ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 827/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 827/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 13

iulie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, reclamanta Z.C.

a solicitat obligarea pârâților N.C. și N.O., T.D. și T.M., Municipiul

București prin Primarul General, să îi lase în proprietate și posesie imobilul

situat în București, sector 3, imobil compus din 340 mp teren și construcție în

suprafață de 162 mp, invocând dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din

Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Prin sentința civilă nr.

2212 din 03 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a

admis excepția inadmisibilității acțiunii formulată de reclamanta Z.C. si

continuata de I.O.A., în contradictoriu cu Municipiul București și, în

consecință, s-a respins, acțiunea, ca inadmisibilă; s-a respins, ca

neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu persoanele fizice, N.O., N.C.,

T.D. și T.M. și s-a respins cererea de obligare a reclamantei la plata

cheltuielilor de judecată, că neîntemeiată.

Pentru pronunțarea

acestei hotărâri, tribunalul a reținut următoarele considerente:

Fiind vorba de un

imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001,

tribunalul a constatat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi

speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul

comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamantă

în acțiune.

Acțiunea în

revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă

analizată și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială

derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a

titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun.

A considera altfel și

a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanta de a recurge la dreptul

comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, în detrimentul legii

speciale de reparație, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus

derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea

preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale.

Prin Decizia nr. 33/2008

dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii

s-a statuat ca în ipoteza concursului între legea specială și cea generală,

acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun

numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.

Astfel, prin legea

nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act

normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu

valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație

juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare,

în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul de

reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială

față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare,

singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia

generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme

generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei

speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

Legea nr. 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l

totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele

exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios,

afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Soluția se impune

justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate

accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire

la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă

împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv,

retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu

este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a

proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii

speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată,

nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar

principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În speță, reclamanta

nu se găseste în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica

posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare.

Reclamanta nu a

formulat, anterior prezentei cereri, altă acțiune în constatarea

nevalabilitătii titlului statului sau în revendicare, nu a solicitat

restituirea bunului în baza Legii nr. 112/1995 și nu a formulat notificare în

temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care nu se poate prevala de dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, neavând un bun

sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție. Faptul că s-a anulat

in mod irevocabil oferta de donație făcută statului in perioada regimului

comunist nu echivalează cu deținerea unui bun actual, in condițiile in care

imobilul a fost înstrăinat unui subdobânditor de bună credință.

Aceasta întrucât,

contrar susținerilor reclamantei și a trimiterilor incomplete pe care le face

la jurisprudența comunitară în materie, pentru a fi titularul unui bun actual

în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este

necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi

recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi

dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).

Noțiunea autonomă de

bun în sensul C.E.D.O. nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile

actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească

irevocabilă sau un alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime

deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă.

Or, așa cum s-a

arătat, reclamanta nu are nici un act al autorității publice sau hotărâre

judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului,

a cărei protecție să o invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii

sau jurisprudența nu îi conferă o speranță legitimă la restituire, ci

dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretențiilor

în lipsa notificării și față de dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

În lipsa notificării

întemeiate pe Legea nr. 10/2001, reclamanta a pierdut posibilitatea de

valorificare a dreptului de proprietate cu privire la acest bun.

Dispozițiile C.E.D.O.

despre care reclamanta susține că ar fi aplicabile în cauză în ceea ce privește

posibilitatea de restituire a imobilului revendicat nu pot fi avute în vedere,

întrucât prin edictarea acestora nu se poate complini lipsa demersurilor de

restituire prevăzute de procedura legii de reparație ori nerespectarea

termenelor corespunzătoare acesteia.

Pentru considerentele

expuse, a fost admisă excepția inadmisibilității si s-a respins acțiunea in

revendicare formulată în contradictoriu cu Municipiul București, ca inadmisibilă.

În ce privește acțiunea

in revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții N.C., N.O., T.M. si T.D.,

tribunalul a constatat următoarele:

I. Titlul reclamantei

este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat din 1947 prin

care autoarea reclamantei O.B. a cumpărat imobilul situat în București, sector

3, compus din teren si constructie.

Cu privire la acest

contract Tribunalul a reținut că nu poate reprezenta un titlul de proprietate,

având în vedere jurisprudența recentă a C.E.D.O., care nu a mai recunoscut în

patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul

actului anterior, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din

patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Deciziei

nr. 1613 din 31 decembrie 1962. În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a

dobândi un bun - în sensul de un nou drept de proprietate în patrimoniul

fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții

administrative sau judiciare.

În acest sens, este

și jurisprudența din anul 2010 a C.E.D.O., care a statuat că nu se mai

recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de

proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi

de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul

legislației adoptate de către un stat membru. (parag. 136 din cauza Maria

Atanasiu și alții împotriva României, parag. nr. 37 din cauza Mătieș împotriva

României).

Astfel, C.E.D.O. a

învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art.

1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care

se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin

jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu

poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de

proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională. (parag.

nr. 36 din cauza Mătieș împotriva României).

De asemenea, în parag.

nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a

reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația

generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea

Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de

restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens.

II. Titlul de

proprietate al pârâților este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare cu

plata în rate din 26 mai 1997, pentru imobilul in cauza. Acest contract de

vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și

valabilitatea acestuia nu a fost contestata sub nici un aspect.

Faptul că s-a

constatat, in mod irevocabil, nulitatea contractului de donație din 13

februarie 1963, prin care autoarea reclamantei a transmis Statului Român

proprietatea asupra imobilului in cauza nu conduce in mod automat la aplicarea

principiilor specifice nulitatii restitutio in integrum si resolutio jure

dantis resolvitur jus accipientis in condițiile in care, la data rămânerii

irevocabile a hotărârii, imobilul era înstrăinat către pârâții T.D. și M.,

conform contractului de vânzare cumparare din 26 mai 1997. Din aceasta

perspectivă, pârâții Teleaga sunt subdobânditori de bună credință si cu titlul

oneros al imobilului, excepție, reglementată de doctrina, de la aplicarea

principiilor menționate. În lipsa unei hotărâri de anulare a contractului de vânzare

cumpărare încheiat de Statul Roman cu pârâții Teleaga, aceștia continuă să se

prevaleze de calitatea lor de subdobânditori de bună credință si de titlul lor

de proprietate.

În raport de aceste

considerente, s-a constatat că titlul de proprietate exhibat de către pârâții

Teleaga este anterior titlului de proprietate invocat de către reclamanta,

împrejurare care are relevanță asupra modului de soluționare a acțiunii în

revendicare prin comparare de titluri.

Tribunalul a reținut

că preferabilitatea titlului de proprietate al pârâților T., în baza căruia au înstrăinat

către pârâții N. este determinată de anterioritatea titlului de proprietate și

exercitarea posesiei în mod continuu; încheierea valabilă a actului de

vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995.

precum si existența dispozițiilor legale menționate art. 7 din Legea nr. 10/2001,

așa cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009 și art. 18 lit. d) din Legea nr.

10/2001, în forma inițială, care consolidează titlul de proprietate al

acesteia.

Toate argumentele

legate de preferabilitatea unuia din titlurile de proprietate (anterioritatea

titlului, publicitatea acestuia etc), referitoare la faptul ca pârâții Teleaga

au încheiat contractul cu un neproprietar, la buna sau reaua credință a pârâților

la încheierea contractului de vânzare cumpărare, la faptul că buna credință a pârâților

cumpărători nu valorează proprietate, sunt bazate exclusiv pe dreptul intern, în

măsura in care s-ar putea disocia acest drept intern de legislația comunitară, însă

soluționarea cauzei impune abordarea acesteia in perspectiva mai amplă a

legislației comunitare si a jurisprudenței C.E.D.O., nefiind posibilă această

disociere.

În acest sens, a

statuat și legiuitorul, când a adoptat Legea nr. 10/2001 și a oferit

posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură

sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu

poate fi restituit în natură, foștii proprietari pot obține despăgubiri în

echivalent, în condițiile legii speciale de reparație.

Potrivit art. 46 alin.

(2) din Legear. nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de

înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt

valabile daca au fost încheiate cu bună credință.

În speța dedusă

judecății, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare ce constituie

titlul de proprietate al pârâților T. si implicit al pârâților N., aceștia au

fost de bună credință, în sensul că au avut credința că au contractat cu

adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.

Dispozițiile art. 45

din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei

validității aparentei în drept care presupune întrunirea cumulativa a

următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu

particular, contractantul să fie de bună credință și în plus să existe o eroare

comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului.

În speța dedusă

judecății, este evident ca actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu

titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâții T. au fost de bună credință

deoarece nu există nicio probă contrară (prin neadmiterea unei acțiuni ce

vizează anularea contractului de vânzare cumpărare), iar în favoarea pârâților

operează prezumția de bună credință, principiu general al dreptului civil

desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 și art. 487 C.

civ.

Condiția erorii

comune și invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul

Român) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului

respectiv și că situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu

o prezenta și diligență normală ar fi perfectat contractul fără să aibă

îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de

vânzare-cumpărare.

În concluzie, pârâții

T. au fost de bună credință la dobândirea imobilului prin contractul de vânzare

cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care Tribunalul a apreciat

că titlul pârâților T. și N. este pe deplin valabil și legal, având

preferință față de titlul reclamantei conform dispozițiilor art. 45 din Legea nr.

10/2001 (fost art. 46).

Totodată C.E.D.O. a

recunoscut că în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea

nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995

fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul

convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea Raicu Contra

României).

Curtea a reamintit că

un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al

comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale

individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în

discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că

atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate. În acest

scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele

particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile

cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității

statului care cândva a confiscat aceste bunuri.

Distinct de toate aceste

susțineri, Tribunalul a constatat că reclamanta nu a formulat notificare prin

care să solicite în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin

echivalent a imobilului ce formează obiectul litigiului.

În raport de situația

de fapt reținută, Tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este nefondată,

întrucât reclamanta nu avea decât posibilitatea acordării de despăgubiri în

baza Legii nr. 10/2001 și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor,

atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale

și numai condiționat de depunerea unei notificări în baza Legii 10/2001.

Potrivit art. 18 lit.

c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent

dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

cu modificările ulterioare.

Potrivit art. 20 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și

construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Totodată, potrivit

art. 7 alin. (1)

1

nu se restituie în natură, ci doar în echivalent,

imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru

reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe,

trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea

condițiilor cerute de lege.

Potrivit alin. (5),

nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost

înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările

ulterioare.

Așadar, în raport de

situația de fapt arătată în cele ce preced, Tribunalul a apreciat că reclamanta

nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art.

20 alin. (2) și art. 7) pentru imobilul construcție și terenul aferent ce au

fost înstrăinate, și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilului.

Cu alte cuvinte,

voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod

valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent

prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu

de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în

conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și

transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat

reclamantul.

Totodată, Tribunalul a

reținut că prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și

Justiție constituită în secții unite, potrivit căreia, concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

În cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul

comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Așadar și prin

această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care este obligatorie

pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. s-a stabilit

prioritatea titlului de proprietate al chiriașului, în sensul că Legea specială

nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de

despăgubiri reclamantului și nu posibilitatea restituirii în natură.

A considera că în

această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt

aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna

a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului

cumpărătorului prin derogare de la regulile de drept comun.

Este indiscutabil ca

proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului

de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi

admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de

drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C.

civ. care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferința

și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi

defavoarea celui care a cumpărat de bună credință în temeiul Legii nr. 112/1995,

încrezându-se în aparența statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii

legiuitorului.

În acest sens sunt și

prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit

căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care

a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au

intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001,

persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost

obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin

acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii sau in echivalent.

Existând două

categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale,

respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu

se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu

caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al

imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează

posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel

și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres

singura acțiune permisă.

Prin urmare, Tribunalul

a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea

regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească

pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de

proprietate invocate de către cele doua părți și restituirea imobilului de la

posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar

deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru

restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri

reparatorii prin echivalent.

A admite o altă

soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția

proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor: atât o

acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care poate

fi adresată direct instanței, cât și o procedură administrativă.

Totodată, toate

susținerile reclamantei în sensul că în cauză se aplică prioritar normele

internaționale ce fac parte din dreptul intern și că potrivit Constituției

României, dacă există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au

prioritate legile internaționale, respectiv în speță, ar avea prioritate

dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), chiar dacă sunt reale nu au nici

un fel de relevanță în speța dedusă judecății atât pentru considerentele sus

menționate, cât și pentru următoarele argumente:

Într-adevăr C.E.D.O.

a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva

României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva

României, hotărârea Popescu și Dașoveanu împotriva României, etc.) prin care a

obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat

chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român

să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material

suferit.

Aceste hotărâri și

această practică judiciară conturată de C.E.D.O. nu sunt însă aplicabile în

speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care C.E.D.O. a obligat

statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în

baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut, ca situație premisă de la care

nu a existat nici o excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în

contradictoriu cu statul român sau cu unitatea administrativ teritorială,

hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a

încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, și prin

care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie

reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului

statului.

Ori, în speța dedusă

judecății, reclamanta nu deține nici o hotărâre judecătorească nici anterioară

și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în

contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se

constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formează

obiectul cauzei, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al

reclamantei asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele

juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie imobilul,

astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri

judecătorești nu poate fi admisă.

În lipsa unei

asemenea hotărâri judecătorești, reclamanta nu deține în viziunea C.E.D.O.

decât o speranță legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâții dețin un

drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1994, când

România adoptat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în baza unui contract

de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (vezi

Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care

deține o speranță legitimă la dobândirea bunului și o persoană care deține un

drept actual asupra bunului, nu poate avea câștig de cauză decât persoana care

are un drept actual asupra bunului în sensul Convenției și anume pârâții.

Totodată, așa cum a

arătat în cele de preced, reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii

10/2001, prin care să solicite restituirea în natură a bunului astfel încât în

lipsa îndeplinirii acestei procedurii prealabile devin incidente dispozițiile art.

22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 conform cărora nerespectarea termenului de 1

an pentru trimiterea modificării atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Existența unei

proceduri prealabile administrative nu este contrară art. 1 din Protocolul 1 la

C.E.D.O., iar Curtea în numeroase hotărâri a arătat că statele membre au

deplină libertate de a lua măsurile legislative pe care le consideră necesare

în materia restituirii imobilelor, iar existența unei proceduri prealabile și

supuse unor termene nu poate reprezenta o limitare a dreptului la acces la

justiție atâta vreme cât procedura Legii nr. 10/2001 prevede posibilitatea

accesului la un tribunal care să analizeze temeinicia cererii reclamanților de

acordare a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 26 din

Legea nr. 10/2001).

Dreptul de

proprietate nu este un drept absolut, iar statele membre au posibilitatea de a

impune anumite restricții în ceea ce privește condițiile de exercitare a

acestui drept, astfel încât instituirea unor termene în care foștii proprietari

trebuie să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu

poate reprezenta o privare de dreptul de proprietate ci o măsură normală

adoptată de organul legislativ al unei țări tocmai pentru a se încerca

rezolvarea unitară a tuturor situațiilor juridice generate de restituirea

proprietăților confiscate în timpul regimul comunist.

Dacă s-ar admite

punctul de vedere contrar ar însemnă că Legea nr. 10/2001 este facultativă, ori

nicio lege nu este facultativă ci este obligatorie și totodată ar însemna că

foștii proprietari ar putea solicita restituirea bunului oricând, ori scopul

legii este tocmai acela de a clarifica regimul juridic al acestor bunuri

imobile în vederea securității și stabilității circuitului civil.

Neglijența

reclamantei care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 are o

consecință juridică și anume pierderea dreptului de a solicita măsurile

reparatorii în natură sau prin echivalent, (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001)

iar această consecință este una firească și care nu contravine prevederilor C.E.D.O.

S-a observat, în

jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe

tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu

cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio

abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al

noțiunii de „bun".

Astfel, în practica

anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă

aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării

dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat

unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu

lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu

dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1

(cauza Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza Andreescu

Murăreț și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag. 20, pentru a da un

exemplu recent).

S-a apreciat că

reclamanții au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către

chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un

"interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu

aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a

existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1

din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995

a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza

Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, parag. 33).

În cauza Atanasiu și

alții contra României se arată, însă, că un „bun actual" există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

Așadar, în speță, nu

a putut fi recunoscută reclamantei decât o creanță, constând în despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr.

247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze

în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai

condiționat de formularea unei notificări în baza Legii 10/2001, notificare

care în speța de față nu există.

Urmare a hotărârii

Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu

permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță

valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamanta nu a

inițiat-o.

Așadar, proprietarul

care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât

despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță,

că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la

redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței

existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâtei, precum și compararea

titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Împotriva hotărârii

primei instanțe a declarat apel reclamanta I.O.A.

Prin Decizia civilă nr.

229/A din 21 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelul declarat de reclamantă și a dispus obligarea acesteia la plata

cheltuielilor de judecată de 4.150 lei către pârâții N.C. și N.O.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Sentința civilă nr. 8961

din 09 octombrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București,

definitivă și irevocabilă la 13 aprilie 2010, prin care s-a constatat nulitatea

absolută a contractului de donație din 13 februarie 1963 autentificat de fostul

Notariat de Stat Tudor Vladimirescu, nu-i conferă reclamantei preferabilitatea

titlului său, având în vedere că hotărârea este ulterioară titlului pârâților

Teleagă, reprezentat de contractul din 26 mai 1997, transcris în 03 iunie 1997

în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni al Judecătoriei Sector 3, precum

și al pârâților N. autentificat din 10 iulie 2007 de B.N.P. Asociați M. și S.

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu garantează dreptul de a

dobândi un anumit bun, iar în acest sens, în Cauza Maria Atanasiu și alții c.

România se reține: „Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive

a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a

bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din

hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat

reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație,

și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a

fostului proprietar, erau întrunite”.

Reclamanta nu poate

fi considerată titulara unui bun astfel cum s-a statuat în jurisprudența C.E.D.O.

în condițiile în care nu s-a făcut dovada în cauză a existenței unei hotărâri

judecătorești de recunoaștere a nevalabilității titlului pârâților, iar în

acest sens, în aceeași cauză Curtea Europeană reține:

„Astfel, Curții îi

este suficient să constate ținând cont de sensul autonom al noțiunii de bunuri

și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui bun actual

în patrimoniul unei persoane este în afara unui dubiu dacă, printr-o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod

expres restituirea bunului.”

Prin urmare,

reclamanta nu a dovedit în cauză că deține un drept actual sau, cel puțin, o

hotărâre judecătorească care să-i confere speranța legitimă, însă, în condițiile

în care să nu afecteze dreptul de proprietate al terților ori principiul

siguranței raporturilor juridice civile.

În cauza Raicu c.

România Curtea Europeană a statuat că persoanele ce și-au dobândit cu

bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri,

iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii

disproporționate.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată de către

reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul

General, privind suprafața de teren ce nu a fost înstrăinată, de precizat că,

ulterior apariției Legii nr. 112/1995 și respectiv, a Legii nr. 10/2001, nici

autoarea reclamantei și nici reclamanta nu au formulat notificări, cerință

necesară pentru valorificarea dreptului de proprietate pretins de către aceste

părți.

Or, prin Decizia nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că acțiunea în revendicare

de drept comun este admisibilă doar în ipoteza în care nu se aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Potrivit art. 274 C.

proc. civ., apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 4.150 lei

cheltuieli de judecată către intimații N.O. și N.C., reprezentând onorariu de

avocat.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, care a formulat următoarele critici:

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că, prin admiterea excepției

inadmisibilității acțiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român,

instanțele au făcut o greșită interpretare a hotărârii privind constatarea

nulității actului statului, care echivalează cu constatarea nevalabilității

titlului statului, precum și o aplicare greșită a legii în ce privește

hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a donației.

În dezvoltarea

motivului de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurenta arată că instanțele de fond au admis excepția inadmisibilității

acțiunii prin prisma celor stabilite prin Decizia nr. 33/2008 dată de secțiile

unite ale Înaltei Curți în recurs în interesul legii.

Însă, chiar în

această decizie în interesul legii, se prevede că în cazul în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Soluționarea cauzei

exclusiv pe cale de excepție este contrară dreptului de acces la instanță,

garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care include, printre altele,

dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente

pentru cauza lor, întrucât Convenția drept scop garantarea unor drepturi

teoretice și iluzorii, ci drepturi concrete și efective.

Examinând decizia

recurată în limita criticilor formulate, încadrate în dispozițiile art. 304 pct.

9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi

respins ca atare, pentru următoarele considerente:

În primul rând,

trebuie arătat că recurenta a indicat formal, ca motiv de nelegalitate,

dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât niciuna dintre criticile

formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în acest motiv de

nelegalitate.

În ce privește

criticile încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că, în raport de situația de fapt reținută,

care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala configurație a

dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., curtea de apel a aplicat corect,

atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind

conformă și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite.

Prin acțiunea în

revendicare formulată, autoarea reclamantei a solicitat, în temeiul art. 480,

481 C. civ. ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să

se dea preponderență titlului ei, cu obligarea pârâților să îi lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu.

Având în vedere însă

că, imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod

abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face

obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanțele

de fond au avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile

cuprinse în legea specială.

Astfel, instanțele au

reținut că soluționarea acțiunii în revendicare formulată în prezenta cauză nu

urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților,

așa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci în

raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în

aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum și cu

respectarea celorlalte criterii prevăzute prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008,

sens în care a procedat.

Cu privire la

criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecății

și legea aplicabilă acestei operațiuni, în mod corect prin decizia recurată

s-au recunoscut efectele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

Astfel, în condițiile

în care reclamanta a pretins că imobilul în litigiu a fost preluat în perioada

de referință a Legii nr. 10/2001, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă

ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, judicios s-a considerat

că, în soluționarea acțiunii de față, nu se poate face abstracție de

dispozițiile legii speciale de reparație.

Apartenența

imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în

una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în

raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și

cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în

domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluționarea ei nu se poate

face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege.

Ca atare, instanțele

au stabilit corect faptul că în soluționarea acțiunii dedusă judecății,

formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere

dispozițiile acestui act normativ.

Soluția este în acord

cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art.

330

7

alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la

acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în

perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 că,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea

specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii

evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și

anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia

generalibus derogant”.

Cu toate acestea,

după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune

se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

În acest sens,

trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în

ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor

omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel că, în

măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare

formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă,

însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de

proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea

titlurilor opuse.

Aprecierea existenței

unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul

noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea

dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a

unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei

acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul

la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de

recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

În jurisprudența

Curții Europene s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul

cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele

Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere,

în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii

de „bun”.

Astfel, dacă în

practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar

dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea

preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o

privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanții dețineau

chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat

ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură,

cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1,

în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri

judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339), în

cauza Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010,

publicată în M. Of. al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un

„bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat

doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143).

În plus, din aceeași

hotărâre - pilot (cauza Atanasiu c. României) rezultă că transformarea într-o

„valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiționată

de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul

procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac

prevăzute de aceste legi (parag. 142).

În speță, reclamanta

nu este în posesia unei decizii administrative de restituire în natură și nici

nu a făcut dovada unor demersuri care să se fi concretizat într-o hotărâre

judecătorească definitivă de restituire a imobilului.

În consecință,

reclamanta nu este titulara unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei

noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea

pilot Atanasiu, ea nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la

redobândirea posesiei, cu consecința că cererea în revendicare este

neîntemeiată.

Ca atare, urmează a

se reține că hotărârea recurată este conformă deciziei în interesul Legii nr. 33/2008,

incidentă în speță, precum și jurisprudenței actuale a Curții Europene privind

noțiunea de „bun” ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție.

Contrar susținerilor

recurentei, respingerea acțiunii nu este susceptibilă de a aduce atingere

dreptului de acces la instanță, astfel cum este garantat de Constituție (art. 21)

ca și de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Legea nr. 10/2001

oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea părții să formuleze

contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate emise în soluționarea

notificării, contestație în fața unei instanțe independente și imparțiale.

Drept urmare, Înalta

Curte reține că mecanismul Legii nr. 10/2001 constituie pentru reclamantă o

cale efectivă pentru realizarea pretențiilor (în condițiile în care ar fi

formulat notificare), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de

Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în Cauza Atanasiu, Solon și Poenaru

din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins

este una efectivă, astfel cum Curtea europeană a statuat în jurisprudența sa.

Or, așa cum s-a

arătat, nimic nu se opunea ca recurenta să obțină măsuri reparatorii pentru

imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a Legii

nr. 10/2001, în condițiile în care era posibilă în termenii legii speciale),

dacă formula notificare în termen legal.

Acestea sunt

considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și

pentru care, în baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

ca nefondat.

În raport cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte dispune

obligarea recurentei

la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către

intimații N.O. și N.C., în cuantum de 2.000 lei, precum și către intimații T.D.

și T.M., de asemenea în cuantum de 2.000 lei, dovedite cu chitanțele depuse la

dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta I.O.A. împotriva Deciziei civile nr. 229/A

din 21 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă

să plătească intimaților N.O. și N.C. suma de 2.000 lei, iar intimaților T.D.

și T.M. suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 martie 2014.