ÎCCJ, decizie (scj.ro #86945)

Contract de cesiune de creanță.

Inexistența creanței la momentul încheierii contractului. Acțiune în constatarea nulității. Condiții de admisibilitate din perspectiva interesului

Cuprins pe materii : Drept comercial. Contracte

Index alfabetic : acțiune în constatarea nulității

- contract de cesiune de creanță

- interes

C. civ., art. 948

O.U.G. nr. 163/1999, art. 6

Contractul de cesiune de creanță prin care a fost preluată în vederea valorificării o creanță bancară neperformantă este nul absolut în cazul în care se constată că la data încheierii sale creanța preluată nu exista.

Astfel, în cazul în care demersurile cesionarului pentru valorificarea creanței au devenit imposibil de executat ca urmare a inexistenței creanței la momentul încheierii contractului, este îndeplinită condiția interesului acestuia în formularea unei acțiuni în constatarea nulității contractului de cesiune de creanță, acesta fiind singurul mijloc legal aflat la dispoziția sa pentru decontarea creanței preluate.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 313 din 31 ianuarie 2014

Notă :

În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod civil.

1.

Obiectul cauzei și hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, ca primă instanță.

Prin acțiunea introductivă înregistrată la data de 15 februarie 2013 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.A.A.S.) a solicitat în contradictoriu cu R.B. SA (succesoarea în drepturi a Băncii A. SA) ca prin hotărârea instanței să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță nr. 42757/03.12.1999 și a Actului adițional din 15.12.1999 încheiate între Banca A. S.A (actualmente R.B. SA) și A.V.A.B. (fosta A.V.A.S., actualmente A.A.A.S.) cu privire la creanța neperformantă deținută asupra SC B. SA, precum și a actelor subsecvente încheiate, cu consecința repunerii părților în situația anterioară încheierii contractului de cesiune de creanță.

În motivare reclamanta a arătat că, prin contractul de cesiune de creanță și actul adițional susmenționate, încheiate cu Banca A. SA, a preluat asupra SC B. SA Bărcănești, în vederea valorificării, o creanță bancară neperformantă cu valoarea nominală totală de 700.873,45 lei, consolidată în USD, la nivelul sumei de 399.761,25 USD, conform dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998.

Potrivit reclamantei, la data cesiunii creanței bancare neperformante pe rolul instanțelor judecătorești se aflau în derulare litigii între Banca A. SA și debitorul SC B. SA, având ca obiect pretențiile reciproce ale părților, izvorâte din operațiunile de creditare a societății efectuate de bancă în temeiul unor contracte de credit încheiate în perioada 1993-1995, printre care se regăsesc și cele ce constituie titlurile de creanță transmise A.A.A.S. prin Anexa A la Contractul de cesiune de creanță nr. 42757/03.12.1999 și actul adițional aferent.

Litigiile în cauză au fost soluționate prin sentința civilă nr. 1223 din 12.11.1997, pronunțată de Tribunalul Prahova, rămasă definitivă și irevocabilă după preluarea creanței, respectiv la 11.07.2000, conform Deciziei nr. 3948 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, prin care s-a stabilit că, urmare operării compensației reciproce, SC B. SA nu datorează nicio sumă de bani către A.V.A.B. sau către Banca A.

Prin sentința civilă nr. 1064/17.12.1998 pronunțată de Tribunalul Prahova s-a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată de Banca A. SA, sentința rămânând definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 1971/28.03.2003pronunțată de Curtea Suprema de Justiție.

Totodată, reclamanta a arătat că după preluarea creanței bancare neperformante a declanșat procedura de executare silită a debitoarei și a garanțiilor transmise odată cu cesiunea, procedând la poprirea conturilor bancare deținute de debitoare, instituită prin Ordinul nr. 142/3.09.2001.

A susținut reclamanta că, urmare actelor de executare întreprinse, debitorul SC B. SA a atacat în justiție măsurile întreprinse de Autoritate, solicitând suspendarea formelor de executare, cerere care a fost admisă prin decizia nr. 2143 din 22 martie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție.

În acest context, a susținut reclamanta, prin adresa UM/1278/14.07.2003 a solicitat R.B. SA, în calitate de succesoare în drepturi a Băncii A. SA, acordul pentru revocarea operațiunii de cesiune a creanței bancare neperformante aferente SC B. SA, răspunsul pârâtei fiind în sensul amânării discuțiilor pentru revocarea contractului de cesiune după data pronunțării unei soluții în recursul în anulare exercitat de bancă împotriva deciziei Curții Supreme de Justiție.

Având în vedere că banca nu a transmis Autorității nicio informație referitoare la demersurile întreprinse împotriva hotărârilor judecătorești citate în cauză, iar amânarea operațiunii de revocare a contractului de cesiune de creanță a condus la menținerea în evidențele Autorității a SC B. SA ca debitor preluat, reclamanta consideră că este îndreptățită să solicite constatarea nulității absolute a contractului de cesiune și a actului adițional aferent, întrucât au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor art. 948 C. civ. în vigoare la data încheierii acestora, lipsa obiectului cesiunii fiind evidentă față de hotărârile judecătorești evocate mai sus.

În cauză pârâta R.B. SA s-a apărat prin întâmpinarea depusă la data de 13 martie 2013 invocând excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii, iar, în subsidiar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 47 din 20 mai 2013, Curtea de apel a admis  excepția lipsei de interes și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca fiind lipsită de interes.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în cauză cesiunea de creanță s-a realizat în baza art. 1 din O.U.G. nr. 51/1998 privind unele măsuri premergătoare băncilor, operațiunea juridică vizând patru persoane, respectiv fosta Bancă A. care a cesionat creanțele deținute față de debitorul cedat SC B. SA cesionarului A.A.A.S. și Ministerul Finanțelor care a achitat contravaloarea cesiunii prin emiterea unui titlu de stat în  limita plafonului de 643.737.900 lei.

Reclamanta a fost autorizată, conform art. 6 din O.U.G. nr. 163/1999, să preia activele bancare în vederea valorificării, plata cesiunii făcându-se de o altă entitate juridică, context în care reclamanta nu justifică nici un interes în promovarea acțiunii în constatarea nulității, deoarece efectul repunerii  părților în situația anterioară urmare admiterii  unei astfel de acțiuni ar fi pur teoretic, în condițiile în care plata cesiunii nu s-a efectuat din patrimoniul acesteia, care nu a suferit o diminuare efectivă pentru a putea reține un eventual prejudiciu.

În același sens, prima instanță a reținut că reclamanta nu justifică un avantaj sau un profit prin promovarea acțiunii, iar aserțiunea acesteia în sensul că urmărește reglarea evidențelor sale contabile este neîntemeiată, existând în acest scop, conform legislației specifice, proceduri de înregistrare contabilă de reglaj.

Totodată, prima instanță a apreciat că reclamanta încearcă să se disculpe de faptul că la data încheierii contractului de cesiune avea cunoștință de toate litigiile pe care banca le purta cu debitorul cedat, afirmând că responsabilitatea pentru corectitudine și realitatea sumelor preluate  la datoria publică revine numai băncii.

Prima instanță își întemeiază această concluzie pe împrejurarea că banca a garantat că titlurile de creanță remise către A.A.A.S. nu sunt  anulate pe calea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, titlurile transmise existând în mod real la data cesiunii, contractele de  credit fiind perfect valide, iar cu două luni înainte de perfectarea contractului, conform procesului-verbal de predare-primire din 7.09.1999, reprezentanții băncii au înaintat Autorității întreaga documentație în original cu privire la dosarele debitorului SC B. SA.

Astfel, a conchis instanța, reclamanta a avut la dispoziție un timp suficient pentru a verifica creanțele ce urmau a fi preluate, iar la acea dată nu a existat nicio vătămare sau obiecțiune din partea reclamantei, care și-a dat consimțământul la încheierea contractului.

2.

Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamanta A.A.A.S. solicitând, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 312 alin. (5) C. proc. civ. casarea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În argumentarea criticilor de nelegalitate întemeiate în drept pe ipoteza reglementată de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizând aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente în cauză, recurenta a invocat încălcarea dispozițiilor O.U.G. nr. 51/1998, ale O.U.G. nr. 106/2001 pentru finalizarea procesului de privatizare a Băncii A. SA și ale art. 948 C. civ.

Potrivit recurentei, cesiunea de creanță efectuată de Banca A. SA s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 3 și 12 din O.U.G. nr. 51/1998, neexistând o creanță neperformantă ce putea fi supusă valorificării, astfel cum este definită de art. 3 din O.U.G. nr. 51/1998, deoarece la data încheierii contractului de cesiune banca nu mai deținea nicio creanță față de debitorul SC B. SA, urmare compensării legale între creanțele datorate reciproc de bancă și debitor, conform sentinței civile nr. 1223/1997 definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 3948/2000 pronunțată de Curtea Supremă.

A susținut recurenta în același sens că, potrivit art. 2 alin. (5) din O.U.G. nr. 51/1998, Banca A. SA poartă întreaga răspundere cu privire la realitatea și corectitudinea sumelor pentru care solicită emisiunea titlurilor de stat, dispoziție legală preluată expres și în contractul de cesiune.

Or, în condițiile în care creanța SC B. SA nu exista la momentul cesiunii, este evidentă, în opinia recurentei, culpa Băncii A. care a procedat la cesiunea unei creanțe inexistente.

Din perspectiva art. 948 C. civ., recurenta a susținut că obiectul actului juridic, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească o serie de condiții impuse de textul de lege, respectiv trebuie să existe, să se afle în circuitul civil, să fie determinat sau determinabil, iar în cauză apare ca evidentă lipsa obiectului contractului și, pe cale de consecință, îndreptățirea cererii de constatare a nulității absolute a cesiunii.

Cu privire la titlurile de stat emise de M.F.P. în contrapartida activelor bancare neperformante predate la A.A.A.S., răspunderea aparține Băncii A. la solicitarea căreia au fost emise.

Concluzionând, recurenta a susținut că justifică atât un interes propriu, cât și un drept în promovarea prezentei acțiuni, având în vedere  dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 51/1998.

La data de 19 noiembrie 2013, intimata R.B. SA a formulat întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea  recursului și menținerea ca legală și temeinică a sentinței fondului.

Potrivit intimatei, la data încheierii cesiunii banca deținea o creanță certă, determinabilă, conform anexelor la contract, creanță care nu a fost desființată pe cale judecătorească.

Referitor la dispozițiile pretins încălcate din O.U.G. nr. 106/2001, intimata a arătat că acest act normativ a fost emis după încheierea contractului de cesiune.

Totodată, intimata a susținut că recurenta nu justifică un interes legitim în promovarea acțiunii atâta timp cât plata cesiunii nu s-a efectuat din patrimoniul acesteia pentru a  putea vorbi de un eventual prejudiciu.

La data de 21 noiembrie 2013, M.F.P., în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului român a formulat o cerere de intervenție accesorie în favoarea recurentei-reclamante, întemeiată pe dispozițiile art. 51 C. proc. civ.

În motivare intervenienta a arătat că, potrivit O.U.G. nr. 163/1999 privind unele măsuri pentru completarea cadrului juridic referitor la restructurarea financiară și operațională a Băncii A. SA, M.F.P. avea obligația de a încheia cu Banca A. SA convenții de derulare a datoriei publice contractate, astfel că, în calitate de emitent al titlurilor de stat, are interes în susținerea demersului judiciar promovat de reclamantă privind  recuperarea sumelor primite în mod necuvenit de bancă.

Cererea de intervenție accesorie formulată de M.F.P. a fost încuviințată în principiu de Înalta Curte în ședința publică din data de 22 noiembrie 2013.

1

C. proc. civ., a constatat că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează:

Prin contractul de cesiune de creanță nr. 42757/1999 și actul adițional la contract din 15 decembrie 1999, încheiate cu fosta Bancă A. SA, reclamanta a preluat în vederea valorificării o creanță bancară neperformantă deținută de bancă asupra debitorului SC B. SA, cu o valoare nominală de 700.873,45 lei.

Contractul de cesiune și actul adițional au fost încheiate în temeiul O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea creanțelor neperformante preluate de la bănci, precum și în baza actelor normative emise de Guvernul României în vederea privatizării Băncii A.

Astfel, conform art. 6 din O.U.G. nr. 163/1999, autoritatea a fost autorizată să preia activele bancare supuse valorificării de la Banca A. SA în limita unui plafon de 2.700 miliarde lei până la 30 decembrie 1999.

În contrapartida activelor bancare neperformante predate la autoritate, M.F.P. a emis titluri de stat, toate operațiunile privind titlurile de stat urmând să se deruleze prin B.N.R., în calitate de agent al Statului.

Urmare încheierii contractului de cesiune susmenționat, reclamanta s-a înregistrat în evidențele sale contabile cu valoarea nominală a creanței neperformante preluate, consolidată în USD.

Prin acțiunea introductivă de față reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de cesiune și a actului adițional, susmenționate, invocând neregularități ce țin de încheierea contractului, respectiv lipsa obiectului contractului.

Legitimitatea demersului judiciar promovat de reclamantă este dată, în primul rând, de calitatea sa de parte în contractul de cesiune de  creanță. Potrivit reclamantei, contractul de cesiune este nul absolut deoarece la data încheierii sale creanțele preluate în vederea valorificării nu existau, astfel că, în lipsa obiectului care formează materia angajamentului asumat, contractul nu este valabil.

În acest context al cauzei, condiția interesului reclamantei în declanșarea procedurii judiciare este, în mod evident, îndeplinită, existând o legătură directă între pretenția formulată și dreptul subiectiv afirmat.

Cu alte cuvinte, interesul, înțeles ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, nu are în vedere interesul material sau moral care formează substanța dreptului subiectiv, ci justificarea de a invoca și a urmări pe calea demersului judiciar promovat un anumit folos practic.

Or, în situația invocată de reclamantă, a inexistenței creanței la momentul încheierii contractului de cesiune, demersurile sale pentru valorificarea unei creanțe inexistente au devenit  imposibil de executat, astfel că singurul mijloc legal aflat la dispoziția reclamantei pentru decontarea creanței preluate este reprezentat de prezentul demers judiciar.

Înalta Curte notează, totodată, că argumentele primei instanțe în admiterea excepției lipsei de interes reprezintă, în fapt, motive de netemeinicie a cererii de chemare în judecată.

Cu alte cuvinte, deși instanța a soluționat cauza pe excepție, ceea ce presupune o necercetare a fondului, întregul său raționament a vizat fondul cauzei, demonstrând, astfel, implicit, dar indubitabil, că reclamanta justifică un interes, un folos practic în promovarea acțiunii, chiar dacă, în opinia instanței, pe fond susținerile reclamantei au fost  apreciate ca nefondate.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate Înalta Curte, în temeiul art. 312  alin. (1) și (3) C. proc. civ., a admis recursul și a casat decizia nr. 47/20.05.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă c,u trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În temeiul art. 55 C. proc. civ., Înalta Curte a admis și cererea de intervenție accesorie formulată de M.F.P. în interesul reclamantei-recurente, constatând că M.F.P. justifică un interes în promovarea cererii de intervenție în calitatea sa de emitent al titlurilor de stat în limita plafonului aprobat prin O.U.G. nr. 163/1999 și de administrator al datoriei publice.