ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 28/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 28/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând

asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată la data de 18 aprilie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1

București, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâta SC O. SA, solicitând

pronunțarea unei hotărâri prin care, în baza Legii nr. 10/2001 să dispună

restituirea în natură a imobilului situat în Buzău, str. Ostrovului, compus din

teren în suprafață de 460 mp și construcție.

Prin

sentința civilă nr. 8323 din 04 octombrie 2002 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 1 București, a fost admisă excepția necompetenței generale a

instanțelor și respinsă acțiunea ca inadmisibilă, deoarece reclamantul avea

obligația de a parcurge procedura prealabilă prevăzută de art. 20 din Legea nr.

10/2001.

Sentința

a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform deciziei nr. 517/ A din 20

martie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, dar prin decizia

civilă nr. 1286 din 19 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă, a fost admis recursul, casate cele două hotărâri ale instanțelor de

fond și trimisă cauza spre soluționare Tribunalului București, reținându-se că

obiectul cererii de chemare în judecată se întemeiază pe Legea nr. 10/2001 și

anume, pe lipsa răspunsului la notificarea adresată primăriei.

În fața

acestei instanțe, cadrul procesual a fost extins prin introducerea în cauză, în

calitate de pârâtă, a Primăriei orașului Buzău.

Prin

sentința civilă nr. 989 din 28 octombrie 2003 Tribunalul București, secția a

III-a civilă, a respins cererea ca inadmisibilă, reținând că reclamantul nu a

făcut dovada notificării persoanei juridice implicate în procesul de

privatizare potrivit art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin

decizia civilă nr. 759/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a fost admis apelul, anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Buzău, cu motivarea că unitatea deținătoare se află în raza de competență a

acestui tribunal.

Prin

decizia civilă nr. 8768 din 03 noiembrie 2005 pronunțată de I.C.C.J., a fost

admis recursul, casată decizia instanței de apel, constatându-se că unitate deținătoare,

în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, este SC O. SA, cu sediul în

București, Aleea Alexandru.

În apel

după casare, prin decizia civilă nr. 506 din 07 noiembrie 2006 pronunțată de

Curtea de Apel București, a fost admis apelul, desființată sentința nr. 989/2003

a Tribunalului București și trimisă cauza spre rejudecare acestei din urmă

instanțe. Soluția a rămas irevocabilă prin decizia nr. 771 din 07 februarie 2008

a instanței supreme, care a constatat că la termenul din 28 octombrie 2003 reclamantul

C.C. a depus o cererea completatoare de chemare în judecată și a altor

persoane, cerere asupra căreia instanța de fond a omis să se pronunțe,

mulțumindu-se cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, încălcând

astfel principiul disponibilității.

Reluând

judecata cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca

tardivă cererea completatoare, a respins excepția inadmisibilității acțiunii

reclamantului, a admis acțiunea reclamantului C.C. în contradictoriu cu SC O. SA

a fost obligată pârâta să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra cererilor

reclamantului privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 301 mp

și a construcțiilor situate în Buzău, str. Ostrovului, fostă Vasile Roaită, fostă

Smârdan (notificări înaintate prin adresele nr. 14621 din 23 aprilie 2002 și

18100 din 23 aprilie 2002 de către Primăria Mun. Buzău către SC O. SA).

Prin decizia

nr. 193 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civila,

s-au admis apelurile reclamantului C.C. si SC O. SA, s-a schimbat sentința

apelată în ceea ce privește cererea principală formulată în contradictoriu cu

pârâta SC O. SA, în sensul că s-a respins cererea formulată de reclamant ca

neîntemeiată, s-a desființat hotărârea în ceea ce privește cererea

completatoare formulată la 28 octombrie 2003, trimițându-se cauza spre

rejudecare și a fost păstrată dispoziția privind respingerea excepției

inadmisibilității.

Pentru a

pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în legătură cu apelul

pârâtei SC O. SA, că, față de lipsa unei interdicții exprese, cererea de

chemare în judecată a reclamantului nu poate fi considerată inadmisibilă.

În ce

privește calitatea de unitate deținătoare a pârâtei-apelante, s-a constatat că

prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni X/1994 dintre F.P.S. și SC P.

SA, ultima societate menționată a dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilelor prevăzute în anexă, printre care și imobilul din str. Ostrovului,

mun. Buzău. SC P. SA a fost înființată conform H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990

și a fost privatizată prin metoda MEBO în 1994, desprinzându-se din Pietroasa O.J.T.

Buzău; aceasta a devenit o societate distinctă în urma finalizării operațiunii

de divizare, conform Protocolului nr. 206 din 30 martie 1999.

Ulterior,

prin protocoalele de predare-primire nr. 192 din 23 septembrie 1999 dintre SC

P. SA și SC R.B. SRL S.R.L. și nr. 207 din 30 martie 1999 dintre SC P. SA și SC

C.S. SRL au fost înstrăinate parterul și etajul imobilului din Buzău, str.

Ostrovului, precum și terenul aferent.

Societatea

apelantă este proprietara imobilului din Buzău, str. Ostrovului, prin cumpărare

la data de 18 octombrie 1999 de la Ș.O. și Ș.M., respectiv T.D.I. și T.V., prin

contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 18 octombrie 1999.

Cum

apelanta este persoană juridică de drept privat, față de dispozițiile art. 21

din Legea nr. 10/2001, aceasta nu poate fi considerată entitate învestită cu

soluționarea unei notificări, neputându-i fi aplicată procedura de restituire a

legii speciale.

Aceasta,

cu atât mai mult cu cât notificarea formulată de reclamant a fost soluționată

de Primăria Buzău, emițându-se dispoziția nr. 513 din 31 iulie 2007 a

Primarului, prin care s-a dispus înaintarea către A.V.A.S., spre competentă

soluționare, notificarea cu privire la terenul aflat în patrimoniul apelantei SC

O. SA

În ceea

ce privește apelul formulat de reclamant, Curtea a reținut că soluția admiterii

excepției tardivității cererii completatoare formulate de apelant la data de 28

octombrie 2003, având ca obiect constatarea nulității absolute a tuturor

actelor întocmite pentru imobilul revendicat, este nelegală.

Aceasta,

întrucât față de prev. art. 315 din C. proc. civ., considerentele din decizia

civilă nr. 506 din 07 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București (rămasă

irevocabilă prin decizia nr. 771 din 07 februarie 2008 a I.C.C.J.) erau

obligatorii pentru instanța învestită cu rejudecarea cauzei, care s-a și

conformat acestor obligații, dispunând comunicarea cererii completatoare și

introducerea în cauză a pârâților, conform solicitărilor din cererea

completatoare.

Prima

instanță, în rejudecare, a soluționat însă în mod greșit cererea completatoare

pe calea excepției tardivității.

Aceasta,

în condițiile în care la termenul din 22 septembrie 2003, s-a luat act de

cererea precizatoare formulată de reclamant, în sensul introducerii în cauză a

pârâtei Primăria orașului Buzău, dar s-a formulat cerere de abținere de la

judecarea cauzei, fiind acordat termen în vederea soluționării acesteia.

Prin urmare,

la termenul din 22 septembrie 2003, completul de judecată nu era legal

constituit, astfel încât nu erau îndeplinite condițiile pentru prima zi de

înfățișare.

La

următorul și ultimul termen de judecată din dosar, la data de 28 octombrie 2003,

reclamantul a depus cererea completatoare care a fost soluționată prin

respingerea ei ca inadmisibilă, fără a se realiza introducerea în cauză a

noilor pârâți.

S-a

concluzionat că la 28 octombrie 2003 erau îndeplinite condițiile pentru prima

zi de înfățișare, astfel că reclamantul era în termen pentru a formula o

eventuală cerere completatoare.

Constatându-se

că termenul din 28 octombrie 2003 îndeplinea condițiile pentru prima zi de

înfățișare, s-a reținut de către instanța de apel greșita admitere a excepției

tardivității cererii completatoare.

În plus,

prima instanță a motivat hotărârea și pe aspectul prescripției prevăzute de

legea specială (Legea nr. 10/2001), aspect care nu avea legătură cu problema

juridică a tardivității.

Prin

decizia nr. 5739 din 05 iulie 2011 pronunțată de I.C.C.J. a fost constatat nul

recursul declarat de reclamant, pentru nemotivare.

În

rejudecare, prin sentința civilă nr. 1055 din 14 mai 2012 Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților

Primăria orașului Buzău și A.V.A.S. în ce privește cererea completatoare depusă

la 28 octombrie 2003; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâților SC P. SA, SC C.S. SRL, T.D.I., T.V., SC R.B. SRL, Ș.O., Ș.M.

si SC O. SA în ce privește pretenția din cererea completatoare depusă la data

de 28 octombrie 2003 prin care s-a solicitat nulitatea absolută a actelor

juridice; a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune a capătului

doi din cererea completatoare prin care s-a solicitat nulitatea absolută a

protocoalelor nr. 192/1999 si 207/1999 în contradictoriu cu pârâții SC P. SA, SC

C.S. SRL și SC R.B. SRL S.R.L. și, în consecință, a fost respinsă cererea ca

fiind prescrisă; a fost respinsă excepția de prescripție cu privire la cererile

din acțiunea completatoare prin care s-a solicitat nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare nr. X/1999 și repunerea părților în situația

anterioară, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea prin care s-a solicitat

nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. X/1999 și repunerea

părților în situația anterioară, în contradictoriu cu pârâții SC C.S. SRL, T.D.I.,

T.V., SC R.B. SRL, Ș.O., Ș.M. și SC O. SA, ca neîntemeiata; a fost admisă excepția

lipsei calității procesuale a pârâților SC P. SA, SC C.S. SRL, T.D.I., T.V., SC

R.B. SRL, Ș.O., Ș.M. pe capătul trei din cererea completatoare prin care s-a

solicitat retrocedarea în natură a imobilului și a fost respinsă pretenția pe

acest considerent; a fost respins capătul trei din cererea completatoare în

contradictoriu cu pârâta SC O. SA, ca neîntemeiată.

Pentru a

pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, potrivit cererii

completatoare formulată de către reclamant la data de 28 octombrie 2003, s-a

solicitat constatarea nulității absolute a protocolului de predare-primire din

23 martie 1999 încheiat între SC P. SA și SC R.B. SRL, având ca obiect parterul

imobilului situat în Municipiul Buzău str. Ostrovului și a suprafeței de teren

aferente precum și protocolul de predare primire din 30 martie 1999 încheiat

între SC P. SA Buzău și SC C.S. SRL Buzău, având ca obiect etajul aceluiași

imobil și a suprafeței de teren aferente, iar pe cale de consecință, potrivit

principiului fraus omnia corrumpit să se constate nulitatea absolută a tuturor

actelor succesive de vânzare-cumpărare încheiate între părți în disprețul și

frauda legii, cu încălcarea bunei-credințe și a dreptului de proprietate,

repunerea părților în situația anterioară și retrocedarea în natură a

imobilului revendicat.

Actele a

căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata sunt: contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 09 septembrie 1999, încheiat între SC R.B. SRL, în calitate de

vânzător, și Ș.O. căsătorit cu Ș.M., în calitate de cumpărători; contractul de

vânzare cumpărare autentificat din 18 octombrie 1999, încheiat între Ș.O. si Ș.M.

în calitate de vânzători și SC O. SA în calitate de cumpărător; contractul de

vânzare-cumpărare autentificat din 18 octombrie 1999, încheiat între T.D.I. și T.V.,

în calitate de vânzători și SC O. SA în calitate de cumpărător; contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 09 septembrie 1999 încheiat între SC C.S. SRL, în calitate de

vânzător și T.D.I. și T.V., în calitate de cumpărători.

În ce

privește protocolul din 23 martie 1999, acesta s-a încheiat între SC R.B. SRL S.A.

și SC Pietroasa S.A., cea din urmă predând spațiul bar de la parterul

imobilului din str. Ostrovului, iar protocolul din 30 martie 1999 a fost încheiat

între SC C.S. SRL și SC P. SA, aceasta din urmă predând, printre altele,

imobilul si spațiul etaj din str. Ostrovului, în suprafață de 127,22 mp.

Referitor

la excepția lipsei calității procesuale pasive, soluționarea acesteia s-a făcut

observându-se calitatea de părți în contractele de vânzare-cumpărare și în

protocoalele a căror nulitate s-a invocat.

În ce privește

excepția prescripției dreptului material la acțiune referitoare la cele două

protocoale, s-a constatat că acestea sunt acte juridice de înstrăinare, făcute

în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect un imobil care cade sub

incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 și că, potrivit art. 46

alin. (5) din acest act normativ, prin derogare de la

dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie

în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, acesta fiind

împlinit la 14 august 2002, anterior promovării cererii completatoare (la 28

octombrie 2003).

S-a

apreciat însă, ca nefiind incidentă dispoziția legală menționată anterior și

deci, neîntemeiată excepția de prescripție extinctivă, în privința celor 4

contracte de vânzare-cumpărare, întrucât acestea nu s-au încheiat în baza Legii

nr. 112/1995.

Pe de

altă parte, pronunțându-se pe fondul cererii în nulitate, tribunalul a

constatat că reclamantul nu a reușit să facă dovada existenței cauzei de

nulitate absolute invocate, respectiv fraudarea legii, nedemonstrând în ce ar

fi constat aceasta, ce dispoziții legale au fost încălcate sau eludate în

scopul încheierii celor 4 contracte de vânzare-cumpărare.

Susținerile

reclamantului, în sensul că nerespectarea art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare

de acțiuni nr. x/1994 (potrivit cu care se interzicea vânzarea imobilelor într-o

perioadă de 7 ani, de la momentul încheierii contractului, ar fi condus la

nulitatea absolută a actelor succesive de înstrăinare a imobilului) au fost înlăturate

de instanță. Astfel, împrejurarea că SC P. SA a vândut imobilul înaintea

împlinirii perioadei de 7 ani, nu a fost considerată o fraudare a legii, ci

doar o încălcare a unui contract de privatizare. Ca atare, sancțiunea nu poate

fi nulitatea absolută a acestuia și a contractelor de vânzare-cumpărare

subsecvente ci, așa cum s-a prevăzut în actul încheiat cu F.P.S., obligația de

a achita o diferență între prețul obținut din vânzare și prețul cu care a dobândit

inițial imobilul.

Cererea

privind retrocedarea în natură a imobilului, în baza art. 480 C. civ, în

contradictoriu cu pârâta SC O. SA, a fost apreciată ca neîntemeiată, în condițiile

în care nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului,

în mod definitiv, un drept de a i se restitui imobilul în litigiu, așa încât acest

imobil nu reprezintă un,,bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de

care reclamantul să se poată prevala; în plus, actele în baza cărora pârâta SC

O. SA deține imobilul nu au fost anulate.

Ca

atare, s-a considerat că reclamantul nu deține un bun și un drept la

restituirea în natură, ci are un drept de creanță - dreptul la despăgubiri - stabilit

în procedura Legii nr. 10/2001, care este de natură să excludă incidența

dreptului comun în cadrul căruia să fie promovată cu succes acțiunea în

revendicare.

Împotriva

sentinței a declarat apel reclamantul, care a susținut că instanța s-a pronunțat

pe fondul cauzei fără să-l supună dezbaterilor părților, încălcând astfel

dispozițiile procedurale ce guvernează desfășurarea procesului civil, cât și

dreptul la apărare al părții.

De

asemenea, în mod greșit instanța a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune

cu privire la nulitatea absolută a celor doua protocoale întrucât cererea

completatoare prin care s-a solicitat și constatarea nulității absolute a celor

două acte juridice, a fost formulată în urma depunerii întâmpinării de către SC

O. SA pentru termenul din 22 septembrie 2003, întâmpinare prin care pârâta a

precizat, pentru prima dată, că imobilul în litigiu se află în proprietatea

acesteia conform contractelor de vânzare - cumpărare X, imobilul făcând

obiectul privatizării conform contractului din 18 iulie 1994, încheiat între F.P.S.

și Asociația Pietroasa; la întâmpinare au fost atașate contractele de vânzare -

cumpărare și cele două protocoale.

Ca atare,

din momentul în care a aflat de existența acestor acte juridice, reclamantul a

formulat acțiune de constatare a nulității absolute a acestora.

În ce

privește soluționarea pe fond a cererilor în nulitate, pe lângă faptul că s-a

realizat cu încălcarea dreptului de apărare, aceasta a avut loc și cu aplicarea,

interpretarea eronată a dispozițiilor legale, fără verificarea valabilității

actelor și din perspectiva Legii nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale

referitoare la valabilitatea contractelor ce au ca obiect imobile preluate

abuziv de stat.

S-a susținut,

de asemenea, contrar aprecierii primei instanțe, că reclamantul deține un drept

patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia nr. 107/ A din 19

martie 2013, prin care a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentința,

în sensul că a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind

cererea de declarare a nulității protocoalelor nr. x/1999 și nr. y/1999. A

desființat în parte sentința și a trimis cauza la Tribunalul București, pentru rejudecarea următoarelor cereri: cea de declarare a nulității

protocoalelor nr. x/1999 și nr. y/1999 și a nulității contractelor de

vânzare-cumpărare nr. X/1999 în contradictoriu cu pârâții SC C.S. SRL, SC R.B.

SRL S.R.L., SC P. SA, T.D.I., T.V., Ș.O., Ș.M. și SC O. SA, cererea de repunere

în situația anterioară în contradictoriu cu aceste părți și cererea de

retrocedare în natură în contradictoriu cu SC O. SA.

Au fost

păstrate celelalte dispoziții ale sentinței (privind excepțiile lipsei

calității procesuale pasive și prescripției dreptului la acțiune privind

cererea de declarare de nulității celor 4 contracte de vânzare-cumpărare și repunerea

în situația anterioară).

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut caracterul fondat al criticii referitoare

la încălcarea dreptului de apărare al reclamantului prin pronunțarea asupra

fondului unora din capetele de cerere, în condițiile în care tribunalul nu a

pus în discuție fondul la termenul la care a avut loc judecata și a acordat

cuvântul exclusiv asupra excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și prescripției

dreptului la acțiune.

În acest

sens, s-a făcut referire la conținutul încheierii de dezbateri din data de 30

aprilie 2012 din care rezultă că singurele aspecte care au fost puse în discuție

și asupra cărora părțile au pus concluzii au fost cele două excepții.

Față de

această situație, s-a constatat încălcarea dreptului la apărare ceea ce, conform

art. 297 C. proc. civ., atrage soluția de desființare în parte a sentinței cu trimitere

spre rejudecarea respectivelor capete de cerere.

S-a

apreciat ca fiind fondat și cel de-al doilea motiv de apel invocat, referitor

la greșita admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la

declararea nulității celor două protocoale.

Pentru

aceasta, în primul rând, Curtea a respins susținerile apelantului-reclamant

conform cărora a fost în imposibilitate obiectivă de a cunoaște încheierea

celor două protocoale anterior formulării întâmpinării de către SC O. SA și

înăuntrul termenului de prescripție special instituit de art. 45 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001, întrucât cele două protocoale au fost supuse publicității

imobiliare încă din anul 1999, după cum și contractele de vânzare - cumpărare

încheiate ulterior au fost toate supuse formalităților de publicitate

imobiliară (conform mențiunilor existente pe contracte și protocoale în

legătură cu înscrierea în registrele de publicitate), situație față de care ele

devin opozabile, astfel încât reclamantul nu se mai poate apăra în felul în

care a făcut-o.

În același

timp însă, Curtea a constatat că interpretarea dată de tribunal dispozițiilor art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este greșită, termenul de prescripție

specială instituit de acest act normativ nefiind aplicabil celor două

protocoale.

Astfel,

s-a constatat ca fiind eronată aprecierea tribunalului în sensul că cele două

protocoale ar fi acte de înstrăinare făcute în cadrul procesului de

privatizare, întrucât în realitate, nu au nicio legătură cu privatizarea SC P.

SA, ci sunt acte ulterioare privatizării, încheiate în cadrul unui proces de

divizare, la un moment la care societatea SC P. SA era deja privatizată de 5

ani.

Totodată,

instanța de apel a considerat că disp. art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

care instituie un termen special de prescripție derogatoriu de la dreptul

comun, vizează exclusiv actele de înstrăinare efectuate de stat către diferite

alte persoane (fizice sau juridice), în orice modalitate, iar nu și înstrăinări

intervenite ulterior de la subdobânditorii de la stat către alți terți,

întrucât rațiunea legiuitorului a fost aceea de a curma insecuritatea juridică

legată de înstrăinările efectuate de Stat.

Constatând

greșita soluție dată de tribunal excepției prescripției dreptului la acțiune privind

cererea de declarare a nulității celor doua protocoale, instanța de apel a

schimbat sentința în sensul respingerii excepției și, în vederea reluării

judecății asupra respectivelor pretenții, în baza art. 297 C. proc. civ., a admis

apelul, a desființat hotărârea cu trimitere spre rejudecare și cu privire la

aceste capete de cerere.

A fost

menținută sentința cu privire la celelalte aspecte vizând excepția lipsei

calității procesuale pasive, prescripția dreptului la acțiune privind cele 4

contracte de vânzare-cumpărare si prescripția cererii de repunere in situația

anterioară.

Împotriva

deciziei a declarat recurs pârâta SC O.V.I.G. SA, care a formulat critici sub

următoarele aspecte:

- Hotărârea a fost

pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor.

legale (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.) și a fost dată cu aplicarea greșită a

legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

În ce privește

incidența art. 304 pct. 1 C. proc. civ., aceasta este dată de nesocotirea

conținutului art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 202/2010, potrivit căruia hotărârea tribunalului în

această materie este supusă recursului.

În mod greșit

instanța, punând în discuție calificarea căii de atac în raport de data

introducerii acțiunii și de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 202/2010, a

apreciat că este vorba de apel deoarece până la data intrării în vigoare a

actului normativ menționat s-a mai pronunțat o hotărâre, ceea ce ar exclude incidența

normei modificatoare.

Raționamentul și

concluzia instanței anterioare sunt eronate deoarece, deși în cauză au fost

pronunțate mai multe hotărâri, prin decizia nr. 193 din 21 septembrie 2010 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, au fost admise ambele apeluri

împotriva sentinței nr. 264 din 26 februarie 2010 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă, care a fost schimbată în ceea ce privește cererea principală, în

sensul respingerii acesteia, fiind desființată sentința apelată numai referitor

la cererea completatoare care reprezintă practic, o cerere nouă formulată la 28

octombrie 2003, fiind trimisă spre rejudecare.

Astfel fiind, Legea nr.

202/2010 intrând în vigoare la o lună de la pronunțarea deciziei anterior

menționate, este evident că instanța de fond, în această nouă judecată în primă

instanță nu pronunțase nicio hotărâre până la data intrării în vigoare a Legii nr.

202/2010, așa încât, dispozițiile acesteia, referitoare la calea de a atac a

recursului, erau pe deplin aplicabile.

De aceea, soluționarea

căii de atac exercitate ca fiind apel este nelegală și se impune casarea

deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, într-un complet legal

constituit.

- Hotărârea este

nelegală și pentru că instanța de apel a apreciat că în mod greșit tribunalul

s-a pronunțat asupra fondului cauzei fără să-l supună dezbaterii (art. 304 pct.

8 C. proc. civ.).

Aceasta, întrucât

părțile au pus concluzii atât cu privire la excepțiile invocate, cât și asupra

fondului cauzei.

În acest sens, în

încheierea de dezbateri au fost menționate expres solicitarea reprezentantului

pârâtei de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, faptul că părțile nu mai

solicită probe în afara înscrisurilor de la dosar, precum și că, față de

această împrejurare, tribunalul urmează să se pronunțe asupra excepțiilor odată

cu fondul cauzei, amânându-se pronunțarea pentru a da părților posibilitatea să

depună la dosar concluzii scrise.

- Hotărârea cuprinde

motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și a fost dată cu

aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Astfel, cu o motivare

contradictorie, instanța de apel a apreciat că tribunalul a admis greșit

excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la declararea nulității

celor două protocoale, întrucât termenul de prescripție special instituit de

Legea nr. 10/2001, nu ar fi aplicabil acestora.

Deși instanța de apel

a respins susținerile reclamantului potrivit cărora a fost în imposibilitate să

cunoască situația imobilului în litigiu, întrucât a avut posibilitatea să

cunoască cele două protocoale a căror anulare s-a solicitat - fiind supuse

publicității imobiliare încă din anul 1999 - în același timp instanța a

considerat că nu ar fi prescris dreptul la acțiune pentru că nu ar fi incident art.

45 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

instanța de apel și-a întemeiat soluția, în ce privește lipsa de incidență a art.

45 din Legea nr. 10/2001, pe un raționament fals, ignorând faptul că aceste

dispoziții se referă la toate actele juridice de înstrăinare (cum este și

divizarea) și nu numai la actele făcute în cadrul procesului de privatizare, ci

inclusiv și la acestea.

Mai mult, instanța de

apel a adăugat la lege, prin interpretarea pe care a dat-o dispozițiilor art. 45

din Legea nr. 10/2001, susținând că într-adevăr, acest text instituie un termen

special de prescripție, derogatoriu de la dreptul comun, dar acest text ar viza

exclusiv actele de înstrăinare efectuate de stat către alte persoane, fizice

sau juridice, în orice modalitate.

Or, raportat la

raționamentul instanței de apel, acțiunea reclamantului, vizând constatarea

nulității absolute a celor două protocoale și a actelor subsecvente, tot

trebuie constatată prescrisă, având în vedere că imobilul în litigiu a fost

trecut din patrimoniul statului în patrimoniul SC P. SA, în cadrul procesului

de privatizare, încă din anul 1994.

Împrejurarea că

intimatul-reclamant a avut o atitudine oscilantă, a formulat cereri informe,

le-a completat și modificat, nu se poate întoarce împotriva pârâtei-recurente, iar

printr-o apreciere eronată și subiectivă, în contradicție cu prevederile

legale, intimatul-reclamant să fie repus în termenul de a formula acțiunea fără

să o ceară.

Intimatul C.C. a

solicitat, prin întâmpinarea depusă, respingerea recursului ca nefondat,

arătând că în mod corect a fost calificată calea de atac ca fiind apel, că

soluționarea fondului cauzei s-a făcut fără a fi supus dezbaterii părților și

că decizia din apel nu cuprinde motive contradictorii atunci când constată că

termenul de prescripție extinctivă nu e aplicabil cu privire la cele două

protocoale care nu sunt acte juridice de înstrăinare.

Prin întâmpinarea

formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului s-a invocat

nulitatea recursului, întrucât cererea nu ar conține elementele necesare

referitoare la identitatea părților, așa cum impune art. 302

1

alin. (1)

C. proc. civ.

De asemenea, a fost

reiterată excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea

Activelor Statului, deoarece aceasta nu are obligația legală de a restitui în

natură imobilele revendicate de foștii proprietari, obligație ce revine

exclusiv unității deținătoare a imobilului. În plus, intimata nu a fost parte

în protocoalele de predare-primire și actele juridice subsecvente a căror

nulitate se cere.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele:

- Mai întâi, sub

aspect formal, se constată că pretinsa nulitate a cererii de recurs invocată de

intimata-pârâtă cu referire la dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit.

a) C. proc. civ. (pentru nemenționarea tuturor elementelor de identificare a

părților) nu poate fi reținută.

Aceasta, în

condițiile în care, prin decizia nr. 176 din 24 martie 2006, Curtea

Constituțională a declarat textul neconstituțional, întrucât este „de un

formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea

exercitării căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la

justiție”, având în vedere că elementele enumerate de textul procedural

menționat se regăsesc în totalitate în actele dosarului în care s-a pronunțat

hotărârea ce face obiectul căii de atac.

De aceea, invocarea

excepției de nulitate cu referire la un text declarat neconstituțional o

lipsește de orice fundament juridic.

- În ce privește

critica recurentei-pârâte, conform căreia judecata căii de atac de către

instanța anterioară s-ar fi realizat cu încălcarea normelor de organizare -

instanța nefiind legal alcătuită - se constată, de asemenea, caracterul

nefondat al acesteia.

Astfel, norma

tranzitorie conținută de art. 26 din Legea nr. 202/2010, care vizează aplicarea

dispozițiilor modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în sensul

supunerii hotărârilor pronunțate în această materie numai căii de atac a

recursului), este incidentă și proceselor aflate în curs de soluționare în

primă instanță „dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării

în vigoare a prezentei legi”.

În speță însă, exista

o asemenea hotărâre de primă instanță la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010

(respectiv, 26 noiembrie 2010), câtă vreme prin decizia nr. 193 din 21

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, urmare a

admiterii apelurilor, a avut loc desființarea doar în parte a hotărârii de

primă instanță (sentința nr. 264 din 26 februarie 2010 a Tribunalului

București, secția a IV-a civilă), cauza fiind trimisă spre rejudecarea unei

cereri completatoare formulată la 28 octombrie 2003.

Nu poate fi primită

susținerea recurentei în sensul că ar fi fost vorba de o cerere nouă asupra

căreia instanța de fond nu pronunțase nicio hotărâre până la intrarea în

vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce ar atrage incidența acestui act normativ.

În realitate, o

cerere completatoare nu are o existență de sine-stătătoare, ea se grefează pe

cererea principală deja existentă (ale cărei elemente le completează), iar în

cadrul procesual astfel dezvoltat se pronunțase deja o hotărâre de primă

instanță (a cărei soluție fusese doar schimbată în apel prin respingerea

cererii principale, conform deciziei nr. 193 din 21 septembrie 2010 menționată

anterior).

De aceea,

soluționarea cauzei în apel, la momentul rejudecării, s-a realizat corect,

potrivit dispozițiilor nemodificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

singurele incidente, așa încât criticile formulate din perspectiva art. 304 pct.

1 C. proc. civ. au caracter nefondat.

- Este însă

întemeiată critica recurentei-pârâte referitoare la greșita apreciere a

instanței de apel, în sensul că tribunalul ar fi judecat fondul cauzei fără a-l

supune dezbaterii părților (ceea ce ar fi condus la încălcarea dreptului de

apărare).

Astfel, separat de

faptul invocat de către recurenta-pârâtă, conform căruia părțile au pus de mai

multe ori concluzii pe fondul pricinii în diferitele etape procesuale

anterioare (ceea ce interesează sub aspectul posibilității acestora de a supune

dezbaterii judiciare pretențiile și, respectiv, apărările) se constată, din

conținutul încheierii de dezbateri din 30 aprilie 2012, că tribunalul a

stabilit asupra limitelor rejudecării, cu trimitere la decizia de casare a

instanței supreme.

În acest sens, a

reținut că este învestit cu judecata cererii completatoare, precizând obiectul

și acordând cuvântul asupra unor excepții (vizând lipsa calității procesuale și

prescripția extinctivă) în funcție de diferitele pretenții formulate.

Contrar aprecierii

instanței de apel, tribunalul nu a limitat dezbaterile doar asupra excepțiilor,

câtă vreme a făcut mențiunea expresă că se va pronunța asupra acestora odată cu

fondul cauzei (ceea ce înseamnă că, în funcție de soluția dată excepțiilor,

urma sau nu să dea dezlegare fondului raporturilor juridice).

Felul în care fiecare

parte a înțeles însă să pună concluzii în cauză vizează, în concret,

modalitatea în care acestea au apreciat să-și valorifice dreptul de apărare și

care nu poate fi imputată instanței.

Astfel,

pârâta-intimată SC O. SA a solicitat, pe lângă admiterea excepțiilor

procesuale, și respingerea acțiunii în nulitate, ca neîntemeiată.

Pe de altă parte,

reclamantul însuși - ale cărui concluzii pe fondul pricinii nu sunt menționate

în încheierea de dezbateri - a depus, înăuntrul termenului de amânare a

pronunțării (la 7 mai 2012), note scrise în care, dezvoltând argumentele

referitoare la lipsa calității procesuale pasive, face referire la aspectele de

fond vizând cauza de nulitate invocată, arătând că este vorba de frauda la lege

și cauza ilicită, și că acestea decurg din încheierea contractelor la foarte

scurt timp, în interiorul unui termen de 7 ani, în care era interzisă

înstrăinarea.

Or, soluționând

pricina, după ce a respins excepția prescripției extinctive cu privire la

nulitatea contractelor încheiate în anul 1999, tribunalul a făcut referire la

motivele de nulitate invocate de reclamant prin cererea completatoare și reiterate

în concluziile scrise, arătând de ce nu este vorba de o eludare a legii, ci

eventual, de încălcarea unei clauze din contractul de privatizare, a cărei

sancțiune nu constă în nulitatea absolută ci, potrivit actului încheiat cu

F.P.S., în obligația de a achita o diferență dintre prețul obținut din vânzare

și prețul cu care a fost dobândit imobilul inițial.

Rezultă că prima

instanță, dând dezlegare fondului raportului juridic, după ce a depășit - prin

soluția adoptată - impedimentul analizării acestuia decurgând din invocarea

excepției prescripției extinctive, s-a pronunțat asupra aspectelor deduse

judecății prin cererea reclamantului (reluate de acesta și prin notele de

concluzii depuse înăuntrul termenului de amânare a pronunțării).

De aceea, soluția nu

este de natură să surprindă părțile sau să încalce dreptul de apărare al

acestora, câtă vreme ea a vizat exact pretențiile deduse judecății, pe care

reclamantul le-a susținut prin notele scrise, iar pârâta, dimpotrivă, a pretins

netemeinicia acestora.

Mai mult, menționând

că se va pronunța asupra excepțiilor odată cu fondul cauzei, este evident că

tribunalul a avut în vedere inclusiv ipoteza în care, găsind excepțiile

neîntemeiate, va trece la analiza conținutului de fond al raporturilor

juridice. O dovadă în acest sens o reprezintă și cealaltă consemnare din

încheierea de dezbateri, conform căreia părțile nu mai au alte probe de

solicitat, în afara înscrisurilor de la dosar.

În acest context,

aprecierea instanței de apel referitoare la „gravitatea încălcării dreptului de

apărare, ceea ce ar atrage anularea sentinței în sensul art. 105 C. proc. civ.”

este greșită și atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. referitor la

nesocotirea formelor desfășurării procedurii judiciare (motiv de recurs în

care, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va fi încadrată critica pe acest

aspect a recurentei, iar nu în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

indicate de aceasta).

- Este întemeiată, de

asemenea, critica formulată în legătură cu modalitatea în care instanța de apel

a tranșat chestiunea referitoare la excepția prescripției extinctive vizând

nulitatea absolută a celor două protocoale de predare-primire.

Așa cum corect se

arată în motivele de recurs, instanța a respins susținerile reclamantului

privind imposibilitatea cunoașterii încheierii celor două protocoale anterior

depunerii întâmpinării de către SC O. SA și înăuntrul termenului prevăzut de art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, constatând că protocoalele au fost supuse

formalităților de publicitate imobiliară încă din anul 1999, devenind astfel

opozabile terților, inclusiv reclamantului.

Deși a înlăturat

aceste susțineri, care constituiseră obiect al criticilor, în același timp,

decizia din apel reține că acțiunea nu era prescrisă.

În felul acesta,

considerentele instanței sunt într-adevăr, așa cum arată recurenta, contradictorii

pentru că pe de o parte, consideră criticile nefondate - ceea ce ar fi condus

la menținerea soluției date prescripției extinctive - iar pe de altă parte,

consideră nu numai că termenul de prescripție nu s-a împlinit ci, mai mult, că

acțiunea este imprescriptibilă deoarece nu cade sub incidența dispozițiilor art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dată fiind natura protocoalelor, care nu

sunt acte de înstrăinare întocmite în cadrul procesului de privatizare.

Or, aceste argumente

sunt unele străine dezbaterilor din proces, folosite de instanța de apel pentru

a justifica o imprescriptibilitate a acțiunii pe care reclamantul însuși nu a

pretins-o, acesta susținând doar că, în ce-l privește, nu s-a împlinit termenul

de prescripție extinctivă, având în vedere data la care acesta ar fi luat

cunoștință (în cursul procesului) de existența actelor a căror nulitate a

solicitat-o.

Câtă vreme instanța a

înlăturat criticile reclamantului pe acest aspect, nu putea decât de o manieră

contradictorie (depășind cadrul criticilor care o învestiseră și fără să

rezulte că ar fi avut în vedere vreun aspect de ordine publică pe care să-l

supună dezbaterii părților) să aprecieze că dreptul la acțiune nu este

prescris.

În acest context, în

care sunt înlăturate, ca nefondate, critici - situație aptă să confirme soluția

de primă instanță - dar în același timp acțiunea este considerată

imprescriptibilă (în afara argumentelor și criticilor părții) rezultă

caracterul contradictoriu al considerentelor și incidența motivului prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Reținând, potrivit

celor prezentate anterior, incidența deopotrivă, a motivelor de recurs

reglementate de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. și având în vedere

dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte urmează

să caseze decizia cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

La reluarea judecății

se vor avea în vedere limitele devolutive ale cererii de apel și, în măsura în

care se vor identifica aspecte de ordine publică în legătură cu aplicabilitatea

dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, necesitatea ca ele să

fie supuse dezbaterii contradictorii a părților. În acest context, dacă se va

trece la determinarea sferei de reglementare a prevederilor art. 45 alin. (5),

se va analiza în ce măsură conținutul celor două protocoale vizate de acțiunea

în nulitate relevă existența unor acte de divizare (adică, o transmisiune

universală sau cu titlu universal a bunurilor) sau, dimpotrivă, veritabile acte

de înstrăinare care privesc bunuri individual determinate, așa cum sunt ele

enumerate în conținutul celor două acte.

Vor fi avute în

vedere, de asemenea, și aspectele invocate de intimata Autoritatea pentru

Administrarea Activelor Statului în legătură cu lipsa calității sale procesuale

pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva deciziei nr. 107/ A din 19 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă

.

Casează decizia

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 15 ianuarie 2014.