ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3238/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3238/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 18 aprilie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1

București, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâta SC O. SA, solicitând

pronunțarea unei hotărâri prin care, în baza Legii nr. 10/2001, să dispună

restituirea în natură a imobilului situat în Buzău, str. O., compus din teren

în suprafață de 460 mp și construcție.

Prin

Sentința civilă, nr. 8323 din 04 octombrie 2002, pronunțată de Judecătoria

Sectorului 1 București, a fost admisă excepția necompetenței generale a

instanțelor și respinsă acțiunea, ca inadmisibilă, deoarece reclamantul avea

obligația de a parcurge procedura prealabilă prevăzută de art. 20 din Legea

10/2001.

Sentința

a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform Deciziei nr. 517/A din 20

martie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, dar prin Decizia

civilă, nr. 1286 din 19 mai 2003 a Curții de Apel București Secția a III-a

civilă, a fost admis recursul, casate cele două hotărâri ale instanțelor de

fond și trimisă cauza spre soluționare Tribunalului București, reținându-se că

obiectul cererii de chemare în judecată se întemeiază pe Legea 10/2001 și

anume, pe lipsa răspunsului la notificarea adresată primăriei.

În fața

acestei instanțe, cadrul procesual a fost extins prin introducerea în cauză, în

calitate de pârâtă, a Primăriei orașului Buzău.

Prin

Sentința civilă, nr. 989 din 28 octombrie 2003 Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a respins cererea ca inadmisibilă, reținând că reclamantul nu a

făcut dovada notificării persoanei juridice implicate în procesul de

privatizare, potrivit art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin

Decizia civilă, nr. 759/2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a fost admis apelul, anulată sentința și trimisă cauza spre

rejudecare la Tribunalul Buzău, cu motivarea că unitatea deținătoare se află în

raza de competență a acestui tribunal.

Prin

Decizia civilă, nr. 8768 din 03 noiembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție a fost admis recursul, casată decizia instanței de apel,

constatându-se că unitate deținătoare, în sensul dispozițiilor Legii nr.

10/2001, este SC O. SA, cu sediul în București, Aleea Alexandru nr. 48, sector

1.

În apel

după casare, prin Decizia civilă, nr. 506 din 07 noiembrie 2006 pronunțată de

Curtea de Apel București, a fost admis apelul, desființată Sentința nr.

989/2003 a Tribunalului București și trimisă cauza spre rejudecare acestei din

urmă instanțe.

Soluția a

rămas irevocabilă prin Decizia nr. 771 din 07 februarie 2008 a instanței

supreme, care a constatat că la termenul din 28 octombrie 2003 reclamantul C.C.

a depus o cererea completatoare de chemare în judecată și a altor persoane,

cerere asupra căreia instanța de fond a omis să se pronunțe, mulțumindu-se cu

admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, încălcând astfel principiul

disponibilității.

Reluând

judecata cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca

tardivă cererea completatoare, a respins excepția inadmisibilității acțiunii

reclamantului, a admis acțiunea reclamantului C.C. în contradictoriu cu SC O.

S.A, a fost obligată pârâta să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra

cererilor reclamantului privind restituirea în natură a terenului în suprafață

de 301 mp și a construcțiilor situate în Buzău, str. O., fostă V., fostă S.

(notificări înaintate prin adresele din 23 aprilie 2002 și din 23 aprilie 2002

de către Primăria Municipiului Buzău către SC O. S.A.).

Prin

Decizia nr. 193 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IX-a civilă, s-au admis apelurile reclamantului C.C. și SC O. SA, s-a schimbat

sentința apelată în ceea ce privește cererea principală formulată în

contradictoriu cu pârâta SC O. SA, în sensul că s-a respins cererea formulată

de reclamant, ca neîntemeiată, s-a desființat hotărârea în ceea ce privește

cererea completatoare formulată la 28 octombrie 2003, trimițându-se cauza spre

rejudecare și a fost păstrată dispoziția privind respingerea excepției

inadmisibilității.

În

legătură cu apelul pârâtei SC O. SA, s-a reținut în esență că societatea

apelantă este proprietara imobilului din Buzău, str. O., prin cumpărare la data

de 18 octombrie 1999 de la S.O. și S.M., respectiv T.D. și T.V., prin

contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 3140 și nr. 3141 din 18

octombrie 1999.

Cum

apelanta este persoană juridică de drept privat, față de dispozițiile art. 21

din Legea 10/2001, aceasta nu poate fi considerată entitate învestită cu

soluționarea unei notificări, neputându-i fi aplicată procedura de restituire a

legii speciale.

Aceasta,

cu atât mai mult cu cât notificarea formulată de reclamant a fost soluționată

de Primăria Buzău, emițându-se Dispoziția nr. 513 din 31 iulie 2007 a

Primarului, prin care s-a dispus înaintarea către A.V.A.S., spre competentă

soluționare, notificarea cu privire la terenul aflat în patrimoniul apelantei

SC O. SA.

În ceea

ce privește apelul formulat de reclamant, Curtea a reținut că soluția admiterii

excepției tardivității cererii completatoare formulate de apelant la data de 28

octombrie 2003, având ca obiect constatarea nulității absolute a tuturor

actelor întocmite pentru imobilul revendicat, este nelegală, deoarece la 28

octombrie 2003 erau îndeplinite condițiile pentru prima zi de înfățișare,

astfel că reclamantul era în termen pentru a formula o cerere completatoare.

Prin

Decizia nr. 5739 din 05 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție a fost constatat nul recursul declarat de reclamant, pentru

nemotivare.

În

rejudecare, prin Sentința civilă, nr. 1055 din 14 mai 2012, Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâților Primăria Orașului Buzău și A.V.A.S. în ce privește cererea

completatoare depusă la 28 octombrie 2003; a fost respinsă excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâților SC P. SA, SC C.S. SRL, T.D., T.V., SC

R.B. SRL, S.O., S.M. și SC O. SA în ce privește pretenția din cererea

completatoare depusă la data de 28 octombrie 2003 prin care s-a solicitat

nulitatea absolută a actelor juridice; a fost admisă excepția prescripției

dreptului la acțiune a capătului doi din cererea completatoare, prin care s-a

solicitat nulitatea absolută a protocoalelor nr. 192/1999 și 207/1999 în

contradictoriu cu pârâții SC P. SA, SC C.S. SRL și SC R.B. SRL și, în

consecință, a fost respinsă cererea ca fiind prescrisă; a fost respinsă

excepția de prescripție cu privire la cererile din acțiunea completatoare prin

care s-a solicitat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr.

2487/1999, 2492/1999, 3140/1999 și 3141/1999 și repunerea părților în situația

anterioară, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea prin care s-a solicitat

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999,

2492/1999, 3140/1999 și 3141/1999 și repunerea părților în situația anterioară,

în contradictoriu cu pârâții SC C.S. SRL, T.D., T.V., SC R.B. SRL, S.O., S.M.

și SC O. SA, ca neîntemeiată; a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale a pârâților SC P. SA, SC C.S. SRL, T.D., T.V., SC R.B. SRL, S.O.,

S.M. pe capătul trei din cererea completatoare prin care s-a solicitat

retrocedarea în natură a imobilului și a fost respinsă pretenția pe acest

considerent; a fost respins capătul trei din cererea completatoare în

contradictoriu cu pârâta SC O. SA, ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, potrivit cererii

completatoare formulate de către reclamant la data de 28 octombrie 2003, s-a

solicitat constatarea nulității absolute a protocolului de predare-primire din

23 martie 1999, încheiat între SC P. SA și SC R.B. SRL, având ca obiect parterul

imobilului situat în Municipiul Buzău, str. O. și a suprafeței de teren

aferente precum și a protocolului de predare-primire din 30 martie 1999

încheiat între SC P. SA Buzău și SC C.S. SRL Buzău, având ca obiect etajul

aceluiași imobil și a suprafeței de teren aferente, iar pe cale de consecință,

potrivit principiului fraus omnia corrumpit, să se constate nulitatea absolută

a tuturor actelor succesive de vânzare-cumpărare încheiate între părți în

disprețul și frauda legii, cu încălcarea bunei-credințe și a dreptului de

proprietate, repunerea părților în situația anterioară și retrocedarea în

natură a imobilului revendicat.

Actele a

căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata sunt: contractul de

vânzare-cumpărare din 09 septembrie 1999, încheiat între SC R.B., în calitate

de vânzător și S.O. căsătorit cu S.M., în calitate de cumpărători; contractul

de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1999, încheiat între S.O. și S.M. în

calitate de vânzători și SC O. SA în calitate de cumpărător; contractul de vânzare-cumpărare

din 18 octombrie 1999, încheiat între T.D. și T.V., în calitate de vânzători și

SC O. SA în calitate de cumpărător; contractul de vânzare-cumpărare din 09

septembrie 1999 încheiat între SC C.S. SRL, în calitate de vânzător și T.D. și

T.V., în calitate de cumpărători.

În ce

privește protocolul din 23 martie 1999, acesta s-a încheiat între SC R.B. SA și

SC P. SA, cea din urmă predând spațiul bar de la parterul imobilului din str.

O., iar protocolul din 30 martie 1999 a fost încheiat între SC C.S. SRL și SC

P. SA, aceasta din urmă predând, printre altele, imobilul și spațiul etaj din

str. O., în suprafață de 127,22 mp.

Referitor

la excepția lipsei calității procesuale pasive, soluționarea acesteia s-a făcut

observându-se calitatea de părți în contractele de vânzare-cumpărare și în

protocoalele a căror nulitate s-a invocat.

În ce

privește excepția prescripției dreptului material la acțiune referitoare la

cele două protocoale, s-a constatat că acestea sunt acte juridice de

înstrăinare, făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect un

imobil care cade sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 și că, potrivit

art. 46 alin. (5) din acest act normativ, prin derogare de la dreptul comun,

indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un

an de la data intrării în vigoare a legii, acesta fiind împlinit la 14 august

2002, anterior promovării cererii completatoare (la 28 octombrie 2003).

S-a

apreciat însă, ca nefiind incidentă dispoziția legală menționată anterior și

deci, neîntemeiată excepția de prescripție extinctivă, în privința celor patru

contracte de vânzare-cumpărare, întrucât acestea nu s-au încheiat în baza Legii

nr. 112/1995.

Pronunțându-se

pe fondul cererii în constatarea nulității acestor contracte, tribunalul a

reținut că reclamantul nu a reușit să facă dovada existenței cauzei de nulitate

absolute invocate, respectiv fraudarea legii, nedemonstrând în ce ar fi constat

aceasta, ce dispoziții legale au fost încălcate sau eludate în scopul

încheierii celor patru contracte de vânzare-cumpărare.

Susținerile

reclamantului, în sensul nerespectării art. 7.3 din contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 382/1994 (potrivit căruia se interzicea

vânzarea imobilelor pe o perioadă de 7 ani de la momentul încheierii

contractului) au fost înlăturate de instanță. Astfel, împrejurarea că SC P. SA

a vândut imobilul înaintea împlinirii perioadei de 7 ani, nu a fost considerată

o fraudare a legii, ci doar o încălcare a unui contract de privatizare. Ca

atare, sancțiunea nu poate fi nulitatea absolută a acestuia și a contractelor

de vânzare-cumpărare subsecvente ci, așa cum s-a prevăzut în actul încheiat cu

F.P.S., obligația de a achita o diferență între prețul obținut din vânzare și

prețul cu care a dobândit inițial imobilul.

Cererea

privind retrocedarea în natură a imobilului, în baza art. 480 C. civ.,

formulată în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, a fost apreciată ca

neîntemeiată, în condițiile în care nicio instanță sau autoritate

administrativă internă nu a recunoscut reclamantului, în mod definitiv, un

drept de a i se restitui imobilul în litigiu, așa încât acest imobil nu

reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de

care reclamantul să se poată prevala; în plus, actele în baza cărora pârâta SC

O. SA deține imobilul nu au fost anulate.

Ca atare,

s-a considerat că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în

natură, ci are un drept de creanță - dreptul la despăgubiri - stabilit în

procedura Legii nr. 10/2001, care este de natură să excludă incidența dreptului

comun în cadrul căruia să fie promovată cu succes acțiunea în revendicare.

Împotriva

sentinței a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia civilă, nr. 107/A din

19 martie 2013 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins excepția

prescripției dreptului la acțiune privind cererea de declarare a nulității

protocoalelor nr. 192/1999 și nr. 207/1999. A desființat în parte sentința și a

trimis cauza la Tribunalul București, pentru rejudecarea următoarelor cereri:

cea de declarare a nulității protocoalelor nr. 192/1999 și nr. 207/1999 și a

nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, nr. 2492/1999, nr.

3140/1999 și nr. 3141/1999 în contradictoriu cu pârâții SC C.S. SRL, SC R.B.

SRL, SC P. SA, T.D., T.V., S.O., S.M. și SC O. SA, cererea de repunere în

situația anterioară în contradictoriu cu aceste părți și cererea de retrocedare

în natură în contradictoriu cu SC O. SA.

Au fost

păstrate celelalte dispoziții ale sentinței (privind excepțiile lipsei

calității procesuale pasive și prescripției dreptului la acțiune privind

cererea de declarare de nulității celor patru contracte de vânzare-cumpărare și

repunerea în situația anterioară).

Împotriva

deciziei a declarat recurs pârâta SC O. SA, iar prin Decizia civilă, nr. 28 din

15 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a fost

casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași

instanță de apel.

Înalta

Curte a constatat că este nefondată critica recurentei-pârâte, conform căreia

judecata căii de atac de către instanța anterioară s-ar fi realizat cu

încălcarea normelor de organizare a instanței.

A fost

însă găsită întemeiată critica recurentei-pârâte referitoare la greșita

apreciere a instanței de apel, în sensul că tribunalul ar fi judecat fondul

cauzei fără a-l supune dezbaterii părților (ceea ce ar fi condus la încălcarea

dreptului de apărare).

A fost

apreciată ca fiind întemeiată și critica formulată în legătură cu modalitatea

în care instanța de apel a tranșat chestiunea referitoare la excepția

prescripției extinctive vizând nulitatea absolută a celor două protocoale de

predare-primire.

S-a

reținut că motivarea instanței este contradictorie, deoarece, pe de o parte,

consideră criticile nefondate - ceea ce ar fi condus la menținerea soluției

date prescripției extinctive - iar pe de altă parte, consideră nu numai că

termenul de prescripție nu s-a împlinit ci, mai mult, că acțiunea este

imprescriptibilă deoarece nu cade sub incidența dispozițiilor art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, dată fiind natura protocoalelor, care nu sunt acte de

înstrăinare întocmite în cadrul procesului de privatizare.

Or,

aceste argumente sunt unele străine dezbaterilor din proces, folosite de

instanța de apel pentru a justifica o imprescriptibilitate a acțiunii pe care

reclamantul însuși nu a pretins-o, acesta susținând doar că, în ce-l privește,

nu s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă, având în vedere data la care

acesta ar fi luat cunoștință (în cursul procesului) de existența actelor a

căror nulitate a solicitat-o.

Câtă

vreme instanța a înlăturat criticile reclamantului pe acest aspect, nu putea

decât de o manieră contradictorie (depășind cadrul criticilor care o

învestiseră și fără să rezulte că ar fi avut în vedere vreun aspect de ordine

publică pe care să-l supună dezbaterii părților) să aprecieze că dreptul la

acțiune nu este prescris.

În acest

context, în care sunt înlăturate, ca nefondate, critici - situație aptă să

confirme soluția de primă instanță - dar în același timp acțiunea este

considerată imprescriptibilă (în afara argumentelor și criticilor părții)

rezultă caracterul contradictoriu al considerentelor și incidența motivului

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Reținând,

potrivit celor prezentate anterior, incidența deopotrivă, a motivelor de recurs

reglementate de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. și având în vedere

dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte a casat

decizia cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

S-a

menționat, în finalul motivări deciziei de casare, că, la reluarea judecății,

se vor avea în vedere limitele devolutive ale cererii de apel și, în măsura în

care se vor identifica aspecte de ordine publică în legătură cu aplicabilitatea

dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, necesitatea ca ele să

fie supuse dezbaterii contradictorii a părților. În acest context, dacă se va

trece la determinarea sferei de reglementare a prevederilor art. 45 alin. (5),

se va analiza în ce măsură conținutul celor două protocoale vizate de acțiunea

în nulitate relevă existența unor acte de divizare (adică, o transmisiune

universală sau cu titlu universal a bunurilor) sau, dimpotrivă, veritabile acte

de înstrăinare care privesc bunuri individual determinate, așa cum sunt ele

enumerate în conținutul celor două acte.

Vor fi

avute în vedere, de asemenea, și aspectele invocate de intimata Autoritatea

pentru Administrarea Activelor Statului în legătură cu lipsa calității sale

procesuale pasive.

În

rejudecare, prin Decizia nr. 195 A din 6 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel

București în Dosarul nr. 14125/3/2008**, s-a respins apelul reclamantului, ca

nefondat.

Sub

aspectul limitelor învestirii, instanța de apel a reținut că obiectul judecății

îl constituie cererea completatoare depusă la data de 28 octombrie 2003, iar,

la soluționarea acesteia, trebuie avute în vedere îndrumările instanței de

control judiciar.

În al

doilea rând, a reținut că, potrivit îndrumării date prin decizia de casare, în

rejudecare se vor avea în vedere limitele cererii de apel stabilite prin

criticile formulate, precum și sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. 45

alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Sub

aspectul situației de fapt, instanța de apel a reținut că societatea P. SA a

fost înființată conform H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 și a fost

privatizată prin metoda MEBO în 1994, desprinzându-se din P. O.J.T. Buzău;

aceasta a devenit o societate distinctă în urma finalizării operațiunii de

divizare, conform Protocolului nr. 206 din 30 martie 1999.

Prin

protocolul nr. 192 din 23 martie 1999, încheiat între SC R.B. SA și SC P. SA,

cea din urmă a predat spațiul bar de la parterul imobilului din str. O.

Cu

privire la acest imobil, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 09

septembrie 1999 între SC R.B., în calitate de vânzător, și S.O. căsătorit cu

S.M., în calitate de cumpărători.

Prin

contractul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1999, încheiat între S.O. și S.M.

în calitate de vânzători și SC O. SA în calitate de cumpărător, s-a transmis

dreptul de proprietate asupra spațiului bar, de la parterul imobilului din str.

O. (clădire și teren).

Prin

protocolul din 30 martie 1999 încheiat între SC C.S. SRL și SC P. SA, ultima

societate, a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului și spațiului

etaj din str. O., în suprafață de 127,22 mp către societatea SC C.S. SRL.

Dreptul

de proprietate asupra acestui imobil a fost transmis prin contractul de

vânzare-cumpărare din 09 septembrie 1999 încheiat între SC C.S. SRL, în

calitate de vânzător și T.D. și T.V., în calitate de cumpărători.

Ulterior,

dreptul de proprietate asupra imobilului (spațiului etaj din str. O., în

suprafață de 127,22 mp) a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare

din 18 octombrie 1999, încheiat între T.D. și T.V., în calitate de vânzători și

SC O. SA în calitate de cumpărător.

Situația

juridică a imobilului litigios, la data depunerii cererii completatoare,

respectiv anul 2003, era următoarea: atât spațiul bar de la parterul imobilului

din str. O., cât și spațiul etaj din str. O., în suprafață de 127,22 mp se

aflau în proprietatea privată a unor persoane juridice privatizate. Dreptul de

proprietate asupra celor două imobile a intrat în patrimoniul unor persoane

juridice privatizate, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acest

aspect este relevant în soluționarea cauzei, din prisma calității de unitate

deținătoare, cât și a posibilității de obținere a restituirii în natură sau a

acordării de despăgubiri pentru imobilului notificat, în temeiul Legii nr.

10/2001.

Apelantul

a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat

restituirea în natură a imobilului notificat.

Prin

Dispoziția nr. 513 din 31 iulie 2007 a Primarului s-a dispus înaintarea către

A.V.A.S., spre competentă soluționare, notificarea cu privire la terenul aflat

în patrimoniul persoanei juridice SC O. SA.

Instanța

de apel a mai reținut că, prin cererea de completare dedusă prezentei judecății

s-au solicitat următoarele: constatarea nulității protocoalelor nr. 192/1999 și

nr. 207/1999 și a nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999,

nr. 2492/1999, nr. 3140/1999 și nr. 3141/1999 în contradictoriu cu pârâții SC

C.S. SRL, SC R.B. SRL, SC P. SA, T.D., T.V., S.O., S.M. și SC O. SA, precum și

repunerea în situația anterioară în contradictoriu cu aceste părți și

retrocedarea în natură în contradictoriu cu SC O. SA.

În

soluționarea primului capăt de cerere, s-au invocat dispozițiile art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2011, cu privire la excepția prescripției dreptului

material la acțiune.

Instanța

de apel a apreciat că, în conformitate cu îndrumările stabilite de către

instanța de control judiciar, trebuie să stabilească sfera de aplicabilitate a

dispozițiilor legale sus-menționate.

În acest

sens, s-a reținut că, în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 45 din

Legea nr. 10/2001, sunt incluse nu numai actele de privatizare, dar și orice

act de înstrăinare, care are ca obiect imobile, care intră sub incidența Legii

nr. 10/2001.

Instanța

de apel a considerat că protocolului de predare-primire din 23 martie 1999

încheiat între SC P. SA și SC R.B. S.R.L și protocolul de predare primire din

30 martie 1999 încheiat între SC P. S.A Buzău și SC C.S. SRL Buzău reprezintă

acte efectuate în cadrul procesului de privatizare, realizate prin metoda MEBO.

Procedura

privatizării societății SC P. S.A a debutat în anul 1994, prin încheierea

contractului de privatizare, însă s-a finalizat în anul 1999, prin divizarea

acesteia, conform protocolului din 30 martie 1999.

Ca urmare

a divizării societății comerciale privatizate, au fost încheiate cele două

protocoale, prin intermediul cărora a fost împărțit și transmis patrimoniul

societății comerciale SC P. S.A, aflată în procesul de privatizare.

Astfel,

Curtea a constatat că cele două protocoale reprezinte acte realizate în cadrul

procesului de privatizare al societății SC P. S.A, dar și acte de transmiterea

a dreptului de proprietate asupra imobilelor identificate în cuprinsul

acestora.

Pentru

considerentele expuse, a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 45 alin.

(5) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește prescriptibilitatea acțiunii.

Mai mult,

Curtea a constatat că, niciodată pe parcursul litigiului, apelantul nu a

invocat inaplicabilitatea termenului de prescripție, ci a formulat numai

apărări cu privire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.

Cu toate

acestea, având în vedere îndrumările instanței de control judiciar, precum și

împrejurarea că a fost pusă în discuția părților sfera de aplicabilitate a

dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel, în

rejudecare, a înțeles să pună în discuția părților și să clarifice problema de

drept dedusă judecății.

În ceea

ce privește, momentul începerii curgerii termenului de prescripție, instanța de

apel a considerat că, în mod corect, a reținut Tribunalul București că dreptul

la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a

legii, acesta fiind împlinit la 14 august 2002, anterior promovării cererii

completatoare (la 28 octombrie 2003).

În acest

sens, au fost înlăturate și criticile formulate de către apelantul-reclamant cu

privire la imposibilitate obiectivă de a cunoaște încheierea celor două

protocoale anterior formulării întâmpinării de către SC O. SA și înăuntrul

termenului de prescripție special instituit de art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, întrucât cele două protocoale au fost supuse publicității imobiliare

încă din anul 1999, după cum și contractele de vânzare-cumpărare încheiate

ulterior au fost toate supuse formalităților de publicitate imobiliară (conform

mențiunilor existente pe contracte și protocoale în legătură cu înscrierea în

registrele de publicitate), situație față de care ele devin opozabile.

În raport

de data înregistrării acțiunii - octombrie 2003, a fost depășit termenul

prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar cursul

prescripției nu se consideră suspendat și nici întrerupt, nefiind îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 13 și de art. 16 din Decretul nr. 167/1958,

reclamantul având obligația să-și formeze conduita și să respecte condițiile

impuse de legiuitor sub aspectul termenului stabilit pentru promovarea unor

acțiuni referitoare la constatarea nulității absolute a actelor de

vânzare-cumpărare. Nerespectarea termenului atrage decăderea din dreptul de a

mai obține o cercetare pe fond asupra legalității actului juridic a cărui

desființare se solicită pe calea nulității absolute, considerente pentru care

s-a admis excepția și s-a constatat prescripția dreptului la acțiune pentru

acest capăt de cerere.

În ceea

ce privește cel de-al doilea capăt de cerere referitor la constatarea nulității

absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, nr. 2492/1999, nr.

3140/1999 și nr. 3141/1999, Curtea a constatat că motivele de nulitate invocate

se referă la fraudarea legii, cauza ilicită și nerespectarea termenului

prevăzut de dispozițiile art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni

nr. 382/1994 privind interdicția de înstrăinare a imobilelor.

Curtea a

reținut ca fiind corectă soluția tribunalului, de respingere a acestui capăt de

cerere, în condițiile în care apelantul-reclamant nu a probat aspectele

invocate în cuprinsul cererii completatoare cu privire la fraudarea legii sau

cauza ilicită a contractelor menționate, motiv pentru care, în conformitate cu

art. 1169 C. civ., au fost înlăturate susținerile acestuia.

În ceea

ce privește constatarea nulității absolute a contractelor, pe motiv că nu au

fost respectate dispozițiile art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni nr. 382/1994 (potrivit cu care se interzicea vânzarea imobilelor într-o

perioadă de 7 ani, de la momentul încheierii contractului), instanța de apel a constatat

că această interdicție nu este legală, ci convențională, stabilită de comun

acord între părțile contractante. În raport de natura juridică a interdicției,

nerespectarea acesteia poate fi invocată numai de către părțile contractante,

și nu de către un terț.

Imposibilitatea

invocării nerespectării unei interdicții contractuale de către un terț, derivă

din natura convențională a acestei interdicții și de faptul că numai părțile

contractante ar putea invoca nerespectarea clauzelor stabilite de comun acord.

Mai mult,

Curtea a constatat că, părțile, prin contractul de vânzare-cumpărare de

acțiuni, au stipulat și sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării interdicției

și anume: obligația de a achita o diferență între prețul obținut din vânzare și

prețul cu care a dobândit inițial imobilul.

Atâta

timp cât părțile nu au stabilit ca sancțiune nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare de acțiunii, în situația încălcării dispozițiilor art. 7.3

din contract, un terț nu ar putea invoca nulitatea absolută a actului juridic

menționat, pe acest motiv.

Nu în

ultimul rând, Curtea a învederat că acest demers judiciar nu îi procură

apelantului-reclamant niciun folos practic, deoarece, chiar și în ipoteza în

care s-ar constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare contestate, nu

s-ar schimba cu nimic situația acestuia, deoarece dreptul de proprietate asupra

bunurilor ar intra în patrimoniul celor două societăți comerciale, care erau

privatizate integral, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv

pentru care apelantul nu ar putea obține restituirea în natură a imobilelor

litigioase, ci numai măsuri reparatorii prin echivalent.

În ceea

ce privește ultimul capăt al cererii completatoare, respectiv, acțiunea în

revendicare formulată în contradictoriu cu SC O. S.A, instanța de apel a

constatat că și acest capăt de cerere a fost soluționat în mod corect de către

prima instanță.

În raport

de limitele rejudecării, instanța de apel a avut în vedere la soluționarea

acțiunii în revendicare următoarele criterii: existența unui bun în patrimoniul

părților, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului; principiul securității raporturilor juridice și cel al

respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 15/1990, precum și

modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea

bunului.

În ceea

ce privește titlul apelantului-reclamant, Curtea a reținut că acesta nu mai are

în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, bunul ieșind

în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul său, ca urmare a preluării

abuzive realizate în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950 și nu mai există

posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia

în patrimoniul fostului proprietar.

Contractul

de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1930, transcris la data de 12 mai 1930,

la Tribunalul Județului Buzău, invocat de reclamant, nu poate fi considerat ca

fiind un titlu de proprietate, în sensul de a se recunoaște în patrimoniul reclamantului

existența unui vechi drept de proprietate.

Instanța

de apel a avut în vedere jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a

Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul

foștilor proprietari un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în

perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de

proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un

stat membru (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României,

paragraful 37 din cauza Mătieș împotriva României).

Astfel,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o

persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției,

numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun",

în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.

S-a

apreciat că nu poate fi considerată un bun speranța de a i se recunoaște un

drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nicio creanță condițională

(parag. 36 din cauza Mătieș împotriva României).

De

asemenea, în parag. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva

României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu

au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte

de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra

modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Constatând

că apelantul-reclamant nu deține nicio hotărâre judecătorească sau o decizie

administrativă, prin care să i se recunoască dreptul de proprietate asupra

imobilului litigios, Curtea a concluzionat în sensul că apelantul-reclamant nu

are un bun actual și nici măcar o speranță legitimă la redobândirea dreptului

de proprietate asupra imobilului litigios.

Referitor

la titlul de proprietate al pârâtei-reclamante SC O. S.A, reprezentat de

contractele de vânzare-cumpărare nr. 3140/1999 și nr. 3141/1999, Curtea a

reținut că aceste acte de înstrăinare se bucură de prezumția de legalitate și

valabilitate, având în vedere că nu au fost anulate sau desființate prin nicio

hotărâre judecătorească sau decizie administrativă, reprezentând un

"bun" actual în sensul art. 1 din primul Protocol adițional. Titlul

invocat de SC O. S.A este preferabil, motiv pentru care se paralizează acțiunea

în revendicare formulată de apelantul-reclamant.

În ceea

ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, s-a reținut în considerentele deciziei recurate

că legiuitorul a adoptat Legea nr. 10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor

proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi

măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit

în natură, foștii proprietari pot obține despăgubiri în echivalent, în

condițiile legii speciale de reparație.

Chiar

dacă cuantumul despăgubirilor și data obținerii acestora de către foștii

proprietari nu sunt stabilite cu certitudine, vătămarea produsă este mai mică

decât vătămarea care s-ar fi putut produce pârâtei SC O. S.A, dacă aceasta ar

pierde protecția juridică a dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în

revendicare.

Această

concluzie derivă din împrejurarea că apelantul-reclamant C.C. are posibilitatea

efectivă de a obține despăgubiri pentru imobilul naționalizat, în condițiile

Legii nr. 10/2001. În raport de aceste aspecte, Curtea a avut în vedere

principiul securității raporturilor juridice, mai ales că numai SC O. S.A are

un"bun", în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Împotriva

Deciziei nr. 195A din 6 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă, a declarat recurs reclamantul C.C., invocând motivele de recurs

prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În

motivarea recursului, reclamantul a formulat următoarele critici:

Atât

curtea de apel, cât și tribunalul, au soluționat cauza cu încălcarea normelor

de competență materială. Competența în primă instanță revenea Curții de Apel

București, în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 1 coroborate cu art.

158, 159, 160 și 161 C. proc. civ., deoarece AVAS este parte în prezenta cauză

și emite acte administrative în calitate de autoritate centrală.

Instanța

de apel nu a respectat îndrumările date prin Decizia de casare nr. 28 din 15

ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța

de apel nu răspunde în sensul de a identifica dacă există aspecte de ordine

publică în legătură cu aplicabilitatea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

nu argumentează căutarea acestor aspecte de ordine publică și nici nu aplică

cerința de a le supune dezbaterii contradictorii a părților.

Instanța

de apel nu analizează în ce măsură cele două protocoale vizate de acțiunea în

nulitate relevă existența unor acte de divizare (adică, o transmisiune

universală sau cu titlu universal), sau dimpotrivă, veritabile acte de

înstrăinare care privesc bunuri individual determinate, așa cum sunt ele

enumerate în conținutul celor două protocoale.

Se poate

observa o înșiruire a celor două protocoale și a contractelor ce au legătură cu

acestea și nicidecum o analiză a celor două protocoale, așa cum s-a solicitat

prin decizia de casare, o analiză lapidară a instanței de apel și în afara

cerințelor impuse de instanța de recurs.

Instanța

de apel a acordat mai mult decât s-a cerut ori ce nu s-a cerut, încălcând art.

304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța

de apel apreciază Legea nr. 382/1994 într-o modalitate proprie. Interdicția

înstrăinării imobilelor pe o perioadă de 7 ani este o interdicție legală și nu

convențională, așa cum prevede Legea nr. 382/1994.

Sensul

dat de legiuitor a fost de a crea o interdicție legală și lovită de nulitate

absolută, în contrapondere și ca urmare a facilității oferite de Legea nr.

382/1994, pentru o perioadă strictă de 7 ani.

În caz

contrar, nu ar mai fi fost necesară existența unei astfel de interdicții, cu

aplicabilitate doar pentru persoanele care sunt contractante.

Recurentul

consideră că, în calitate de persoană interesată, poate solicita ca instanța de

judecată să țină cont de încălcarea interdicției legale de vânzare a imobilelor

pentru o perioadă de 7 ani.

Faptul că

cele două protocoale nu constituie transmisiunea bunului efectiv nu este

analizată de instanța de apel, aceasta nu se orientează cerințelor date prin

decizia de casare, omițând a analiza exact motivele incluse în considerentele

Deciziei nr. 28 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța

de apel observă că bunul litigios a ieșit din posesia reclamantului printr-o

procedură ilegală, în temeiul Decretului nr. 92/1950, însă interpretează ca

fiind o pierdere definitivă a dreptului de proprietate, calificând abuzul de

drept suferit în anul 1950 ca fiind o normalitate legislativă. Decizia

pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României prevede un nou drept de proprietate în baza celui

vechi existent și nu un nou drept de proprietate care nu are o justificare

bazată pe vreun titlu de proprietate.

Instanța

de apel încalcă art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care menționează:

"când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a

schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".

Nu s-a

analizat de către instanța de apel lipsa calității procesuale pasive a pârâtei

Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, așa cum s-a stabilit prin

Decizia nr. 28 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța

de apel nu a avut în vedere și nu a cercetat condițiile în care a avut loc

divizarea, respectiv efectele divizării. În acest sens, recurentul face

referire la prevederile art. 236 - 242 din noul C. civ.

Considerentul

pentru care urma să se cerceteze transmiterea bunurilor constituie, în opinia

recurentului, faptul că poate solicita restituirea în natură a bunurilor ce îi

aparțin, în situația în care transmiterea bunurilor prin celor două protocoale

s-a făcut necorespunzător cu prevederile legale sau s-a făcut parțial, numai

pentru anumite bunuri.

Succesorii

în drept ulterior protocoalelor nu pot veni cu argumentul dreptului de

proprietate asupra unor bunuri care nu au la bază niciun act de proprietate

legal.

Nulitatea

absolută a celor două protocoale nu a fost cercetată de către instanța de apel,

aceasta omițând baza de pornire efectivă a actualului litigiu.

Examinând

decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține

următoarele:

Prima

critică, referitoare la încălcarea normelor de competență materială, este

nefondată, deoarece instanța nu a fost învestită cu o acțiune în contencios

administrativ, de natură a atrage competența instanței de contencios

administrativ, prevăzută art. 3 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Împrejurarea că

în litigiu figurează ca parte și AVAS nu atrage competența instanței de

contencios administrativ, relevante în determinarea competenței fiind obiectul

și cauza cererii de chemare în judecată, nu calitatea de autoritate publică a

uneia dintre părți.

Critica

referitoare la nerespectarea Deciziei de casare nr. 28 din 15 ianuarie 2014 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, este, de asemenea, nefondată.

Înalta

Curte observă că decizia de casare menționată sancționează maniera

contradictorie a instanței de apel anterioare care, deși respinsese criticile

din apel ale reclamantului referitoare la momentul de la care începe să curgă

termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr.

10/2001, reținuse la pronunțarea soluției un argument străin, neinvocat de

apelatul reclamant, respectiv, acela că acțiunea privind nulitatea celor două

protocoale ar fi imprescriptibilă, deoarece acestea nu sunt acte de înstrăinare

care să intre sub incidența acestei reguli speciale de prescripție.

De

asemenea, Înalta Curte mai constată că prin decizia de casare, prin care se

admite recursul declarat de pârâta SC O. SA, se menționează că "la

reluarea judecății se vor avea în vedere limitele devolutive ale cererii de

apel", ceea ce înseamnă că, în principiu, instanța în rejudecare nu va

putea analiza alte aspecte pe care apelantul însuși nu a înțeles să le invoce

prin cererea de apel. Numai în ipoteza în care se vor identifica aspecte de

ordine publică în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, instanța de recurs atenționează asupra faptului că acestea

trebuie supuse dezbaterii contradictorii a părților, iar subsecvent, tot în

cadrul unui eventual motive de ordine publică, se va analiza dacă cele două

protocoale relevă existența unor acte de divizare, sau sunt acte de înstrăinare

privind bunuri individual determinate.

Pornind

de la aceste constatări și având în vedere critica recurentului reclamant, în

sensul că instanța de apel nu identifică aspecte de ordine publică în legătură

cu aplicabilitatea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu argumentează

căutarea acestor aspecte de ordine publică și nici nu aplică cerința de a le

supune dezbaterii contradictorii a părților, Înalta Curte reține că recurentul

este în eroare cu privire la aspectele dezlegate prin decizia de casare, apreciind,

în mod evident, contrar celor reținute în cadrul motivării acestei decizii, că

s-ar fi impus instanței de rejudecare să caute și să identifice motive de

ordine publică.

În cazul

în care astfel de motive există, partea are posibilitatea să le invoce,

neputând imputa instanței că nu le-a invocat din oficiu.

În plus,

din verificarea încheierii de dezbateri de la termenul din 6 mai 2014, rezultă

că instanța a acordat cuvântul părților inclusiv pe aspectele referitoare la

natura actelor de înstrăinare efectuate prin cele două protocoale și incidența,

în privința lor, a nomei speciale de prescripție prevăzută de art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, recurentul reclamant neputând invoca încălcarea

principiului contradictorialității și a dreptului la apărare.

Nu poate

fi reținută nici critica potrivit căreia instanța de apel nu ar fi analizat în

ce măsură cele două protocoale vizate de acțiunea în nulitate relevă existența

unor acte de divizare, sau dimpotrivă, veritabile acte de înstrăinare care

privesc bunuri individual determinate.

Instanța

de apel a reținut că privatizarea SC P. SA s-a realizat prin divizare, procesul

de privatizare fiind finalizat prin protocolul de divizare din 30 martie 1999.

În cadrul procesului de privatizare prin divizare s-au încheiat cele două

protocoale de predare-primire din 23 martie 1999 și din 30 martie 1999, atacate

de reclamant cu acțiunea în nulitate.

Analizând

conținutul protocoalelor menționate, instanța de apel a concluzionat că acestea

reprezintă acte realizate în cadrul procesului de privatizare, prin care s-a

transmis dreptul de proprietate asupra imobilelor identificate în cuprinsul

acestora, fiind incidente prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

privind termenul special de prescripție.

Rezultă

că instanța de apel a analizat cele două protocoale și a motivat cu argumente

juridice concluzia la care a ajuns sub aspectul regimului prescripției

extinctive aplicabil acțiunii în nulitatea acestor acte juridice, neputând fi

primită critica recurentului reclamant privind caracterul lapidar al motivării

deciziei din apel.

Motivul

de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi

examinat, deoarece recurentul se rezumă să enunțe acest motiv de recurs, fără a

dezvolta vreo critică de nelegalitate susceptibilă de încadrare în textul legal

invocat.

Recurentul-reclamant

se raportează în mod eronat la dispozițiile Legii nr. 382/1994, o lege

inexistentă. În realitate, clauza care prevedea interdicția de vânzare pe o

perioadă de 7 ani este cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni,

care poartă nr. 382 și a fost încheiat în anul 1994.

Instanța

de apel a reținut în mod corect că această clauză nu are caracter legal, ci

convențional, deoarece nu a fost stabilită prin lege, ci prin voința părților

contractante. De asemenea, părțile contractului au convenit și în privința

sancțiunii aplicabile în cazul încălcării interdicției, respectiv, obligația de

a se achita diferența dintre prețul obținut din vânzare și prețul cu care a

fost dobândit inițial imobilul.

Rezultă

că părțile au convenit ca încălcarea clauzei să fie sancționată prin plata de

daune interese, nicidecum cu nulitatea actului de înstrăinare încheiat anterior

împlinirii termenului de 7 ani, situație în care nici chiar partea prejudiciată

prin încălcarea acelei clauze nu ar putea invoca nulitatea, cu atât mai puțin

un terț, străin de contract.

Se mai

susține de către recurent faptul că cele două protocoale nu constituie

transmisiunea bunului efectiv, că acest aspect nu este analizat de instanța de

apel, că aceasta nu se orientează cerințelor date prin decizia de casare,

omițând a analiza exact motivele incluse în considerentele Deciziei nr. 28 din

15 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta

Curte constată că aceste critici sunt nefondate, instanța de apel analizând

efectele actelor de înstrăinare, în acord cu decizia de casare, astfel cum s-a

arătat pe larg într-unul dintre considerentele anterioare.

În ceea

ce privește faptul că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în temeiul

Decretului nr. 92/1950, Înalta Curte reține ca fiind corect raționamentul

instanței de apel, întemeiat pe legislația internă în materia imobilelor

preluate abuziv și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care

nu recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari un vechi drept de

proprietate, decurgând din actul de proprietate anterior, ci recunoaște doar

posibilitatea persoanei îndreptățite de a dobândi un bun, în sensul de drept de

proprietate nou, stabilit în temeiul legislației speciale și pe baza unei

dispoziții administrative sau judiciare.

În acest

sens, instanța de apel a reținut corect sensul raționamentului instanței

europene, expus în hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României.

Caracterul

de înscris probator pe care legea îl conferă vechiului act de proprietate, în

cadrul procedurii de restituire reglementată de legea specială reparatorie, nu

este de natură a justifica susținerea reclamantului, în sensul că actul vechi

de proprietate îi conferă un "bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se mai

susține, fără a fi dezvoltat, motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1)

pct. 8 C. proc. civ., recurentul pretinzând că instanța, interpretând greșit

actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia, fără a arăta care este actul juridic la care se

referă și fără a formula critici susceptibile de încadrare în acest motiv de

recurs. Ca atare, se constată invocarea formală a acestui motiv de recurs.

În ceea

ce privește împrejurarea că instanța de apel nu s-a pronunțat în considerente

cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea

pentru Administrarea Activelor Statului, Înalta Curte constată că prin decizia

recurată s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile

nr. 1055 din 14 mai 2012 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă,

sentință prin care se respinsese cererea completatoare formulată de reclamat

împotriva AVAS, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte.

În

motivele de apel formulate de reclamant împotriva acestei sentințe nu s-au

formulat critici cu privire la soluția dată în ceea ce o privește pe pârâta

AVAS (în prezent, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului).

Întrucât

apelul este guvernat de principiul tantum devolutum quantum apellatum

(principiu potrivit căruia instanța superioară este limitată la a cerceta cauza

numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel și se va pronunța

doar în aceste limite), instanța de apel nu avea nicio justificare să analizeze

soluția din sentința apelată, referitoare la această pârâtă.

Faptul că

în cursul judecării recursul declarat de SC O. SA împotriva Deciziei civile nr.

107/A din 19 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a înțeles să

reitereze excepția lipsei calității sale procesuale pasive, nu justifica reanalizarea

acestei apărări ca excepție procesuală, în condițiile în care prin sentința

apelată această excepție fusese admisă, iar împotriva acestei soluții nu se

formulaseră critici în apel.

Recurentul

nu justifică nicio vătămare decurgând din faptul că instanța de apel, în

rejudecare, nu a reanalizat aspectele invocate în recurs de pârâta Autoritatea

pentru Administrarea Activelor Statului în legătură cu lipsa calității

procesuale pasive a acesteia (astfel cum se menționase în finalul

considerentelor deciziei de casare), atâta vreme cât reclamantul însuși nu a

înțeles să critice soluția dată de prima instanță cu privire la admiterea

acestei excepții.

În ceea

ce privește invocarea de către recurent a prevederilor art. 236 - 242 din noul

C. civ., referitoare la condițiile și efectele divizării, Înalta Curte

constată, pe de o parte, că acestea sunt aspecte noi, invocate omisso medio

direct în recurs, fără a fi invocate și în cererea de apel, iar pe de altă

parte, că actele juridice a căror nulitate se solicită a se constata sunt

încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul

civil, iar potrivit art. 3 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii

nr. 287/2009 privind Codul civil: "Actele și faptele juridice încheiate

ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului

civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în

vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii

lor".

Faptul că

instanța de apel