ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 28/2014

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 18 aprilie 2002 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâta SC O. SA, solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care, în baza Legii nr. 10/2001 să dispună restituirea în natură a imobilului situat în Buzău, str. Ostrovului, compus din teren în suprafață de 460 mp și construcție. Prin sentința civilă nr. 8323 din 04 octombrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, a fost admisă excepția necompetenței generale a instanțelor și respinsă acțiunea ca inadmisibilă, deoarece reclamantul avea obligația de a parcurge procedura prealabilă prevăzută de art. 20 din Legea nr. 10/2001.

Sentința a rămas definitivă prin respingerea apelului, conform deciziei nr. 517/ A din 20 martie 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, dar prin decizia civilă nr. 1286 din 19 mai 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost admis recursul, casate cele două hotărâri ale instanțelor de fond și trimisă cauza spre soluționare Tribunalului București, reținându-se că obiectul cererii de chemare în judecată se întemeiază pe Legea nr. 10/2001 și anume, pe lipsa răspunsului la notificarea adresată primăriei. În fața acestei instanțe, cadrul procesual a fost extins prin introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a Primăriei orașului Buzău. Prin sentința civilă nr. 989 din 28 octombrie 2003 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea ca inadmisibilă, reținând că reclamantul nu a făcut dovada notificării persoanei juridice implicate în procesul de privatizare potrivit art. 27 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Prin decizia civilă nr. 759/2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul, anulată sentința și trimisă cauza spre rejudecare la Tribunalul Buzău, cu motivarea că unitatea deținătoare se află în raza de competență a acestui tribunal. Prin decizia civilă nr. 8768 din 03 noiembrie 2005 pronunțată de I.C.C.J., a fost admis recursul, casată decizia instanței de apel, constatându-se că unitate deținătoare, în sensul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, este SC O. SA, cu sediul în București, Aleea Alexandru. În apel după casare, prin decizia civilă nr. 506 din 07 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, a fost admis apelul, desființată sentința nr. 989/2003 a Tribunalului București și trimisă cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe.

Soluția a rămas irevocabilă prin decizia nr. 771 din 07 februarie 2008 a instanței supreme, care a constatat că la termenul din 28 octombrie 2003 reclamantul C.C. a depus o cererea completatoare de chemare în judecată și a altor persoane, cerere asupra căreia instanța de fond a omis să se pronunțe, mulțumindu-se cu admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, încălcând astfel principiul disponibilității. Reluând judecata cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca tardivă cererea completatoare, a respins excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, a admis acțiunea reclamantului C.C.

în contradictoriu cu SC O. SA a fost obligată pârâta să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra cererilor reclamantului privind restituirea în natură a terenului în suprafață de 301 mp și a construcțiilor situate în Buzău, str. Ostrovului, fostă Vasile Roaită, fostă Smârdan (notificări înaintate prin adresele nr. 14621 din 23 aprilie 2002 și 18100 din 23 aprilie 2002 de către Primăria Mun. Buzău către SC O. SA). Prin decizia nr. 193 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civila, s-au admis apelurile reclamantului C.C. si SC O. SA, s-a schimbat sentința apelată în ceea ce privește cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, în sensul că s-a respins cererea formulată de reclamant ca neîntemeiată, s-a desființat hotărârea în ceea ce privește cererea completatoare formulată la 28 octombrie 2003, trimițându-se cauza spre rejudecare și a fost păstrată dispoziția privind respingerea excepției inadmisibilității.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în legătură cu apelul pârâtei SC O. SA, că, față de lipsa unei interdicții exprese, cererea de chemare în judecată a reclamantului nu poate fi considerată inadmisibilă. În ce privește calitatea de unitate deținătoare a pârâtei-apelante, s-a constatat că prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni X/1994 dintre F.P.S. și SC P. SA, ultima societate menționată a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilelor prevăzute în anexă, printre care și imobilul din str. Ostrovului, mun. Buzău. SC P. SA a fost înființată conform H.G. nr. 1041 din 25 septembrie 1990 și a fost privatizată prin metoda MEBO în 1994, desprinzându-se din Pietroasa O.J.T.

Buzău; aceasta a devenit o societate distinctă în urma finalizării operațiunii de divizare, conform Protocolului nr. 206 din 30 martie 1999. Ulterior, prin protocoalele de predare-primire nr. 192 din 23 septembrie 1999 dintre SC P. SA și SC R.B. SRL S.R.L. și nr. 207 din 30 martie 1999 dintre SC P. SA și SC C.S. SRL au fost înstrăinate parterul și etajul imobilului din Buzău, str. Ostrovului, precum și terenul aferent. Societatea apelantă este proprietara imobilului din Buzău, str. Ostrovului, prin cumpărare la data de 18 octombrie 1999 de la Ș.O. și Ș.M., respectiv T.D.I. și T.V., prin contractele de vânzare-cumpărare autentificate din 18 octombrie 1999. Cum apelanta este persoană juridică de drept privat, față de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, aceasta nu poate fi considerată entitate învestită cu soluționarea unei notificări, neputându-i fi aplicată procedura de restituire a legii speciale.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât notificarea formulată de reclamant a fost soluționată de Primăria Buzău, emițându-se dispoziția nr. 513 din 31 iulie 2007 a Primarului, prin care s-a dispus înaintarea către A.V.A.S., spre competentă soluționare, notificarea cu privire la terenul aflat în patrimoniul apelantei SC O. SA În ceea ce privește apelul formulat de reclamant, Curtea a reținut că soluția admiterii excepției tardivității cererii completatoare formulate de apelant la data de 28 octombrie 2003, având ca obiect constatarea nulității absolute a tuturor actelor întocmite pentru imobilul revendicat, este nelegală. Aceasta, întrucât față de prev. art. 315 din C. proc.

civ., considerentele din decizia civilă nr. 506 din 07 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București (rămasă irevocabilă prin decizia nr. 771 din 07 februarie 2008 a I.C.C.J.) erau obligatorii pentru instanța învestită cu rejudecarea cauzei, care s-a și conformat acestor obligații, dispunând comunicarea cererii completatoare și introducerea în cauză a pârâților, conform solicitărilor din cererea completatoare. Prima instanță, în rejudecare, a soluționat însă în mod greșit cererea completatoare pe calea excepției tardivității. Aceasta, în condițiile în care la termenul din 22 septembrie 2003, s-a luat act de cererea precizatoare formulată de reclamant, în sensul introducerii în cauză a pârâtei Primăria orașului Buzău, dar s-a formulat cerere de abținere de la judecarea cauzei, fiind acordat termen în vederea soluționării acesteia.

Prin urmare, la termenul din 22 septembrie 2003, completul de judecată nu era legal constituit, astfel încât nu erau îndeplinite condițiile pentru prima zi de înfățișare. La următorul și ultimul termen de judecată din dosar, la data de 28 octombrie 2003, reclamantul a depus cererea completatoare care a fost soluționată prin respingerea ei ca inadmisibilă, fără a se realiza introducerea în cauză a noilor pârâți. S-a concluzionat că la 28 octombrie 2003 erau îndeplinite condițiile pentru prima zi de înfățișare, astfel că reclamantul era în termen pentru a formula o eventuală cerere completatoare. Constatându-se că termenul din 28 octombrie 2003 îndeplinea condițiile pentru prima zi de înfățișare, s-a reținut de către instanța de apel greșita admitere a excepției tardivității cererii completatoare.

În plus, prima instanță a motivat hotărârea și pe aspectul prescripției prevăzute de legea specială (Legea nr. 10/2001), aspect care nu avea legătură cu problema juridică a tardivității. Prin decizia nr. 5739 din 05 iulie 2011 pronunțată de I.C.C.J. a fost constatat nul recursul declarat de reclamant, pentru nemotivare. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1055 din 14 mai 2012 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Primăria orașului Buzău și A.V.A.S. în ce privește cererea completatoare depusă la 28 octombrie 2003; a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SC P. SA, SC C.S. SRL, T.D.I., T.V., SC R.B.

SRL, Ș.O., Ș.M. si SC O. SA în ce privește pretenția din cererea completatoare depusă la data de 28 octombrie 2003 prin care s-a solicitat nulitatea absolută a actelor juridice; a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune a capătului doi din cererea completatoare prin care s-a solicitat nulitatea absolută a protocoalelor nr. 192/1999 si 207/1999 în contradictoriu cu pârâții SC P. SA, SC C.S. SRL și SC R.B. SRL S.R.L. și, în consecință, a fost respinsă cererea ca fiind prescrisă; a fost respinsă excepția de prescripție cu privire la cererile din acțiunea completatoare prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. X/1999 și repunerea părților în situația anterioară, ca neîntemeiată; a fost respinsă cererea prin care s-a solicitat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. X/1999 și repunerea părților în situația anterioară, în contradictoriu cu pârâții SC C.S.

SRL, T.D.I., T.V., SC R.B. SRL, Ș.O., Ș.M. și SC O. SA, ca neîntemeiata; a fost admisă excepția lipsei calității procesuale a pârâților SC P. SA, SC C.S. SRL, T.D.I., T.V., SC R.B. SRL, Ș.O., Ș.M. pe capătul trei din cererea completatoare prin care s-a solicitat retrocedarea în natură a imobilului și a fost respinsă pretenția pe acest considerent; a fost respins capătul trei din cererea completatoare în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, potrivit cererii completatoare formulată de către reclamant la data de 28 octombrie 2003, s-a solicitat constatarea nulității absolute a protocolului de predare-primire din 23 martie 1999 încheiat între SC P. SA și SC R.B.

SRL, având ca obiect parterul imobilului situat în Municipiul Buzău str. Ostrovului și a suprafeței de teren aferente precum și protocolul de predare primire din 30 martie 1999 încheiat între SC P. SA Buzău și SC C.S. SRL Buzău, având ca obiect etajul aceluiași imobil și a suprafeței de teren aferente, iar pe cale de consecință, potrivit principiului fraus omnia corrumpit să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor succesive de vânzare-cumpărare încheiate între părți în disprețul și frauda legii, cu încălcarea bunei-credințe și a dreptului de proprietate, repunerea părților în situația anterioară și retrocedarea în natură a imobilului revendicat. Actele a căror nulitate absolută s-a solicitat a se constata sunt: contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 09 septembrie 1999, încheiat între SC R.B.

SRL, în calitate de vânzător, și Ș.O. căsătorit cu Ș.M., în calitate de cumpărători; contractul de vânzare cumpărare autentificat din 18 octombrie 1999, încheiat între Ș.O. si Ș.M. în calitate de vânzători și SC O. SA în calitate de cumpărător; contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 18 octombrie 1999, încheiat între T.D.I. și T.V., în calitate de vânzători și SC O. SA în calitate de cumpărător; contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 09 septembrie 1999 încheiat între SC C.S. SRL, în calitate de vânzător și T.D.I. și T.V., în calitate de cumpărători. În ce privește protocolul din 23 martie 1999, acesta s-a încheiat între SC R.B. SRL S.A. și SC Pietroasa S.A., cea din urmă predând spațiul bar de la parterul imobilului din str. Ostrovului, iar protocolul din 30 martie 1999 a fost încheiat între SC C.S.

SRL și SC P. SA, aceasta din urmă predând, printre altele, imobilul si spațiul etaj din str. Ostrovului, în suprafață de 127,22 mp. Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, soluționarea acesteia s-a făcut observându-se calitatea de părți în contractele de vânzare-cumpărare și în protocoalele a căror nulitate s-a invocat.

În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune referitoare la cele două protocoale, s-a constatat că acestea sunt acte juridice de înstrăinare, făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect un imobil care cade sub incidența prevederilor Legii nr. 10/2001 și că, potrivit art. 46 alin. (5) din acest act normativ, prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii, acesta fiind împlinit la 14 august 2002, anterior promovării cererii completatoare (la 28 octombrie 2003). S-a apreciat însă, ca nefiind incidentă dispoziția legală menționată anterior și deci, neîntemeiată excepția de prescripție extinctivă, în privința celor 4 contracte de vânzare-cumpărare, întrucât acestea nu s-au încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Pe de altă parte, pronunțându-se pe fondul cererii în nulitate, tribunalul a constatat că reclamantul nu a reușit să facă dovada existenței cauzei de nulitate absolute invocate, respectiv fraudarea legii, nedemonstrând în ce ar fi constat aceasta, ce dispoziții legale au fost încălcate sau eludate în scopul încheierii celor 4 contracte de vânzare-cumpărare. Susținerile reclamantului, în sensul că nerespectarea art. 7.3 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. x/1994 (potrivit cu care se interzicea vânzarea imobilelor într-o perioadă de 7 ani, de la momentul încheierii contractului, ar fi condus la nulitatea absolută a actelor succesive de înstrăinare a imobilului) au fost înlăturate de instanță.

Astfel, împrejurarea că SC P. SA a vândut imobilul înaintea împlinirii perioadei de 7 ani, nu a fost considerată o fraudare a legii, ci doar o încălcare a unui contract de privatizare. Ca atare, sancțiunea nu poate fi nulitatea absolută a acestuia și a contractelor de vânzare-cumpărare subsecvente ci, așa cum s-a prevăzut în actul încheiat cu F.P.S., obligația de a achita o diferență între prețul obținut din vânzare și prețul cu care a dobândit inițial imobilul.

Cererea privind retrocedarea în natură a imobilului, în baza art. 480 C. civ, în contradictoriu cu pârâta SC O. SA, a fost apreciată ca neîntemeiată, în condițiile în care nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu a recunoscut reclamantului, în mod definitiv, un drept de a i se restitui imobilul în litigiu, așa încât acest imobil nu reprezintă un,,bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care reclamantul să se poată prevala; în plus, actele în baza cărora pârâta SC O. SA deține imobilul nu au fost anulate. Ca atare, s-a considerat că reclamantul nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, ci are un drept de creanță - dreptul la despăgubiri - stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, care este de natură să excludă incidența dreptului comun în cadrul căruia să fie promovată cu succes acțiunea în revendicare.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul, care a susținut că instanța s-a pronunțat pe fondul cauzei fără să-l supună dezbaterilor părților, încălcând astfel dispozițiile procedurale ce guvernează desfășurarea procesului civil, cât și dreptul la apărare al părții. De asemenea, în mod greșit instanța a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune cu privire la nulitatea absolută a celor doua protocoale întrucât cererea completatoare prin care s-a solicitat și constatarea nulității absolute a celor două acte juridice, a fost formulată în urma depunerii întâmpinării de către SC O. SA pentru termenul din 22 septembrie 2003, întâmpinare prin care pârâta a precizat, pentru prima dată, că imobilul în litigiu se află în proprietatea acesteia conform contractelor de vânzare - cumpărare X, imobilul făcând obiectul privatizării conform contractului din 18 iulie 1994, încheiat între F.P.S.

și Asociația Pietroasa; la întâmpinare au fost atașate contractele de vânzare - cumpărare și cele două protocoale. Ca atare, din momentul în care a aflat de existența acestor acte juridice, reclamantul a formulat acțiune de constatare a nulității absolute a acestora. În ce privește soluționarea pe fond a cererilor în nulitate, pe lângă faptul că s-a realizat cu încălcarea dreptului de apărare, aceasta a avut loc și cu aplicarea, interpretarea eronată a dispozițiilor legale, fără verificarea valabilității actelor și din perspectiva Legii nr. 10/2001, ce cuprinde norme speciale referitoare la valabilitatea contractelor ce au ca obiect imobile preluate abuziv de stat. S-a susținut, de asemenea, contrar aprecierii primei instanțe, că reclamantul deține un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a pronunțat decizia nr. 107/ A din 19 martie 2013, prin care a admis apelul declarat, a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins excepția prescripției dreptului la acțiune privind cererea de declarare a nulității protocoalelor nr. x/1999 și nr. y/1999. A desființat în parte sentința și a trimis cauza la Tribunalul București, pentru rejudecarea următoarelor cereri: cea de declarare a nulității protocoalelor nr. x/1999 și nr. y/1999 și a nulității contractelor de vânzare-cumpărare nr. X/1999 în contradictoriu cu pârâții SC C.S. SRL, SC R.B. SRL S.R.L., SC P. SA, T.D.I., T.V., Ș.O., Ș.M. și SC O. SA, cererea de repunere în situația anterioară în contradictoriu cu aceste părți și cererea de retrocedare în natură în contradictoriu cu SC O. SA.

Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței (privind excepțiile lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului la acțiune privind cererea de declarare de nulității celor 4 contracte de vânzare-cumpărare și repunerea în situația anterioară). Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut caracterul fondat al criticii referitoare la încălcarea dreptului de apărare al reclamantului prin pronunțarea asupra fondului unora din capetele de cerere, în condițiile în care tribunalul nu a pus în discuție fondul la termenul la care a avut loc judecata și a acordat cuvântul exclusiv asupra excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și prescripției dreptului la acțiune. În acest sens, s-a făcut referire la conținutul încheierii de dezbateri din data de 30 aprilie 2012 din care rezultă că singurele aspecte care au fost puse în discuție și asupra cărora părțile au pus concluzii au fost cele două excepții.

Față de această situație, s-a constatat încălcarea dreptului la apărare ceea ce, conform art. 297 C. proc. civ., atrage soluția de desființare în parte a sentinței cu trimitere spre rejudecarea respectivelor capete de cerere. S-a apreciat ca fiind fondat și cel de-al doilea motiv de apel invocat, referitor la greșita admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune cu privire la declararea nulității celor două protocoale.

Pentru aceasta, în primul rând, Curtea a respins susținerile apelantului-reclamant conform cărora a fost în imposibilitate obiectivă de a cunoaște încheierea celor două protocoale anterior formulării întâmpinării de către SC O. SA și înăuntrul termenului de prescripție special instituit de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, întrucât cele două protocoale au fost supuse publicității imobiliare încă din anul 1999, după cum și contractele de vânzare - cumpărare încheiate ulterior au fost toate supuse formalităților de publicitate imobiliară (conform mențiunilor existente pe contracte și protocoale în legătură cu înscrierea în registrele de publicitate), situație față de care ele devin opozabile, astfel încât reclamantul nu se mai poate apăra în felul în care a făcut-o.

În același timp însă, Curtea a constatat că interpretarea dată de tribunal dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 este greșită, termenul de prescripție specială instituit de acest act normativ nefiind aplicabil celor două protocoale. Astfel, s-a constatat ca fiind eronată aprecierea tribunalului în sensul că cele două protocoale ar fi acte de înstrăinare făcute în cadrul procesului de privatizare, întrucât în realitate, nu au nicio legătură cu privatizarea SC P. SA, ci sunt acte ulterioare privatizării, încheiate în cadrul unui proces de divizare, la un moment la care societatea SC P. SA era deja privatizată de 5 ani. Totodată, instanța de apel a considerat că disp.

art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care instituie un termen special de prescripție derogatoriu de la dreptul comun, vizează exclusiv actele de înstrăinare efectuate de stat către diferite alte persoane (fizice sau juridice), în orice modalitate, iar nu și înstrăinări intervenite ulterior de la subdobânditorii de la stat către alți terți, întrucât rațiunea legiuitorului a fost aceea de a curma insecuritatea juridică legată de înstrăinările efectuate de Stat. Constatând greșita soluție dată de tribunal excepției prescripției dreptului la acțiune privind cererea de declarare a nulității celor doua protocoale, instanța de apel a schimbat sentința în sensul respingerii excepției și, în vederea reluării judecății asupra respectivelor pretenții, în baza art. 297 C. proc.

civ., a admis apelul, a desființat hotărârea cu trimitere spre rejudecare și cu privire la aceste capete de cerere. A fost menținută sentința cu privire la celelalte aspecte vizând excepția lipsei calității procesuale pasive, prescripția dreptului la acțiune privind cele 4 contracte de vânzare-cumpărare si prescripția cererii de repunere in situația anterioară. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta SC O.V.I.G. SA, care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Hotărârea a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor. legale (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.) și a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În ce privește incidența art. 304 pct. 1 C. proc.

civ., aceasta este dată de nesocotirea conținutului art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, potrivit căruia hotărârea tribunalului în această materie este supusă recursului. În mod greșit instanța, punând în discuție calificarea căii de atac în raport de data introducerii acțiunii și de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 202/2010, a apreciat că este vorba de apel deoarece până la data intrării în vigoare a actului normativ menționat s-a mai pronunțat o hotărâre, ceea ce ar exclude incidența normei modificatoare.

Raționamentul și concluzia instanței anterioare sunt eronate deoarece, deși în cauză au fost pronunțate mai multe hotărâri, prin decizia nr. 193 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, au fost admise ambele apeluri împotriva sentinței nr. 264 din 26 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, care a fost schimbată în ceea ce privește cererea principală, în sensul respingerii acesteia, fiind desființată sentința apelată numai referitor la cererea completatoare care reprezintă practic, o cerere nouă formulată la 28 octombrie 2003, fiind trimisă spre rejudecare.

Astfel fiind, Legea nr. 202/2010 intrând în vigoare la o lună de la pronunțarea deciziei anterior menționate, este evident că instanța de fond, în această nouă judecată în primă instanță nu pronunțase nicio hotărâre până la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, așa încât, dispozițiile acesteia, referitoare la calea de a atac a recursului, erau pe deplin aplicabile. De aceea, soluționarea căii de atac exercitate ca fiind apel este nelegală și se impune casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, într-un complet legal constituit. - Hotărârea este nelegală și pentru că instanța de apel a apreciat că în mod greșit tribunalul s-a pronunțat asupra fondului cauzei fără să-l supună dezbaterii (art. 304 pct. 8 C. proc.

civ.). Aceasta, întrucât părțile au pus concluzii atât cu privire la excepțiile invocate, cât și asupra fondului cauzei. În acest sens, în încheierea de dezbateri au fost menționate expres solicitarea reprezentantului pârâtei de respingere a acțiunii ca neîntemeiată, faptul că părțile nu mai solicită probe în afara înscrisurilor de la dosar, precum și că, față de această împrejurare, tribunalul urmează să se pronunțe asupra excepțiilor odată cu fondul cauzei, amânându-se pronunțarea pentru a da părților posibilitatea să depună la dosar concluzii scrise. - Hotărârea cuprinde motive contradictorii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) și a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.). Astfel, cu o motivare contradictorie, instanța de apel a apreciat că tribunalul a admis greșit excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la declararea nulității celor două protocoale, întrucât termenul de prescripție special instituit de Legea nr. 10/2001, nu ar fi aplicabil acestora. Deși instanța de apel a respins susținerile reclamantului potrivit cărora a fost în imposibilitate să cunoască situația imobilului în litigiu, întrucât a avut posibilitatea să cunoască cele două protocoale a căror anulare s-a solicitat - fiind supuse publicității imobiliare încă din anul 1999 - în același timp instanța a considerat că nu ar fi prescris dreptul la acțiune pentru că nu ar fi incident art. 45 din Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte, instanța de apel și-a întemeiat soluția, în ce privește lipsa de incidență a art. 45 din Legea nr. 10/2001, pe un raționament fals, ignorând faptul că aceste dispoziții se referă la toate actele juridice de înstrăinare (cum este și divizarea) și nu numai la actele făcute în cadrul procesului de privatizare, ci inclusiv și la acestea. Mai mult, instanța de apel a adăugat la lege, prin interpretarea pe care a dat-o dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, susținând că într-adevăr, acest text instituie un termen special de prescripție, derogatoriu de la dreptul comun, dar acest text ar viza exclusiv actele de înstrăinare efectuate de stat către alte persoane, fizice sau juridice, în orice modalitate.

Or, raportat la raționamentul instanței de apel, acțiunea reclamantului, vizând constatarea nulității absolute a celor două protocoale și a actelor subsecvente, tot trebuie constatată prescrisă, având în vedere că imobilul în litigiu a fost trecut din patrimoniul statului în patrimoniul SC P. SA, în cadrul procesului de privatizare, încă din anul 1994. Împrejurarea că intimatul-reclamant a avut o atitudine oscilantă, a formulat cereri informe, le-a completat și modificat, nu se poate întoarce împotriva pârâtei-recurente, iar printr-o apreciere eronată și subiectivă, în contradicție cu prevederile legale, intimatul-reclamant să fie repus în termenul de a formula acțiunea fără să o ceară. Intimatul C.C.

a solicitat, prin întâmpinarea depusă, respingerea recursului ca nefondat, arătând că în mod corect a fost calificată calea de atac ca fiind apel, că soluționarea fondului cauzei s-a făcut fără a fi supus dezbaterii părților și că decizia din apel nu cuprinde motive contradictorii atunci când constată că termenul de prescripție extinctivă nu e aplicabil cu privire la cele două protocoale care nu sunt acte juridice de înstrăinare. Prin întâmpinarea formulată de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului s-a invocat nulitatea recursului, întrucât cererea nu ar conține elementele necesare referitoare la identitatea părților, așa cum impune art. 302 1 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, a fost reiterată excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, deoarece aceasta nu are obligația legală de a restitui în natură imobilele revendicate de foștii proprietari, obligație ce revine exclusiv unității deținătoare a imobilului. În plus, intimata nu a fost parte în protocoalele de predare-primire și actele juridice subsecvente a căror nulitate se cere. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: - Mai întâi, sub aspect formal, se constată că pretinsa nulitate a cererii de recurs invocată de intimata-pârâtă cu referire la dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. (pentru nemenționarea tuturor elementelor de identificare a părților) nu poate fi reținută.

Aceasta, în condițiile în care, prin decizia nr. 176 din 24 martie 2006, Curtea Constituțională a declarat textul neconstituțional, întrucât este „de un formalism inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție”, având în vedere că elementele enumerate de textul procedural menționat se regăsesc în totalitate în actele dosarului în care s-a pronunțat hotărârea ce face obiectul căii de atac. De aceea, invocarea excepției de nulitate cu referire la un text declarat neconstituțional o lipsește de orice fundament juridic. - În ce privește critica recurentei-pârâte, conform căreia judecata căii de atac de către instanța anterioară s-ar fi realizat cu încălcarea normelor de organizare - instanța nefiind legal alcătuită - se constată, de asemenea, caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, norma tranzitorie conținută de art. 26 din Legea nr. 202/2010, care vizează aplicarea dispozițiilor modificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (în sensul supunerii hotărârilor pronunțate în această materie numai căii de atac a recursului), este incidentă și proceselor aflate în curs de soluționare în primă instanță „dacă nu s-a pronunțat o hotărâre în cauză până la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

În speță însă, exista o asemenea hotărâre de primă instanță la data intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 (respectiv, 26 noiembrie 2010), câtă vreme prin decizia nr. 193 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, urmare a admiterii apelurilor, a avut loc desființarea doar în parte a hotărârii de primă instanță (sentința nr. 264 din 26 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă), cauza fiind trimisă spre rejudecarea unei cereri completatoare formulată la 28 octombrie 2003. Nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că ar fi fost vorba de o cerere nouă asupra căreia instanța de fond nu pronunțase nicio hotărâre până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, ceea ce ar atrage incidența acestui act normativ.

În realitate, o cerere completatoare nu are o existență de sine-stătătoare, ea se grefează pe cererea principală deja existentă (ale cărei elemente le completează), iar în cadrul procesual astfel dezvoltat se pronunțase deja o hotărâre de primă instanță (a cărei soluție fusese doar schimbată în apel prin respingerea cererii principale, conform deciziei nr. 193 din 21 septembrie 2010 menționată anterior). De aceea, soluționarea cauzei în apel, la momentul rejudecării, s-a realizat corect, potrivit dispozițiilor nemodificate ale art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, singurele incidente, așa încât criticile formulate din perspectiva art. 304 pct. 1 C. proc. civ. au caracter nefondat. - Este însă întemeiată critica recurentei-pârâte referitoare la greșita apreciere a instanței de apel, în sensul că tribunalul ar fi judecat fondul cauzei fără a-l supune dezbaterii părților (ceea ce ar fi condus la încălcarea dreptului de apărare).

Astfel, separat de faptul invocat de către recurenta-pârâtă, conform căruia părțile au pus de mai multe ori concluzii pe fondul pricinii în diferitele etape procesuale anterioare (ceea ce interesează sub aspectul posibilității acestora de a supune dezbaterii judiciare pretențiile și, respectiv, apărările) se constată, din conținutul încheierii de dezbateri din 30 aprilie 2012, că tribunalul a stabilit asupra limitelor rejudecării, cu trimitere la decizia de casare a instanței supreme. În acest sens, a reținut că este învestit cu judecata cererii completatoare, precizând obiectul și acordând cuvântul asupra unor excepții (vizând lipsa calității procesuale și prescripția extinctivă) în funcție de diferitele pretenții formulate.

Contrar aprecierii instanței de apel, tribunalul nu a limitat dezbaterile doar asupra excepțiilor, câtă vreme a făcut mențiunea expresă că se va pronunța asupra acestora odată cu fondul cauzei (ceea ce înseamnă că, în funcție de soluția dată excepțiilor, urma sau nu să dea dezlegare fondului raporturilor juridice). Felul în care fiecare parte a înțeles însă să pună concluzii în cauză vizează, în concret, modalitatea în care acestea au apreciat să-și valorifice dreptul de apărare și care nu poate fi imputată instanței. Astfel, pârâta-intimată SC O. SA a solicitat, pe lângă admiterea excepțiilor procesuale, și respingerea acțiunii în nulitate, ca neîntemeiată.

Pe de altă parte, reclamantul însuși - ale cărui concluzii pe fondul pricinii nu sunt menționate în încheierea de dezbateri - a depus, înăuntrul termenului de amânare a pronunțării (la 7 mai 2012), note scrise în care, dezvoltând argumentele referitoare la lipsa calității procesuale pasive, face referire la aspectele de fond vizând cauza de nulitate invocată, arătând că este vorba de frauda la lege și cauza ilicită, și că acestea decurg din încheierea contractelor la foarte scurt timp, în interiorul unui termen de 7 ani, în care era interzisă înstrăinarea.

Or, soluționând pricina, după ce a respins excepția prescripției extinctive cu privire la nulitatea contractelor încheiate în anul 1999, tribunalul a făcut referire la motivele de nulitate invocate de reclamant prin cererea completatoare și reiterate în concluziile scrise, arătând de ce nu este vorba de o eludare a legii, ci eventual, de încălcarea unei clauze din contractul de privatizare, a cărei sancțiune nu constă în nulitatea absolută ci, potrivit actului încheiat cu F.P.S., în obligația de a achita o diferență dintre prețul obținut din vânzare și prețul cu care a fost dobândit imobilul inițial.

Rezultă că prima instanță, dând dezlegare fondului raportului juridic, după ce a depășit - prin soluția adoptată - impedimentul analizării acestuia decurgând din invocarea excepției prescripției extinctive, s-a pronunțat asupra aspectelor deduse judecății prin cererea reclamantului (reluate de acesta și prin notele de concluzii depuse înăuntrul termenului de amânare a pronunțării). De aceea, soluția nu este de natură să surprindă părțile sau să încalce dreptul de apărare al acestora, câtă vreme ea a vizat exact pretențiile deduse judecății, pe care reclamantul le-a susținut prin notele scrise, iar pârâta, dimpotrivă, a pretins netemeinicia acestora. Mai mult, menționând că se va pronunța asupra excepțiilor odată cu fondul cauzei, este evident că tribunalul a avut în vedere inclusiv ipoteza în care, găsind excepțiile neîntemeiate, va trece la analiza conținutului de fond al raporturilor juridice.

O dovadă în acest sens o reprezintă și cealaltă consemnare din încheierea de dezbateri, conform căreia părțile nu mai au alte probe de solicitat, în afara înscrisurilor de la dosar. În acest context, aprecierea instanței de apel referitoare la „gravitatea încălcării dreptului de apărare, ceea ce ar atrage anularea sentinței în sensul art. 105 C. proc. civ.” este greșită și atrage incidența art. 304 pct. 5 C. proc. civ. referitor la nesocotirea formelor desfășurării procedurii judiciare (motiv de recurs în care, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., va fi încadrată critica pe acest aspect a recurentei, iar nu în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. indicate de aceasta). - Este întemeiată, de asemenea, critica formulată în legătură cu modalitatea în care instanța de apel a tranșat chestiunea referitoare la excepția prescripției extinctive vizând nulitatea absolută a celor două protocoale de predare-primire.

Așa cum corect se arată în motivele de recurs, instanța a respins susținerile reclamantului privind imposibilitatea cunoașterii încheierii celor două protocoale anterior depunerii întâmpinării de către SC O. SA și înăuntrul termenului prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, constatând că protocoalele au fost supuse formalităților de publicitate imobiliară încă din anul 1999, devenind astfel opozabile terților, inclusiv reclamantului. Deși a înlăturat aceste susțineri, care constituiseră obiect al criticilor, în același timp, decizia din apel reține că acțiunea nu era prescrisă.

În felul acesta, considerentele instanței sunt într-adevăr, așa cum arată recurenta, contradictorii pentru că pe de o parte, consideră criticile nefondate - ceea ce ar fi condus la menținerea soluției date prescripției extinctive - iar pe de altă parte, consideră nu numai că termenul de prescripție nu s-a împlinit ci, mai mult, că acțiunea este imprescriptibilă deoarece nu cade sub incidența dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, dată fiind natura protocoalelor, care nu sunt acte de înstrăinare întocmite în cadrul procesului de privatizare.

Or, aceste argumente sunt unele străine dezbaterilor din proces, folosite de instanța de apel pentru a justifica o imprescriptibilitate a acțiunii pe care reclamantul însuși nu a pretins-o, acesta susținând doar că, în ce-l privește, nu s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă, având în vedere data la care acesta ar fi luat cunoștință (în cursul procesului) de existența actelor a căror nulitate a solicitat-o. Câtă vreme instanța a înlăturat criticile reclamantului pe acest aspect, nu putea decât de o manieră contradictorie (depășind cadrul criticilor care o învestiseră și fără să rezulte că ar fi avut în vedere vreun aspect de ordine publică pe care să-l supună dezbaterii părților) să aprecieze că dreptul la acțiune nu este prescris.

În acest context, în care sunt înlăturate, ca nefondate, critici - situație aptă să confirme soluția de primă instanță - dar în același timp acțiunea este considerată imprescriptibilă (în afara argumentelor și criticilor părții) rezultă caracterul contradictoriu al considerentelor și incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Reținând, potrivit celor prezentate anterior, incidența deopotrivă, a motivelor de recurs reglementate de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. și având în vedere dispozițiile art. 312 alin. (3) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte urmează să caseze decizia cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății se vor avea în vedere limitele devolutive ale cererii de apel și, în măsura în care se vor identifica aspecte de ordine publică în legătură cu aplicabilitatea dispozițiilor art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, necesitatea ca ele să fie supuse dezbaterii contradictorii a părților.

În acest context, dacă se va trece la determinarea sferei de reglementare a prevederilor art. 45 alin. (5), se va analiza în ce măsură conținutul celor două protocoale vizate de acțiunea în nulitate relevă existența unor acte de divizare (adică, o transmisiune universală sau cu titlu universal a bunurilor) sau, dimpotrivă, veritabile acte de înstrăinare care privesc bunuri individual determinate, așa cum sunt ele enumerate în conținutul celor două acte. Vor fi avute în vedere, de asemenea, și aspectele invocate de intimata Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului în legătură cu lipsa calității sale procesuale pasive.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC O.V.I.G. SA împotriva deciziei nr. 107/ A din 19 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă . Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 ianuarie 2014.