ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 771/2008

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de 18 aprilie 2002, reclamantul C.C. a chemat în judecata pe pârâta SC O. SA și a solicitat instanței ca în temeiul Legii 10/2001 sa-i fie restituit imobilul situat în Buzău, arătând că a notificat în acest sens Primăria orașului Buzău. Judecătoria sectorului 1 București, prin sentința civila nr. 8323 din 4 octombrie 2002, a respins ca inadmisibilă acțiunea cu motivarea că potrivit Legii 10/2001, reclamantul avea obligația de a recurge la procedura prealabila prevăzută de art. 20 și urm. din acest act normativ. Tribunalului București, secția a III-a civilă, prin decizia nr. 517/A/2003 a respins apelul declarat de reclamantul C.C.

Prin decizia civila nr. 1286 din 19 mai 2003, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis recursul reclamantului C.C., a casat decizia nr. 517 A din 20 martie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București. Tribunalul București, investit cu soluționarea cauzei, a încuviințat prin încheierea din data de 22 septembrie 2003 introducerea în cauza în calitate de pârâtă a Primăriei orașului Buzău, iar prin sentința civila nr. 989 din 28 octombrie 2003 a respins din nou cererea ca inadmisibila, reținând că reclamantul nu a făcut dovada notificării persoanei juridice implicată în actul de privatizare potrivit art. 27 alin. (1) și (2) din Legea 10/2001.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul C.C. iar la termenul de judecata din data de 3 mai 2004, reprezentantul intimatei pârâte Primăria orașului Buzău a invocat excepția de necompetenta teritoriala a primei instanțe, în raport de împrejurarea că imobilul a cărei restituire se solicită se afla pe raza teritorială a orașului Buzău. Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, prin decizia civila nr. 759 din 3 mai 2004 a admis apelul declarat de apelant, a anulat sentința mai sus arătată și a trimis cauza spre competentă soluționare, în primă instanță la Tribunalul Buzău.

În considerentele deciziei s-a reținut că potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, notificarea se adresează persoanei juridice deținătoare a imobilului a cărei restituire se cere, cu excepția cazului prevăzut de art. 27 când, notificarea se adresează instituției publice implicate care a efectuat privatizarea în a cărei raza teritoriala era situat imobilul, indiferent de valoarea acestuia. Concluzionând că în toate litigiile declanșate în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001, competența de soluționare a proceselor revine tribunalului în a cărei raza teritoriala este situat sediul unității deținătoare, instanța de apel a reținut că sediul unității deținătoare este situat pe raza teritoriala a Municipiului Buzău, sens în care competența de soluționare a cererii revine Tribunalului Buzău.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă nr. 8768 din 3 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul, a casat decizia nr. 759 din 3 mai 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru judecarea apelului declarat de reclamantul C.C. Pentru a se pronunța astfel, instanța supremă a reținut că, în speță, unitatea deținătoare în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, este SC O. SA, cu sediul în București.

Împrejurarea că parte din imobilul a cărei restituire se solicita ar fi deținută și de către Municipiul Buzău, sens în care si aceasta unitate administrativ teritorială ar avea calitate de unitate deținătoare, este irelevantă din punct de vedere al stabilirii competenței teritoriale, atâta timp cât reclamantul a înțeles să sesizeze instanța în a cărei circumscripție teritorială se găsește sediul celeilalte unități deținătoare, anume SC O. SA. Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, în apel după casare, a pronunțat decizia nr. 506 din 7 noiembrie 2006 prin care a admis apelul formulat de reclamantul C.C., a desființat sentința nr. 989 din 28 octombrie 2003 (urmare a încheierii de îndreptare a erorii materiale din 11 septembrie 2007) și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului București, reținând incidența dispozițiilor art. 129 alin. (6) și art. 57 alin. (1) C. proc.

civ. În contra acestei din urmă decizii a declarat recurs pârâta SC O. SA, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica vizând aspectul că instanța de apel a apreciat în mod greșit dispozițiile legale și că acțiunea reclamantului este admisibilă, motivat de faptul că la peste patru ani de la introducerea acțiunii a chemat în judecată și pe A.P.A.P.S., ca instituție a statului implicată în privatizare. Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Principiul disponibilității este consacrat în dispozițiile art. 129 alin. ( 6) C. proc.

civ. și prevede că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii judecății. Prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge. Reclamantul C.C. a depus la dosar la termenul din 28 octombrie 2003 o cerere completatoare de chemare în judecată și a altor persoane, respectiv filele 66-70 dosar nr. 2938/2003, cerere asupra căreia instanța de fond a omis să se pronunțe, mulțumindu-se cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, încălcând astfel principiul disponibilității.

Or, în aplicarea principiului disponibilității, instanța era obligata să se pronunțe asupra tuturor cererilor formulate în proces. Pe de altă parte, cadrul procesual este stabilit de către reclamant, care menționează în cererea de judecată persoanele cu care înțelege să se judece și obiectul cererii, adică ceea ce pretinde. Referitor la primul aspect, este de reținut că instanța nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces decât cele arătate de reclamant prin cerere. Părțile, au însă posibilitatea de a lărgi sfera subiectivă a procesului sub forma chemării în judecată a altei persoane (art. 57-59 C. proc. civ.), chemării în garanție (art. 60-63 C. proc. civ.) și arătării titularului dreptului (art. 64-66 C. proc.

civ. ). Posibilitatea de a largi cadrul procesual o au și alte persoane sub forma intervenției voluntare (art. 49-56 C. proc. civ.). Așa fiind, critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu își găsește aplicabilitatea în speță, astfel că recursul pârâtei va fi respins, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta SC O. SA împotriva deciziei nr. 506 din 7 noiembrie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 februarie 2008.