ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2139/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2139/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Tribunalul Neamț la data de 03 octombrie 2001, sub nr. 3586/C/2001,

astfel cum a fost completată ulterior, reclamantul J.I. a chemat în judecată pe

pârâtele SC M. SA Piatra Neamț și Primăria comunei Viișoara, solicitând ca prin

hotărârea ce se va pronunța să se dispună:

241 din 24 august 2001 emisă de pârâta SC M. SA Piatra Neamț, prin care i s-a

respins notificarea privind restituirea suprafeței de 3.427 mp teren, situat în

localitatea Bistrița, comuna Viișoara, Județul Neamț;

la restituirea în natură a suprafețelor pe care le deține fiecare din terenul

notificat, iar în cazul în care nu este posibilă restituirea în natură, obligarea

pârâtelor la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent;

de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC M. SA Piatra Neamț, în sensul

excluderii din acest certificat a suprafeței de teren revendicate.

Pârâta SC M. SA

Piatra Neamț a formulat cerere de chemare în garanție a A.P.A.P.S., solicitând

obligarea acestei entități la plata de despăgubiri, în cazul în care va cădea

în pretenții față de reclamant.

Prin sentința civilă nr.

272/C din 23 septembrie 2002, Tribunalul Neamț, secția civilă a respins

contestația, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr.

93 din 18 decembrie 2002, Curtea de Apel Bacău, secția civilă a admis apelul declarat

de reclamant împotriva sentinței susmenționate, pe care a schimbat-o în tot, în

sensul că a admis contestația și în consecință:

- a anulat decizia nr.

241/2001 emisă de SC M. SA Piatra Neamț;

- a obligat A.P.A.P.S.

să acorde reclamantului măsurile reparatorii prevăzute de art. 27 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, pentru suprafața de 2.363 mp teren deținut de SC M. SA

Piatra Neamț, privatizată prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 19

iunie 1995;

- a obligat Primăria comunei

Viișoara să restituie în natură reclamantului suprafața de 1.065 mp teren, situat

în comuna Viișoara, jud. Neamț, la punctul „ Răchiți”.

Această din urmă

decizie a fost atacată cu recurs de către reclamant, pârâta Primăria comunei

Viișoara și chemata în garanție A.V.A.S. (fostă A.P.A.P.S.).

Prin decizia nr. 10400

din 09 decembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală a admis toate cele trei recursuri, a casat decizia

recurată, precum și sentința de fond și a trimis cauza spre rejudecare la prima

instanță.

În considerentele

acestei decizii, s-a reținut că instanța de apel a dat o rezolvare greșită

cererii de chemare în garanție, stabilind obligația de dezdăunare direct în

sarcina instituției chemate în garanție și motivând hotărârea pronunțată, nu pe

tărâmul obligației de garanție pentru evicțiune ce rezultă din contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni, ci în temeiul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

care stabilește anumite obligații pentru organele de conducere ale instituției

publice implicate în privatizare cu privire la cererea adresată de persoana

îndreptățită, situație care nu se regăsește în speță.

De asemenea, s-a

reținut că instanțele nu au manifestat rol activ, întrucât nu i-au pus în

vedere reclamantului să lămurească ce înțelege prin „revizuirea certificatului

de atestare”, solicitare făcută prin cererea completatoare, din a cărei lecturare

rezultă că scopul demersului întreprins de reclamant tinde spre anularea

actului exhibat de pârâtă.

Pe de altă parte,

soluția de obligare a pârâtei Primăria comunei Alexandru cel Bun (fostă Viișoara)

de a restitui reclamantului suprafață de 1.065 mp teren se bazează pe probe

echivoce, instanțele neadministrând dovezi convingătoare cu care să stabilească

persoana juridică deținătoare a acestei suprafețe de teren. Astfel, pârâta Primăria

comunei Alexandru cel Bun s-a apărat că terenul de 1.065 mp nu a făcut obiectul

Decretului de expropriere nr. 34/1996, ci a unei exproprieri anterioare,

dispusă în anul 1947, că terenul se află în administrarea S.N. C.F.R., situație

confirmată de adresa nr. 2/6/158/2004 eliberată de Sucursala de Căi Ferate

Iași, iar reclamantul a susținut că suprafața de teren aflată în administrarea

S.N. C.F.R. nu face obiectul litigiului de față.

Având în vedere

soluția greșită dată cererii de chemare în garanție, nelămurirea înțelesului și

nesoluționarea cererii completatoare din 8 mai 2002, precum și necesitatea

administrării de dovezi neechivoce cu care să se stabilească persoana juridică

deținătoare a suprafeței de 1.065 mp teren și a titlului cu care acea persoană

deține nemișcătorul, instanța de recurs a apreciat că se impune reluarea

judecății de către prima instanță.

În rejudecare, cauza

a fost înregistrată sub nr. 1225/103/2006 (nr. în format vechi 1282/C/2006) pe

rolul Tribunalului Neamț, secția civilă.

Conform îndrumărilor

obligatorii din decizia de casare, această instanță a pus în vedere reclamantului

să clarifice obiectul cererii completatoare referitoare la certificatul de

atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC M. SA.

Reclamantul a precizat

că obiectul acestei cereri îl constituie anularea parțială a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate din 26 ianuarie 1991, în limita suprafeței

de teren revendicate (cererea precizatoare se află la fila 43 dosar fond

rejudecare, vol. I).

Prin încheierea de

ședință de la termenul din 9 octombrie 2006, Tribunalul Neamț, secția civilă a

dispus disjungerea cererii privind anularea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate și înaintarea ei spre competentă soluționare Curții de

Apel Bacău, ca instanță de contencios administrativ; totodată, în temeiul art. 244

pct. 1 C. proc. civ., a dispus suspendarea judecății contestației până la

soluționarea irevocabilă a cererii în anularea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate.

La data de 21

noiembrie 2007, cauza a fost repusă pe rol ca urmare a soluționării irevocabile

a cererii în anulare, prin sentința civilă nr. 3 din 15 ianuarie 2007 a Curții

de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, rămasă

irevocabilă prin decizia nr. 2344 din 04 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr.

1147/C din 07 decembrie 2009, Tribunalul Neamț, secția civilă a dispus

următoarele:

- admiterea, în parte,

a contestației formulată de reclamantul J.I. în contradictoriu cu pârâta SC M.

SA Piatra Neamț;

- anularea deciziei nr.

241 din 24 august 2001 emisă de SC M. SA Piatra Neamț în temeiul Legii nr. 10/2001;

- constatarea că

notificatorul J.I., în calitate de moștenitor al defunctului J.V. și succesor

în drepturi al defunctului J.S., este îndreptățit a beneficia de măsurile

reparatorii prevăzute de dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

respectiv despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru

suprafața de 3.428 mp teren, situată în comuna Alexandru cel Bun, județul

Neamț, la punctul "Răchiți", expropriată prin Decretul nr. 34/1966;

- obligarea pârâtei SC

M. SA Piatra Neamț să înainteze notificarea nr. 55/2001, împreună cu întreg

dosarul notificării, către A.V.A.S., potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, entitate căreia îi revine competența de a propune măsurile

reparatorii prevăzute de art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001;

- obligarea pârâtei SC

M. SA Piatra Neamț să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință reclamantului

suprafața de teren de 92 mp, situată în comuna Alexandru cel Bun, județul Neamț

și delimitată pe schița anexă a raportului de expertiză întocmit de expertul A.F.,

cu notarea G.F.P.O și F.E.R.P.;

- respingerea cererii

de chemare în garanție a A.V.A.S., formulată de pârâta SC M. SA Piatra Neamț,

ca lipsită de interes;

- respingerea contestației

formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei Alexandru

cel Bun, ca neîntemeiată;

- obligarea pârâtei SC

M. SA Piatra Neamț la 1.602 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Obiect al notificării

îl formează terenul de 3.427 mp, situat în pct. „La Răchiți”, despre care reclamantul a susținut că este format din două trupuri: unul de 857 mp,

care a aparținut tatălui său J.V. (și care făcea parte dintr-o suprafață de 1.790

mp, cumpărată cu actul de veșnică vânzare) și unul de 2.570 mp, cumpărat de el,

în 1961, de la unchiul său J.S., această vânzare-cumpărare fiind perfectată

prin sentința civilă nr. 6973/2001 a Judecătoriei Piatra Neamț (care viza o

suprafață de 3.600 mp).

Cum în tabelul anexă

al Decretului de expropriere figurează ca expropriate cele două trupuri de

teren de la J.V. și J.S. și cum pe parcursul judecății s-au depus înscrisuri de

către Primăria comunei Viișoara referitoare la exproprierea din proprietatea

celor doi și a altor terenuri, în anul 1947 (expropriere inițiată în beneficiul

Regionalei de căi ferate), pentru a se stabili care este situația actuală a

terenului solicitat prin notificare și deținătorii lui, s-au identificat toate

aceste suprafețe de teren, prin expertiza întocmită de expert A.F.

Din actele depuse de reclamant

în dovedirea dreptului de proprietate, a reieșit că autorul său, J.V., a avut

în proprietate, potrivit contractului, o suprafață de 1.790 mp, situată la pct.

„Răchiți”, iar unchiul său, J.S., o suprafață de 3.600 mp, pentru care reclamantul

a obținut sentința civilă nr. 6973/2001 a Judecătoriei Piatra Neamț, prin care

s-a constatat perfectarea vânzării-cumpărării convenită în anul 1961.

Expertiza a stabilit

că, din întreaga suprafață de 5.390 mp teren susmenționată, o suprafață de 1.870

mp se află deja în proprietatea și stăpânirea reclamantului, iar diferența de 3.520

mp se află în stăpânirea pârâtei SC M. SA (delimitată cu notarea C, D, E, R, P,

O, G, S, T, U, V, X pe schița anexă la raport, fila 80 dosar).

Din suprafața de 3.520

mp fac parte și cele două trupuri de teren de 857 și 2.571 mp, expropriate prin

Decretul nr. 34/1966 de la J.V. și J.S. (delimitată pe schiță cu notarea C, D, E,

R, P, O, G, S, T, U, V, X).

De asemenea, cele

două suprafețe expropriate fac parte din suprafața totală de teren de 75.542,10

mp înscrisă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, emis de

Ministerul Industriilor în favoarea pârâtei SC M. SA.

În stăpânirea pârâtei

SC M. SA se află și o suprafață de 92 mp teren (22 mp +70 mp), care face parte

din terenul de 3.520 mp și care nu este înscrisă nici în decretul de

expropriere și nici în certificatul de atestare a dreptului de proprietate

(acest teren este delimitat pe schița anexă la raportul de expertiză cu notarea

G, F, P, O și F, E, R, P).

Expertul a

identificat și suprafețele de teren ce figurau ca expropriate în anul 1947 și,

din concluziile raportului de expertiză (completare) din 26 octombrie 2009, a reieșit că acestea nu fac parte din suprafața de teren de 3.427 mp solicitată de reclamant.

Întrucât s-a dovedit

că pârâta Primăria comunei Viișoara nu deține nicio suprafață din terenul

notificat de reclamant, acțiunea formulată în contradictoriu cu această pârâtă

apare ca neîntemeiată.

Cu privire la suprafața

de teren aflată în deținerea SC M. SA Piatra Neamț, sunt aplicabile

dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și deci, pârâta SC M. SA nu are calitatea

de entitate învestită cu soluționarea notificării, ce revine entității

implicate în privatizarea societății care deține bunul, respectiv A.V.A.S.

Din probele

administrate rezultă că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (14

ianuarie 2001), pârâta SC M. SA era o societate integral privatizată prin

cumpărare de acțiuni de la F.P.S. și F.P.P. (actualul A.V.A.S.).

În aceste condiții,

nu sunt aplicabile dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ci dispozițiile art.

29 din lege, care vizează stabilirea regimului juridic al reparațiilor pentru

cazul imobilelor aflate în patrimoniul societăților comerciale care, fie sunt

privatizate integral, fie într-o proporție ce nu permite aplicarea art. 21 din

lege.

În consecință, măsurile

reparatorii de care poate beneficia reclamantul pentru suprafața de teren de 3.428

mp, preluată abuziv de stat prin Decretul nr. 34/1966, nu pot consta decât în

despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de plată și

stabilire a despăgubirilor, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu

și în restituirea în natură a suprafeței de teren liberă de construcții, cum a

solicitat reclamantul.

Dispozițiile art. 29 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, care potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 830/2008

se referă la imobilele preluate de stat „cu titlu valabil”, sunt incidente și

în cauza de față. Astfel, întrucât preluarea de la autorii reclamantului s-a

făcut printr-un decret de expropriere (nr. 34/1966), înseamnă că Statul a avut

un titlu, iar împrejurarea invocată de reclamant, aceea că decretul de

expropriere nu a fost publicat în Buletinul (Monitorul) Oficial, face ca titlul

Statului să fie unul nevalabil.

Însă, la rândul său,

Statul a înstrăinat acest teren în cadrul procesului de privatizare către SC M.

SA, situație în care devin aplicabile dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001,

care prevăd că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul

procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil,

sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost

încheiat cu bună credință.

Întrucât reclamantul

a formulat acțiune pentru constatarea nulității actului de înstrăinare,

respectiv a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC

M. SA, iar prin sentința civilă nr. 3/2007 a Curții de Apel Bacău, irevocabilă

prin decizia nr. 2344/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această acțiune

a fost respinsă, se prezumă, potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, că actul juridic de înstrăinare făcut în cadrul procesului de

privatizare este valabil, fiind încheiat cu respectarea legilor în vigoare la

data înstrăinării.

În aceste condiții,

cum proprietatea asupra terenului notificat s-a transferat de la stat la SC M.

SA printr-un titlu valabil, și cum SC M. SA era integral privatizată la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, această societate nu poate fi obligată

să restituie în natură un teren pe care l-a cumpărat și pe care îl deține cu

titlu valabil.

Acesta a fost și

raționamentul pentru care legiuitorul a prevăzut la art. 21 că doar imobilele

care sunt deținute, la data intrării în vigoare a legii, de o societate

comercială la care statul este acționar ori asociat, se restituie, de regulă,

în natură, deoarece contravaloarea imobilului restituit se deduce din cota de

coparticipare la capitalul social a statului (și nu a celorlalți asociați sau

acționari).

De altfel,

imposibilitatea obligării la restituirea în natură a unui imobil deținut de o

societate integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

rezultă și din prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 29 alin.

(1), prin care atribuția soluționării notificării este dată în competența

instituției care a efectuat privatizarea societății în patrimoniul căreia se

află imobilul notificat.

Constatându-se astfel,

că SC M. SA a emis decizia contestată, deși nu avea competență legală de

soluționare și că notificatorul a făcut dovada că are calitatea de persoană

îndreptățită a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001,

se impune anularea deciziei contestate și obligarea pârâtei SC M. SA Piatra

Neamț să înainteze notificarea instituției implicate în privatizarea sa,

respectiv A.V.A.S., căreia îi revine competența de soluționare, potrivit art. 29

din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, fiind

dovedit că pârâta SC M. SA deține fără nici un titlu și o suprafață de teren de

92 mp, care nu a făcut obiectul exproprierii sau a altei preluări de către

stat, se impune obligarea sa la lăsarea în deplină proprietate și pașnică

folosință a suprafeței în discuție către reclamant, pe temeiul art. 480 C. civ.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. de către pârâta SC M. SA Piatra

Neamț, aceasta este lipsită de interes, în condițiile în care pârâta nu a

„căzut în pretenții” în sensul dispozițiilor art. 60 alin. (1) C. proc. civ.,

cât timp nu a fost obligată la restituirea în natură sau la plata contravalorii

suprafeței de teren de 3.428 mp, pe care a cumpărat-o de la chemata în

garanție, în cadrul procesului de privatizare.

Împotriva sentinței

date în rejudecare au declarat apel, în termen legal, chemata în garanție A.V.A.S.

și reclamantul J.I.

Prin decizia nr. 116

din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Bacău, secția civilă, cauze minori,

familie, conflicte de muncă, asigurări sociale a admis ambele apeluri și a

schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că:

- a constatat că notificatorul este îndreptățit

să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 372,09

mp în loc de 3.428 mp;

-

a obligat pe pârâta SC M. SA să emită o nouă dispoziție prin care să facă

propunere de acordare de măsuri reparatorii prin

echivalent

reclamantului pentru această suprafață de 372,09 mp;

-

a obligat pe aceeași pârâtă să restituie în natură reclamantului și suprafața

de teren de 3.055 mp;

-

a respins cererea de chemare în garanție a A.V.A.S.;

Prin

aceeași decizie, au fost menținute din sentința apelată dispozițiile

referitoare la:

-

admiterea, în parte, a contestației;

-

anularea deciziei nr. 241 din 24 august 2001 emisă de pârâta SC M. SA și

obligarea acestei pârâte la restituirea suprafeței de 92 mp;

-

respingerea contestației formulate în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei

Alexandru cel Bun;

-

obligarea pârâtei SC M. SA la plata cheltuielilor de judecată către reclamant.

Totodată,

s-a dispus înlăturarea din sentință a mențiunii cu privire la obligarea pârâtei

SC M. SA să înainteze notificarea și dosarul notificării la A.V.A.S. și aceea

prin care s-a respins, ca lipsită de interes, cererea de chemare în garanție.

Intimata-pârâtă

SC M. SA a fost obligată să plătească apelantului-reclamant suma de 700 lei, cu

titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea acestei

soluții, curtea de apel a reținut următoarele:

Prima instanță a

reținut, în mod eronat, contrar probatoriului administrat în cauză, că prin

cele două contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni, Statul ar fi înstrăinat

pârâtei SC M. SA terenul solicitat de reclamant.

Din cuprinsul

contractelor (filele 72 și 78 dosar apel), rezultă fără echivoc că obiectul acestora

l-a constituit exclusiv un număr de 79.215 acțiuni, respectiv de 33.950 de

acțiuni, or, acțiunile, care sunt bunuri mobile incorporale, nu se confundă cu

dreptul de proprietate asupra terenurilor sau clădirilor de pe teren, care este

un bun imobiliar. Ca atare, în cauza de față nu sunt incidente dispozițiile art.

45 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanță nu a

ținut seama de prezumția puterii de lucru judecat cu privire la caracterul

abuziv, fără titlu valabil, al preluărilor terenurilor de către stat prin

Decretul de expropriere nr. 34/1966, fapt constatat în mod irevocabil prin

hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate de Î.C.C.J. (deciziile nr. 8956

din 08 noiembrie 2005, 08 noiembrie 2005 și 06 noiembrie 2009).

Conform acestor

decizii,,,întrucât imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza

Decretului de expropriere, care nu a fost publicat niciodată în M. Of. al

României, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001”.

Sentința civilă nr. 3

din 15 ianuarie 2007 a Curții de Apel Bacău, prin care s-a respins, ca tardiv

formulată, acțiunea reclamantului de anulare parțială a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria MO 3 nr. 0788, nu

poate avea nicio relevanță în cauza de față, pentru că prin această hotărâre

judecătorească nu s-a analizat pe fond valabilitatea titlului de proprietate al

pârâtei SC M. SA.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție formulată de această pârâtă, se constată că prin

decizia nr. 9093 din 6 noiembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 151/32/2008, Î.C.C.J.

a stabilit cu putere de lucru judecat că ”obligația de garanție asumată de

către Statul Român prin A.V.A.S. București, întemeiată pe prevederile

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni și pe dispozițiile art. 1336 și

urm. C. civ., nu putea fi valorificată de către societatea comercială pârâtă în

cadrul prevederilor speciale ale Legii nr. 10/2001, ci numai în cadrul

procedurii de drept comun”. În aceste condiții, nu se mai impune analiza

motivelor de apel invocate de chemata în garanție A.V.A.S., întrucât un

asemenea demers este evident inutil.

Fiind vorba de un

imobil preluat fără titlu valabil de către stat și evidențiat în patrimoniul

unei societăți comerciale privatizate, în cauză se impunea să se verifice dacă

sunt sau nu aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (2), (3), (4) și (5) la care

face trimitere alin. (3) al art. 11 din Legea nr. 10/2001, republicată și

modificată.

Din raportul de

expertiză tehnică construcții industriale efectuat în apel, rezultă că doar

suprafața de 372,09 mp aflată sub construcțiile C4 și C5 și cea aferentă unei

bune utilizări a acestora, din totalul de 3.428 mp care a făcut obiectul

notificării, nu poate fi restituită în natură, deoarece aceste două construcții

sunt funcționale și nedemontabile. Celelalte construcții de pe terenul

revendicat de reclamant sunt fie ușor demontabile (C1, C2, C3, C6), fie ușor

demontabilă și nefuncțională (C7) sau

nedemontabilă, dar

nefuncțională (C8).

Obiecțiunile la

expertiză formulate de intimata-pârâtă SC M. SA nu vor fi luate în considerare

la deliberare, deoarece legea (art. 10 din Legea nr. 10/2001) prevede mai multe

condiții cumulative și nu alternative pe care trebuie să le îndeplinească o

construcție pentru ca terenul aferent acesteia să nu poată fi restituit în

natură vechiului proprietar și anume: să nu fie o construcție ridicată fără

autorizație de construire, să nu fie ușoară sau demontabilă și să mai fie

funcțională (necesară unității deținătoare).

Prima instanță a

reținut, în mod corect, că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a

învestit instanța doar cu privire la suprafața de 3.428 mp care a făcut

obiectul notificării și nu cu privire la suprafața de 4.428mp, astfel că în

cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către pârâta SC M. SA, care

a formulat următoarele critici:

1.

Curtea de apel a extins, în mod ilegal, obiectul dedus judecații, considerându-se

învestită să soluționeze notificarea reclamantului pentru o

suprafață de teren de 4.558 mp, în loc de 3.427

mp, cât a

făcut obiectul contestației, potrivit precizărilor exprese

făcute de reclamant în fața instanțelor de judecată, inclusiv în fața Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Deși

extinderea obiectului dedus judecații nu a fost analizată în mod expres de

către instanța de judecată în expunerea considerentelor, este absolut clar

faptul că decizia recurată vine să soluționeze o notificare pentru o suprafață

mai mare, încălcându-se astfel principiul disponibilității, potrivit căruia

instanța nu poate acorda mai mult decât ceea ce i s-a cerut de către reclamant.

Mai mult decât atât, curtea de apel a înțeles

să judece pentru prima oară, în calea de atac a apelului, notificarea reclamantului

pentru o suprafață de teren mai mare decât cea care a făcut obiectul judecații

în fond, lipsind astfel părțile interesate de o etapă procesuală, respectiv de

calea de atac a apelului împotriva unei soluții nefavorabile.

2.

Este

eronată concluzia curții de apel în ceea ce privește obiectul și efectele

juridice ale celor două contracte de vânzare-cumpărare acțiuni, despre care

apreciază că nu au operat și transferul dreptului de proprietate asupra

imobilelor ce fac obiectul prezentei judecăți.

Astfel, Înalta Curte

de Casație și Justiție, prin decizia

pronunțată

în dosarul nr. 3340/2003, având un obiect similar, privitor la

același

trup de teren și la aceleași contracte de vânzare

cumpărare, a reținut în mod irevocabil faptul că acele contracte au

operat

transferul dreptului de proprietate și asupra terenurilor și

clădirilor de pe aceste terenuri, astfel cum acestea au fost individualizate

prin anexele contractelor, întregul demers de judecată pornind de la această

premiză corectă.

Potrivit

art. 6.3 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni din 19 iunie 1995, „Vânzătorul

atestă că societatea deține în proprietate terenurile și principalele clădiri

prevăzute în Anexa la prezentul contract și răspunde față de cumpărător pentru

liniștita posesie a acestora conform art. 1336 C. civ.”

Or,

anexa la care face referire acest articol și care este parte integrantă din

contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, cuprinde în mod expres atât terenurile,

cât și clădirile ce au făcut obiectul acestui contract.

O

simplă lecturare a celor două contracte și a anexelor nu pot conduce decât la o

singură concluzie, și anume aceea că, potrivit convenției dintre părți (SC M.

SA, în calitate de cumpărător și statul roman reprezentat de F.P.S. și F.P.P., în

calitate de vânzător), obiectul acestor contracte a constat în vânzarea,

respectiv cumpărarea unui număr de acțiuni convertite în bunuri imobile,

individualizate ca atare în anexele respective.

În aceste condiții,

aprecierea curții de apel, în sensul că obiectul acestor contracte a constat în

vânzarea exclusivă a unor bunuri incorporate, este total greșită și face

abstracție de contracte și anexele parte integrantă a acestora.

o greșită aplicare a instituției puterii de lucru judecat și instituției prezumției,

apreciind

eronat că tribunalul trebuia să pornească de la ideea că decretul de

expropriere are un caracter abuziv, neconstituind un titlu valabil.

a)

Instituția puterii de lucru judecat presupune întrunirea cumulativă a trei

condiții, respectiv identitate de părți, obiect și cauză, or deciziile invocate

de curtea de apel cu putere de lucru judecat privesc dosare cu părți diferite,

nefiind așadar întrunite condițiile cumulative cerute de lege.

Pe

de altă parte, aceste decizii nu reprezintă izvor de drept și nu au fost emise

în dosare care să aibă ca obiect și care să pună în discuția părților valabilitatea

sau nu a Decretului de expropriere, așa încât, în prezenta cauză, instanța

trebuia să facă o analiză proprie asupra valabilității acestui decret de

expropriere.

Curtea

de apel s-a limitat, însă, la

a face trimitere la decizii ale Înaltei Curți de Casație

și Justiție care nu constituie izvor de drept și prin aceasta a înlăturat

apărările pârâtei legate de faptul că decretul de expropriere nu trebuia

publicat în Buletinul Oficial al RSR, potrivit Constituției României din 1965.

Astfel,

Decretul de expropriere reprezintă, în accepțiunea Legii nr. 10/2001 și în accepțiunea

Constituției RSR din 1965, un titlu perfect valabil, întrucât potrivit art. 69 alin.

(2) din Constituția RSR: „decretele normative se publică în Buletinul Oficial

al Republicii Socialiste România”.

Or,

decretul de expropriere în discuție nu are un caracter erga omnes, ci are un

caracter individual, așa încât nu era obligatorie publicarea lui în Buletinul

Oficial al

RSR.

Aceeași

concluzie a lipsei obligativității publicării unui astfel de decret rezultă și

din interpretarea art. 57 și, mai ales, a art. 79 din Constituția din 1965 care

prevedea că: „hotărârile cu caracter normativ se publică în Buletinul Oficial

al Republicii Socialiste România”.

b)

În ceea ce privește instituția prezumției despre care face vorbire curtea de

apel, această instituție nu poate fi aplicată decât în favoarea pârâtei SC M.

SA și nicidecum în favoarea reclamantului, atâta timp cât pârâta este

deținătoarea unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului

în litigiu, iar acest titlu de proprietate nu a fost anulat, acțiunea în

anulare, ce a făcut obiectul unui dosar separat, fiind respinsă prin hotărâre

judecătorească irevocabilă.

În

condițiile în care valabilitatea certificatului de atestare a dreptului de

proprietate a făcut deja obiectul unei judecați separate, curtea de apel a

depășit din nou obiectul dedus judecații, prin anularea implicită a

valabilității și efectelor juridice ale acestui titlu de proprietate. Curtea de

apel a acordat mai mult decât i s-a cerut, substituindu-se instanțelor care au

judecat cererea de anulare a certificatului, răsturnând practic efectele

juridice ale unor sentințe irevocabile. S

implul fapt că cererea de anulare a

certificatului a fost respinsă ca tardiv introdusă, nu poate conduce la

concluzia sau la prezumția ca acest titlu de proprietate nu este valabil, ci, dimpotrivă,

la prezumția valabilității acestuia.

4.

Curtea de apel a interpretat greșit dispozitivul sentinței de fond în ceea ce

privește obligația stabilită în sarcina A.V.A.S.

Astfel, curtea a omis

faptul că prin sentința de fond nu s-a dispus obligarea A.V.A.S. la acordarea

unei despăgubiri, ci obligarea entității care a fost notificată, SC M. SA, să

îndeplinească procedura administrativă a trimiterii notificării către A.V.A.S.,

pentru o justă soluționare a acesteia. Tribunalul nu se putea substitui unui

organ administrativ abilitat prin lege să se pronunțe asupra notificării, ci a

apreciat doar că cererea de restituire în natură a terenului revendicat este

nefondată și că notificarea nu poate fi soluționată decât prin acordarea de

despăgubiri, ce urmau a fi propuse de către A.V.A.S.

5.

Curtea de apel a admis în mod nejustificat toate concluziile raportului de

expertiză tehnică în construcții, respingând greșit obiecțiunile formulate la acest

raport.

Recurenta

arată că își menține obiecțiunile la expertiză în integralitatea lor, astfel

cum au fost formulate în fața curții de apel și, implicit, cererea de recuzare

formulată împotriva expertului.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art.

304 pct. 4, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Intimatul-reclamant

a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând

decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu

privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivele

prevăzute de art. 304 pct. 4, 6 și 7 C. proc. civ. au fost invocate numai

formal, deoarece nu a fost formulată nicio critică de natură a se subsuma

ipotezelor pe care aceste motive le reglementează – depășirea atribuțiilor

puterii judecătorești (art. 304 pct. 4), acordarea a mai mult decât s-a cerut

ori a ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6), respectiv nemotivarea hotărârii

atacate, motivarea contradictorie sau străină de natura pricinii (art. 304 pct.

7).

În

fapt, criticile recurentei ce pot fi circumscrise dispozițiilor art. 304 C.

proc. civ. vizează stabilirea greșită a limitelor învestirii instanței,

interpretarea eronată a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni și

pronunțarea hotărârii cu încălcarea și aplicarea greșită a unor principii de

drept și a unor dispoziții din legea specială de reparație. Aceste critici se

încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 8 și

respectiv 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă se va face analiza recursului,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

1.

Contrar susținerilor recurentei, curtea de apel nu a extins obiectul

contestației deduse judecății la o suprafață de teren mai mare decât cea

solicitată în procedura Legii nr. 10/2001 și nu a judecat pentru prima oară, în

calea de atac a apelului, notificarea reclamantului pentru o suprafață de teren

mai mare decât cea care a făcut obiectul judecații în fond.

Dimpotrivă,

curtea de apel nu a primit critica din apelul reclamantului referitoare la

obligația primei instanțe de a se pronunța asupra restituirii unei suprafețe

totale de 4.558 mp, reținând că, față de dispozițiile art. 129 alin. (6) C.

proc. civ., în mod corect prima instanță s-a considerat legal învestită doar cu

privire la suprafața de 3.428 mp solicitată de reclamant prin cererea de

chemare în judecată și cu privire la care acesta a formulat notificare de

restituire în baza Legii nr. 10/2001.

În

mod corespunzător, analiza făcută de instanța de apel asupra fondului cauzei a

vizat numai suprafața de 3.428 mp, care a făcut obiectul notificării și al

contestației deduse judecății, iar nu suprafața de 4.558 mp solicitată de

reclamant prin motivele de apel.

În

consecință, criticile recurentei privind încălcarea de către instanța de apel a

principiului disponibilității și privarea părților de o etapă procesuală prin

judecarea, direct în apel, a pretențiilor formulate de reclamant în calea de

atac peste limitele obiectului cererii de chemare în judecată nu sunt fondate,

ceea ce face inoperant cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ.

2.

Criticile prin care se impută curții de apel stabilirea greșită a obiectului și

efectelor contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate în procesul de

privatizare al recurentei nu sunt nici ele fondate.

Astfel, în

contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni din 14 iunie 1995 și respectiv 19

iunie 1997, obiectul contractului este precis și clar determinat la art. 1.

Potrivit art. 1 din

contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 14 iunie 1995, încheiat între

F.P.P. II „M.”, în calitate de vânzător, și Asociația P.A.S. „M.”, în calitate

de cumpărător, „vânzătorul vinde și cumpărătorul cumpără un număr de 33.950

acțiuni, libere de orice sarcini, cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare,

în total 848.750.000 lei, reprezentând 30% din capitalul social al SC M. SA

(…)”.

De asemenea, potrivit

art. 1 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 iunie 1995,

încheiat între F.P.S., în calitate de vânzător, și Asociația M., în calitate de

cumpărător, „vânzătorul vinde și cumpărătorul cumpără, libere de orice sarcini,

un număr de 79.215 acțiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, în sumă

totală de 1.980.375.000 lei, reprezentând 70% din capitalul social al SC M. SA

(…)”.

Prin urmare, reținând

că obiectul celor două contracte l-a constituit exclusiv un număr de acțiuni,

ca bunuri mobile incorporale, iar nu bunul imobil litigios, curtea de apel a

interpretat corect cele două contracte de vânzare-cumpărare de acțiuni deduse

judecății, fără a schimba înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al clauzei

referitoare la obiectul contractului, așa încât cazul de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu este operant în speță.

În ceea ce privește

efectul contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni în discuție, acesta a

fost, de asemenea, corect stabilit de către curtea de apel ca vizând transferul

dreptului de proprietate, de la vânzător la cumpărător, asupra acțiunilor

vândute, efect prevăzut, de altfel, în mod expres, în cuprinsul contractelor,

la art. 2 intitulat „Transmiterea proprietății acțiunilor”.

Susținerea recurentei,

în sensul că prin contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni s-ar fi transmis,

de la vânzător la cumpărător, dreptul de proprietate asupra imobilului

litigios, este rezultatul confuziei pe care aceasta o face între acțiunile

emise de o societate comercială și activele imobiliare ale societății,

respectiv între capitalul social al societății și patrimoniul societății.

Astfel, acțiunile

reprezintă părți ale capitalului social, expresie valorică a aporturilor

asociaților, iar activele sunt bunurile materiale care alcătuiesc patrimoniul societății,

or între capitalul social și patrimoniul societății nu există identitate.

Prin urmare, în mod

greșit pretinde recurenta că prin contractele de vânzare de acțiuni în litigiu

ar fi operat transferul dreptului de proprietate asupra imobilului litigios, în

condițiile în care obiectul contractelor nu îl constituie activele imobiliare

ale societății, ci părțile deținute de stat din capitalul social al societății.

Clauza de la art. 6.3

din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 iunie 1995, potrivit

căreia „vânzătorul atestă că societatea deține în proprietate terenurile și principalele

clădiri prevăzute în Anexa la prezentul contract…”, nu vine nici ea în

sprijinul tezei susținute de recurentă. Această clauză face referire la bunurile

din patrimoniul societății M., element distinct de capitalul social al

societății care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Pe de altă parte, teza

susținută de recurentă nu este confirmată nici prin decizia irevocabilă la care

aceasta face trimitere prin motivele de recurs, respectiv decizia nr. 7993 din 13

octombrie 2005 pronunțată de I.C.C.J. în dosarul nr. 3340/2003, vizând un litigiu

pe Legea nr. 10/2001 declanșat de o altă persoană fizică decât reclamantul din

prezenta cauză, dar tot împotriva pârâtei SC M. SA.

Prin această decizie

(dosar recurs) s-a reținut, ca efect al contractului de vânzare-cumpărare de

acțiuni din 19 iunie 1995, transferul dreptului de proprietate, de la vânzător

la cumpărător, tot asupra acțiunilor ce au făcut obiectul contractului și

nicidecum asupra imobilelor individualizate prin anexa la contract: „Din contractul

de vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 iunie 1995, încheiat între fostul F.P.S.

și Asociația M., rezultă că pârâta a dobândit de la vânzător un număr de 79.215

acțiuni cu o valoare nominală de 25.000 lei fiecare, libere de orice sarcini,

la un preț de 2.275.000.000 lei”.

3.a. Recurenta

pretinde că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a instituției puterii

de lucru judecat, prin aceea că au fost opuse în prezentul proces, pe aspectul caracterului

preluărilor de terenuri de către stat în baza Decretului de expropriere,

efectele unor hotărâri judecătorești care au finalizat litigii având alte părți

decât cele din prezenta cauză.

O asemenea critică

ignoră însă faptul că puterea de lucru judecat cunoaște două manifestări

procesuale: aceea de excepție procesuală, conform art. 166 C. proc. civ. și art.

1201 C. civ. de la 1864 (text în vigoare și în prezent, potrivit art. 230 alin.

(1) lit. a) teza a doua din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a

noului C. civ.) și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze

ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, conform art. 1200 pct. 4

și art. 1202 alin. (2) din același C. civ. (texte în vigoare și în prezent,

potrivit art. 230 alin. (1) lit. a) teza a doua din Legea nr. 71/2011 pentru

punerea în aplicare a noului C. civ.).

Dacă în manifestarea

sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de

natură să oprească o a doua judecată), puterea de lucru judecat presupune,

într-adevăr, tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ.

(obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al

hotărârii judecătorești se manifestă pozitiv, venind să demonstreze modalitatea

în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile

dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă

tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat

anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare

a puterii de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de

ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele

hotărârii judecătorești. Prezumția nu oprește judecata celui de-al doilea

proces, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței

constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare și

care nu pot fi ignorate.

Cum potrivit art. 1200

pct. 4, cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în relația dintre părți, prezumția

lucrului judecat are caracter absolut, înseamnă că ceea ce s-a dezlegat jurisdicțional

într-un prim litigiu va fi opus părților din acel litigiu, fără posibilitatea

dovezii contrarii din partea acestora, într-un proces ulterior, care are

legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat.

Este ceea ce în mod

corect a făcut și instanța de apel, care nu a reținut incidența, în speță, a

excepției autorității de lucru judecat, pentru care într-adevăr nu se regăsea

tripla identitate de elemente cerută de art. 1201 C. civ., ci a dat eficiență

prezumției de lucru judecat, pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată

chestiunea caracterului preluărilor de terenuri operate de stat în baza Decretului

de expropriere.

Astfel, asupra

acestei chestiuni s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală prin decizia irevocabilă din 06 noiembrie

2009, pronunțată în recurs în dosarul nr. 151/32/2008, într-un alt litigiu în

care pârâta SC M. SA a fost parte. În considerentele acestei decizii, s-a

reținut caracterul abuziv, fără titlu valabil, al preluărilor de terenuri prin Decretul

de expropriere, față de nepublicarea acestui decret în M. Of. al României, considerându-se

aplicabile dispozițiilor art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001.

Întrucât prezumția de

lucru judecat are caracter absolut față de părți, recurenta SC M. SA nu poate

să pretindă în prezentul litigiu stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat

judecătorește față de ea în litigiul anterior, cu privire la caracterul preluării

operate în baza Decretul de expropriere nr. 34/1966, pentru că aceasta ar

însemna încălcarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat a hotărârii

irevocabile susmenționate.

Este motivul pentru

care corect curtea de apel nu a primit apărările pârâtei SC M. SA legate de

valabilitatea titlului de preluare a imobilului litigios, sprijinindu-și

judecata pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a tranșat

față de această parte aspectul în discuție, în sensul că Decretul de

expropriere nr. 34/1966 nu constituie titlu valabil de preluare pentru stat.

Procedând în acest

mod, curtea de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea corectă a dispozițiilor

legale în materia puterii de lucru judecat, ceea ce face inoperant în speță

cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

3.b. Contrar

susținerilor recurentei, curtea de apel nu a prezumat că certificatul său de

atestare a dreptului de proprietate, care vizează și terenul litigios, nu este

valabil, criticile în acest sens nefiind fondate, cu consecința

inaplicabilității cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Ceea ce a reținut

curtea de apel a fost faptul că acțiunea reclamantului privind anularea

parțială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei SC M.

SA a fost respinsă ca tardivă, fără să se fi analizat pe fond valabilitatea

titlului de proprietate al pârâtei.

Într-adevăr, cât timp

nu a fost anulat judecătorește, titlul pârâtei se bucură de prezumția de

validitate, ceea ce nu are însă nicio relevanță pe aspectul stabilirii în

sarcina pârâtei a obligației de restituire a imobilului litigios.

Aceasta deoarece, în reglementarea

Legii nr. 10/2001, obligația de restituire în natură a imobilelor preluate în

mod abuziv revine unității deținătoare, indiferent de titlul cu care aceasta

deține respectivul imobil.

Obligația de

restituire în natură a imobilelor deținute cu orice titlu persoanelor

îndreptățite poate fi calificată ca o obligație reală (propter rem) stabilită

ex lege în sarcina unității deținătoare în considerarea bunurilor respective.

Din această cauză, unitatea deținătoare nu poate să refuze restituirea sub pretextul

că este proprietara sau titulara unui alt drept real asupra imobilelor ce cad sub

incidența Legii nr. 10/2001.

În consecință, cât

timp imobilul litigios a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu

valabil, faptul că recurenta îl deține cu titlu de proprietate, în baza unui

certificat de atestare a dreptului de proprietate, nu o exonerează de obligația

de restituire în procedura Legii nr. 10/2001, care îi revine în calitate de

unitate deținătoare a bunului.

4.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, recurenta contestă de fapt competența

sa de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul litigios, susținând că în

mod corect la fond s-a dispus obligarea sa la înaintarea notificării către A.V.A.S.,

entitate competentă potrivit legii să se pronunțe asupra notificării, prin

acordarea de despăgubiri.

Criticile

subsumate acestui motiv aduc în discuție aplicarea la speță a dispozițiilor art.

29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005,

potrivit cărora „pentru imobilele evidențiate în patrimoniul unor societăți

comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute de art. 21 alin. (1) și

(2), persoanele îndreptățite au dreptul la despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piață a

imobilelor solicitate”, caz în care aceste măsuri reparatorii prin echivalent

se propun de către instituția publică care a efectuat privatizarea, potrivit alin.

(3) al aceluiași articol.

Recurenta

ignoră, însă, decizia Curții Constituționale nr. 830 din 08 iulie 2008, prin

care au fost declarate neconstituționale modificările aduse textului

susmenționat prin art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005, decizie

publicată în M. Of. al României anterior pronunțării hotărârii de fond,

respectiv la 24 iulie 2008 și, prin urmare, aplicabilă în mod obligatoriu în

cauză, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și

funcționarea Curții Constituționale.

Astfel, prin decizia nr.

830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale s-a admis excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005

și s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu

valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă

dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituția României.

În

motivarea deciziei, Curtea Constituțională a reținut, printre altele, că toate

persoanele care au depus notificări în termenul legal se află într-o situație

identică și anume, au dobândit vocația la măsuri reparatorii, cu precizarea că

în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptățite vor

beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri. Or, legea nouă

operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce privește

imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie și un nou

termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost

susceptibilă de a se aplica pentru viitor situațiilor ce se vor constitui, se

vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare.

Mai

mult, Curtea Constituțională a constatat că noua reglementare tinde să genereze

discriminări între persoanele îndreptățite la restituirea în natură a bunurilor

ce fac obiectul notificărilor, prin simpla împrejurare de fapt a soluționării

cu întârziere a notificărilor de către societățile comerciale integral

privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca un criteriu

obiectiv și rezonabil de diferențiere, care să justifice pe plan legislativ

tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menționate.

Rezultă

că, față de

decizia

Curții Constituționale nr. 830 din 8 iulie 2008, dispozițiile art. 29 din Legea

nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, în sensul

suprimării distincției dintre imobilele preluate cu titlu și fără titlu

valabil, au devenit inaplicabile, urmând a se aplica în continuare dispozițiile

art. 27 din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială.

Acest din urmă text

reglementează exclusiv situația imobilelor preluate cu titlu valabil,

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, stabilind în alin.

(1) că pentru această categorie de imobile, persoana îndreptățită are dreptul

la măsuri reparatorii prin echivalent, iar în alin. (2) cine este entitatea

competentă în soluționarea notificării prin care s-a solicitat restituirea în

condițiile alin. (1), respectiv instituția publică implicată în privatizare.

Din interpretarea per

a contrario a art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, în forma de la

data intrării sale în vigoare, rezultă că, în cazul imobilelor preluate fără

titlu valabil, evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale

privatizate, asupra măsurilor reparatorii cuvenite în temeiul Legii nr. 10/2001

– restituire în natură sau prin echivalent - se va pronunța unitatea

deținătoare a imobilului.

Cu alte cuvinte, în

ipoteza preluării imobilului de către stat fără titlu valabil, soluționarea

notificării cade în competența unității deținătoare a imobilului, iar în cazul

preluării bunului cu titlu valabil, soluționarea notificării cade în competența

instituției publice implicate în privatizare.

Cum, în speță, este

stabilit că bunul litigios a fost preluat de stat fără titlu valabil, înseamnă

că unitatea deținătoare, respectiv pârâta SC M. SA, are competența să se

pronunțe asupra notificării reclamantului, în sensul acordării măsurilor

reparatorii prevăzute de lege - restituire în natură sau prin echivalent, dacă

restituirea în natură nu este posibilă.

Față de

considerentele prezentate, care complinesc motivarea din decizia recurată, în

mod legal curtea de apel a reținut că, fiind vorba despre un imobil preluat

fără titlu valabil de către stat și evidențiat în patrimoniul unei societăți

comerciale privatizate, pârâta SC M. SA are competența de soluționare a

notificării, sens în care a dispus obligarea acesteia la acordarea de măsuri

reparatorii, în forma impusă de situația actuală a terenului litigios, conform

dispozițiilor art. 11 alin. (3) cu referire la art. 10 alin. (3)-(5) din Legea nr.

10/2001, respectiv restituire în natură pentru suprafața de 3055 mp și

despăgubiri în condițiile legii speciale pentru suprafața 372,09 mp,