ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10400/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10400/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificarea nr. 55 din 26 iunie

2001 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 și adresată SC M. Piatra Neamț,

județul Neamț, numitul J.V.E. a solicitat „restituirea în natură sau în

echivalent” a terenului în suprafață de 3427 mp situat în locul numit „La

Răchiți” din comuna Viișoara, sat Bistrița, județul Neamț.

Prin decizia nr. 241 din 24 august

2001 SC M. Piatra Neamț a respins solicitarea formulată pe cale de notificare

de J.V.E. cu motivarea că societatea are pe raza comunei Viișoara, în proprietate,

suprafața de 13.404,3 mp teren pe care se află edificate construcții și anexe,

că acest teren a fost cumpărat de la Statul Român prin F.P.S. și F.P.P.,

societatea fiind privatizată și că petentul nu a atașat la notificare nici un

înscris doveditor al dreptului de proprietate, astfel că nu se cunoaște unde se

găsește suprafața de teren pretinsă.

La data de 3 octombrie 2001 J.V.E. a

contestat în justiție decizia emisă de SC M. SA Piatra Neamț și a solicitat

anularea actului și restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii

în echivalent pentru terenul în suprafață de 3427 mp situat la punctul numit

„La Răchiți” în localitatea Bistrița, comuna Viișoara, județul Neamț, teren din

care 2570 mp a fost cumpărat de reclamant de la unchiul său, J.G.S., iar 857 mp

teren a fost moștenit de la tatăl său, J.G.V.

Din înscrisul aflat la fila 28 și

din încheierea de la data de 18 octombrie 2001 (Fila 38 dosar Tribunal Neamț)

rezultă că pârâta SC M. SA Piatra Neamț a chemat în garanție fostul Fond al

Proprietății de Stat pentru ca în cazul în care va cădea în pretenții, chematul

în garanție să „fie obligat la despăgubiri cu suma respectivă”. Este de

observat că, din cercetarea actelor dosarului, nu se mai găsește atașată

cererea de chemare în garanție pe care pârâta a înregistrat-o sub nr. 3905 din

10 octombrie 2001.

La 21 martie 2002 reclamantul J.V.E.

a chemat în judecată și pe pârâta Primăria Viișoara, județul Neamț, cu

motivarea că, potrivit dovezilor administrate până la acea dată, o parte din

terenul revendicat ar fi deținut și de această pârâtă.

La data de 8 mai 2002 (fila 147

dosar tribunal) reclamantul J.V.E. a formulat o precizare de acțiune prin care

a solicitat, în contradictoriu cu Primăria comunei Viișoara, să se constate că

nu au fost respectate dispozițiile Decretului de expropriere nr. 34/1966 și că,

în orice caz, această pârâtă deține o suprafață de 5000 mp teren ce nu i-ar fi

fost atribuită prin respectivul decret.

La aceeași dată (fila 148 dosar

tribunal) reclamantul a cerut instanței să pronunțe „o hotărâre privind

revizuirea certificatului de atestare al SC M. SA seria MO 3 nr. 0788” pe motiv

că această societate comercială deține în incintă o suprafață totală de teren

de 18.027,60 mp, iar nu 13.404,30 mp cât este înscris în act.

Investit cu soluționarea cauzei,

Tribunalul Neamț, secția civilă, prin sentința nr. 272/c din 23 septembrie

2002, a respins acțiunea reclamantului J.V.E., reținând, în esență,

următoarele: pârâta SC M. Piatra Neamț este o societate cu capital privat în

baza contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 289 din 19 iunie 1995;

terenul în suprafață de 3427 mp solicitat de reclamant, face parte dintr-un

teren în suprafață de 13.044 mp situat în satul Bistrița pentru care societatea

pârâtă are atestat dreptul de proprietate prin certificatul seria MO 3 nr. 0788

și este inclus în capitalul social, devenind proprietate privată; terenul

pretins de reclamant a fost expropriat prin Decretul nr. 34 din 1 februarie

1966, o parte din proprietari primind despăgubiri; reclamantul se află în

situația prevăzută de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în sensul că era

îndreptățit să notifice A.P.A.P.S., competentă să decidă.

Curtea de Apel Bacău, secția civilă,

prin decizia nr. 93 din 18 decembrie 2002, a admis apelul declarat de

reclamant, a schimbat, în totalitate, sentința Tribunalului Neamț, a admis

acțiunea și a anulat decizia emisă de pârâta SC M. SA Piatra Neamț.

Instanța de apel a obligat

A.P.A.P.S. să acorde reclamantului măsurile reparatorii prevăzute de art. 27

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru suprafața de 2363 mp teren deținut de SC

M. Piatra Neamț, privatizată prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

nr. 289 din 19 iunie 1995.

Aceeași instanță a obligat pe pârâta

Primăria comunei Viișoara, județul Neamț, să restituie în natură reclamantului

suprafața de 1365 mp teren situat în comuna Viișoara, județul Neamț, situat la

locul numit „La Răchiți” având vecinătățile și configurația delimitată în

schița anexă la raportul de expertiză tehnică (fila 193 dosar Tribunalul

Neamț).

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut că pârâta SC M. SA Piatra Neamț este o societate privată prin

cumpărarea de acțiuni, reprezentând 70% din capitolul social, de la fostul

F.P.S., iar pentru întreaga suprafață de 13.404,3 mp teren pe care pârâta îl

deține în comuna Viișoara a dobândit anterior certificatul de atestare a

dreptului de proprietate seria MO 3 nr. 0788; față de această situație,

instanță a constatat că sunt incidente prevederile art. 2, art. 9 și art. 10

din Legea nr. 10/2001, reclamantul fiind îndreptățit să i se restituie în

natură o parte din teren, aflată în afara perimetrului societății, parte care

este liberă de construcții „și se află în patrimoniul Primăriei comunei

Viișoara”; pentru diferența de teren dintre aceea expropriată în 1966 și aceea

restituită în natură, reclamantul este îndreptățit la măsuri reparatorii în

echivalent și „nu are relevanță faptul că notificarea nu a fost adresată

A.P.A.P.S., astfel cum prevede art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, atâta

vreme cât unitatea deținătoare nu și-a îndeplinit obligațiile ce-i reveneau

potrivit art. 25 din aceeași lege” iar „legitimarea procesuală pasivă a

A.P.A.P.S. nu decurge din obligația sa de garanție pentru evicțiune în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, ci în temeiul art. 28 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, text în baza căruia A.P.A.P.S. are obligația de a

stabili valoarea și modalitatea măsurilor reparatorii”.

Împotriva deciziei dată în apel, în

termen legal au declarat recurs reclamantul J.V.V., pârâta Primăria comunei

Alexandru cel Bun (fostă Primăria Viișoara), județul Neamț și chemata în

garanție A.P.A.P.S.

În motivarea recursului reclamantul

J.V.E. a invocat următoarele motive de casare: greșit s-a dispus restituirea în

natură numai a suprafeței de 1065 mp teren, întrucât este posibilă restituirea

terenului în suprafață de 2685 mp deținut abuziv de pârâta SC M. SA Piatra

Neamț, teren pe care se află doar o magazie de 55 mp; deși recurentul-reclamant

a formulat în acest sens obiecțiuni la raportul de expertiză tehnică, eronat

acestea au fost respinse; fără temei s-a reținut că reclamantul a fost

despăgubit prin Decretul nr. 34/1966, mai mult actul normativ nu a fost

publicat și de existența acestuia recurentul a aflat în cursul litigiului; cu

referire la exproprierea ce ar fi operat în anul 1947 pentru o porțiune de

teren ce ar fi fost atribuită la CFR, recurentul a făcut mențiunea că nu

revendică această suprafață de teren întrucât ea se găsește în afara

perimetrului SC M. SA Piatra Neamț; greșit instanța de apel a făcut

aplicațiunea prevederilor art. 27 din Legea 10/2001, iar exproprierea nu și-a

atins scopul.

În dezvoltarea recursului pârâta

Primăria comunei Alexandru cel Bun, județul Neamț, a reproșat instanței de apel

că a făcut o confuzie între terenurile expropriate în anul 1947 și cele

expropriate prin Decretul nr. 34/1966; este cu neputință ca primăria să

restituie reclamantului suprafața de 1.065 mp, deoarece este un teren de care

nu poate să dispună bunul făcând parte din domeniul public al Statului și aflat

în administrarea S.N.C.F.R.

Prin precizările efectuate în recurs

(filele 48-49) pârâta Primăria comunei Alexandru cel Bun, județul Neamț, a

arătat următoarele: terenul expropriat nu a fost utilizat conform scopului urmărit

la expropriere, iar terenul „deținut de SC M. SRL Piatra Neamț excede

suprafeței pentru care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de

proprietate asupra terenului seria MO 3 nr. 0788”; suprafața de 1065 mp teren

în privința căreia primăria a fost obligată să o restituie reclamantului nu

face parte din domeniul public sau privat al comunei, ci este teren aferent

Stației Bistrița, Neamț așa cum rezultă din adresa nr. 2/6/2004 a Regionalei de

Căi Ferate Iași.

În motivarea recursului chemata în

garanție A.P.A.P.S. a susținut următoarele motive de casare: pârâta SC M. SA nu

s-a conformat dispozițiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, însă

aceasta nu este un argument pentru aplicarea greșită a prevederilor art. 27 din

aceeași lege; obligarea recurentei la măsuri reparatorii pentru suprafața de

2.363 mp teren deținut de pârâta SC M. SA este nelegală pentru faptul că

recurenta, prin contractul nr. 289/1995, a vândut acțiuni reprezentând 70% din

capitalul social al societății, iar nu active, astfel că nu poate fi chemată în

garanție decât proporțional cu procentul de acțiuni vândute; societatea pârâtă

nu a devenit proprietară a terenurilor și clădirilor din patrimoniul său în

temeiul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 289 din 19 iunie 1995,

ci în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990; instanțele au ignorat principiul

înscris în art. 7 și art. 9 din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care restituirea

imobilelor preluate abuziv se face, de regulă, în natură.

Recursurile sunt fondate, în limitele

și pentru considerentele care succed:

În litigiul de față reclamantul

J.V.E. a solicitat restituirea în natură ori acordarea de alte măsuri

reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru terenul în suprafață

totală de 3427 mp situat în locul numit „La Răchiți”, din comuna Viișoara, sat

Bistrița, județul Neamț. Reclamantul a susținut că acest teren a fost dobândit

în proprietate astfel: a) 2570 mp, prin cumpărare, de la unchiul său, J.G.S.,

la data de 29 august 1961, vânzarea-cumpărarea fiind constatată pe cale

judecătorească prin sentința civilă nr. 6973 din 15 octombrie 2001; b) 857 mp,

suprafață de teren dobândită de reclamant, prin succesiune legală, de la tatăl

său J.G.V., care, la rându-i, dobândise prin cumpărare de la J.G. suprafața de 1790

mp conform actului autentificat sub nr. 1439 din 13 august 1932 de fostul

Tribunal Neamț, secția I-a (fila 15 dosar tribunal).

Din adresa nr. 4538 din 16

septembrie 1963 a Î.F. Târgu Ocna (fila 9 dosar de fond), rezultă că terenul a

fost închiriat pe perioada 1 ianuarie 1963-1 iulie 1963 acestei întreprinderi,

bunul fiind predat ulterior, cu același titlu, la Regionala I.R.T.A. Piața

Neamț.

Prin Decretul nr. 34 din 1 februarie

1966 al fostului Consiliu de Stat (fila 12 dosar tribunal) au fost expropriate

și trecute în proprietatea statului terenuri în suprafață de 22.119 mp situate

în comuna Viișoara, Raionul Piața Neamț, regiunea Bacău, terenuri ce au fost

date în administrarea Ministerului Transporturilor Auto, Navele și Aeriene.

Potrivit tabelului anexă la decret (fila 13 același dosar) de la J.V., tatăl

reclamantului s-a expropriat suprafața de 857 mp teren, iar de la J.S., unchiul

reclamantului s-a expropriat suprafața de 3571 mp teren.

Confruntată cu acțiunea

reclamantului, pârâta SC M. SA Piatra Neamț a formulat la data de 18 octombrie

2001 o cerere de chemare în garanție (copia cererii, care lipsea de la dosar, a

fost depusă în recurs, fila 33) prin care a solicitat obligarea fostului

F.P.S., ca reprezentant al Statului Român, să o despăgubească pe pârâtă în

cazul când aceasta va cădea în pretenții. Temeiul cererii de chemare în

garanție l-a constituit contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 289 din

19 iunie 1995 încheiat de pârâtă cu chematul în garanție, pârâta susținând că

acțiunile priveau atât construcțiile, cât și terenurile proprietate de stat pe

care, anterior contractului, le administra.

Examinând decizia recurată se

constată că instanța de apel, admițând apelul reclamantului, a obligat pe

chemata în garanție A.P.A.P.S. (continuatoarea fostului F.P.S.) să acorde

reclamantului măsurile reparatorii prevăzute de art. 27 alin. (1) din Legea nr.

10/2001 pentru o suprafață de 2363 mp teren, care ar fi deținută de societatea

pârâtă, privatizată în condițiile arătate. Se observă astfel că instanța de

apel a stabilit obligația de garanție sau de dezdăunare direct în sarcina

instituției chemată în garanție și a fost motivată nu pe tărâmul obligației de

garanție pentru evicțiune ce rezultă din contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni, ci în temeiul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilea

anumite obligații pentru organele de conducere ale instituției publice

implicate în privatizare cu privire la cererea adresată de persoana

îndreptățită, situație care, cu certitudine, nu se regăsește în speța de față.

Potrivit art. 60 alin. (1) C. proc.

civ. „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar

putea să se îndrepte, în cazul în care ar cădea în pretenții cu o cerere în

garanție sau în despăgubire”.

Prin urmare, chemarea în garanție

este definită ca acea formă de participare a terților la activitatea judiciară

care conferă uneia dintre părți posibilitatea de a solicita introducerea în

proces a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubire în

ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul.

Instituția chemării în garanție se

întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau despăgubire. Prin

chemarea în garanție se urmărește tocmai realizarea unei asemenea obligații în

cadrul procesului în care cel garantat este amenințat în dreptul său de către o

altă persoană. Pentru a fi promovată o cerere de chemare în garanție, partea

interesată trebuie să afirme existența unei obligații legale sau convenționale

de garanție ori de despăgubire.

Cel mai adesea, chemarea în garanție

este folosită în materie contractuală, deoarece, în principiu, obligația de

garanție revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o

atare transmisiune se face cu titlu oneros. Or, în speță, instanța de apel,

obligând pe terțul chemat în garanție la măsuri reparatorii față de reclamant,

a negat obligația convențională a vânzătorului față de evicțiunea totală sau

parțială a cumpărătorului pentru lucru vândut și a reținut, eronat, că o atare

obligație ar avea o sorginte legală în prevederile art. 28 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001.

Dar soluția dată cererii de chemare

în garanție este greșită și pentru un alt considerent. Astfel, doctrina și

jurisprudența sunt unanime în a justifica soluțiile ce pot fi date cererii de

chemare în garanție prin caracterul dependent al acesteia față de cererea

principală. Aserțiunea de față nu poate conduce totuși la concluzia potrivit

căreia chematul în garanție ar avea în toate cazurile vreun raport de drept

material cu reclamantul. De aceea, dacă cererea de chemare în garanție a fost

exercitată de pârât, cum este cazul în speță, terțul chemat în garanție nu

poate fi obligat direct față de reclamant.

Întrucât, în cauză, prin obligarea

directă a terțului chemat în garanție la măsuri reparatorii față de reclamant,

s-a adoptat o soluție inadmisibilă în drept, se impune admiterea recursurilor,

casarea hotărârilor și reluarea judecății.

Dar reluarea judecății se impune și

pentru alte considerente ce constituie motive ale recursurilor declarate de

părți. Astfel, prin cererea aflată la fila 148 dosar de fond reclamantul a

solicitat „revizuirea certificatului de atestare al SC M. SA seria MO 3 nr.

0788” pe motiv că societatea pârâtă deține, în fapt, o suprafață de teren mai

mare decât aceea atestată în respectivul certificat și că terenul proprietatea

antecesorilor reclamantului nu a intrat în posesia pârâtei cu respectarea

dispozițiilor legale.

Or, în temeiul art. 129-130 C. proc.

civ., instanțele erau obligate să manifeste rol activ și să pună în vedere

reclamantului să lămurească ce înțelege prin „revizuirea certificatului de

atestare” întrucât din lectura cererii completatoare rezultă că scopul

demersului întreprins de acesta tinde spre anularea actului exhibat de pârâtă.

Demersul judiciar întreprins de reclamant trebuia lămurit și soluționat de cele

două instanțe, cu atât mai mult cu cât pârâta Primăria comunei Alexandru cel

Bun, județul Neamț, a susținut că scopul exproprierii din anul 1966 nu a fost

în întregime realizat, iar terenul deținut de copârâta SC M. SA Piatra Neamț

„ar excede” suprafeței pentru care s-a emis certificatul de atestare a

dreptului de proprietate.

De asemenea, soluția de obligare a

pârâtei Primăria comunei Alexandru cel Bun, județul Neamț, de a restitui

reclamantului suprafața de 1065 mp teren se bazează pe probe echivoce, iar

instanțele nu au administrat dovezi convingătoare cu care să se stabilească

persoana juridică deținătoare a acestei suprafețe de teren. Astfel, pârâta

Primăria comunei Alexandru cel Bun s-a apărat că terenul de 1065 mp nu a făcut

obiectul Decretului de expropriere nr. 34/1966, ci a unei exproprieri

anterioare, dispusă în anul 1947, iar terenul se află în administrarea S.N.

C.F.R., fiind aferent Stației Bistrița, Neamț, situație confirmată de adresa

nr. 2/6/158/2004 eliberată de sucursala C.F. Iași (fila 50 dosar recurs). Și în

raportul de expertiză tehnico-judiciară și schița anexă (filele 191-193 dosar

de fond) se menționează că suprafața de 1065 mp teren (compusă din două

suprafețe de 375 mp și 690 mp individualizată cu culorile galben și albastru)

reprezintă „domeniul public CFR”.

Este adevărat că la dosarul

instanței de fond s-au depus un proces-verbal din 21 iunie 1947, tabele anexe

și schițe din care rezultă că lui J.S. i s-ar fi preluat suprafața de 1735,50

mp, dar nu s-au administrat dovezi din care să rezulte titlul și scopul

preluării. În orice caz, reclamantul-recurent a susținut că suprafața de teren

aflată în administrarea S.N. C.F.R. nu face obiect al litigiului de față.

Având în vedere soluția greșită dată

cererii de chemare în garanție, nelămurirea înțelesului și nesoluționarea

cererii completatoare din 8 mai 2002, precum și necesitatea administrării de

dovezi neechivoce cu care să se stabilească persoana juridică deținătoare a suprafeței

de 1065 mp și a titlului cu care acea persoană deține nemișcătorul, se impune

admiterea recursurilor declarate de părți, casarea hotărârilor date în cauză și

reluarea judecății de către prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de

reclamantul J.V.E., de pârâta Primăria comunei Alexandru cel Bun, județul Neamț

și chemata în garanție A.V.A.S. București împotriva deciziei nr. 93 din 18

decembrie 2002 a Curții de Apel Bacău, secția civilă.

Casează decizia recurată precum și

sentința nr. 272/c din 23 septembrie 2002 a Tribunalului Neamț, secția civilă,

și trimite cauza pentru rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 decembrie 2005.