ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2550/2010

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ.

asupra recursului civil de față, constată următoarele:

1.

Instanța de fond

Tribunalul Neamț prin sentința civilă

nr. 489/C din 20 august 2008 a respins ca tardivă contestația formulată de contestatorul

B.G. în contradictoriu cu pârâta SC U. SA Piatra Neamț împotriva deciziei nr. 206

din 11 septembrie 2002.

În motivarea cererii Tribunalul a reținut că B.V.V.

și B.C. au solicitat restituirea în natură a suprafeței de 404,25 mp, conform

actului de vânzare-cumpărare nr. 2425 din 20 mai 1941 și raportului de

expertiză întocmit de I.V. în dosarul 1686/2005 al Tribunalului Neamț, anexat,

precum și contravaloarea casei demolate, urmare exproprierii produse prin

Decretul nr. 241/1974.

S-a mai reținut că prin H.G. nr. 834/1991

terenul a trecut în proprietatea pârâtei fiind în prezent parțial ocupat de o

construcție în folosința pârâtei, societate care inițial a folosit-o pentru

laborator de betoane și care în prezent este închiriată.

S-a reținut că pentru acest teren inițial reclamanții

s-au judecat cu Primăria municipiului Târgu Neamț.

În acest dosar Tribunalul Neamț prin sentința

civilă 899/C din 1 noiembrie 2006, a admis contestația formulată de recurentul B.G.

în contradictoriu cu pârâtul primarul Municipiului Piatra Neamț și a anulat în

totalitate dispoziția contestată, a admis notificarea 111 din 12 februarie 2002

și a dispus restituirea către contestator a suprafeței de 404,25 mp teren

situat în municipiul Piatra Neamț, în starea în care se află și liber de orice

sarcini, identificat cu galben în schița anexă la expertiză (filele 156-157).

Soluția a fost schimbată prin decizia 46 din 7

martie 2007 a Curții de Apel Bacău (soluție menținută prin respingerea

recursului de către decizia 5680 din 13 septembrie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție) prin care a fost respinsă contestația față de constatarea

că Primăria municipiului Târgu Neamț nu este unitate deținătoare și că între

timp a fost emisă o dispoziție de soluționare a notificării (nr. 206 din 11

septembrie 2002) de către SC U. SA care este în realitate entitate deținătoare.

Instanța de fond a constatat că dispoziția 206

din 11 septembrie 2002 emisă de SC U. SA a fost atașată în dosarul 1686/C/2005,

la 11 iulie 2005 de însăși contestatorul B.G. și că pe tot parcursul judecății dosar

(în care s-a contestat dispoziția 1126/2005 a Primarului) s-au făcut apărări

pornind de la actul emis de SC U. SA.

Se constată așadar contestația formulată la 14

decembrie 2007 împotriva deciziei 206/2002 ca fiind făcută peste termenul de 30

de zile de la comunicare și că susținerile contestatorului referitoare la necomunicarea

procedurală nu pot opera ca o repunere în termen.

1.

Instanța de apel.

Curtea de Apel Bacău prin decizia

301/25 martie 2009 a respins ca nefondat apelul reclamantului.

S-a reținut într-adevăr că nu s-a

făcut dovada comunicării deciziei către contestator însă pentru a stabili dacă

contestația este declarată în termen era necesar a se face dovada că persoana

care a formulat notificarea la Legea 1072001 a luat cunoștință în mod cert de

întregul conținut al deciziei precum și momentul (data la care) s-a petrecut

această informație.

În lipsa unor mențiuni expuse de

lege că dovada de deciziei se face cu comunicarea acesteia către persoana

notificatoare, s-a constatat că petentul a cunoscut decizia în materialitatea

ei la 11 iulie 2005 când el însuși a depus-o în dosarul 1686/2005 al

Tribunalului Neamț (fila 16 în acel dosar), ceea ce face irelevantă lipsa

dovezii de comunicare a deciziei către contestator.

S-a reținut că potrivit art. 26 alin.

(2) din Legea 10/2001 dispoziția motivată de respingere a notificării poate fi

atacată cu persoana care se pretinde îndreptățită în termen de 30 de zile de la

comunicare, termen imperativ și de decădere, conform art. 103 alin. (1) C.

proc. civ.

Din interpretarea dispozițiilor legale

mai sus arătate, instanța a constatat că termenul de 30 de zile, în caz de

necomunicare sau de lipsă de dovezi privind comunicarea curge de la momentul

când partea a cunoscut efectiv dispoziția contestată, în materialitatea ei.

Nu s-a primit nici critica instanței

de fond asupra capătului doi de cerere în obligarea pârâtei să emită o nouă

dispoziție de restituire în natură față de împrejurarea că pronunțarea asupra

acestei cereri era determinată de soluționarea primului capăt de cerere,

anularea dispoziției 206/2002, capăt de cerere respins ca tardiv formulat.

S-a mai reținut că menținerea

soluției de respingere a contestației ca tardiv formulată nu îngrădește dreptul

contestatorului la despăgubirile pe care le poate cere de la instituția publică

care a realizat privatizarea pârâtei intimate, conform art. 29 alin. (3) din

Legea 10/2001.

Împotriva deciziei Curții de apel Bacău

reclamanții B.V. și B.C. au declarat recurs criticând soluția ca netemeinică și

nelegală pentru:

În fapt nu critică soluția pentru greșita

interpretare a dispozițiilor art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, care

prevede că termenul de contestație este de 30 de zile „de la data comunicării”

fără să aibă importanță data la care părțile au luat cunoștință de conținutul

dispoziției, prin orice alte modalități.

Recursul declarat la 12 mai 2009 nu

a fost întemeiat în drept dar criticile formulate se pot încadra în motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv care a și fost ulterior

de recurenți în precizările aduse la recurs la 30 octombrie 2009, în care se

detaliază criticile interpretării date de instanță că nu era necesară comunicarea.

Soluția instanței de apel este

corectă și legală.

Art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001

prevede că decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a

notificării sau a cererii de restituie în natură poate fi atacată de persoana

care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărei

circumscripție de află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității

învestite cu soluționarea notificării „în termen de 30 de zile de la

comunicare”.

Măsura comunicării este instituită,

ca orice dispoziție de acest fel, pentru conservarea dreptului petiționarului

nemulțumit de soluție de a se plânge în justiție, fiind garantate în acest fel

dreptul la apărare, dreptul de a avea acces la justiție și dreptul la o cale de

atac; drepturi aprobate atât de Constituție cât și de Convenția Europeană

pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Ca urmare în cazul în care nu s-a

realizat comunicarea prevăzută de art. mai sus citat este necesar a se verifica

dacă prin neîndeplinirea acestui act procedural, petentului în cauză i-au fost

îngrădite drepturile mai sus arătate, și a cărui protejare și respectiv

exercitare se realizează și prin măsura comunicării deciziei sau dispoziției

emise în condițiile Legii nr. 10/2001.

În cauză în mod corect au constatat

instanțele că prin necomunicarea deciziei nu i s-a comunicat nici un

dezavantaj, sau îngrădirea petentului în a-și conserva sau exercita drepturile

sale, deoarece recurenții au cunoscut dispoziția cel puțin din data de 11

august 2005 când au formulat acțiunea în justiție (în dosarul 1686/2005 și au

anexat la contestație și decizia 206/2002, emisă de SC U. SA la 11 februarie 2002).

Fără îndoială decizia 206/2002

(atacată în prezenta cauză la 14 decembrie 2007) i-a fost cunoscută încă din

anul 2005 când a arătat că se află în posesia ei și deci a luat cunoștință de

ea, dacă nu chiar la o dată anterioară.

Sub acest aspect este de reținut - cu

relevanță în cauză - că recurentul nu a invocat necunoașterea deciziei și numai

necomunicarea ei, fără să explice cum a ajuns în posesia deciziei. Dar

împrejurarea că intimata nu a putut face dovada comunicării deciziei nu exclude

ipoteza comunicării de vreme ce decizia a fost de petent care s-a aflat în

posesia ei dar care nu a înțeles să o atace, motivul recurentului neputând fi

primit - în condițiile de speță - ca împiedicare.

Nici apărarea în recurs că

reclamantul a fost indus în eroare de felul în care i-au fost soluționate notificările

nu se poate reține ca justificare în lipsa de atacare a deciziei în discuție

câtă vreme în cauză entitățile cu care reclamantul s-a judecat (Primăria și

respectiv SC U. SA) au fost învestite nu cu aceeași notificare, ci cu

notificări diferite chiar dacă obiectul era același și care au primit fiecare o

rezolvare (aceeași, de respingere).

Ca urmare în mod corect s-a reținut

că reclamantul a atacat decizia 206/2002 peste termenul de 30 de zile prevăzut

de lege și că prin contestația formulată în 2007, la cinci ani după emiterea

deciziei atacate s-a făcut fără să se solicite repunerea în termenul de

contestare, oricare ar fi fost motivul acestei întârzieri.

Constatând că în cauză nu sunt

întrunite condițiile pentru a reține motivul de recurs invocat, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ. s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant

cu consecința menținerii deciziei Curții de Apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul reclamantului B.G.

împotriva deciziei nr. 30 din 25 martie 2009 a Curții de Apel Bacău, secția

civilă, minori și familie, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie

2010.