.C.J. a stabilit cu putere de lucru judecat că ”obligația de garanție asumată de către Statul Român prin A.V.A.S. București, întemeiată pe prevederile contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și pe dispozițiile art. 1336 și urm. C. civ., nu putea fi valorificată de către societatea comercială pârâtă în cadrul prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001, ci numai în cadrul procedurii de drept comun”. În aceste condiții, nu se mai impune analiza motivelor de apel invocate de chemata în garanție A.V.A.S., întrucât un asemenea demers este evident inutil.
Fiind vorba de un imobil preluat fără titlu valabil de către stat și evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, în cauză se impunea să se verifice dacă sunt sau nu aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2), (3), (4) și (5) la care face trimitere alin. (3) al art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată. Din raportul de expertiză tehnică construcții industriale efectuat în apel, rezultă că doar suprafața de 372,09 mp aflată sub construcțiile C4 și C5 și cea aferentă unei bune utilizări a acestora, din totalul de 3.428 mp care a făcut obiectul notificării, nu poate fi restituită în natură, deoarece aceste două construcții sunt funcționale și nedemontabile. Celelalte construcții de pe terenul revendicat de reclamant sunt fie ușor demontabile (C1, C2, C3, C6), fie ușor demontabilă și nefuncțională (C7) sau nedemontabilă, dar nefuncțională (C8).
Obiecțiunile la expertiză formulate de intimata-pârâtă SC M. SA nu vor fi luate în considerare la deliberare, deoarece legea (art. 10 din Legea nr. 10/2001) prevede mai multe condiții cumulative și nu alternative pe care trebuie să le îndeplinească o construcție pentru ca terenul aferent acesteia să nu poată fi restituit în natură vechiului proprietar și anume: să nu fie o construcție ridicată fără autorizație de construire, să nu fie ușoară sau demontabilă și să mai fie funcțională (necesară unității deținătoare). Prima instanță a reținut, în mod corect, că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a învestit instanța doar cu privire la suprafața de 3.428 mp care a făcut obiectul notificării și nu cu privire la suprafața de 4.428mp, astfel că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc.
civ. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâta SC M. SA, care a formulat următoarele critici:
Curtea de apel a extins, în mod ilegal, obiectul dedus judecații, considerându-se învestită să soluționeze notificarea reclamantului pentru o suprafață de teren de 4.558 mp, în loc de 3.427 mp, cât a făcut obiectul contestației, potrivit precizărilor exprese făcute de reclamant în fața instanțelor de judecată, inclusiv în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Deși extinderea obiectului dedus judecații nu a fost analizată în mod expres de către instanța de judecată în expunerea considerentelor, este absolut clar faptul că decizia recurată vine să soluționeze o notificare pentru o suprafață mai mare, încălcându-se astfel principiul disponibilității, potrivit căruia instanța nu poate acorda mai mult decât ceea ce i s-a cerut de către reclamant. Mai mult decât atât, curtea de apel a înțeles să judece pentru prima oară, în calea de atac a apelului, notificarea reclamantului pentru o suprafață de teren mai mare decât cea care a făcut obiectul judecații în fond, lipsind astfel părțile interesate de o etapă procesuală, respectiv de calea de atac a apelului împotriva unei soluții nefavorabile.
Este eronată concluzia curții de apel în ceea ce privește obiectul și efectele juridice ale celor două contracte de vânzare-cumpărare acțiuni, despre care apreciază că nu au operat și transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor ce fac obiectul prezentei judecăți. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în dosarul nr. 3340/2003, având un obiect similar, privitor la același trup de teren și la aceleași contracte de vânzare cumpărare, a reținut în mod irevocabil faptul că acele contracte au operat transferul dreptului de proprietate și asupra terenurilor și clădirilor de pe aceste terenuri, astfel cum acestea au fost individualizate prin anexele contractelor, întregul demers de judecată pornind de la această premiză corectă. Potrivit art. 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 19 iunie 1995, „Vânzătorul atestă că societatea deține în proprietate terenurile și principalele clădiri prevăzute în Anexa la prezentul contract și răspunde față de cumpărător pentru liniștita posesie a acestora conform art. 1336 C. civ.” Or, anexa la care face referire acest articol și care este parte integrantă din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, cuprinde în mod expres atât terenurile, cât și clădirile ce au făcut obiectul acestui contract. O simplă lecturare a celor două contracte și a anexelor nu pot conduce decât la o singură concluzie, și anume aceea că, potrivit convenției dintre părți (SC M. SA, în calitate de cumpărător și statul roman reprezentat de F.P.S. și F.P.P., în calitate de vânzător), obiectul acestor contracte a constat în vânzarea, respectiv cumpărarea unui număr de acțiuni convertite în bunuri imobile, individualizate ca atare în anexele respective. În aceste condiții, aprecierea curții de apel, în sensul că obiectul acestor contracte a constat în vânzarea exclusivă a unor bunuri incorporate, este total greșită și face abstracție de contracte și anexele parte integrantă a acestora.
Curtea de apel face o greșită aplicare a instituției puterii de lucru judecat și instituției prezumției, apreciind eronat că tribunalul trebuia să pornească de la ideea că decretul de expropriere are un caracter abuziv, neconstituind un titlu valabil. a) Instituția puterii de lucru judecat presupune întrunirea cumulativă a trei condiții, respectiv identitate de părți, obiect și cauză, or deciziile invocate de curtea de apel cu putere de lucru judecat privesc dosare cu părți diferite, nefiind așadar întrunite condițiile cumulative cerute de lege. Pe de altă parte, aceste decizii nu reprezintă izvor de drept și nu au fost emise în dosare care să aibă ca obiect și care să pună în discuția părților valabilitatea sau nu a Decretului de expropriere, așa încât, în prezenta cauză, instanța trebuia să facă o analiză proprie asupra valabilității acestui decret de expropriere. Curtea de apel s-a limitat, însă, la a face trimitere la decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care nu constituie izvor de drept și prin aceasta a înlăturat apărările pârâtei legate de faptul că decretul de expropriere nu trebuia publicat în Buletinul Oficial al RSR, potrivit Constituției României din 1965. Astfel, Decretul de expropriere reprezintă, în accepțiunea Legii nr. 10/2001 și în accepțiunea Constituției RSR din 1965, un titlu perfect valabil, întrucât potrivit art. 69 alin. (2) din Constituția RSR: „decretele normative se publică în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”. Or, decretul de expropriere în discuție nu are un caracter erga omnes, ci are un caracter individual, așa încât nu era obligatorie publicarea lui în Buletinul Oficial al RSR. Aceeași concluzie a lipsei obligativității publicării unui astfel de decret rezultă și din interpretarea art. 57 și, mai ales, a art. 79 din Constituția din 1965 care prevedea că: „hotărârile cu caracter normativ se publică în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România”. b) În ceea ce privește instituția prezumției despre care face vorbire curtea de apel, această instituție nu poate fi aplicată decât în favoarea pârâtei SC M. SA și nicidecum în favoarea reclamantului, atâta timp cât pârâta este deținătoarea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, iar acest titlu de proprietate nu a fost anulat, acțiunea în anulare, ce a făcut obiectul unui dosar separat, fiind respinsă prin hotărâre judecătorească irevocabilă. În condițiile în care valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate a făcut deja obiectul unei judecați separate, curtea de apel a depășit din nou obiectul dedus judecații, prin anularea implicită a valabilității și efectelor juridice ale acestui titlu de proprietate. Curtea de apel a acordat mai mult decât i s-a cerut, substituindu-se instanțelor care au judecat cererea de anulare a certificatului, răsturnând practic efectele juridice ale unor sentințe irevocabile. S implul fapt că cererea de anulare a certificatului a fost respinsă ca tardiv introdusă, nu poate conduce la concluzia sau la prezumția ca acest titlu de proprietate nu este valabil, ci, dimpotrivă, la prezumția valabilității acestuia.
Curtea de apel a interpretat greșit dispozitivul sentinței de fond în ceea ce privește obligația stabilită în sarcina A.V.A.S. Astfel, curtea a omis faptul că prin sentința de fond nu s-a dispus obligarea A.V.A.S. la acordarea unei despăgubiri, ci obligarea entității care a fost notificată, SC M. SA, să îndeplinească procedura administrativă a trimiterii notificării către A.V.A.S., pentru o justă soluționare a acesteia. Tribunalul nu se putea substitui unui organ administrativ abilitat prin lege să se pronunțe asupra notificării, ci a apreciat doar că cererea de restituire în natură a terenului revendicat este nefondată și că notificarea nu poate fi soluționată decât prin acordarea de despăgubiri, ce urmau a fi propuse de către A.V.A.S.
Curtea de apel a admis în mod nejustificat toate concluziile raportului de expertiză tehnică în construcții, respingând greșit obiecțiunile formulate la acest raport. Recurenta arată că își menține obiecțiunile la expertiză în integralitatea lor, astfel cum au fost formulate în fața curții de apel și, implicit, cererea de recuzare formulată împotriva expertului. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivele prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 și 7 C. proc. civ. au fost invocate numai formal, deoarece nu a fost formulată nicio critică de natură a se subsuma ipotezelor pe care aceste motive le reglementează – depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (art. 304 pct. 4), acordarea a mai mult decât s-a cerut ori a ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6), respectiv nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7). În fapt, criticile recurentei ce pot fi circumscrise dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. vizează stabilirea greșită a limitelor învestirii instanței, interpretarea eronată a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni și pronunțarea hotărârii cu încălcarea și aplicarea greșită a unor principii de drept și a unor dispoziții din legea specială de reparație. Aceste critici se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și respectiv 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă se va face analiza recursului, potrivit celor ce se vor arăta în continuare. 1. Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel nu a extins obiectul contestației deduse judecății la o suprafață de teren mai mare decât cea solicitată în procedura Legii nr. 10/2001 și nu a judecat pentru prima oară, în calea de atac a apelului, notificarea reclamantului pentru o suprafață de teren mai mare decât cea care a făcut obiectul judecații în fond. Dimpotrivă, curtea de apel nu a primit critica din apelul reclamantului referitoare la obligația primei instanțe de a se pronunța asupra restituirii unei suprafețe totale de 4.558 mp, reținând că, față de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în mod corect prima instanță s-a considerat legal învestită doar cu privire la suprafața de 3.428 mp solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată și cu privire la care acesta a formulat notificare de restituire în baza Legii nr. 10/2001. În mod corespunzător, analiza făcută de instanța de apel asupra fondului cauzei a vizat numai suprafața de 3.428 mp, care a făcut obiectul notificării și al contestației deduse judecății, iar nu suprafața de 4.558 mp solicitată de reclamant prin motivele de apel. În consecință, criticile recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a principiului disponibilității și privarea părților de o etapă procesuală prin judecarea, direct în apel, a pretențiilor formulate de reclamant în calea de atac peste limitele obiectului cererii de chemare în judecată nu sunt fondate, ceea ce face inoperant cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 2. Criticile prin care se impută curții de apel stabilirea greșită a obiectului și efectelor contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate în procesul de privatizare al recurentei nu sunt nici ele fondate. Astfel, în contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni din 14 iunie 1995 și respectiv 19 iunie 1997, obiectul contractului este precis și clar determinat la art. 1. Potrivit art. 1 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 14 iunie 1995, încheiat între F.P.P. II „M.”, în calitate de vânzător, și Asociația P.A.S. „M.”, în calitate de cumpărător, „vânzătorul vinde și cumpărătorul cumpără un număr de 33.950 acțiuni, libere de orice sarcini, cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, în total 848.750.000 lei, reprezentând 30% din capitalul social al SC M. SA (…)”. De asemenea, potrivit art. 1 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 iunie 1995, încheiat între F.P.S., în calitate de vânzător, și Asociația M., în calitate de cumpărător, „vânzătorul vinde și cumpărătorul cumpără, libere de orice sarcini, un număr de 79.215 acțiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, în sumă totală de 1.980.375.000 lei, reprezentând 70% din capitalul social al SC M. SA (…)”. Prin urmare, reținând că obiectul celor două contracte l-a constituit exclusiv un număr de acțiuni, ca bunuri mobile incorporale, iar nu bunul imobil litigios, curtea de apel a interpretat corect cele două contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni deduse judecății, fără a schimba înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei referitoare la obiectul contractului, așa încât cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este operant în speță. În ceea ce privește efectul contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni în discuție, acesta a fost, de asemenea, corect stabilit de către curtea de apel ca vizând transferul dreptului de proprietate, de la vânzător la cumpărător, asupra acțiunilor vândute, efect prevăzut, de altfel, în mod expres, în cuprinsul contractelor, la art. 2 intitulat „Transmiterea proprietății acțiunilor”. Susținerea recurentei, în sensul că prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni s-ar fi transmis, de la vânzător la cumpărător, dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, este rezultatul confuziei pe care aceasta o face între acțiunile emise de o societate comercială și activele imobiliare ale societății, respectiv între capitalul social al societății și patrimoniul societății. Astfel, acțiunile reprezintă părți ale capitalului social, expresie valorică a aporturilor asociaților, iar activele sunt bunurile materiale care alcătuiesc patrimoniul societății, or între capitalul social și patrimoniul societății nu există identitate. Prin urmare, în mod greșit pretinde recurenta că prin contractele de vânzare de acțiuni în litigiu ar fi operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, în condițiile în care obiectul contractelor nu îl constituie activele imobiliare ale societății, ci părțile deținute de stat din capitalul social al societății. Clauza de la art. 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 iunie 1995, potrivit căreia „vânzătorul atestă că societatea deține în proprietate terenurile și principalele clădiri prevăzute în Anexa la prezentul contract…”, nu vine nici ea în sprijinul tezei susținute de recurentă. Această clauză face referire la bunurile din patrimoniul societății M., element distinct de capitalul social al societății care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni. Pe de altă parte, teza susținută de recurentă nu este confirmată nici prin decizia irevocabilă la care aceasta face trimitere prin motivele de recurs, respectiv decizia nr. 7993 din 13 octombrie 2005 pronunțată de I.C.C.J. în dosarul nr. 3340/2003, vizând un litigiu pe Legea nr. 10/2001 declanșat de o altă persoană fizică decât reclamantul din prezenta cauză, dar tot împotriva pârâtei SC M. SA. Prin această decizie (dosar recurs) s-a reținut, ca efect al contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 iunie 1995, transferul dreptului de proprietate, de la vânzător la cumpărător, tot asupra acțiunilor ce au făcut obiectul contractului și nicidecum asupra imobilelor individualizate prin anexa la contract: „Din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 iunie 1995, încheiat între fostul F.P.S. și Asociația M., rezultă că pârâta a dobândit de la vânzător un număr de 79.215 acțiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, libere de orice sarcini, la un preț de 2.275.000.000 lei”. 3.a. Recurenta pretinde că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a instituției puterii de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces, pe aspectul caracterului preluărilor de terenuri de către stat în baza Decretului de expropriere, efectele unor hotărâri judecătorești care au finalizat litigii având alte părți decât cele din prezenta cauză. O asemenea critică ignoră însă faptul că puterea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale: aceea de excepție procesuală, conform art. 166 C. proc. civ. și art. 1201 C. civ. de la 1864 (text în vigoare și în prezent, potrivit art. 230 alin. (1) lit. a) teza a doua din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, conform art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) din același C. civ. (texte în vigoare și în prezent, potrivit art. 230 alin. (1) lit. a) teza a doua din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ.). Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune, într-adevăr, tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii judecătorești se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis. Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și care nu pot fi ignorate. Cum potrivit art. 1200 pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Este ceea ce în mod corect a făcut și instanța de apel, care nu a reținut incidența, în speță, a excepției autorității de lucru judecat, pentru care într-adevăr nu se regăsea tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficiență prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea caracterului preluărilor de terenuri operate de stat în baza Decretului de expropriere. Astfel, asupra acestei chestiuni s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală prin decizia irevocabilă din 06 noiembrie 2009, pronunțată în recurs în dosarul nr. 151/32/2008, într-un alt litigiu în care pârâta SC M. SA a fost parte. În considerentele acestei decizii, s-a reținut caracterul abuziv, fără titlu valabil, al preluărilor de terenuri prin Decretul de expropriere, față de nepublicarea acestui decret în M. Of. al României, considerându-se aplicabile dispozițiilor art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001. Întrucât prezumția de lucru judecat are caracter absolut față de părți, recurenta SC M. SA nu poate să pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat judecătorește față de ea în litigiul anterior, cu privire la caracterul preluării operate în baza Decretul de expropriere nr. 34/1966, pentru că aceasta ar însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile susmenționate. Este motivul pentru care corect curtea de apel nu a primit apărările pârâtei SC M. SA legate de valabilitatea titlului de preluare a imobilului litigios, sprijinindu-și judecata pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a tranșat față de această parte aspectul în discuție, în sensul că Decretul de expropriere nr. 34/1966 nu constituie titlu valabil de preluare pentru stat. Procedând în acest mod, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materia puterii de lucru judecat, ceea ce face inoperant în speță cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 3.b. Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel nu a prezumat că certificatul său de atestare a dreptului de proprietate, care vizează și terenul litigios, nu este valabil, criticile în acest sens nefiind fondate, cu consecința inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Ceea ce a reținut curtea de apel a fost faptul că acțiunea reclamantului privind anularea parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC M. SA a fost respinsă ca tardivă, fără să se fi analizat pe fond valabilitatea titlului de proprietate al pârâtei. Într-adevăr, cât timp nu a fost anulat judecătorește, titlul pârâtei se bucură de prezumția de validitate, ceea ce nu are însă nicio relevanță pe aspectul stabilirii în sarcina pârâtei a obligației de restituire a imobilului litigios. Aceasta deoarece, în reglementarea Legii nr. 10/2001, obligația de restituire în natură a imobilelor preluate în mod abuziv revine unității deținătoare, indiferent de titlul cu care aceasta deține respectivul imobil. Obligația de restituire în natură a imobilelor deținute cu orice titlu persoanelor îndreptățite poate fi calificată ca o obligație reală (propter rem) stabilită ex lege în sarcina unității deținătoare în considerarea bunurilor respective. Din această cauză, unitatea deținătoare nu poate să refuze restituirea sub pretextul că este proprietara sau titulara unui alt drept real asupra imobilelor ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001. În consecință, cât timp imobilul litigios a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil, faptul că recurenta îl deține cu titlu de proprietate, în baza unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, nu o exonerează de obligația de restituire în procedura Legii nr. 10/2001, care îi revine în calitate de unitate deținătoare a bunului. 4. Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenta contestă de fapt competența sa de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul litigios, susținând că în mod corect la fond s-a dispus obligarea sa la înaintarea notificării către A.V.A.S., entitate competentă potrivit legii să se pronunțe asupra notificării, prin acordarea de despăgubiri. Criticile subsumate acestui motiv aduc în discuție aplicarea la speță a dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, potrivit cărora „pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. (1) și (2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a imobilelor solicitate”, caz în care aceste măsuri reparatorii prin echivalent se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea, potrivit alin. (3) al aceluiași articol. Recurenta ignoră, însă, decizia Curții Constituționale nr. 830 din 08 iulie 2008, prin care au fost declarate neconstituționale modificările aduse textului susmenționat prin art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, decizie publicată în M. Of. al României anterior pronunțării hotărârii de fond, respectiv la 24 iulie 2008 și, prin urmare, aplicabilă în mod obligatoriu în cauză, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Astfel, prin decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituția României. În motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal se află într-o situație identică și anume, au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri. Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare. Mai mult, Curtea Constituțională a constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor, prin simpla împrejurare de fapt a soluționării cu întârziere a notificărilor de către societățile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca un criteriu obiectiv și rezonabil de diferențiere, care să justifice pe plan legislativ tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menționate. Rezultă că, față de decizia Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008, dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, în sensul suprimării distincției dintre imobilele preluate cu titlu și fără titlu valabil, au devenit inaplicabile, urmând a se aplica în continuare dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială. Acest din urmă text reglementează exclusiv situația imobilelor preluate cu titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, stabilind în alin. (1) că pentru această categorie de imobile, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar în alin. (2) cine este entitatea competentă în soluționarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în condițiile alin. (1), respectiv instituția publică implicată în privatizare. Din interpretarea per a contrario a art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la data intrării sale în vigoare, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, asupra măsurilor reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001 – restituire în natură sau prin echivalent - se va pronunța unitatea deținătoare a imobilului. Cu alte cuvinte, în ipoteza preluării imobilului de către stat fără titlu valabil, soluționarea notificării cade în competența unității deținătoare a imobilului, iar în cazul preluării bunului cu titlu valabil, soluționarea notificării cade în competența instituției publice implicate în privatizare. Cum, în speță, este stabilit că bunul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil, înseamnă că unitatea deținătoare, respectiv pârâta SC M. SA, are competența să se pronunțe asupra notificării reclamantului, în sensul acordării măsurilor reparatorii prevăzute de lege - restituire în natură sau prin echivalent, dacă restituirea în natură nu este posibilă. Față de considerentele prezentate, care complinesc motivarea din decizia recurată, în mod legal curtea de apel a reținut că, fiind vorba despre un imobil preluat fără titlu valabil de către stat și evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, pârâta SC M. SA are competența de soluționare a notificării, sens în care a dispus obligarea acesteia la acordarea de măsuri reparatorii, în forma impusă de situația actuală a terenului litigios, conform dispozițiilor art. 11 alin. (3) cu referire la art. 10 alin. (3)-(5) din Legea nr. 10/2001, respectiv restituire în natură pentru suprafața de 3055 mp și despăgubiri în condițiile legii speciale pentru suprafața 372,09 mp,
Rețeaua de citări a acestei cauze
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.