ÎCCJ, decizie (scj.ro #82786)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #82786) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Contracte de

vânzare-cumpărare succesive încheiate cu privire la același bun.

Acțiune în constatarea nulității absolute. Invocarea

relei-credințe a părților. Sancțiunea aplicabilă

Cuprins pe materii: Drept comercial.

Contracte

Index alfabetic: acțiune în constatare

nulitate absolută

-

contract

de vânzare-cumpărare

-

administrator

C. civ., art. 948, art.

966, art. 968

Legea nr. 31/1990, art.

70 alin. (1), art. 143, art. 145

Contractul

încheiat de societatea reclamantă prin administrator este valabil în

raport de art. 948 C. civ. în lipsa incidenței ipotezei art. 143 din Legea

nr. 31/1990, iar  succesiunea contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate ulterior cu privire la același bun nu este de natură, prin

simpla ei existență, să înfrângă prezumția de

existență și liceitate a cauzei fiecăruia dintre

contractele a căror nulitate absolută se cere să se constate,

instituită de art. 967 alin. (2) C. civ., art. 966 C. civ. nefiind deci

încălcat la momentul încheierii lor.

Secția a II-a civilă, Decizia nr.

239 din 29 ianuarie 2013

Notă

:

În prezenta decizie au fost avute în vedere dispozițiile din vechiul Cod

civil

Prin

sentința nr. 159 din 26 ianuarie 2010

,

Tribunalul Brașov, Secția comercială și de contencios

administrativ, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC P. SA

Brașov ca nefondată.

Instanța

de fond a reținut în considerentele sentinței că reclamanta a

sesizat instanța cu o acțiune în constatarea nulității

absolute a patru contracte de vânzare-cumpărare succesive privind

același bun imobil, încheiate în februarie 2000, 19 decembrie 2001, 15

decembrie 2003 și respectiv 21 aprilie 2005 și radierea drepturilor

de proprietate.

Contractul

de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 658 din 23 februarie 2000 prin

care reclamanta SC P. SA a vândut pârâților G.V. și G.F. imobilul

construcții și terenuri de 3763,21 mp, înscris în CF 93 Hărman,

s-a reținut a fi perfect valabil, el fiind încheiat cu respectarea art.

143 din Legea nr. 31/1990, valoarea bunului nedepășind jumătate

din valoarea contabilă a activelor societății pentru a fi

necesară aprobarea adunării generale.

Cauza

de nulitate pentru acest prim contract nesubzistând s-a reținut de prima

instanță că, pe cale de consecință, nu subzistă

nici nulitatea absolută a celorlalte contracte de vânzare-cumpărare,

relațiile apropiate între persoanele care au încheiat contractele

neconstituindu-se într-o cauză de nulitate absolută a acestora.

Curtea

de Apel Brașov, Secția civilă, prin decizia nr. 16 din 21

februarie 2012,

subsecventă deciziei de casare nr.

2644/2011 a Înaltei Curți prin care s-a admis recursul declarat de

reclamanta SC P. SA Predeal împotriva deciziei nr. 92 din 21 octombrie 2010 a

Curții de Apel Brașov, Secția comercială, întrucât nu a

răspuns exigențelor art. 261 C. proc. civ., fiind motivată

lacunar, a respins excepțiile de prematuritate a acțiunii,

prescripției dreptului material la acțiune și lipsei de interes

invocată de intimații-pârâți și pe fond a admis apelul

declarat de reclamantă.

În

consecință, instanța de apel a schimbat în tot sentința, a

admis cererea de chemare în judecată și a constatat nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură

privată și în formă autentică încheiat între reclamanta SC

P. și pârâții  G.F. și G.V. având ca obiect activul „Ferma

H.” în suprafață de 3763,21 mp și teren aferent, autentificat la

23 februarie 2000, precum și nulitatea absolută a contractului de

vânzare-cumpărare autentificat la 19 decembrie 2002 încheiat între

pârâții G.F. și G.V. și pârâta SC T.I.C. SRL Brașov, a

contractului încheiat între SC T.I.C. SRL Brașov și pârâta H.V.

autentificat la 15 decembrie 2003 și a contractului încheiat între pârâta

H.V. și pârâții P.D. și P.C.M. autentificat la 21 aprilie 2005

cu privire la același imobil.

S-a

dispus prin aceeași decizie și radierea dreptului de proprietate a

dobânditorilor succesivi din Cartea Funciară, intimații-pârâți

fiind obligați la 12.920 lei cheltuieli de judecată.

Instanța

de apel, prezentând succesiunea contractelor de vânzare, a reținut că

pârâtul P. este de totală rea-credință prin faptul că a

urmărit constant să-și apropie bunul încheind în calitate de

administrator al reclamantei contractul de vânzare-cumpărare, mai întâi

prin înscris sub semnătură privată, apoi în formă

autentică, în lipsa unei hotărâri a Consiliului de

Administrație, contract, în consecință, nul absolut.

Aceasta

deoarece, potrivit Legii nr. 31/1990, art. 70, administratorului îi este

permisă încheierea oricărei operațiuni în limitele legii și

statutului societății, însă în statutul societății nu

se regăsește atribuția administratorului de a dispune de

activele societății, caz în care înstrăinarea trebuia autorizată

de adunarea generală ordinară conform art. 111 alin. (2) lit. f) din

lege și, cum o asemenea hotărâre AGA nu a existat, încălcarea

acestor dispoziții imperative atrage nulitatea absolută a actului

astfel încheiat.

S-a

înlăturat motivarea că potrivit art. 143 din Legea nr. 31/1990

pârâtul avea posibilitatea să înstrăineze bunul, întrucât nu s-a

făcut nicio dovadă a valorii contabile a imobilului ca să fie

aplicabil textul, reținându-se că, oricum, nulitatea n-ar putea fi

acoperită chiar dacă valoarea imobilului s-ar situa sub pragul

valorii-contabile, modul de ieșire a bunului din patrimoniul reclamantei

fiind ilicit.

La

momentul transferului dreptului de proprietate către pârâta SC T.I.C. SRL

pârâtul P. era atât administratorul reclamantei SC P. cât și al acestuia.

S-a

susținut, de asemenea, ca pârâții G. sunt și ei, la rândul lor,

de rea-credință, reținând că au vândut imobilul către

SC T.I.C. SRL. Conform facturilor se creează  aparența

plății unui preț, pentru ca, apoi, să intervină

compensarea cu contravaloarea pompelor de benzină. Nici pârâta H.V. nu

poate invoca        buna-credință

față de împrejurările menționate.

S-a

concluzionat în sensul că imobilul a ieșit fraudulos din patrimoniul

reclamantei, cu încălcarea normelor imperative ale legii cu scopul de a

intra în patrimoniul pârâților P., incidente fiind art. 948, 966 și

968 C. civl.

În

contra deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâții

G.F. și G.V., H.V., P.C.M., P.D.L și SC T.I.C. SRL Brașov.

Recurenții

G.F., G.V. și H.V. nu au timbrat recursul, cu privire la acesta urmând a

se face aplicarea art. 20 din Legea nr. 147/1996 și a anula recursul ca

netimbrat.

Recurenta-pârâtă

SC T.I.C. SRL și recurenții-pârâți P.D. și P.C.M.,

deși au formulat cereri distincte, criticile, în esență, sunt

comune având în vedere poziția procesuală comună față

de decizia atacată și considerentele acesteia, motiv pentru care se

va face o evocare și o examinare comună a acestora.

Criticile

de nelegalitate sunt încadrate, global, în situațiile de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., acestea

fiind:

-

motivarea lacunară și contradictorie a excepțiilor

prematurității, prescripției dreptului material la acțiune

și lipsei de interes;

-

motivarea contradictorie și străină de natura pricinii, pe fond;

-

încălcarea principiului

tantum devolutum

și a art. 292 C.

proc. civ. prin precizarea acțiunii în apel în primul ciclu procesual,

după depunerea întâmpinării;

- nu

s-a dovedit cauza de nulitate pretins nelicită, fiind îndeplinite condițiile

de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. și respectiv prin Legea

nr. 31/1990;

-

singurul temei în precizarea acțiunii este art. 132 din Legea nr. 31/1990,

care se referă la nulitatea hotărârii AGA, iar obiectul acțiunii

este nulitatea unor contracte de vânzare-cumpărare;

-

dispozițiile Legii nr. 31/1990 au fost respectate, înlăturarea

prevederilor art. 143 din lege, întrucât nu ar fi făcută dovada

valorii imobilului, este nelegală ca și soluția

pronunțată, valoarea imobilului rezultând din toate actele contabile,

iar acțiunea în nulitate a fost promovată la 9 ani de la încheierea

primului contract;

-

înstrăinarea activului a fost hotărâtă de consiliul de

administrație prin hotărârea nr. 6/1999, iar AGA din 15 martie 2000 a

aprobat raportul cenzorilor privitor la bilanțul din anul 1999 și a

dat descărcare de gestiune administratorului;

-

interdicțiile prevăzute de art. 145 din Legea nr. 31/1990 referitoare

la rude și afini nu sunt incidente în speță, fiind de

strictă interpretare;

-

prețul a fost încasat, procesul-verbal de compensare și factura

vânzărilor pompelor de către reclamantă la un preț superior

prețului vânzării făcând această dovadă;

- Legea

nr. 52/1994 și Regulamentul nr. 2/1996 CNVM nu au incidență în

cauză, nefiind aplicabile activului din patrimoniul societății;

-

contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 2005 este încheiat cu

respectarea prevederilor legale, prețul fiind achitat prin contractarea

unui împrumut;

-

radierea din cartea funciară s-a dispus fără a fi citată

Banca Transilvania SA titular al dreptului de ipotecă asupra imobilului;

Recurenta

SC T.I.C. SRL a invocat greșita reținere de către instanța

de apel a relei sale credințe prin simplul fapt că părțile

contractante „se cunoșteau”.

-

imobilul a intrat în proprietatea sa prin achitarea prețului de

215.000.000 lei;

-

buna-credință se prezumă conform art. 1899 alin. (2) C. civ.,

iar în cauză nu s-a făcut dovada unei cauze de nulitate conform art.

966 C. civ.;

-

conform principiului relativității actul juridic produce efecte numai

între părțile contractante, nulitatea unei dobândiri anterioare

nefiind opozabilă subdobânditorilor  de bună-credință;

- s-au

încălcat prevederile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., deși

reclamanta nu a solicitat rectificarea înscrisurilor în cartea funciară

s-a dispus radierea dreptului de proprietate al tuturor proprietarilor

tabulari.

Intimata-reclamantă

SC P. SA a depus întâmpinare

la dosar prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

Intimata

a susținut că prin decizia atacată au fost corect

soluționate excepțiile prematurității acțiunii în

raport de art. 720

1

C. proc. civ., excepția prescripției

dreptului material la acțiune, acțiunea în constatarea

nulității absolute fiind imprescriptibilă extinctiv, cât și

excepția lipsei de interes prin restituirea prețului reactualizat

reclamanta nu ar suferi un prejudiciu deoarece acesta față de bun a

fost derizoriu. Pe fondul cauzei, intimata a criticat sentința și a

solicitat menținerea deciziei în raport de prevederile Legii nr. 54/1998,

acțiunile societății reclamante fiind tranzacționate pe

piața RASDAQ, și prevederile din Legea nr. 31/1990, art. 113 și

115, având în vedere inexistența unei hotărâri AGA publicată în

Monitorul Oficial pentru opozabilitate.

Recursurile

sunt fondate pentru considerentele care urmează.

Societatea

reclamantă a învestit instanța cu o acțiune în constatarea

nulității absolute a patru contracte de vânzare-cumpărare

privind același imobil, încheiate în formă autentică, primul

fiind încheiat în data de 23 februarie 2000 între reclamantă și

pârâții G.F. și G.V., precedat de un antecontract sub

semnătură privată între reclamantă și G.V. din 28

ianuarie 2000.

Motivarea

în fapt a acțiunii fiind succintă ea poate fi reprodusă în

extenso și constă în susținerea că administratorul

societății reclamante, pârâtul P.D., fost președinte al

Consiliului de Administrație și directorul societății, a

înstrăinat imobilul în speță pârâților G.F. și G.V.,

fără aprobarea AGA și a Consiliului de Administrație.

„Scopul

acestei înstrăinări a fost ca prin înstrăinări succesive,

pentru a beneficia de prezumția cumpărătorului de

bună-credință, a efectuat vânzări succesive în ordinea

actelor arătate în petitul acțiunii, pentru ca în final să

și-l transfere în patrimoniul său”.

Reclamanta arată

că, contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate

absolută pentru cauză ilicită în baza art. 948 și 966 C.

civ.

Acțiunea

a fost promovată la 8 ianuarie 2009, primul contract de

vânzare-cumpărare a fost încheiat în februarie 2000, iar ultimul în 21

aprilie 2005.

În

primul ciclu procesual, prin sentința nr. 159 din 26 ianuarie 2010,

tribunalul a respins acțiunea promovată cu motivarea că primul

contract de vânzare-cumpărare este valabil încheiat în raport de

dispozițiile Legii nr. 31/1990 în forma în vigoare la acea epocă,

și, pe cale de consecință, și cele subsecvente.

Această soluție a fost confirmată de Curtea de Apel Brașov

prin decizia nr. 92 din 21 octombrie 2010, apelul declarat de reclamantă

fiind respins ca nefondat.

Tribunalul,

prin încheierea din 2 ianuarie 2009, a pus în discuția părților

excepțiile prematurității formulării acțiunii,

prescripției dreptului la acțiune și lipsei de interes invocate

prin întâmpinare de pârâții-recurenți P.D. și P.C., G.F. și

G.V. și H.V., excepții pe care instanța de fond le-a respins

prin încheierea menționată.

Cum

pârâții nu au declarat apel împotriva sentinței instanței de

fond și, implicit, a încheierilor premergătoare, în ce-i

privește soluția asupra excepțiilor procedurale a intrat în

puterea lucrului judecat.

Decizia

instanței de apel a fost casată și cauza trimisă spre

rejudecare întrucât față de dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. raportat la art. 261 alin. (5) C. proc. civ., aceasta nu era convingătoare

pentru părți, „…nu cuprinde motivele pe care se sprijină și

care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care

au fost înlăturate cererile părților”, că, deci, „nu poate

fi supusă controlului în calea de atac a recursului”.

Prin motivele

de apel formulate, reclamanta a criticat sentința de respingere a

acțiunii, pentru următoarele considerente:

-

acțiunea a fost întemeiată pe motivul de nulitate absolută

justificat pe cauza ilicită – frauda la lege care reprezintă o

încălcare intenționată de către părți, prin

utilizarea de mijloace viclene, a dispozițiilor imperative ael

legislației în vigoare, cu ocazia încheierii unui act juridic;

- art.

145 din Legea nr. 31/1990 interzice operațiunile efectuate de societate în

situația în care administratorul are interese contrare celor ale

societății, iar actele încheiate cu încălcarea interesului

social sunt lovite de nulitate absolută, conform art. 966 C. civ.;

-

scopul ilicit al înstrăinării terenului de pârâtul P.D.,

administrator al reclamantei, rezultă din întreg probatoriul administrat,

din acesta rezultă că nu operează prezumția de

bună-credință față de faptul că operațiunile

succesive de vânzare-cumpărare s-au derulat între persoane apropiate;

- art.

143 din legea societăților este incident când operațiunea de

înstrăinare a respectat condițiile de valabilitate ale unui contract

de vânzare-cumpărare dar, în cauza de față, eliminând

intermediarii, contractul s-a încheiat cu fostul administrator P.D. – cumpărător;

- în

speță, înstrăinarea nu a avut loc în condiții de

normalitate și cu respectarea condițiilor de valabilitate ale unui

act juridic de înstrăinare, deoarece, anterior înstrăinării,

pârâtul P. a împovărat societatea cu o tranzacție de achiziționare

pompe benzină neutile societății cu care a realizat o

compensație nelegală cu valoarea terenului.

Din

prezentarea efectuată, raportat la principiile procesual civile care

guvernează procesul civil în fața instanței de fond, de apel

și de recurs, în ordine: principiul disponibilității,

tantum

devolutum quantum indicatum

și

tantum devolutum quantum apellatum

- pentru apel, art. 292 alin. (1) C. proc. civ., iar în caz de casare,

principiul consacrat legislativ de art. 315 alin. (1) și (3) C. proc.

civ., conform căruia hotărârile instanței de recurs asupra

problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității

administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului, iar după casare instanța de fond va judeca din nou

ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei

hotărâre a fost casată, Înalta Curte constată cele ce

urmează:

În

speța de față, prin decizia de casare nu s-a rezolvat nicio

problemă de drept, casarea fiind determinată de motivarea

deficitară a primei decizii din apel care ar fi făcut imposibil examenul

de legalitate, caz în care se impunea o motivare care să

răspundă exigențelor art. 261 C. proc. civ.

Ca

atare, în rejudecarea apelului, instanța trebuia să se limiteze la

criticile formulate de reclamanta-apelantă prin motivele de apel și

la ceea ce aceasta a supus judecății instanței de fond.

Or,

prin chiar acțiunea sa, la a cărei motivare în fapt și în drept

Înalta Curte a făcut referire, societatea reclamantă invocă,

practic, nulitatea numai a primului contract de vânzare-cumpărare pentru

cauză ilicită în raport de art. 948 și 966 C. civ., arătând

că cele subsecvente acestuia s-au încheiat mizându-se pe primul contract

de chiar societatea reclamantă prin administrator, pe

buna-credință a subsecvenților cocontractanți cu privire la

același bun.

De rea-credință

în anticiparea unui mecanism al derulării operațiunilor este, în

opinia reclamantei, pârâtul P.D. care, la momentul încheierii primului contract

- martie 2000, avea calitatea de administrator, președinte al consiliului

de administrație și director general, calități pierdute în

același an, în virtutea cărora a contractat pentru societatea

reclamantă vânzarea-cumpărarea imobilului fără aprobarea

AGA, și care, după 5 ani, la capătul acestor operațiuni a

avut chiar el calitatea de cumpărător alături de  P.C.

Reclamanta,

prin acțiunea sa, nu a invocat prețul derizoriu conform art. 1303 C.

civ. și nici faptul că acesta nu s-ar fi plătit,

obligațiile cu privire la compensarea creanței prețului de o

manieră neprofitabilă reclamantei fiind, de altfel, contrară

realității.

În

rejudecarea apelului, instanța era obligată în primul rând să se

mențină în limitele a ceea ce reclamanta a criticat și în

limitele a ceea ce instanța de fond a judecat.

Din

expunerea motivelor de apel rezultă că reclamanta-apelantă a criticat

aplicarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 143 din

Legea nr. 31/1990 și neaplicarea prevederilor art. 145 din aceeași

lege la succesiunea operațiunilor de vânzare-cumpărare care ar

demonstra caracterul ilicit al contractului de vânzare-cumpărare încheiat

de pârâtul P.D. în calitate de administrator.

De

această dată, contrar motivării acțiunii și cu

depășirea limitelor acesteia, susține și

reaua-credință a celorlalte părți contractante decât a

administratorului P., prin faptul că erau persoane apropiate, precum

și compensarea nelegală a prețului cu pompe de benzină

neutile societății, dar care, conform susținerilor din recurs,

au fost vândute de aceasta la un preț superior prețului fixat la primul

contract de vânzare-cumpărare.

Cu

privire la acest din urmă aspect, instanța de apel trebuia să

facă aplicarea art. 292 C. civ. și, întrucât ele nu au format obiect

al judecății, deoarece reclamanta prin acțiunea sa nu le-a dedus

judecății, nu trebuia să le examineze, art. 315 alin. (3) C.

proc. civ. referindu-se, desigur, la toate motivele de apel, întrucât numai

acestea sunt invocate înaintea instanței „a cărei hotărâre a

fost casată” de care trebuie să țină seama, dar cu

respectarea celor două principii care guvernează apelul mai sus

menționate.

Oricum,

reaua-credință pe care instanța de apel o reține nu numai

pentru pârâtul P.D., contrar celor susținute de reclamantă în

acțiune, ci pentru toate părțile contractante din cele trei

contracte de vânzare-cumpărare subsecvente nu are aptitudinea procesuală

și substanțială să atragă sancțiunea

nulității absolute a unui contract. În caz că ea se

constată ca fiind dovedită, reaua-credință neprezumându-se,

sancțiunea este una patrimonială, iar nu de nulitate absolută,

cauzele de nulitate absolută fiind cele expres prevăzute de lege sau

cele virtuale consacrate, printre care nu figurează

reaua-credință.

Ceea ce

reclamanta a invocat ca temei de nulitate a fost cauza ilicită,

întemeiată pe art. 948 și 966 C. civ., constând în scopul

înstrăinării efectuate de președintele C.A., fără

aprobarea C.A. și AGA, ca, prin vânzări succesive, bunul să

ajungă în patrimoniul său.

Potrivit,

însă, art. 967 C. civ. alin. (1),

„Convenția este valabilă cu

toate că cauza nu este expresă

” și potrivit alin. (2)

„Cauza

este prezumată până la dovada contrarie”.

Se instituie, deci, o

prezumție a valabilității cauzei în contracararea căreia,

în contextul speței, s-a invocat, la 9 ani de la încheierea primului

contract, existența unor contracte succesive cu privire la același bun,

încheiate pe durata a 5 ani, afirmație, iar nu dovadă, care nu este

de natură să răstoarne prezumția de valabilitate a cauzei

primei înstrăinări și, pe cale de consecință, a celor

subsecvente.

Potrivit

art. 966,

„Obligația fără cauză sau fondată pe o

cauză falsă sau nelicită, nu poate avea niciun efect”.

Cauza

obligației unei părți constă în contraprestația

celeilalte părți.

În

speță nu se poate susține, și nici reclamanta prin

acțiunea sa nu a susținut, lipsa contraprestației, a

prețului, sau văditul dezechilibru al contraprestațiilor,

existența și veridicitatea cauzei fiind de necontestat din

această perspectivă.

Cu

privire la ilicitatea cauzei trebuie avute în vedere prevederile art. 967 C.

civ. și principiul pe care-l consacră art. 969 C. civ., în sensul

că, „

Convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante”.

Particularizând,

art. 968 C. civ. prevede în sensul:

„Cauza este nelicită când este

prohibită de lege, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii

publice”.

Sub acest

aspect, reclamanta a mai susținut că prin contractul încheiat s-au

încălcat dispozițiile Legii nr. 31/1990.

Și

decizia susține „ilicitul primelor două acte de înstrăinare

și reaua-credință manifestată de părți la

încheierea actelor succesive”, de fapt primele două acte semnifică

contractul de vânzare-cumpărare încheiat de societatea reclamantă cu

G.V. și G.F., prin administrator la acea dată P.D., în formă

autentică, decizia concluzionând fără distincție „că

toate contractele de vânzare-cumpărare sunt nule absolut, fiind incidente

art. 948, 966 și 968 C. civ. coroborându-se cu normele speciale expuse,

dorindu-se atât nesocotirea normelor imperative ale legii cât și fraudarea

drepturilor reclamantei”.

Normele

„speciale și imperative” avute în vedere de instanța de apel sunt

art. 70 alin. (1) și art. 143 din Legea nr. 31/1990 cărora,

însă, aceasta le atribuie o interpretare contrară evidenței

literale și scopului avut în vedere de legiuitor.

Din

lectura art. 70 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, pe care decizia îl

citează, rezultă expres că „

administratorii pot face toate

operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de

activitate al societății, afară de restricțiile

arătate în actul constitutiv

”. Cu alte cuvinte, ceea ce legea sau

statutul nu interzic este permis administratorului.

Decizia,

dimpotrivă, susține că, întrucât în cuprinsul statutului

societății reclamante nu se regăsește atribuția

administratorului de a dispune de activele societății, înseamnă

că aceste operațiuni îi sunt interzise.

Cât

privește încadrarea operațiunilor de vânzare în limita ipotezei art.

143, a pragului valoric contabil, caz în care o hotărâre AGA nu este

necesară, instanța de apel susține numai că nu s-a

făcut o dovadă a valorii contabile a bunului, fără a înlătura

constatarea instanței de fond în sens contrar și a stabili, eventual,

sarcina probei.

Greșit

instanța de apel a reținut și incidența art. 145 din Legea

nr. 31/1990, deoarece imobilul a fost vândut către SC T.I. de pârâții

G.V. și G.F., nu de pârâtul P.D., în anul 2002, când, oricum, P. nu mai

avea calitatea de administrator la societatea reclamantă și, ceea ce

este relevant raportat la obiectul acțiunii, pentru eventuala

încălcare a prevederilor art. 145 din Legea nr. 31/1990, sancțiunea

pe care acest articol o prevede expres este de natură patrimonială,

răspunderea personală a administratorului pentru daunele care s-ar fi

cauzat societății, iar nu sancțiunea nulității actului

juridic încheiat, aceeași sancțiune intervenind și pentru

eventuala încălcare a dispozițiilor art. 143  din lege raportat

la dispozițiile subsecvente ale art. 144.

Reținând

și că, în prezent, în actuala redactare, în vigoare la data

promovării acțiunii, Legea nr. 31/1990 permite, cu respectarea

anumitor condiții și în anumite limite, ca administratorii chiar în

nume propriu să înstrăineze, respectiv să dobândească

bunuri către sau de la societate și că aceștia nu-și

încalcă obligația de prudență și diligență

prin luarea unei decizii de afaceri în condițiile legii, Înalta Curte constată

că, contractul de vânzare-cumpărare încheiat în martie 2000 de

societatea reclamantă prin administrator P.D. cu pârâții G. nu

contravine niciunei dispoziții imperative din Legea nr. 31/1990,

prevederile art. 143 și 145 din lege nefiind incidente în speță

și, oricum, nici sancționabile, în caz de încălcare, cu

nulitatea absolută a actelor juridice încheiate nici la momentul

încheierii lor și nici în prezent.

Nefiind

incidentă ipoteza art. 143 din Legea nr. 31/1990, contractul încheiat de

societatea reclamantă prin administrator este valabil și în raport de

art. 948 C. civ., iar succesiunea contractelor de vânzare-cumpărare cu

privire la același bun derulată pe o perioadă de 5 ani nu este

de natură, prin simpla ei existență, să înfrângă

prezumția de existență și licitate a cauzei fiecăruia

dintre contractele în speță a căror nulitate absolută s-a

cerut să se constate, instituită de art. 967 alin. (2) C. civ., art.

966 C. civ. nefiind deci încălcat la momentul încheierii lor.

Întrucât

din evocarea motivelor de apel rezultă că apelanta a formulat critici

privind nerespectarea legislației pieței de capital, care nu se

constituie însă în temei al acțiunii și, deci, nici obiect al

judecății instanței de fond, nefiind examinate nici prin decizia

recurată în raport de art. 292 C. proc. civ., antamarea lor prin motivele

de recurs este fără obiect, cum fără obiect este și

critica relativă la incidența art. 132 C. proc. civ. la care

instanța de apel nu se raportează, situație în care ele nu vor

fi examinate de instanța de recurs, iar critica privind incidența

art. 129 C.d proc. civ. raportat la inexistența unei cereri de radiere

este fără suport în realitate, acțiunea cuprinzând o atare

solicitare sub petitul de la pct. 6.

Pentru considerentele

mai sus expuse, în raport de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ., în ipotezele cărora se încadrează criticile formulate,

Înalta Curte a admis recursurile, a modificat decizia atacată și a

respins apelul declarat de societatea reclamantă împotriva sentinței

ca nefondat.