ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2254/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2254/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului Neamț sub nr. 394/2004, reclamanții R.T.L.V.

și R.T.D.G. - soți, domiciliați în Germania, oraș Kassel, Kathe-Kolrwitzstr nr.

17, prin mandatar R.V. cu procura specială, au contestat Decizia nr. 2 din 27

februarie 2004, comunicată în data de 28 martie 2004 emisă de SC A.C. S.A

Piatra Neamț, solicitând anularea acesteia pentru nelegalitate.

În motivarea cererii s-a arătat că

reclamanții prin notificarea nr. 4912/2003 formulată în baza art. 21 din Legea

nr. 10/2001 au solicitat restituirea în natură a imobilului - apartament cu

trei camere situat în Piatra Neamț, str. Al. L., bloc 5, sc. A, et. 3, ap. 16,

aflat în administrarea SC A.C. S.A - Piatra Neamț.

Prin decizia sus

arătată, pârâta a respins notificarea cu motivarea că imobilul solicitat a fi

restituit în natură a fost înstrăinat legal titularului contractului de

închiriere.

Prin Sentința civilă

nr. 353 din 27 mai 2005, Tribunalul Neamț a admis contestația, a anulat decizia

și a obligat pârâta să continue procedura administrativă conform art. 24 din

Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Contestația față de I.T.,

I.E., Ș.N.și Ș.L. s-a respins pentru lipsa calității procesuale pasive. Pârâta

SC A.C. S.A Piatra Neamț a fost obligată să plătească contestatorilor suma de

4.000.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut că principalul aspect de nelegalitate al deciziei emise de

pârâtă este acela că s-a încălcat dreptul notificatorilor de a participa la

cererea de restituire în natură a bunului, dar în același timp, pârâta nu a

îndeplinit nici obligația ce-i revenea potrivit art. 24, de a le face o ofertă

de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii reale a imobilului, câtă

vreme a apreciat că restituirea imobilului în natură nu este posibilă.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel pârâta SC A.C. S.A Piatra Neamț și contestatorii.

Prin Decizia civilă

nr. 52 din 14 aprilie 2006, Curtea de Apel Bacău a respins apelurile ca

nefondate.

Contestatorii au

declarat recurs împotriva acestei decizii iar Înalta Curte de Casație și

Justiție soluționând recursul, a pronunțat Decizia civilă nr. 1139 din 8

februarie 2007 prin care a admis recursul, a casat decizia precum și Sentința

nr. 353 din 27 mai 2005 și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Neamț.

În considerentele

deciziei s-a reținut că instanțele au dispus altceva decât au cerut

contestatorii, omițând astfel că cerceteze cererea acestora de restituire în natură

a imobilului.

Cauza a fost

înregistrată la tribunal sub nr. 4033/103/2007.

Prin Sentința civilă

nr. 190/C/2008, pronunțată în dosarul nr. 4033/103/2007 de Tribunalul Neamț a

fost admisă contestația, s-a anulat în totalitate Decizia nr. 2 din 27 februarie

2004 emisă de SC A.C. S.A S-a dispus restituirea în natură a apartamentului

situat în municipiul Piatra Neamț, str. A.L., bloc B 5, sc. A, et.3, ap. 16

către contestatori.

A fost obligată

intimata SC A.C. S.A să pună la dispoziția intimaților un apartament similar în

valoare de 70.000 euro care se va reactualiza la prețul real de piață de la

momentul executării efective. S-a instituit un drept de retenție în favoarea

intimaților asupra apartamentului situat în Piatra Neamț, str. A.L., bloc B5,

sc. A, et. 3, ap.16 până la întocmirea actului de proprietate asupra noii

locuințe.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut că contestatorii P.L.V. și R.T.D. au achiziționat în anul

1982 dreptul de proprietate asupra apartamentului situat în Piatra Neamț, str.

S., B 3, et.3, sc. A, ap.16 conform titlului de proprietate nr. 4242 din 11

februarie 1982. Contestatorul R.T.L.V. a plecat din țară în anul 1983 prin

recunoașterea contractului intervenit între acesta în calitate de violonist și

H.S. din Germania.

Pașaportul a fost

prelungit până la data de 4 ianuarie 1993. Soția și fiica acestuia au plecat

din țară cu statut legal și nu au solicitat nici azil politic și nici

renunțarea la cetățenia română pentru a le fi aplicabil Decretul nr. 223/1974

în sensul confiscării imobilelor de către stat. Apartamentul în litigiu a fost

trecut fără plată în proprietatea statului conform Deciziei nr. 475/1988 emisă

de Consiliul Popular al Județului Neamț.

La data de 5

septembrie 1989 s-a încheiat contract de închiriere pentru apartamentul în

litigiu între I.J.G.C.L. în prezent SC A.C. S.A și intimații I.T., I.E. și

I.T.E.. La 13 martie 1982 chiriașii încheie contract de vânzare-cumpărare în

baza Decretului-Lege nr. 61/1990. Acest contract de vânzare-cumpărare nu poate

fi considerat titlu valabil în accepțiunea Legii nr. 10/2001, întrucât nu a

fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la acel moment.

S-a mai reținut de asemenea că actul de vânzare-cumpărare încheiat între Regia

Autonomă a Locuinței și intimații I. nu produce efecte valabile, pentru că în

baza dispozițiilor art. 1 din Decretul-Lege nr. 61/1990 se puteau vinde către

populație doar locuințele construite din fondurile statului, or, apartamentul

în litigiu era proprietate privată.

Împotriva acestei

sentințe au promovat apel pârâta SC A.C. S.A Piatra Neamț, pârâții Ș.N., Ș.L.,

Ș.N.N., Ș.C., Ș.C., precum și contestatorii R.T.D.G., R.T.L.V..

Pârâta SC A.C. S.A

Piatra Neamț a criticat nelegalitatea și netemeinicia hotărârii atacate

invocând în esență că, materialul probator administrat în cauză, nu a fost

corect apreciat, în sensul că acesta făcea dovada faptului că imobilul a intrat

în proprietatea statului în temeiul unui just titlu, respectiv Decretul nr.

223/1974. S-a mai invocat prin motivele de apel că în mod eronat pârâtul a fost

obligat la restituirea în natură a apartamentului și punerea la dispoziția

intimaților-pârâți Ș. a unui apartament similar în condițiile în care

societatea nu deține locuințe din fondul locativ de stat care să poată fi

atribuite persoanelor presupuse a fi despăgubite.

Apelanții-pârâți Ș.

au susținut prin motivele de apel că sunt dobânditori de bună credință, că

stăpânesc apartamentul din anul 1995 când l-au dobândit de la pârâții I. prin

contract de schimb, intabulat în cartea funciară.

Apelanții-reclamanți

au criticat hotărârea instanței sub aspectul acordării dreptului de retenție

asupra apartamentului în favoarea pârâților Ș..

Curtea de Apel Bacău

prin Decizia civilă nr. 160 pronunțată la 17 noiembrie 2008, a admis apelul

pârâtei SC A.C. S.A Piatra Neamț prin lichidatori judiciari G.C. S.P.R.L. cu

sediul în Piatra Neamț, precum și apelul pârâților Ș., a schimbat în tot

sentința apelată în sensul că a admis contestația, a modificat Decizia nr. 2

din 27 februarie 2004 emisă de SC A.C. S.A Piatra Neamț, în sensul că

stabilește dreptul la măsuri reparatorii constând în despăgubiri în sumă de

70.000 euro pentru contestatori, în condițiile dispozițiilor Titlului VII din

Legea nr. 147/2005.

S-a respins acțiunea

față de pârâții Ș. și I. pentru lipsa calității procesuale pasive.

S-a respins ca

nefondat apelul declarat de apelanții R.T.L.V., R.T.D.G..

În considerentele

deciziei s-a reținut că din interpretarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001

rezultă că, în cadrul procesual al soluționării unei contestații formulate

împotriva dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001, republicată are

legitimare procesuală activă numai persoana care invocă și justifică un drept

de proprietate asupra bunului, iar legitimare procesuală pasivă entitatea care

a emis decizia atacata.

Pe cale de

consecință, soluționarea contestației promovate împotriva deciziei emisă

conform Legii nr. 10/2001, cu atragerea în proces a altor persoane (chiriași

sau proprietari ai imobilului notificat) care nu au participat la faza administrativă

a rezolvării notificării, excede cadrului legal, aceste persoane neputând avea,

în contextul arătat, nici legitimare procesuală activă, nici legitimare

procesuală pasivă. Drept urmare, introducerea în cauză, după mai multe termen

de judecată a apelanților Ș. și a cumpărătorilor imobilului de la stat, numiții

I., în condițiile în care, adiacent cererii de anulare a Deciziei nr. 2 din 27

februarie 2004, nu s-a solicitat și constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare, respectiv a contractului de schimb, s-a făcut cu încălcarea

dispozițiilor art. 26 alin. (3), (4) din Legea nr. 10/2001, intimații Ș. și I.

neavând calitate procesuală pasivă în cauză.

Pe fondul litigiului

s-a reținut că apelanții-contestatori R.T. au fost proprietarii apartamentului

în litigiu, trecut în proprietatea Statului Român ca efect al aplicării

Decretului nr. 223/1972.

S-a mai reținut de

asemenea că apelanții-contestatori au calitatea de persoane îndreptățite la

despăgubire în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul a trecut

abuziv în proprietatea statului, respectiv cu titlu de sancțiune pentru cei

care au plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu

s-au înapoiat în țară la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în

țară, cât și în cazul în care persoana a făcut cerere de plecare din țară și a

înstrăinat în mod obligatoriu locuința către stat. Dispozițiile art. 14 pct. B

din Normele Metodologice de aplicare a legii, cu referire la imobilul trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1971, prevăd că în ipoteza în

care locuința respectivă a fost înstrăinată legal către o terță persoană, se

vor acorda persoanei îndreptățite, celelalte măsuri reparatorii prevăzute de

lege, dispoziții ce trebuiau coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1), (2) din

Legea nr. 10/2001, potrivit cu care, dacă restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită cu

soluționarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare

alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile

legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu

este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Apelanții-contestatori sunt îndreptățiți la despăgubiri în echivalent bănesc,

în cuantumul stabilit prin expertiză.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au declarat recurs reclamanții, invocând incidența dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

- În speța supusă

analizei s-a făcut dovada relei credințe la încheierea contractului de

închiriere către familia I.T. și a contractului de vânzare-cumpărare.

- La data preluării

de către stat a imobilului în litigiu au fost încălcate dispozițiile actului

normativ de preluare, respectiv a Decretului nr. 223/1974.

- Au fost chemați în

judecată actualii detentori și persoanele care au încheiat contractul de închiriere

pentru ca hotărârea să se pronunțe în contradictoriu și cu aceștia.

- Nu sunt aplicabile

în speță dispozițiile art. 1, 4 pct. h) din Normele Metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001 la imobilele preluate în proprietatea statului în baza Decretului

nr. 223/1974.

- Imobilul în litigiu

nu a fost înstrăinat în mod legal întrucât Decretul-Lege nr. 61/1990 stipula

expres că se puteau vinde doar locuințele construite din fondurile statului.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererii de recurs, Înalta Curte a constatat

următoarele:

Recurenții susțin

prin motivele de recurs că au solicitat introducerea în cauză a intimaților Ș.

și I. (actualii deținători ai imobilului în litigiu și a cumpărătorilor

imobilului de la stat) pentru ca hotărârea pronunțată să le fie opozabilă și că

s-a făcut dovada relei credințe la încheierea contractelor de închiriere.

Este nefondat acest

motive de recurs.

Într-adevăr,

participarea terțelor persoane la activitatea judiciară contribuie în mod

considerabil și la o mai bună administrare a justiției.

Un atare deziderat se

concretizează practic în posibilitatea soluționării, într-un singur cadru

procesual, a unor raporturi juridice conexe.

În alți termeni, pe

lângă soluționarea raporturilor litigioase dintre părțile principale se pot

soluționa și raporturile dintre una din părțile principale, pe de o parte și

terțele persoane, pe de altă parte.

Dar, în speța supusă

analizei, nu se justifică introducerea în cauză a unor terțe persoane,

respectiv a intimaților Ș. și I., în condițiile în care reclamanții nu au un

subsidiar, prin care să solicite constatarea nulității contractului de

vânzare-cumpărare, respectiv a contractului de schimb.

În contextul creat

intimații Ș. și I. nu au calitate procesuală pasivă, având loc astfel o

încălcare a dispozițiilor art. 26 alin. (3), (4) din Legea nr. 10/2001

republicată.

Trebuie subliniat

caracterul special al dispozițiilor Legii nr. 10/2001 în raport cu normele

generale, în sensul că punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 este precedată

de două etape succesive, din care prima este obligatorie, iar a doua

facultativă, întrucât privește controlul judecătoresc al actelor emise în

temeiul acestor legi, în cadrul procedurii administrative prealabile de

restituire în natură ori prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv.

În aceste condiții

justifică legitimarea procesuală activă numai persoana care invocă și justifică

un drept de proprietate asupra bunului (fie în calitate de proprietar, fie în

calitate de moștenitor) iar legitimarea procesuală pasivă justifică entitatea

care a emis actul administrativ supus controlului judecătoresc.

Având în vedere cele

sus expuse, este cert că reaua credință dovedită în cauză, cum susțin

recurenții, nu poate fi valorificată și nici nu produce efecte juridice.

Contrar celor

susținute prin următoarele motive de recurs, în sensul că în speța supusă

analizei nu sunt aplicabile dispozițiile art. (1) - (4) din Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 republicată și drept urmare

înstrăinarea nu a fost legală, dispozițiile art. 1.4 pct. B din Normele

Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, cu referire la imobilele trecute

în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974 prevăd că în ipoteza

în care locuința respectivă a fost înstrăinată legal către o terță persoană, se

vor acorda persoanei îndreptățite celelalte măsuri reparatorii prevăzute de

lege.

Recurenții, așa cum

s-a mai reținut, nu au solicitat niciodată constatarea nulității înstrăinării

și drept urmare și susținerile în sensul că Decretul-Lege nr. 61/1990 stipula

expres că se puteau înstrăina doar locuințele construite din fondurile

statului, sunt nefondate.

În concluzie,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în

cauză.

Așa fiind, Înalta Curte,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat și va

menține ca legală hotărârea recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții R.T.L.V. și R.T.D.G. împotriva

Deciziei nr. 160 din 17 noiembrie 2008 a Curții de Apel Bacău, secția civilă,

cauze cu minori, conflicte de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 14 aprilie 2010.