ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2501/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2501/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 21 decembrie 2010, sub

nr. 61991/3/2010, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamantul L.N.S. a

chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primar

General și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că terenul

în suprafață de 1 ha, situat în București, actualmente sectorul 3, a

fost preluat fără titlu valabil de către Statul Român și să se dispună

obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și

liniștită posesie acest teren, dacă este liber sau să-i fie dat un alt

teren similar/identic, dacă terenul solicitat nu poate fi restituit în natură

ori despăgubiri la valoarea de piață a acestuia.

În drept, conform precizărilor

ulterioare sesizării instanței, reclamantul a invocat dispozițiile

art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 C.E.D.O.

Prin sentința civilă

nr. 44 din 17 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a admis excepția inadmisibilității și a respins capătul de cerere subsidiar, având

ca obiect obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata valorii de piață a imobilului, ca inadmisibil; a admis excepția inadmisibilității

cererii formulate de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București

prin Primar General și a respins-o, ca inadmisibilă.

Pentru a reține inadmisibilitatea

cererii în revendicare opuse pârâtului Municipiul București, tribunalul a avut

în vedere decizia în interesul legii nr. 33/2008, apreciind că aceeași soluție

se impune și pentru pretenția de constatare a lipsei titlului valabil

la preluarea imobilului litigios, întrucât soluționarea unei atare pretenții

în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea posibilitatea

părții care nu a uzat de dispozițiile legii speciale, Legea nr. 10/2001,

de a obține, în afara cadrului stabilit prin acest act normativ, satisfacerea

pretențiilor legate de imobile ce cad sub incidența sa, situație

de natură să încalce atât principiul securității raporturilor juridice, cât

și principiul prevalenței legii speciale față de legea generală.

Pentru a reține inadmisibilitatea

capătului subsidiar de cerere, privind obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata valorii de piață a imobilului, tribunalul a avut în

vedere decizia în interesul legii nr. 27/2011.

La data de 07 iulie 2014,

reclamantul L.N.S. a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinței

civile nr. 44 din 17 ianuarie 2014, susținând că instanța nu s-a pronunțat

asupra capătului de cerere privind constatarea caracterului abuziv al preluării

terenului litigios.

Prin sentința civilă

nr. 997 din 12 septembrie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă,

a respins această cerere, ca neîntemeiată, reținând că nu există vreo omisiune

în cuprinsul dispozitivului hotărârii judecătorești ce s-a cerut a fi completată,

soluția de respingere a cererii vizând cererea de chemare în judecată, astfel

cum a fost aceasta formulată, adică sub toate capetele, pretențiile, iar analiza

considerentelor a vizat întreaga cerere de chemare în judecată, nu doar o anumită

pretenție.

Împotriva sentințelor

sus-menționate a declarat apel reclamantul.

Prin decizia civilă

nr. 549A din 09 decembrie 2014, astfel cum a fost rectificată prin încheierea din

Camera de Consiliu de la 24 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca

nefondat, apelul împotriva sentinței civile nr. 44 din 17 ianuarie 2014; a

admis apelul împotriva sentinței nr. 997 din 12 septembrie 2014, a anulat în

parte această sentință și a trimis spre rejudecare capătul de cerere privind

constatarea nevalabilității titlului statului, păstrând celelalte dispoziții

ale sentinței.

Pentru a decide astfel,

Curtea a reținut următoarele:

A. În privința apelului

declarat împotriva sentinței civile nr. 44 din 17 ianuarie 2014, Curtea a observat,

analizând considerentele sentinței civile nr. 997 din 12 septembrie 2014, a

cărei completare s-a solicitat, că argumentele tribunalului aferente aprecierii

inadmisibilității vizează fiecare dintre capetele de cerere formulate, cele relative

capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului fiind

expuse pe ultima pagină a sentinței.

Pe de altă parte, a constatat

că prima instanță a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamant

în contradictoriu cu pârâții, fără a realiza niciun fel de distincție asupra fiecărui

capăt de cerere principală în parte, ceea ce semnifică, în mod logic și juridic,

respingerea integrală a cererii principale, adică a tuturor capetelor sale, între

care se înscrie și cel de constatare a nevalabilității titlului statului.

În consecință, prima

instanță s-a pronunțat asupra întregii acțiuni și a uzitat,

în motivare, de argumente aferente tuturor capetelor de cerere, principal și

subsidiar, astfel încât motivele de apel formulate împotriva sentinței de completare

sunt nefondate.

B. În privința apelului

declarat împotriva sentinței civile nr. 997 din 12 septembrie 2014:

- În privința capătului

de cerere în revendicare de drept comun, Curtea a apreciat că soluția primei

instanțe este în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008.

Astfel, relativ la problema

existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează

regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001,

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., Înalta Curte

de Casație și Justiție a statuat prin această decizie că: „de principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea

de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun

în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 C. civ. Cu atât mai mult,

persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior,

acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una via și principiul securității

raporturilor juridice consacrat în jurisprudența C.E.D.O. (cauza Brumărescu contra

României - 1997 ș.a.)”.

Deși este corectă

aserțiunea conform căreia în cadrul acțiunii în revendicare trebuie să triumfe

proprietarul imobilului, ea nu poate să conducă decât la concluzia celei la care

a ajuns prima instanță, în contextul în care dreptul de proprietate nu se regăsește

în patrimoniul reclamantului, deoarece acesta nu a efectuat demersurile legale pentru

a-l putea redobândi, fie prin introducerea unei acțiuni în revendicare anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, fie prin formularea unor notificări în

temeiul Legilor nr. 112/1995 sau nr. 10/2001.

Prin aceeași decizie în

interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema

dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului, deci inclusiv a primului

său Protocol adițional în care este stipulat, la art. 1, dreptul la respectarea

bunurilor, poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe

dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv,

care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea

unor dispoziții ale legii speciale.

În cauza de față nu se

pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția

europeană a drepturilor omului.

Reamintind că textul Convenției

Europene a Drepturilor Omului, ratificate de România prin Legea nr. 30/1994, nu

poate fi disociat de jurisprudența dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului, formând împreună un „bloc de convenționalitate”, obligatoriu pentru autoritățile

statale, deci inclusiv pentru instanțele judecătorești, în temeiul dispozițiilor

constituționale ale art. 11 și 20 din Constituția României, dar și al art. 46 din

Convenție, Curtea a observat că potrivit jurisprudenței instanței de contencios

european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor

reclamantului nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adițional al

Convenției Europene a Drepturilor Omului. Principiul în acest domeniu a fost stabilit

de Comisia Europeană încă din anii 1970: „Speranța de a vedea renăscută supraviețuirea

unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în

mod efectiv nu poate fi considerată ca un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1” (decizia X., Y., Z. împotriva Germaniei din 4 octombrie 1977).

În recenta cauză Maria

Atanasiu contra României din 2010, Curtea Europeană a arătat: „Cu toate acestea,

în cazul în care un stat contractant, după ce a ratificat Convenția și inclusiv

Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială

a bunurilor confiscate în temeiul unui regim anterior, o asemenea legislație poate

fi considerată ca generatoare a unui nou drept de proprietate protejat de art. 1

din Protocolul nr. 1 în primul rând pentru persoanele care îndeplinesc condițiile

prevăzute în vederea restituirii” (parag. 136).

Astfel, în cadrul acestei

cauze, Curtea europeană a stabilit că existența unui „bun actual” cu înțelesul de

drept de proprietate „în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nici

o îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii, au decis restituirea

bunului” (parag. 140).

O asemenea hotărâre judecătorească

nu a fost însă pronunțată în favoarea reclamantului, neregăsindu-se în procesul

de față, până la acest moment, nici cealaltă ipoteză consacrată de instanța de contencios

european în cauza menționată, aceea în care, în temeiul Legii nr. 10/2001, a avut

loc o transformare într-o „valoare patrimonială” - respectiv dreptul de a obține

măsuri reparatorii în echivalent - a interesului patrimonial care rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării - mai general, din constatarea caracterului

abuziv al preluării în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001 - de care vorbește instanța

de contencios european în continuare în aceeași hotărâre, la parag. 142, întrucât

în speță, până în prezent, reclamantul nu este beneficiarul vreunei astfel de constatări

a nevalabilității.

Reclamantul nu a formulat

nicio notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, cadru legal care să îi permitea să

obțină măsuri reparatorii în echivalent.

Reținând astfel că prevederile

Legii nr. 10/2001 - pe care se întemeiază „speranța legitimă” în sensul Convenției

- care condiționează recunoașterea dreptului de a obține măsuri reparatorii prin

echivalent, după caz, de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ,

nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 și că în consecință, în absența unei

notificări care ar fi putut conduce la eliberarea unei decizii în condițiile legii

sau la pronunțarea unei hotărâri în cadrul controlului activității entităților învestite

cu soluționarea notificărilor exercitat de către instanțele judecătorești, reclamantul

nu beneficiază de acest drept, Curtea a constatat că în mod corect prima instanță

a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

În cadrul acestui raționament,

instanța de apel a reținut totodată faptul că la data introducerii acțiunii

pendinte, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 fusese deja abrogat prin Legea

nr. 1/2009.

Nu în ultimul rând, Curtea

a constatat că dreptul la un tribunal, recunoscut de art. 6 alin. (1) din Convenția

Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, configurat pe plan intern prin prevederile

art. 21 din Constituție, nu este unul absolut; el se pretează la limitări implicit

admise, dat fiind faptul că, prin chiar natura sa, necesită o reglementare din partea

statului, reglementare care poate să varieze în timp și spațiu în funcție de nevoi

și de resursele comunității și indivizilor. O asemenea limitare nu se conciliază

cu art. 6 alin. (1) decât dacă are un scop legitim și există un raport rezonabil

de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat.

În acest sens, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat în Cauza Golder contra Regatului Unit,

1975, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum

și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor

care circumscriu conținutul oricărui drept".

Așadar, cu condiția ca

dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod, accesul

la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții.

Exigențele conturate în

jurisprudența Curții de la Strasbourg (inclusiv din perspectiva art. 53 al Convenției)

sunt însă, îndeplinite în cauza de față, având în vedere existența prevederilor

legale speciale anterior analizate, cât și evoluția drepturilor patrimoniale ale

reclamantului în legătură cu imobilul care formează obiectul cauzei.

- În privința capătului

de cerere subsidiar relativ la acordarea de despăgubiri, Curtea a apreciat că soluția

primei instanțe este conformă deciziei în interesul legii nr. 27/2011.

Prin această decizie,

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „Acțiunile

în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil

de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția

pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13

din această convenție, sunt inadmisibile”.

- În privința capătului

de cerere privind constatarea nevalabilității titlului Statului, Curtea a constatat

că singurul argument al tribunalului în privința adoptării soluției de inadmisibilitate

a acestui capăt de cerere constă în faptul că această stabilire a nevalabilității,

în cadrul acțiunii în revendicare, ar permite reclamantului, ce nu a urmat

procedura legii speciale, să obțină satisfacerea pretențiilor sale în afara cadrului

legal arătat.

Or, astfel cum Curtea

Europeană a ilustrat în cadrul hotărârii Maria Atanasiu: „142. În consecință, Curtea

consideră că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către persoana în cauză

a cerințelor legale, în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație, și

de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.

Așadar, simpla constatare

a nevalabilității nu este suficientă pentru despăgubirea reclamantului, ci trebuie

să se realizeze dovada îndeplinirii și a altor cerințe, respectiv chiar a celor

prevăzute de legile speciale de reparație. Prin prisma acestor considerente, rezultă

că argumentul invocat de tribunal nu poate justifica soluția de respingere ca inadmisibilă

a acestui capăt de cerere.

Pe de altă parte, Curtea

a observat că nu există niciun fel de alt argument de ordin juridico-logic care

să fundamenteze soluția de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere

analizat, admisibilitatea sa fiind de altfel, în mod unanim recunoscută în practica

juridică.

Mai mult, admisibilitatea

unui astfel de capăt de cerere este stipulată și în mod expres prin intermediul

dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate

publică.

Așadar, atât timp

cât în temeiul principiului disponibilității reclamantul a solicitat, sub forma

unui capăt de cerere distinct, constatarea nevalabilității titlului statului, instanța

nu putea să îl respingă ca inadmisibil, impunându-se astfel anularea parțială a

sentinței de fond, în privința soluției date acestui capăt de cerere și trimiterea

sa spre continuarea judecății, aceleiași instanțe, în temeiul dispozițiilor

art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs, în termen legal, reclamantul L.N.S. și pârâtul Statul Român.

I. Reclamantul a invocat

următoarele motive:

- A

rt. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ. - instanța motivează decizia prin motive străine de natura

pricinii, hotărârea dându-se cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, excepția

inadmisibilității este lipsită de fundament juridic, iar instanța de apel,

prin motivarea făcută, a revalidat soluția instanței de fond pe alte motive.

Prin nicio lege - generală

sau specială - nu se poate încălca art. 21 din Constituții, referitor la accesul

liber la justiție.

Or, prin motivarea făcută,

se fundamentează că accesul liber la justiție poate fi încălcat.

Nici una dintre hotărârile

citate în decizia recurată nu poate să încalce reclamantului liberul acces la justiție,

pentru a revendica un teren proprietatea autorilor săi.

Teza fundamentată de instanțele

de fond și de apel este contrară legilor și angajamentelor Statului Român de

a restitui proprietățile abuziv confiscate și naționalizate.

- Art. 304 pct. 7 și

8 C. proc. civ. - instanța de apel a validat poziția fundamental greșită a

instanței de fond, care a curmat cursul procesului, invocându-și o excepție

din oficiu, astfel că nu s-a stabilit dacă terenul este ocupat, de către cine și

în ce procent, dacă ocupanții au titlu, etc., aceasta putându-se pronunța numai

după admiterea obiecțiunilor la raportul de expertiză, judecându-se cauza pe

fond.

Instanța de fond

a pronunțat o soluție contrară spiritului și literei legilor reparatorii

edictate de Statul Român, validată în mod greșit de către instanța de

control judiciar, care trebuia să admită apelul și pe revendicarea terenului.

Hotărârea pronunțată este

contrară obligațiilor asumate de Statul Român pentru restituirea efectivă a proprietăților

abuziv luate de fostul stat comunist. Totodată, hotărârea încalcă dispozițiile

legilor de restituire și principiile restituirii, făcând o interpretarea lipsită

de fundament juridic, în condițiile în care, în cauză, nu s-a făcut de nici

una dintre părțile potrivnice întâmpinare, nu s-au invocat excepții și apărări.

Prin cele două hotărâri

este perpetuat abuzul fostului regim comunist, prin nerestituirea unui teren existent

fizic. Iar dacă acest teren nu mai este fizic liber, se impunea ca reclamantului

să-i fie oferit un alt teren la schimb sau să beneficieze de măsuri reparatorii

în oricare dintre forme.

- Art. 304 pct. 7 și

8 C. proc. civ. – motivările hotărârilor pronunțate sunt străine de natura

pricinii, făcându-se afirmații care nu au legătură cu cauza de față, contrare

jurisprudenței naționale și a celei C.E.D.O., astfel că cele două

hotărâri sunt lipsite de fundament juridic.

Instanțele, cu toate că

fac trimiteri la jurisprudența C.E.D.O. și la mai multe hotărâri ale instanțelor

naționale, acestea sunt interpretate fracționat, scoase din context, fără a

se face o analiză în concret la speța dedusă judecății.

Astfel, definirea legilor

de reparație, a dovedirii dreptului de proprietate și a stabilirii persoanei

îndreptățite, dar și a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate,

instanțele naționale, în concordanță cu cele ale Uniunii Europene, s-au pronunțat

contrar celor reținute de cele două instanțe.

Actul prezentat de reclamant

îndeplinește, sub toate aspectele, dovada dreptului de proprietate abuziv preluat,

pe baza căruia a fost identificat terenul autorilor și trebuia apreciat ca

fiind dovada proprietății și nu să conducă către o soluție lipsită total de fundament

juridic.

Cu ocazia preluării abuzive

a terenului care face obiectul prezentei cauze, cât și a altor bunuri care

au aparținut autorilor, acestora le-au fost luate toate actele sub sancțiunea

unor pedepse penale severe în perioada regimului de democrație populară.

În vederea stabilirii

tuturor bunurilor autorilor săi, reclamantul s-a adresat în repetate rânduri autorităților

publice, inclusiv la Consiliul pentru Studierea Arhivelor Securității, deoarece

autorii au fost urmăriți de securitate.

- Art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. - hotărârile sunt lipsite de fundament juridic, datorită greșitei aprecieri

a instanțelor că o acțiune în revendicare a unui bun abuziv preluat de

Statul Român în perioada comunistă, prin violență recunoscută de actualul Stat

Român, nu ar putea face obiectul unei acțiuni pe dreptul comun.

La dosarul cauzei există

dovezile prin care reclamantul a formulat prin executor judecătoresc notificare,

nesoluționată.

Instanțele de fond

și apel fac o analiză care conduce la încălcarea liberului acces la justiție,

fiindcă reclamantul poate revendica în baza întregii legislații, pe toate căile

și cu toate mijloacele juridice legale un bun preluat abuziv de către stat.

Dreptul comun nu a fost

anihilat de apariția legislației reparatorii, iar reclamantul a formulat

o cerere perfect legală și admisibilă.

Principiile dreptului

comun au fost întărite prin apariția legilor reparatorii, fiindcă obligațiile asumate

de Statul Român instaurat după 22 Decembrie 1989 sunt în sensul restituirii tuturor

proprietăților abuziv naționalizate.

Instanțele fac trimiteri

la deciziile instanței supreme, care sunt interpretate în afara contextului

în care au fost pronunțate.

S-a solicitat să se constate

caracterul abuziv al preluării bunului autorilor, pe de o parte, iar, pe de altă

parte, s-a solicitat revendicarea acelui bun.

În cauză, reclamantului

nu i-a fost opus de nici una dintre părți că terenul este ocupat de alți proprietari

sau că terenul este deținut de alte persoane, indiferent cu ce titlu.

Deci, nimeni nu-i opune

niciun titlu legal, care să fie analizat în raport cu dovada titlului său de proprietate,

astfel că hotărârile pronunțate sunt în contradicție vădită cu legile reparatorii

și cu legea în general.

- Art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. - instanța a interpretat în mod eronat actele și lucrările dosarului.

Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - în mod nelegal s-a stabilit că, în cauză, cu privire

la bunul revendicat nu s-a formulat notificare.

Prin cererea introductivă,

reclamantul a arătat că a notificat Municipiul București, la cerere anexând dovada

notificării, iar instanța de fond a solicitat dosarul administrativ, care se

află la dosar.

Cum notificarea nu a fost

soluționată, reclamantul a fost obligat să formuleze acțiunea în revendicare.

În 25 de ani de la evenimentele de la 22 Decembrie 1989, Statul Român nu a rezolvat

problemele proprietăților abuziv confiscate, astfel că reclamantul a fost obligat

să formuleze o acțiune perfect legală și cu fundament juridic, de revendicare

a unui bun încă existent.

II. Pârâtul Statul Român

a invocat, în drept, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

în dezvoltarea căruia a arătat următoarele:

În mod eronat,

instanța de apel

a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 997

din 12 septembrie 2014, a anulat în parte această sentință și a trimis

spre rejudecare capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Astfel, prin sentința

nr. 44 din 17 ianuarie 2014, tribunalul a admis excepția inadmisibilității

și, în consecință, a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Or, prin respingerea acțiunii

ca inadmisibilă, tribunalul a avut în vedere cererea de chemare în judecată în integralitatea

sa, privind toate capetele de cerere.

Mai mult, din considerentele

sentinței se poate observa că instanța de fond s-a aplecat în a analiza toate

capetele de cerere și nicidecum o anumită pretenție solicitată de reclamant prin

cererea de chemare în judecată, reținând că „aceeași soluție se impune

și pentru pretenția având drept cauză constatarea lipsei titlului valabil

de preluare a imobilului”.

Prin urmare, prin respingerea

acțiunii, tribunalul a avut în vedere că toate capetele solicitate de reclamant

prin cererea de chemare în judecată au primit aceeași finalitate.

În consecință, din

moment ce nu sunt întrunite condițiile art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ.,

în sensul că nu există în cuprinsul hotărârii judecătorești vreo omisiune privind

pronunțarea instanței asupra uneia din cererile cu care a fost investită, în mod

corect tribunalul a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței

nr. 44 din 17 ianuarie 2014, ca nefondată.

Recurentul-reclamant a

depus întâmpinare la recursul pârâtului, invocând excepția lipsei calității

de reprezentant a semnatarului acestui recurs și excepția lipsei de interes

în promovarea aceluiași recurs.

Totodată, prin petiția

înregistrată la dosar pentru termenul din 12 noiembrie 2015, recurentul-reclamant

a reiterat excepția lipsei calității de reprezentant a semnatarului recursului

pârâtului și, față de lipsa acestei semnături, a invocat și excepția

nulității acestui recurs.

Asupra excepțiilor

lipsei calității de reprezentant și nulității recursului pârâtului,

instanța s-a pronunțat în ședința publică din 12 noiembrie 2015,

în sensul respingerii, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Cu privire la excepția

lipsei de interes în exercitarea recursului declarat de pârâtul Statul Român, Înalta

Curte reține următoarele:

Interesul, ca și

condiție de exercițiu a acțiunii civile, semnifică folosul practic

urmărit de parte la punerea în mișcare a procedurii judiciare.

Prin recursul exercitat

în cauză, pârâtul Statul Român critică decizia instanței de apel sub aspectul

admiterii apelului părții adverse împotriva sentinței de completare

nr. 997 din 12 septembrie 2014, pe care a anulat-o în parte, cu trimiterea spre

rejudecare a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului. Cum această soluție îi este defavorabilă pârâtului, nu se poate susține

că acesta nu ar justifica interes în exercitarea recursului, folosul practic urmărit

prin acest demers judiciar constând în obținerea reformării deciziei instanței

de apel sub aspectul soluției care îi este defavorabilă.

Așadar, recurentul-pârât

justifică interes în exercitarea recursului, astfel că excepția lipsei de interes,

invocată de recurentul-reclamant, este neîntemeiată și va fi respinsă.

La termenul de dezbateri

din 12 noiembrie 2015, instanța a pus în discuție din oficiu, ca motiv

de recurs de ordine publică, motivarea contradictorie a hotărârii recurare, raportat

la art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că recursurile sunt fondate în raport de motivul de ordine publică invocat din oficiu,

potrivit celor ce se vor arăta în continuare:

Motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la situațiile în care hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

Toate cele trei situații,

cuprinse în acest motiv de recurs, vizează de fapt una și aceeași chestiune

– nemotivarea hotărârii. Aceasta, întrucât formularea unor considerente contradictorii

sau străine de natura pricinii echivalează cu o nemotivare.

Una dintre ipostazele

în care se ajunge la o nemotivare în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. este aceea a contrarietății între considerente și dispozitiv,

în sensul că motivarea hotărârii conduce la o anumită soluție, însă, în dispozitiv,

instanța s-a oprit la soluția contrară, ceea ce este și cazul în

speță.

Astfel, în considerentele

deciziei recurate se regăsesc argumente privind legalitatea sentinței date

asupra cererii de completare a dispozitivului sentinței de fond, sens în care

s-a reținut că prima instanță s-a pronunțat asupra întregii acțiuni,

soluția cuprinsă în dispozitivul sentinței de fond, aceea de respingere,

ca inadmisibilă, a acțiunii reclamantului, vizând toate capetele de cerere,

între care se înscrie și cel de constatare a nevalabilității titlului

statului, cu privire la care s-a invocat omisiunea de pronunțare prin cererea

de completare formulată de reclamant. Deși aceste argumente conduceau la concluzia

caracterului nefondat al apelului declarat de reclamant împotriva sentinței

de completare nr. 997 din 12 septembrie 2014 și, deci, la soluția de respingere

a acestui apel, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară,

dispunând admiterea apelului împotriva sentinței nr. 997 din 12 septembrie

2014, anularea în parte a acestei sentințe și trimiterea spre rejudecare

a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului.

Totodată, în considerentele

deciziei recurate se regăsesc argumente în sensul caracterului parțial fondat

al apelului declarat de reclamant împotriva sentinței de fond, sens în care

s-a reținut nelegalitatea acestei sentințe sub aspectul soluției

de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere privind constatarea nevalabilității

titlului statului. Deși aceste argumente conduceau la soluția de admitere

a apelului împotriva sentinței de fond nr. 44 din 17 ianuarie 2014, sub aspectul

soluției vizând capătul de cerere în constatarea nevalabilității titlului

statului, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, dispunând

respingerea apelului împotriva sentinței nr. 44 din 17 ianuarie 2014.

Rezultă, așadar,

o evidentă contradicție între motivarea deciziei recurate și dispozitivul

acesteia, deoarece motivarea conduce la o anumită soluție, iar dispozitivul

cuprinde soluția contrară. Practic, în acest caz, soluția la care s-a

oprit instanța de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, apare ca

fiind nemotivată.

Cum o hotărâre nemotivată

face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității soluției

pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii,

ceea ce impune soluția de casare cu trimitere, criticile propriu-zise din recursurile

reclamantului și pârâtului Statul Român nu pot fi analizate, urmând a fi avute

în vedere de instanța de trimitere.

În consecință, apreciind

că prin nemotivarea soluției pronunțate, curtea de apel nu a intrat în

cercetarea fondului pricinii, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor

art. 312 alin. (1) și (5) raportat la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pe temeiul

cărora va admite ambele recursuri exercitate în cauză, va casa decizia recurată

și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

lipsei de interes în exercitarea recursului declarat de pârâtul Statul Român, reprezentat

de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor

Publice București, invocată de recurentul-reclamant L.N.S.

Admite recursurile

declarate de reclamantul L.N.S. și de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București

împotriva deciziei nr. 549A din 09 decembrie 2014 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 noiembrie 2015.