ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3238/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 aprilie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâta SC O. SA, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care, în baza Legii nr. 10/2001, să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Buzău, str. O., compus din teren în suprafață de 460 mp și construcție. Prin Sentința civilă, nr. 8323 din 04 octombrie 2002, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor și respinsă acțiunea, ca inadmisibilă, deoarece reclamantul avea obligația de a parcurge procedura prealabilă prevăzută de art. 20 din Legea 10/2001.

Sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform Deciziei nr. 517/A din 20 martie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, dar prin Decizia civilă, nr. 1286 din 19 mai 2003 a Curții de Apel București Secția a III-a civilă, a fost admis recursul, casate cele două hotărâri ale instanțelor de fond și trimisă cauza spre soluționare Tribunalului București, reținându-se că obiectul cererii de chemare în judecată se întemeiază pe Legea 10/2001 și anume, pe lipsa răspunsului la notificarea adresată primăriei. În fața acestei instanțe, cadrul procesual a fost extins prin introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Primăriei orașului Buzău. Prin Sentința civilă, nr. 989 din 28 octombrie 2003 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea ca inadmisibilă, reținând că reclamantul nu a făcut dovada notificării persoanei juridice implicate în procesul de privatizare, potrivit art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă, nr. 759/2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul, anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Buzău, cu motivarea că unitatea deținătoare se află în raza de competență a acestui tribunal. Prin Decizia civilă, nr. 8768 din 03 noiembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul, casată decizia instanței de apel, constatându-se că unitate deținătoare, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, este SC O. SA, cu sediul în București, Aleea Alexandru nr. 48, sector 1. În apel după casare, prin Decizia civilă, nr. 506 din 07 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admis apelul, desființată Sentința nr. 989/2003 a Tribunalului București și trimisă cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe.

Soluția a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 771 din 07 februarie 2008 a instanței supreme, care a constatat că la termenul din 28 octombrie 2003 reclamantul C.C. a depus o cererea completatoare de chemare în judecată și a altor persoane, cerere asupra căreia instanța de fond a omis să se pronunțe, mulțumindu-se cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, încălcând astfel principiul disponibilității. Reluând judecata cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca tardivă cererea completatoare, a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, a admis acțiunea reclamantului C.C.

în contradictoriu cu SC O. S.A, a fost obligată pârâta să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra cererilor reclamantului privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 301 mp și a construcțiilor situate în Buzău, str. O., fostă V., fostă S. (notificări înaintate prin adresele din 23 aprilie 2002 și din 23 aprilie 2002 de către Primăria Municipiului Buzău către SC O. S.A.). Prin Decizia nr. 193 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, s-au admis apelurile reclamantului C.C. și SC O. SA, s-a schimbat sentința apelată în ceea ce privește cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, în sensul că s-a respins cererea formulată de reclamant, ca neîntemeiată, s-a desființat hotărârea în ceea ce privește cererea completatoare formulată la 28 octombrie 2003, trimițându-se cauza spre rejudecare și a fost păstrată dispoziția privind respingerea excepției inadmisibilității.

În legătură cu apelul pârâtei SC O. SA, s-a reținut în esență că societatea apelantă este proprietara imobilului din Buzău, str. O., prin cumpărare la data de 18 octombrie 1999 de la S.O. și S.M., respectiv T.D. și T.V., prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 3140 și nr. 3141 din 18 octombrie 1999. Cum apelanta este persoană juridică de drept privat, față de dispozițiile art. 21 din Legea 10/2001, aceasta nu poate fi considerată entitate învestită cu soluționarea unei notificări, neputându-i fi aplicată procedura de restituire a legii speciale. Aceasta, cu atât mai mult cu cât notificarea formulată de reclamant a fost soluționată de Primăria Buzău, emițându-se Dispoziția nr. 513 din 31 iulie 2007 a Primarului, prin care s-a dispus înaintarea către A.V.A.S., spre competentă soluționare, notificarea cu privire la terenul aflat în patrimoniul apelantei SC O. SA.

În ceea ce privește apelul formulat de reclamant, Curtea a reținut că soluția admiterii excepției tardivității cererii completatoare formulate de apelant la data de 28 octombrie 2003, având ca obiect constatarea nulității absolute a tuturor actelor întocmite pentru imobilul revendicat, este nelegală, deoarece la 28 octombrie 2003 erau îndeplinite condițiile pentru prima zi de înfățișare, astfel că reclamantul era în termen pentru a formula o cerere completatoare. Prin Decizia nr. 5739 din 05 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost constatat nul recursul declarat de reclamant, pentru nemotivare. În rejudecare, prin Sentința civilă, nr. 1055 din 14 mai 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria Orașului Buzău și A.V.A.S.

în ce privește cererea completatoare depusă la 28 octombrie 2003; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC P. SA, SC C.S. SRL, T.D., T.V., SC R.B. SRL, S.O., S.M. și SC O. SA în ce privește pretenția din cererea completatoare depusă la data de 28 octombrie 2003 prin care s-a solicitat nulitatea absolută a actelor juridice; a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune a capătului doi din cererea completatoare, prin care s-a solicitat nulitatea absolută a protocoalelor nr. 192/1999 și 207/1999 în contradictoriu cu pârâții SC P. SA, SC C.S. SRL și SC R.B.

SRL și, în consecință, a fost respinsă cererea ca fiind prescrisă; a fost respinsă excepția de prescripție cu privire la cererile din acțiunea completatoare prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, 2492/1999, 3140/1999 și 3141/1999 și repunerea părților în situația anterioară, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, 2492/1999, 3140/1999 și 3141/1999 și repunerea părților în situația anterioară, în contradictoriu cu pârâții SC C.S. SRL, T.D., T.V., SC R.B. SRL, S.O., S.M. și SC O. SA, ca neîntemeiată; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale a pârâților SC P. SA, SC C.S.

SRL, T.D., T.V., SC R.B. SRL, S.O., S.M. pe capătul trei din cererea completatoare prin care s-a solicitat retrocedarea în natură a imobilului și a fost respinsă pretenția pe acest considerent; a fost respins capătul trei din cererea completatoare în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, potrivit cererii completatoare formulate de către reclamant la data de 28 octombrie 2003, s-a solicitat constatarea nulității absolute a protocolului de predare-primire din 23 martie 1999, încheiat între SC P. SA și SC R.B. SRL, având ca obiect parterul imobilului situat în Municipiul Buzău, str. O. și a suprafeței de teren aferente precum și a protocolului de predare-primire din 30 martie 1999 încheiat între SC P. SA Buzău și SC C.S.

SRL Buzău, având ca obiect etajul aceluiași imobil și a suprafeței de teren aferente, iar pe cale de consecință, potrivit principiului fraus omnia corrumpit, să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor succesive de vânzare-cumpărare încheiate între părți în disprețul și frauda legii, cu încălcarea bunei-credințe și a dreptului de proprietate, repunerea părților în situația anterioară și retrocedarea în natură a imobilului revendicat. Actele a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata sunt: contractul de vânzare-cumpărare din 09 septembrie 1999, încheiat între SC R.B., în calitate de vânzător și S.O. căsătorit cu S.M., în calitate de cumpărători; contractul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1999, încheiat între S.O.

și S.M. în calitate de vânzători și SC O. SA în calitate de cumpărător; contractul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1999, încheiat între T.D. și T.V., în calitate de vânzători și SC O. SA în calitate de cumpărător; contractul de vânzare-cumpărare din 09 septembrie 1999 încheiat între SC C.S. SRL, în calitate de vânzător și T.D. și T.V., în calitate de cumpărători. În ce privește protocolul din 23 martie 1999, acesta s-a încheiat între SC R.B. SA și SC P. SA, cea din urmă predând spațiul bar de la parterul imobilului din str. O., iar protocolul din 30 martie 1999 a fost încheiat între SC C.S. SRL și SC P. SA, aceasta din urmă predând, printre altele, imobilul și spațiul etaj din str. O., în suprafață de 127,22 mp.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, soluționarea acesteia s-a făcut observându-se calitatea de părți în contractele de vânzare-cumpărare și în protocoalele a căror nulitate s-a invocat.

În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune referitoare la cele două protocoale, s-a constatat că acestea sunt acte juridice de înstrăinare, făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect un imobil care cade sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 și că, potrivit art. 46 alin. (5) din acest act normativ, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, acesta fiind împlinit la 14 august 2002, anterior promovării cererii completatoare (la 28 octombrie 2003). S-a apreciat însă, ca nefiind incidentă dispoziția legală menționată anterior și deci, neîntemeiată excepția de prescripție extinctivă, în privința celor patru contracte de vânzare-cumpărare, întrucât acestea nu s-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Pronunțându-se pe fondul cererii în constatarea nulității acestor contracte, tribunalul a reținut că reclamantul nu a reușit să facă dovada existenței cauzei de nulitate absolute invocate, respectiv fraudarea legii, nedemonstrând în ce ar fi constat aceasta, ce dispoziții legale au fost încălcate sau eludate în scopul încheierii celor patru contracte de vânzare-cumpărare. Susținerile reclamantului, în sensul nerespectării art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 382/1994 (potrivit căruia se interzicea vânzarea imobilelor pe o perioadă de 7 ani de la momentul încheierii contractului) au fost înlăturate de instanță. Astfel, împrejurarea că SC P. SA a vândut imobilul înaintea împlinirii perioadei de 7 ani, nu a fost considerată o fraudare a legii, ci doar o încălcare a unui contract de privatizare.

Ca atare, sancțiunea nu poate fi nulitatea absolută a acestuia și a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente ci, așa cum s-a prevăzut în actul încheiat cu F.P.S., obligația de a achita o diferență între prețul obținut din vânzare și prețul cu care a dobândit inițial imobilul. Cererea privind retrocedarea în natură a imobilului, în baza art. 480 C. civ., formulată în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, a fost apreciată ca neîntemeiată, în condițiile în care nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului, în mod definitiv, un drept de a i se restitui imobilul în litigiu, așa încât acest imobil nu reprezintă un "bun actual", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul să se poată prevala; în plus, actele în baza cărora pârâta SC O. SA deține imobilul nu au fost anulate.

Ca atare, s-a considerat că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, ci are un drept de creanță - dreptul la despăgubiri - stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, care este de natură să excludă incidența dreptului comun în cadrul căruia să fie promovată cu succes acțiunea în revendicare. Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, iar prin Decizia civilă, nr. 107/A din 19 martie 2013 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind cererea de declarare a nulității protocoalelor nr. 192/1999 și nr. 207/1999.

A desființat în parte sentința și a trimis cauza la Tribunalul București, pentru rejudecarea următoarelor cereri: cea de declarare a nulității protocoalelor nr. 192/1999 și nr. 207/1999 și a nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, nr. 2492/1999, nr. 3140/1999 și nr. 3141/1999 în contradictoriu cu pârâții SC C.S. SRL, SC R.B. SRL, SC P. SA, T.D., T.V., S.O., S.M. și SC O. SA, cererea de repunere în situația anterioară în contradictoriu cu aceste părți și cererea de retrocedare în natură în contradictoriu cu SC O. SA. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței (privind excepțiile lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului la acțiune privind cererea de declarare de nulității celor patru contracte de vânzare-cumpărare și repunerea în situația anterioară).

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC O. SA, iar prin Decizia civilă, nr. 28 din 15 ianuarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Înalta Curte a constatat că este nefondată critica recurentei-pârâte, conform căreia judecata căii de atac de către instanța anterioară s-ar fi realizat cu încălcarea normelor de organizare a instanței. A fost însă găsită întemeiată critica recurentei-pârâte referitoare la greșita apreciere a instanței de apel, în sensul că tribunalul ar fi judecat fondul cauzei fără a-l supune dezbaterii părților (ceea ce ar fi condus la încălcarea dreptului de apărare).

A fost apreciată ca fiind întemeiată și critica formulată în legătură cu modalitatea în care instanța de apel a tranșat chestiunea referitoare la excepția prescripției extinctive vizând nulitatea absolută a celor două protocoale de predare-primire. S-a reținut că motivarea instanței este contradictorie, deoarece, pe de o parte, consideră criticile nefondate - ceea ce ar fi condus la menținerea soluției date prescripției extinctive - iar pe de altă parte, consideră nu numai că termenul de prescripție nu s-a împlinit ci, mai mult, că acțiunea este imprescriptibilă deoarece nu cade sub incidența dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dată fiind natura protocoalelor, care nu sunt acte de înstrăinare întocmite în cadrul procesului de privatizare.

Or, aceste argumente sunt unele străine dezbaterilor din proces, folosite de instanța de apel pentru a justifica o imprescriptibilitate a acțiunii pe care reclamantul însuși nu a pretins-o, acesta susținând doar că, în ce-l privește, nu s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă, având în vedere data la care acesta ar fi luat cunoștință (în cursul procesului) de existența actelor a căror nulitate a solicitat-o. Câtă vreme instanța a înlăturat criticile reclamantului pe acest aspect, nu putea decât de o manieră contradictorie (depășind cadrul criticilor care o învestiseră și fără să rezulte că ar fi avut în vedere vreun aspect de ordine publică pe care să-l supună dezbaterii părților) să aprecieze că dreptul la acțiune nu este prescris.

În acest context, în care sunt înlăturate, ca nefondate, critici - situație aptă să confirme soluția de primă instanță - dar în același timp acțiunea este considerată imprescriptibilă (în afara argumentelor și criticilor părții) rezultă caracterul contradictoriu al considerentelor și incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Reținând, potrivit celor prezentate anterior, incidența deopotrivă, a motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. și având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

S-a menționat, în finalul motivări deciziei de casare, că, la reluarea judecății, se vor avea în vedere limitele devolutive ale cererii de apel și, în măsura în care se vor identifica aspecte de ordine publică în legătură cu aplicabilitatea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, necesitatea ca ele să fie supuse dezbaterii contradictorii a părților. În acest context, dacă se va trece la determinarea sferei de reglementare a prevederilor art. 45 alin. (5), se va analiza în ce măsură conținutul celor două protocoale vizate de acțiunea în nulitate relevă existența unor acte de divizare (adică, o transmisiune universală sau cu titlu universal a bunurilor) sau, dimpotrivă, veritabile acte de înstrăinare care privesc bunuri individual determinate, așa cum sunt ele enumerate în conținutul celor două acte.

Vor fi avute în vedere, de asemenea, și aspectele invocate de intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului în legătură cu lipsa calității sale procesuale pasive. În rejudecare, prin Decizia nr. 195 A din 6 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București în Dosarul nr. 14125/3/2008**, s-a respins apelul reclamantului, ca nefondat. Sub aspectul limitelor învestirii, instanța de apel a reținut că obiectul judecății îl constituie cererea completatoare depusă la data de 28 octombrie 2003, iar, la soluționarea acesteia, trebuie avute în vedere îndrumările instanței de control judiciar. În al doilea rând, a reținut că, potrivit îndrumării date prin decizia de casare, în rejudecare se vor avea în vedere limitele cererii de apel stabilite prin criticile formulate, precum și sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Sub aspectul situației de fapt, instanța de apel a reținut că societatea P. SA a fost înființată conform H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 și a fost privatizată prin metoda MEBO în 1994, desprinzându-se din P. O.J.T. Buzău; aceasta a devenit o societate distinctă în urma finalizării operațiunii de divizare, conform Protocolului nr. 206 din 30 martie 1999. Prin protocolul nr. 192 din 23 martie 1999, încheiat între SC R.B. SA și SC P. SA, cea din urmă a predat spațiul bar de la parterul imobilului din str. O. Cu privire la acest imobil, a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din 09 septembrie 1999 între SC R.B., în calitate de vânzător, și S.O. căsătorit cu S.M., în calitate de cumpărători.

Prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1999, încheiat între S.O. și S.M. în calitate de vânzători și SC O. SA în calitate de cumpărător, s-a transmis dreptul de proprietate asupra spațiului bar, de la parterul imobilului din str. O. (clădire și teren). Prin protocolul din 30 martie 1999 încheiat între SC C.S. SRL și SC P. SA, ultima societate, a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului și spațiului etaj din str. O., în suprafață de 127,22 mp către societatea SC C.S. SRL. Dreptul de proprietate asupra acestui imobil a fost transmis prin contractul de vânzare-cumpărare din 09 septembrie 1999 încheiat între SC C.S. SRL, în calitate de vânzător și T.D. și T.V., în calitate de cumpărători.

Ulterior, dreptul de proprietate asupra imobilului (spațiului etaj din str. O., în suprafață de 127,22 mp) a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare din 18 octombrie 1999, încheiat între T.D. și T.V., în calitate de vânzători și SC O. SA în calitate de cumpărător. Situația juridică a imobilului litigios, la data depunerii cererii completatoare, respectiv anul 2003, era următoarea: atât spațiul bar de la parterul imobilului din str. O., cât și spațiul etaj din str. O., în suprafață de 127,22 mp se aflau în proprietatea privată a unor persoane juridice privatizate. Dreptul de proprietate asupra celor două imobile a intrat în patrimoniul unor persoane juridice privatizate, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Acest aspect este relevant în soluționarea cauzei, din prisma calității de unitate deținătoare, cât și a posibilității de obținere a restituirii în natură sau a acordării de despăgubiri pentru imobilului notificat, în temeiul Legii nr. 10/2001. Apelantul a formulat notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului notificat. Prin Dispoziția nr. 513 din 31 iulie 2007 a Primarului s-a dispus înaintarea către A.V.A.S., spre competentă soluționare, notificarea cu privire la terenul aflat în patrimoniul persoanei juridice SC O. SA. Instanța de apel a mai reținut că, prin cererea de completare dedusă prezentei judecății s-au solicitat următoarele: constatarea nulității protocoalelor nr. 192/1999 și nr. 207/1999 și a nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, nr. 2492/1999, nr. 3140/1999 și nr. 3141/1999 în contradictoriu cu pârâții SC C.S.

SRL, SC R.B. SRL, SC P. SA, T.D., T.V., S.O., S.M. și SC O. SA, precum și repunerea în situația anterioară în contradictoriu cu aceste părți și retrocedarea în natură în contradictoriu cu SC O. SA. În soluționarea primului capăt de cerere, s-au invocat dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2011, cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune. Instanța de apel a apreciat că, în conformitate cu îndrumările stabilite de către instanța de control judiciar, trebuie să stabilească sfera de aplicabilitate a dispozițiilor legale sus-menționate. În acest sens, s-a reținut că, în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, sunt incluse nu numai actele de privatizare, dar și orice act de înstrăinare, care are ca obiect imobile, care intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a considerat că protocolului de predare-primire din 23 martie 1999 încheiat între SC P. SA și SC R.B. S.R.L și protocolul de predare primire din 30 martie 1999 încheiat între SC P. S.A Buzău și SC C.S. SRL Buzău reprezintă acte efectuate în cadrul procesului de privatizare, realizate prin metoda MEBO. Procedura privatizării societății SC P. S.A a debutat în anul 1994, prin încheierea contractului de privatizare, însă s-a finalizat în anul 1999, prin divizarea acesteia, conform protocolului din 30 martie 1999. Ca urmare a divizării societății comerciale privatizate, au fost încheiate cele două protocoale, prin intermediul cărora a fost împărțit și transmis patrimoniul societății comerciale SC P. S.A, aflată în procesul de privatizare.

Astfel, Curtea a constatat că cele două protocoale reprezinte acte realizate în cadrul procesului de privatizare al societății SC P. S.A, dar și acte de transmiterea a dreptului de proprietate asupra imobilelor identificate în cuprinsul acestora. Pentru considerentele expuse, a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește prescriptibilitatea acțiunii. Mai mult, Curtea a constatat că, niciodată pe parcursul litigiului, apelantul nu a invocat inaplicabilitatea termenului de prescripție, ci a formulat numai apărări cu privire la momentul începerii curgerii termenului de prescripție.

Cu toate acestea, având în vedere îndrumările instanței de control judiciar, precum și împrejurarea că a fost pusă în discuția părților sfera de aplicabilitate a dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel, în rejudecare, a înțeles să pună în discuția părților și să clarifice problema de drept dedusă judecății.

În ceea ce privește, momentul începerii curgerii termenului de prescripție, instanța de apel a considerat că, în mod corect, a reținut Tribunalul București că dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, acesta fiind împlinit la 14 august 2002, anterior promovării cererii completatoare (la 28 octombrie 2003). În acest sens, au fost înlăturate și criticile formulate de către apelantul-reclamant cu privire la imposibilitate obiectivă de a cunoaște încheierea celor două protocoale anterior formulării întâmpinării de către SC O. SA și înăuntrul termenului de prescripție special instituit de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât cele două protocoale au fost supuse publicității imobiliare încă din anul 1999, după cum și contractele de vânzare-cumpărare încheiate ulterior au fost toate supuse formalităților de publicitate imobiliară (conform mențiunilor existente pe contracte și protocoale în legătură cu înscrierea în registrele de publicitate), situație față de care ele devin opozabile.

În raport de data înregistrării acțiunii - octombrie 2003, a fost depășit termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar cursul prescripției nu se consideră suspendat și nici întrerupt, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 13 și de art. 16 din Decretul nr. 167/1958, reclamantul având obligația să-și formeze conduita și să respecte condițiile impuse de legiuitor sub aspectul termenului stabilit pentru promovarea unor acțiuni referitoare la constatarea nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare. Nerespectarea termenului atrage decăderea din dreptul de a mai obține o cercetare pe fond asupra legalității actului juridic a cărui desființare se solicită pe calea nulității absolute, considerente pentru care s-a admis excepția și s-a constatat prescripția dreptului la acțiune pentru acest capăt de cerere.

În ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere referitor la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2487/1999, nr. 2492/1999, nr. 3140/1999 și nr. 3141/1999, Curtea a constatat că motivele de nulitate invocate se referă la fraudarea legii, cauza ilicită și nerespectarea termenului prevăzut de dispozițiile art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 382/1994 privind interdicția de înstrăinare a imobilelor. Curtea a reținut ca fiind corectă soluția tribunalului, de respingere a acestui capăt de cerere, în condițiile în care apelantul-reclamant nu a probat aspectele invocate în cuprinsul cererii completatoare cu privire la fraudarea legii sau cauza ilicită a contractelor menționate, motiv pentru care, în conformitate cu art. 1169 C. civ., au fost înlăturate susținerile acestuia.

În ceea ce privește constatarea nulității absolute a contractelor, pe motiv că nu au fost respectate dispozițiile art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 382/1994 (potrivit cu care se interzicea vânzarea imobilelor într-o perioadă de 7 ani, de la momentul încheierii contractului), instanța de apel a constatat că această interdicție nu este legală, ci convențională, stabilită de comun acord între părțile contractante. În raport de natura juridică a interdicției, nerespectarea acesteia poate fi invocată numai de către părțile contractante, și nu de către un terț. Imposibilitatea invocării nerespectării unei interdicții contractuale de către un terț, derivă din natura convențională a acestei interdicții și de faptul că numai părțile contractante ar putea invoca nerespectarea clauzelor stabilite de comun acord.

Mai mult, Curtea a constatat că, părțile, prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, au stipulat și sancțiunea aplicabilă în cazul încălcării interdicției și anume: obligația de a achita o diferență între prețul obținut din vânzare și prețul cu care a dobândit inițial imobilul. Atâta timp cât părțile nu au stabilit ca sancțiune nulitatea contractului de vânzare-cumpărare de acțiunii, în situația încălcării dispozițiilor art. 7.3 din contract, un terț nu ar putea invoca nulitatea absolută a actului juridic menționat, pe acest motiv.

Nu în ultimul rând, Curtea a învederat că acest demers judiciar nu îi procură apelantului-reclamant niciun folos practic, deoarece, chiar și în ipoteza în care s-ar constata nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare contestate, nu s-ar schimba cu nimic situația acestuia, deoarece dreptul de proprietate asupra bunurilor ar intra în patrimoniul celor două societăți comerciale, care erau privatizate integral, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, motiv pentru care apelantul nu ar putea obține restituirea în natură a imobilelor litigioase, ci numai măsuri reparatorii prin echivalent. În ceea ce privește ultimul capăt al cererii completatoare, respectiv, acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu SC O. S.A, instanța de apel a constatat că și acest capăt de cerere a fost soluționat în mod corect de către prima instanță.

În raport de limitele rejudecării, instanța de apel a avut în vedere la soluționarea acțiunii în revendicare următoarele criterii: existența unui bun în patrimoniul părților, din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului; principiul securității raporturilor juridice și cel al respectării dreptului de proprietate dobândit prin Legea nr. 15/1990, precum și modalitățile concrete de obținere a unei reparații efective pentru pierderea bunului. În ceea ce privește titlul apelantului-reclamant, Curtea a reținut că acesta nu mai are în patrimoniu un vechi drept de proprietate asupra bunului litigios, bunul ieșind în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul său, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Decretului-lege nr. 92/1950 și nu mai există posibilitatea de a obține restituirea efectivă a bunului și intrarea acestuia în patrimoniul fostului proprietar.

Contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1930, transcris la data de 12 mai 1930, la Tribunalul Județului Buzău, invocat de reclamant, nu poate fi considerat ca fiind un titlu de proprietate, în sensul de a se recunoaște în patrimoniul reclamantului existența unui vechi drept de proprietate. Instanța de apel a avut în vedere jurisprudența din anul 2010 a Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari un vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru (paragraful 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, paragraful 37 din cauza Mătieș împotriva României).

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un "bun", în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa. S-a apreciat că nu poate fi considerată un bun speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nicio creanță condițională (parag. 36 din cauza Mătieș împotriva României). De asemenea, în parag. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

Constatând că apelantul-reclamant nu deține nicio hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă, prin care să i se recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului litigios, Curtea a concluzionat în sensul că apelantul-reclamant nu are un bun actual și nici măcar o speranță legitimă la redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului litigios. Referitor la titlul de proprietate al pârâtei-reclamante SC O. S.A, reprezentat de contractele de vânzare-cumpărare nr. 3140/1999 și nr. 3141/1999, Curtea a reținut că aceste acte de înstrăinare se bucură de prezumția de legalitate și valabilitate, având în vedere că nu au fost anulate sau desființate prin nicio hotărâre judecătorească sau decizie administrativă, reprezentând un "bun" actual în sensul art. 1 din primul Protocol adițional.

Titlul invocat de SC O. S.A este preferabil, motiv pentru care se paralizează acțiunea în revendicare formulată de apelantul-reclamant. În ceea ce privește incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a reținut în considerentele deciziei recurate că legiuitorul a adoptat Legea nr. 10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foștii proprietari pot obține despăgubiri în echivalent, în condițiile legii speciale de reparație. Chiar dacă cuantumul despăgubirilor și data obținerii acestora de către foștii proprietari nu sunt stabilite cu certitudine, vătămarea produsă este mai mică decât vătămarea care s-ar fi putut produce pârâtei SC O. S.A, dacă aceasta ar pierde protecția juridică a dreptului de proprietate în cadrul acțiunii în revendicare.

Această concluzie derivă din împrejurarea că apelantul-reclamant C.C. are posibilitatea efectivă de a obține despăgubiri pentru imobilul naționalizat, în condițiile Legii nr. 10/2001. În raport de aceste aspecte, Curtea a avut în vedere principiul securității raporturilor juridice, mai ales că numai SC O. S.A are un"bun", în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Împotriva Deciziei nr. 195A din 6 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul C.C., invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamantul a formulat următoarele critici: Atât curtea de apel, cât și tribunalul, au soluționat cauza cu încălcarea normelor de competență materială.

Competența în primă instanță revenea Curții de Apel București, în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 1 coroborate cu art. 158, 159, 160 și 161 C. proc. civ., deoarece AVAS este parte în prezenta cauză și emite acte administrative în calitate de autoritate centrală. Instanța de apel nu a respectat îndrumările date prin Decizia de casare nr. 28 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța de apel nu răspunde în sensul de a identifica dacă există aspecte de ordine publică în legătură cu aplicabilitatea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu argumentează căutarea acestor aspecte de ordine publică și nici nu aplică cerința de a le supune dezbaterii contradictorii a părților.

Instanța de apel nu analizează în ce măsură cele două protocoale vizate de acțiunea în nulitate relevă existența unor acte de divizare (adică, o transmisiune universală sau cu titlu universal), sau dimpotrivă, veritabile acte de înstrăinare care privesc bunuri individual determinate, așa cum sunt ele enumerate în conținutul celor două protocoale. Se poate observa o înșiruire a celor două protocoale și a contractelor ce au legătură cu acestea și nicidecum o analiză a celor două protocoale, așa cum s-a solicitat prin decizia de casare, o analiză lapidară a instanței de apel și în afara cerințelor impuse de instanța de recurs. Instanța de apel a acordat mai mult decât s-a cerut ori ce nu s-a cerut, încălcând art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. Instanța de apel apreciază Legea nr. 382/1994 într-o modalitate proprie. Interdicția înstrăinării imobilelor pe o perioadă de 7 ani este o interdicție legală și nu convențională, așa cum prevede Legea nr. 382/1994. Sensul dat de legiuitor a fost de a crea o interdicție legală și lovită de nulitate absolută, în contrapondere și ca urmare a facilității oferite de Legea nr. 382/1994, pentru o perioadă strictă de 7 ani. În caz contrar, nu ar mai fi fost necesară existența unei astfel de interdicții, cu aplicabilitate doar pentru persoanele care sunt contractante. Recurentul consideră că, în calitate de persoană interesată, poate solicita ca instanța de judecată să țină cont de încălcarea interdicției legale de vânzare a imobilelor pentru o perioadă de 7 ani.

Faptul că cele două protocoale nu constituie transmisiunea bunului efectiv nu este analizată de instanța de apel, aceasta nu se orientează cerințelor date prin decizia de casare, omițând a analiza exact motivele incluse în considerentele Deciziei nr. 28 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța de apel observă că bunul litigios a ieșit din posesia reclamantului printr-o procedură ilegală, în temeiul Decretului nr. 92/1950, însă interpretează ca fiind o pierdere definitivă a dreptului de proprietate, calificând abuzul de drept suferit în anul 1950 ca fiind o normalitate legislativă. Decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României prevede un nou drept de proprietate în baza celui vechi existent și nu un nou drept de proprietate care nu are o justificare bazată pe vreun titlu de proprietate.

Instanța de apel încalcă art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care menționează: "când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Nu s-a analizat de către instanța de apel lipsa calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, așa cum s-a stabilit prin Decizia nr. 28 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Instanța de apel nu a avut în vedere și nu a cercetat condițiile în care a avut loc divizarea, respectiv efectele divizării. În acest sens, recurentul face referire la prevederile art. 236 - 242 din noul C. civ.

Considerentul pentru care urma să se cerceteze transmiterea bunurilor constituie, în opinia recurentului, faptul că poate solicita restituirea în natură a bunurilor ce îi aparțin, în situația în care transmiterea bunurilor prin celor două protocoale s-a făcut necorespunzător cu prevederile legale sau s-a făcut parțial, numai pentru anumite bunuri. Succesorii în drept ulterior protocoalelor nu pot veni cu argumentul dreptului de proprietate asupra unor bunuri care nu au la bază niciun act de proprietate legal. Nulitatea absolută a celor două protocoale nu a fost cercetată de către instanța de apel, aceasta omițând baza de pornire efectivă a actualului litigiu.

Examinând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele: Prima critică, referitoare la încălcarea normelor de competență materială, este nefondată, deoarece instanța nu a fost învestită cu o acțiune în contencios administrativ, de natură a atrage competența instanței de contencios administrativ, prevăzută art. 3 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Împrejurarea că în litigiu figurează ca parte și AVAS nu atrage competența instanței de contencios administrativ, relevante în determinarea competenței fiind obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, nu calitatea de autoritate publică a uneia dintre părți. Critica referitoare la nerespectarea Deciziei de casare nr. 28 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este, de asemenea, nefondată.

Înalta Curte observă că decizia de casare menționată sancționează maniera contradictorie a instanței de apel anterioare care, deși respinsese criticile din apel ale reclamantului referitoare la momentul de la care începe să curgă termenul special de prescripție prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reținuse la pronunțarea soluției un argument străin, neinvocat de apelatul reclamant, respectiv, acela că acțiunea privind nulitatea celor două protocoale ar fi imprescriptibilă, deoarece acestea nu sunt acte de înstrăinare care să intre sub incidența acestei reguli speciale de prescripție.

De asemenea, Înalta Curte mai constată că prin decizia de casare, prin care se admite recursul declarat de pârâta SC O. SA, se menționează că "la reluarea judecății se vor avea în vedere limitele devolutive ale cererii de apel", ceea ce înseamnă că, în principiu, instanța în rejudecare nu va putea analiza alte aspecte pe care apelantul însuși nu a înțeles să le invoce prin cererea de apel. Numai în ipoteza în care se vor identifica aspecte de ordine publică în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, instanța de recurs atenționează asupra faptului că acestea trebuie supuse dezbaterii contradictorii a părților, iar subsecvent, tot în cadrul unui eventual motive de ordine publică, se va analiza dacă cele două protocoale relevă existența unor acte de divizare, sau sunt acte de înstrăinare privind bunuri individual determinate.

Pornind de la aceste constatări și având în vedere critica recurentului reclamant, în sensul că instanța de apel nu identifică aspecte de ordine publică în legătură cu aplicabilitatea art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, nu argumentează căutarea acestor aspecte de ordine publică și nici nu aplică cerința de a le supune dezbaterii contradictorii a părților, Înalta Curte reține că recurentul este în eroare cu privire la aspectele dezlegate prin decizia de casare, apreciind, în mod evident, contrar celor reținute în cadrul motivării acestei decizii, că s-ar fi impus instanței de rejudecare să caute și să identifice motive de ordine publică. În cazul în care astfel de motive există, partea are posibilitatea să le invoce, neputând imputa instanței că nu le-a invocat din oficiu.

În plus, din verificarea încheierii de dezbateri de la termenul din 6 mai 2014, rezultă că instanța a acordat cuvântul părților inclusiv pe aspectele referitoare la natura actelor de înstrăinare efectuate prin cele două protocoale și incidența, în privința lor, a nomei speciale de prescripție prevăzută de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, recurentul reclamant neputând invoca încălcarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare. Nu poate fi reținută nici critica potrivit căreia instanța de apel nu ar fi analizat în ce măsură cele două protocoale vizate de acțiunea în nulitate relevă existența unor acte de divizare, sau dimpotrivă, veritabile acte de înstrăinare care privesc bunuri individual determinate.

Instanța de apel a reținut că privatizarea SC P. SA s-a realizat prin divizare, procesul de privatizare fiind finalizat prin protocolul de divizare din 30 martie 1999. În cadrul procesului de privatizare prin divizare s-au încheiat cele două protocoale de predare-primire din 23 martie 1999 și din 30 martie 1999, atacate de reclamant cu acțiunea în nulitate. Analizând conținutul protocoalelor menționate, instanța de apel a concluzionat că acestea reprezintă acte realizate în cadrul procesului de privatizare, prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra imobilelor identificate în cuprinsul acestora, fiind incidente prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind termenul special de prescripție.

Rezultă că instanța de apel a analizat cele două protocoale și a motivat cu argumente juridice concluzia la care a ajuns sub aspectul regimului prescripției extinctive aplicabil acțiunii în nulitatea acestor acte juridice, neputând fi primită critica recurentului reclamant privind caracterul lapidar al motivării deciziei din apel. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi examinat, deoarece recurentul se rezumă să enunțe acest motiv de recurs, fără a dezvolta vreo critică de nelegalitate susceptibilă de încadrare în textul legal invocat. Recurentul-reclamant se raportează în mod eronat la dispozițiile Legii nr. 382/1994, o lege inexistentă.

În realitate, clauza care prevedea interdicția de vânzare pe o perioadă de 7 ani este cuprinsă în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, care poartă nr. 382 și a fost încheiat în anul 1994. Instanța de apel a reținut în mod corect că această clauză nu are caracter legal, ci convențional, deoarece nu a fost stabilită prin lege, ci prin voința părților contractante. De asemenea, părțile contractului au convenit și în privința sancțiunii aplicabile în cazul încălcării interdicției, respectiv, obligația de a se achita diferența dintre prețul obținut din vânzare și prețul cu care a fost dobândit inițial imobilul. Rezultă că părțile au convenit ca încălcarea clauzei să fie sancționată prin plata de daune interese, nicidecum cu nulitatea actului de înstrăinare încheiat anterior împlinirii termenului de 7 ani, situație în care nici chiar partea prejudiciată prin încălcarea acelei clauze nu ar putea invoca nulitatea, cu atât mai puțin un terț, străin de contract.

Se mai susține de către recurent faptul că cele două protocoale nu constituie transmisiunea bunului efectiv, că acest aspect nu este analizat de instanța de apel, că aceasta nu se orientează cerințelor date prin decizia de casare, omițând a analiza exact motivele incluse în considerentele Deciziei nr. 28 din 15 ianuarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, instanța de apel analizând efectele actelor de înstrăinare, în acord cu decizia de casare, astfel cum s-a arătat pe larg într-unul dintre considerentele anterioare.

În ceea ce privește faptul că imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 92/1950, Înalta Curte reține ca fiind corect raționamentul instanței de apel, întemeiat pe legislația internă în materia imobilelor preluate abuziv și pe jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care nu recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari un vechi drept de proprietate, decurgând din actul de proprietate anterior, ci recunoaște doar posibilitatea persoanei îndreptățite de a dobândi un bun, în sensul de drept de proprietate nou, stabilit în temeiul legislației speciale și pe baza unei dispoziții administrative sau judiciare. În acest sens, instanța de apel a reținut corect sensul raționamentului instanței europene, expus în hotărârea pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României.

Caracterul de înscris probator pe care legea îl conferă vechiului act de proprietate, în cadrul procedurii de restituire reglementată de legea specială reparatorie, nu este de natură a justifica susținerea reclamantului, în sensul că actul vechi de proprietate îi conferă un "bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se mai susține, fără a fi dezvoltat, motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul pretinzând că instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, fără a arăta care este actul juridic la care se referă și fără a formula critici susceptibile de încadrare în acest motiv de recurs.

Ca atare, se constată invocarea formală a acestui motiv de recurs. În ceea ce privește împrejurarea că instanța de apel nu s-a pronunțat în considerente cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, Înalta Curte constată că prin decizia recurată s-a respins apelul declarat de reclamant împotriva Sentinței civile nr. 1055 din 14 mai 2012 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sentință prin care se respinsese cererea completatoare formulată de reclamat împotriva AVAS, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestei pârâte. În motivele de apel formulate de reclamant împotriva acestei sentințe nu s-au formulat critici cu privire la soluția dată în ceea ce o privește pe pârâta AVAS (în prezent, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului).

Întrucât apelul este guvernat de principiul tantum devolutum quantum apellatum (principiu potrivit căruia instanța superioară este limitată la a cerceta cauza numai cu referire la motivele indicate în cererea de apel și se va pronunța doar în aceste limite), instanța de apel nu avea nicio justificare să analizeze soluția din sentința apelată, referitoare la această pârâtă. Faptul că în cursul judecării recursul declarat de SC O. SA împotriva Deciziei civile nr. 107/A din 19 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a înțeles să reitereze excepția lipsei calității sale procesuale pasive, nu justifica reanalizarea acestei apărări ca excepție procesuală, în condițiile în care prin sentința apelată această excepție fusese admisă, iar împotriva acestei soluții nu se formulaseră critici în apel.

Recurentul nu justifică nicio vătămare decurgând din faptul că instanța de apel, în rejudecare, nu a reanalizat aspectele invocate în recurs de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului în legătură cu lipsa calității procesuale pasive a acesteia (astfel cum se menționase în finalul considerentelor deciziei de casare), atâta vreme cât reclamantul însuși nu a înțeles să critice soluția dată de prima instanță cu privire la admiterea acestei excepții.

În ceea ce privește invocarea de către recurent a prevederilor art. 236 - 242 din noul C. civ., referitoare la condițiile și efectele divizării, Înalta Curte constată, pe de o parte, că acestea sunt aspecte noi, invocate omisso medio direct în recurs, fără a fi invocate și în cererea de apel, iar pe de altă parte, că actele juridice a căror nulitate se solicită a se constata sunt încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, iar potrivit art. 3 din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil: "Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor". Faptul că instanța de apel