ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 771/2008

Deliberând în condițiile

art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de

față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrata pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de

18 aprilie 2002,

reclamantul C.C. a chemat în judecata pe pârâta SC

O. SA și a solicitat instanței

ca în temeiul Legii 10/2001 sa-i fie restituit

imobilul situat în Buzău,

arătând că a notificat în acest sens

Primăria orașului Buzău.

Judecătoria sectorului 1

București, prin sentința civila nr. 8323 din 4 octombrie 2002, a respins ca

inadmisibilă acțiunea cu motivarea că potrivit Legii 10/2001, reclamantul

avea obligația de a

recurge la procedura prealabila prevăzută de art. 20 și urm.

din acest act normativ.

Tribunalului București,

secția a III-a civilă, prin decizia nr. 517/A/2003 a

respins apelul declarat de reclamantul C.C.

Prin decizia civila nr. 1286 din 19 mai 2003,

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis recursul reclamantului

C.C., a casat decizia nr. 517 A din 20 martie 2003 a Tribunalului București,

secția a III-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului

București.

Tribunalul București, investit cu

soluționarea cauzei, a încuviințat prin

încheierea

din data de 22 septembrie 2003 introducerea în cauza în calitate de pârâtă a

Primăriei orașului Buzău, iar prin sentința

civila nr. 989 din 28 octombrie 2003 a respins din

nou cererea ca inadmisibila, reținând că

reclamantul nu a făcut dovada notificării

persoanei juridice implicată în actul de privatizare potrivit art. 27

alin. (1) și (2) din

Legea 10/2001.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul C.C. iar la

termenul de judecata din data

de 3 mai 2004, reprezentantul intimatei pârâte Primăria orașului Buzău a

invocat excepția de necompetenta teritoriala a primei instanțe, în

raport de împrejurarea că imobilul a cărei

restituire se solicită se afla pe raza teritorială a orașului Buzău.

Curtea de Apel

București, secția a

IV-

a civilă, prin decizia

civila nr. 759 din 3

mai 2004 a

admis apelul declarat de apelant, a anulat sentința mai sus arătată

și a trimis cauza spre competentă soluționare, în

primă instanță la Tribunalul Buzău.

În considerentele deciziei s-a reținut că

potrivit dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, notificarea se adresează

persoanei juridice deținătoare a

imobilului

a cărei restituire se cere, cu excepția cazului prevăzut de art. 27 când,

notificarea se adresează instituției publice

implicate care a efectuat privatizarea în

a cărei raza teritoriala era situat imobilul, indiferent de valoarea

acestuia.

Concluzionând că în

toate litigiile declanșate în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001, competența de soluționare

a proceselor revine tribunalului în a cărei raza teritoriala este situat sediul

unității deținătoare, instanța de apel a

reținut

că sediul unității deținătoare este situat pe raza teritoriala a Municipiului

Buzău, sens în care competența de soluționare a

cererii revine Tribunalului Buzău.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul, iar prin decizia civilă

nr. 8768 din 3

noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală,

a admis recursul, a casat decizia nr. 759 din 3 mai 2004 a

Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, și a trimis cauza aceleiași instanțe

pentru judecarea

apelului declarat de reclamantul C.C.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța supremă a reținut că, în speță, unitatea

deținătoare în sensul

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, este SC O. SA, cu sediul

în București.

Împrejurarea că parte

din imobilul a cărei restituire se solicita ar fi deținută și de

către Municipiul Buzău, sens în care si

aceasta unitate administrativ teritorială ar

avea

calitate de unitate deținătoare, este irelevantă din punct de vedere al

stabilirii

competenței teritoriale,

atâta timp cât reclamantul a înțeles să sesizeze instanța în a

cărei

circumscripție teritorială se găsește sediul celeilalte unități deținătoare,

anume SC O. SA.

Curtea de Apel

București, secția a

IV-

a civilă, în apel după

casare, a pronunțat

decizia nr. 506 din 7 noiembrie 2006 prin care a admis apelul formulat

de reclamantul

C.C., a desființat sentința nr. 989 din 28 octombrie 2003 (urmare a

încheierii de îndreptare a erorii materiale din 11 septembrie 2007) și a trimis

cauza

spre

rejudecare Tribunalului București, reținând incidența dispozițiilor art. 129

alin. (6)

și art. 57 alin. (1)

C. proc. civ.

În contra acestei din

urmă decizii a declarat recurs pârâta SC O.

SA, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., critica

vizând aspectul că

instanța de apel a apreciat în mod greșit dispozițiile legale și că

acțiunea reclamantului este admisibilă, motivat de

faptul că la peste patru ani de la

introducerea

acțiunii a chemat în judecată și pe A.P.A.P.S., ca instituție a statului

implicată

în privatizare.

Verificând legalitatea deciziei recurate, în

raport de criticile formulate,

Curtea

constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele

ce

se vor arăta în continuare.

Principiul disponibilității este consacrat în

dispozițiile art. 129 alin. (

6) C. proc.

civ. și prevede că, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc

numai asupra

obiectului cererii judecății.

Prin principiul

disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu

numai existența

procesului prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea

de a pune capăt procesului înainte de

interveni o hotărâre pe fondul pretenției

supuse

judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în

privința

obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care

procesul civil le-ar putea parcurge.

Reclamantul C.C. a depus la dosar la termenul

din 28

octombrie 2003 o cerere

completatoare de chemare în judecată și a altor persoane, respectiv filele

66-70 dosar nr. 2938/2003, cerere asupra căreia instanța de fond a

omis

să se pronunțe, mulțumindu-se cu admiterea excepției inadmisibilității

acțiunii, încălcând astfel principiul disponibilității.

Or, în aplicarea

principiului disponibilității, instanța era obligata să se pronunțe

asupra tuturor cererilor formulate în proces.

Pe de altă parte,

cadrul procesual este stabilit de către reclamant, care

menționează în cererea de judecată persoanele cu care

înțelege să se judece și

obiectul cererii,

adică ceea ce pretinde. Referitor la primul aspect, este de reținut că

instanța

nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces decât cele arătate de

reclamant prin cerere.

Părțile, au însă posibilitatea de a lărgi

sfera subiectivă a procesului sub

forma

chemării în judecată a altei persoane (art. 57-59 C. proc. civ.), chemării în

garanție

(art. 60-63 C. proc. civ.) și arătării titularului dreptului (art. 64-66 C.

proc. civ.

). Posibilitatea de a largi

cadrul procesual o au și alte persoane sub forma

intervenției voluntare

(art. 49-56 C. proc. civ.).

Așa fiind, critica întemeiată pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

nu își găsește

aplicabilitatea în speță, astfel că recursul pârâtei va fi respins,

ca

nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

pârâta SC O. SA împotriva deciziei

nr. 506 din 7 noiembrie 2006 a Curții de Apel

București, secția a

IV

a civilă,

ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 februarie 2008.