ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 827/2014

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 13 iulie 2011 pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă, reclamanta Z.C. a solicitat obligarea pârâților N.C. și N.O., T.D. și T.M., Municipiul București prin Primarul General, să îi lase în proprietate și posesie imobilul situat în București, sector 3, imobil compus din 340 mp teren și construcție în suprafață de 162 mp, invocând dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Prin sentința civilă nr. 2212 din 03 decembrie 2012, Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii formulată de reclamanta Z.C.

si continuata de I.O.A., în contradictoriu cu Municipiul București și, în consecință, s-a respins, acțiunea, ca inadmisibilă; s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu persoanele fizice, N.O., N.C., T.D. și T.M. și s-a respins cererea de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, că neîntemeiată. Pentru pronunțarea acestei hotărâri, tribunalul a reținut următoarele considerente: Fiind vorba de un imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că sunt incidente în cauză dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481 C. civ., invocate de reclamantă în acțiune.

Acțiunea în revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă analizată și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001 ca lege specială derogatorie sub anumite aspecte (în ceea ce privește criteriile de comparație a titlurilor aflate în conflict) de la dreptul comun. A considera altfel și a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanta de a recurge la dreptul comun în materia revendicării, respectiv, Codul civil, în detrimentul legii speciale de reparație, ar însemna încălcarea principiului specialia generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create prin aplicarea legii speciale.

Prin Decizia nr. 33/2008 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în interesul legii s-a statuat ca în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, acest act normativ consacră prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță. Astfel, prin legea nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare, singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia generalibus derogant fiind existența unei norme speciale și a unei norme generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl determină. Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași. Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice. În speță, reclamanta nu se găseste în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare.

Reclamanta nu a formulat, anterior prezentei cereri, altă acțiune în constatarea nevalabilitătii titlului statului sau în revendicare, nu a solicitat restituirea bunului în baza Legii nr. 112/1995 și nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care nu se poate prevala de dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană, neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție. Faptul că s-a anulat in mod irevocabil oferta de donație făcută statului in perioada regimului comunist nu echivalează cu deținerea unui bun actual, in condițiile in care imobilul a fost înstrăinat unui subdobânditor de bună credință.

Aceasta întrucât, contrar susținerilor reclamantei și a trimiterilor incomplete pe care le face la jurisprudența comunitară în materie, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României). Noțiunea autonomă de bun în sensul C.E.D.O. nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, anume drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile legale sau jurisprudența constantă.

Or, așa cum s-a arătat, reclamanta nu are nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să îi recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu îi conferă o speranță legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea dreptului la valorificarea pretențiilor în lipsa notificării și față de dispozițiile deciziei în interesul Legii nr. 33/2008. În lipsa notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001, reclamanta a pierdut posibilitatea de valorificare a dreptului de proprietate cu privire la acest bun. Dispozițiile C.E.D.O.

despre care reclamanta susține că ar fi aplicabile în cauză în ceea ce privește posibilitatea de restituire a imobilului revendicat nu pot fi avute în vedere, întrucât prin edictarea acestora nu se poate complini lipsa demersurilor de restituire prevăzute de procedura legii de reparație ori nerespectarea termenelor corespunzătoare acesteia. Pentru considerentele expuse, a fost admisă excepția inadmisibilității si s-a respins acțiunea in revendicare formulată în contradictoriu cu Municipiul București, ca inadmisibilă. În ce privește acțiunea in revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții N.C., N.O., T.M. si T.D., tribunalul a constatat următoarele: I. Titlul reclamantei este reprezentat de contractul de vânzare cumpărare autentificat din 1947 prin care autoarea reclamantei O.B.

a cumpărat imobilul situat în București, sector 3, compus din teren si constructie. Cu privire la acest contract Tribunalul a reținut că nu poate reprezenta un titlul de proprietate, având în vedere jurisprudența recentă a C.E.D.O., care nu a mai recunoscut în patrimoniul vechilor proprietari un vechi drept de proprietate, în temeiul actului anterior, deoarece acesta a ieșit în mod definitiv și irevocabil din patrimoniul lui, ca urmare a preluării abuzive realizate în temeiul Deciziei nr. 1613 din 31 decembrie 1962. În schimb, s-a recunoscut posibilitatea de a dobândi un bun - în sensul de un nou drept de proprietate în patrimoniul fostului proprietar, în temeiul legislației speciale și a unei dispoziții administrative sau judiciare.

În acest sens, este și jurisprudența din anul 2010 a C.E.D.O., care a statuat că nu se mai recunoaște în patrimoniul foștilor proprietari a unui vechi drept de proprietate asupra bunului preluat în perioada comunistă, ci s-ar putea vorbi de existența unui nou drept de proprietate, care își are originea în temeiul legislației adoptate de către un stat membru. (parag. 136 din cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, parag. nr. 37 din cauza Mătieș împotriva României). Astfel, C.E.D.O. a învederat în nenumeroase rânduri că o persoană se poate plânge de încălcarea art. 1 din Protocolul 1 al Convenției, numai în măsura în care invocă o decizie care se referă la un „bun”, în sensul noțiunii de bun, așa cum a fost definită prin jurisprudența sa.

S-a apreciat că nu poate fi considerat un bun, speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici o creanță condițională. (parag. nr. 36 din cauza Mătieș împotriva României). De asemenea, în parag. nr. 135 din hotărârea pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a reiterat viziunea Curții în sensul că fostele state comuniste nu au obligația generală de a restitui bunurile, care au fost confiscate înainte de ratificarea Convenției și că este opțiunea fiecărui stat de a aprecia asupra modalității de restituire, putând adopta orice reglementare în acest sens. II. Titlul de proprietate al pârâților este reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate din 26 mai 1997, pentru imobilul in cauza.

Acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 și valabilitatea acestuia nu a fost contestata sub nici un aspect. Faptul că s-a constatat, in mod irevocabil, nulitatea contractului de donație din 13 februarie 1963, prin care autoarea reclamantei a transmis Statului Român proprietatea asupra imobilului in cauza nu conduce in mod automat la aplicarea principiilor specifice nulitatii restitutio in integrum si resolutio jure dantis resolvitur jus accipientis in condițiile in care, la data rămânerii irevocabile a hotărârii, imobilul era înstrăinat către pârâții T.D. și M., conform contractului de vânzare cumparare din 26 mai 1997. Din aceasta perspectivă, pârâții Teleaga sunt subdobânditori de bună credință si cu titlul oneros al imobilului, excepție, reglementată de doctrina, de la aplicarea principiilor menționate.

În lipsa unei hotărâri de anulare a contractului de vânzare cumpărare încheiat de Statul Roman cu pârâții Teleaga, aceștia continuă să se prevaleze de calitatea lor de subdobânditori de bună credință si de titlul lor de proprietate. În raport de aceste considerente, s-a constatat că titlul de proprietate exhibat de către pârâții Teleaga este anterior titlului de proprietate invocat de către reclamanta, împrejurare care are relevanță asupra modului de soluționare a acțiunii în revendicare prin comparare de titluri. Tribunalul a reținut că preferabilitatea titlului de proprietate al pârâților T., în baza căruia au înstrăinat către pârâții N. este determinată de anterioritatea titlului de proprietate și exercitarea posesiei în mod continuu; încheierea valabilă a actului de vânzare-cumpărare, cu respectarea dispozițiilor art. 9 și 14 din Legea nr. 112/1995.

precum si existența dispozițiilor legale menționate art. 7 din Legea nr. 10/2001, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 1/2009 și art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, în forma inițială, care consolidează titlul de proprietate al acesteia. Toate argumentele legate de preferabilitatea unuia din titlurile de proprietate (anterioritatea titlului, publicitatea acestuia etc), referitoare la faptul ca pârâții Teleaga au încheiat contractul cu un neproprietar, la buna sau reaua credință a pârâților la încheierea contractului de vânzare cumpărare, la faptul că buna credință a pârâților cumpărători nu valorează proprietate, sunt bazate exclusiv pe dreptul intern, în măsura in care s-ar putea disocia acest drept intern de legislația comunitară, însă soluționarea cauzei impune abordarea acesteia in perspectiva mai amplă a legislației comunitare si a jurisprudenței C.E.D.O., nefiind posibilă această disociere.

În acest sens, a statuat și legiuitorul, când a adoptat Legea nr. 10/2001 și a oferit posibilitatea foștilor proprietari de a dobândi bunul preluat abuziv, în natură sau de a dobândi măsuri reparatorii prin echivalent. În cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură, foștii proprietari pot obține despăgubiri în echivalent, în condițiile legii speciale de reparație. Potrivit art. 46 alin. (2) din Legear. nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile daca au fost încheiate cu bună credință. În speța dedusă judecății, la data încheierii contractului de vânzare cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâților T. si implicit al pârâților N., aceștia au fost de bună credință, în sensul că au avut credința că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.

Dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparentei în drept care presupune întrunirea cumulativa a următoarelor condiții: actul încheiat să fie un contract oneros și cu titlu particular, contractantul să fie de bună credință și în plus să existe o eroare comună și invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmițătorului. În speța dedusă judecății, este evident ca actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular și cu titlu oneros, iar pârâții T. au fost de bună credință deoarece nu există nicio probă contrară (prin neadmiterea unei acțiuni ce vizează anularea contractului de vânzare cumpărare), iar în favoarea pârâților operează prezumția de bună credință, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 și art. 487 C. civ.

Condiția erorii comune și invincibile presupune ca titularul aparent al dreptului real (Statul Român) creează tuturor convingerea legitimă că este titularul dreptului respectiv și că situația respectivă este reală, astfel încât orice persoană cu o prezenta și diligență normală ar fi perfectat contractul fără să aibă îndoieli cu privire la eventuala valabilitate a contractului de vânzare-cumpărare. În concluzie, pârâții T. au fost de bună credință la dobândirea imobilului prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, motiv pentru care Tribunalul a apreciat că titlul pârâților T. și N. este pe deplin valabil și legal, având preferință față de titlul reclamantei conform dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 46). Totodată C.E.D.O.

a recunoscut că în situația în care nu a fost admisă o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de vânzare cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 fostul chiriaș beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul convenției și nu poate fi deposedat de bunul său (vezi hotărârea Raicu Contra României). Curtea a reamintit că un echilibru just trebuie menținut între exigențele interesului general al comunității și imperativele de apărare ale drepturilor fundamentale ale individului. Echilibrul care trebuie păstrat va fi distrus dacă individul în discuție suportă o încărcătură specială și exorbitantă. Curtea a precizat că atenuarea vechilor atingeri nu poate crea noi greutăți distorsionate.

În acest scop, legislația ar trebui să permită să se țină cont de circumstanțele particulare din fiecare cauză pentru ca persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri. Distinct de toate aceste susțineri, Tribunalul a constatat că reclamanta nu a formulat notificare prin care să solicite în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului ce formează obiectul litigiului. În raport de situația de fapt reținută, Tribunalul a apreciat că acțiunea formulată este nefondată, întrucât reclamanta nu avea decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale și numai condiționat de depunerea unei notificări în baza Legii 10/2001.

Potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent dacă imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Totodată, potrivit art. 7 alin. (1) 1 nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege.

Potrivit alin. (5), nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Așadar, în raport de situația de fapt arătată în cele ce preced, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu are decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 (art. 20 alin. (2) și art. 7) pentru imobilul construcție și terenul aferent ce au fost înstrăinate, și nu beneficiază de restituirea în natură a imobilului.

Cu alte cuvinte, voința legiuitorului de a menține situația juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 și de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferință în beneficiul pârâților, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii și transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul. Totodată, Tribunalul a reținut că prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în secții unite, potrivit căreia, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Așadar și prin această decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție care este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului, în sensul că Legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului și nu posibilitatea restituirii în natură.

A considera că în această situație mai poate fi admisă o acțiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenția legiuitorului, care a înțeles să dea preferință titlului cumpărătorului prin derogare de la regulile de drept comun. Este indiscutabil ca proprietarul se poate adresa și instanței pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaș devenit proprietar, însă o asemenea acțiune nu poate fi admisă, deoarece situației de fapt reținute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ. care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferința și anume verificarea titlurilor autorilor părților, ceea ce în speță ar fi defavoarea celui care a cumpărat de bună credință în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparența statului de proprietar, ceea ce ar fi contra opțiunii legiuitorului.

În acest sens sunt și prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Un astfel de caracter îl are și Legea nr. 10/2001, care a înțeles să reglementeze toate situațiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în care din diverse cauze, proprietarii deposedați abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptățite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condițiilor, procedurii și termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii sau in echivalent.

Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleași relații sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale Codului civil, ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acțiunilor în revendicare în condițiile dreptului comun paralel și în contradicție cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acțiune permisă. Prin urmare, Tribunalul a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ.

privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele doua părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent. A admite o altă soluție ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziția proprietarilor două mijloace procedurale de protecție a drepturilor lor: atât o acțiune în restituire întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanței, cât și o procedură administrativă.

Totodată, toate susținerile reclamantei în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaționale ce fac parte din dreptul intern și că potrivit Constituției României, dacă există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne au prioritate legile internaționale, respectiv în speță, ar avea prioritate dispozițiile din Declarația Universală a Drepturilor Omului și din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului (C.E.D.O.), chiar dacă sunt reale nu au nici un fel de relevanță în speța dedusă judecății atât pentru considerentele sus menționate, cât și pentru următoarele argumente: Într-adevăr C.E.D.O.

a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu împotriva României, hotărârea Popescu și Dașoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire statul român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit. Aceste hotărâri și această practică judiciară conturată de C.E.D.O. nu sunt însă aplicabile în speța dedusă judecății, întrucât în toate situațiile în care C.E.D.O.

a obligat statul român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut, ca situație premisă de la care nu a existat nici o excepție, o hotărâre judecătorească pronunțată în contradictoriu cu statul român sau cu unitatea administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.

Ori, în speța dedusă judecății, reclamanta nu deține nici o hotărâre judecătorească nici anterioară și nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formează obiectul cauzei, prin care să se constate existența dreptului de proprietate al reclamantei asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie imobilul, astfel încât acțiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești nu poate fi admisă. În lipsa unei asemenea hotărâri judecătorești, reclamanta nu deține în viziunea C.E.D.O.

decât o speranță legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâții dețin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1994, când România adoptat Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanță judecătorească (vezi Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deține o speranță legitimă la dobândirea bunului și o persoană care deține un drept actual asupra bunului, nu poate avea câștig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenției și anume pârâții.

Totodată, așa cum a arătat în cele de preced, reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură a bunului astfel încât în lipsa îndeplinirii acestei procedurii prealabile devin incidente dispozițiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 conform cărora nerespectarea termenului de 1 an pentru trimiterea modificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

Existența unei proceduri prealabile administrative nu este contrară art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., iar Curtea în numeroase hotărâri a arătat că statele membre au deplină libertate de a lua măsurile legislative pe care le consideră necesare în materia restituirii imobilelor, iar existența unei proceduri prealabile și supuse unor termene nu poate reprezenta o limitare a dreptului la acces la justiție atâta vreme cât procedura Legii nr. 10/2001 prevede posibilitatea accesului la un tribunal care să analizeze temeinicia cererii reclamanților de acordare a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 26 din Legea nr. 10/2001).

Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, iar statele membre au posibilitatea de a impune anumite restricții în ceea ce privește condițiile de exercitare a acestui drept, astfel încât instituirea unor termene în care foștii proprietari trebuie să solicite restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor nu poate reprezenta o privare de dreptul de proprietate ci o măsură normală adoptată de organul legislativ al unei țări tocmai pentru a se încerca rezolvarea unitară a tuturor situațiilor juridice generate de restituirea proprietăților confiscate în timpul regimul comunist.

Dacă s-ar admite punctul de vedere contrar ar însemnă că Legea nr. 10/2001 este facultativă, ori nicio lege nu este facultativă ci este obligatorie și totodată ar însemna că foștii proprietari ar putea solicita restituirea bunului oricând, ori scopul legii este tocmai acela de a clarifica regimul juridic al acestor bunuri imobile în vederea securității și stabilității circuitului civil. Neglijența reclamantei care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 are o consecință juridică și anume pierderea dreptului de a solicita măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent, (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001) iar această consecință este una firească și care nu contravine prevederilor C.E.D.O.

S-a observat, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza Străin, paragraf 39; cauza Porțeanu, paragraf 35; cauza Andreescu Murăreț și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, parag.

20, pentru a da un exemplu recent). S-a apreciat că reclamanții au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza Păduraru, paragrafe 83 - 87, precum și în cauza Porțeanu, parag. 33). În cauza Atanasiu și alții contra României se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag.

140 și 143). Așadar, în speță, nu a putut fi recunoscută reclamantei decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai condiționat de formularea unei notificări în baza Legii 10/2001, notificare care în speța de față nu există. Urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamanta nu a inițiat-o.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanta nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâtei, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți. Împotriva hotărârii primei instanțe a declarat apel reclamanta I.O.A. Prin Decizia civilă nr. 229/A din 21 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă și a dispus obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată de 4.150 lei către pârâții N.C.

și N.O. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Sentința civilă nr. 8961 din 09 octombrie 2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, definitivă și irevocabilă la 13 aprilie 2010, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de donație din 13 februarie 1963 autentificat de fostul Notariat de Stat Tudor Vladimirescu, nu-i conferă reclamantei preferabilitatea titlului său, având în vedere că hotărârea este ulterioară titlului pârâților Teleagă, reprezentat de contractul din 26 mai 1997, transcris în 03 iunie 1997 în Registrul de Transcripțiuni și Inscripțiuni al Judecătoriei Sector 3, precum și al pârâților N. autentificat din 10 iulie 2007 de B.N.P.

Asociați M. și S. Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale nu garantează dreptul de a dobândi un anumit bun, iar în acest sens, în Cauza Maria Atanasiu și alții c. România se reține: „Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar, erau întrunite”. Reclamanta nu poate fi considerată titulara unui bun astfel cum s-a statuat în jurisprudența C.E.D.O.

în condițiile în care nu s-a făcut dovada în cauză a existenței unei hotărâri judecătorești de recunoaștere a nevalabilității titlului pârâților, iar în acest sens, în aceeași cauză Curtea Europeană reține: „Astfel, Curții îi este suficient să constate ținând cont de sensul autonom al noțiunii de bunuri și de criteriile reținute în jurisprudența Curții, că existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara unui dubiu dacă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.” Prin urmare, reclamanta nu a dovedit în cauză că deține un drept actual sau, cel puțin, o hotărâre judecătorească care să-i confere speranța legitimă, însă, în condițiile în care să nu afecteze dreptul de proprietate al terților ori principiul siguranței raporturilor juridice civile.

În cauza Raicu c. România Curtea Europeană a statuat că persoanele ce și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri, iar diminuarea vechilor atingeri nu trebuie să creeze noi prejudicii disproporționate. Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare promovată de către reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, privind suprafața de teren ce nu a fost înstrăinată, de precizat că, ulterior apariției Legii nr. 112/1995 și respectiv, a Legii nr. 10/2001, nici autoarea reclamantei și nici reclamanta nu au formulat notificări, cerință necesară pentru valorificarea dreptului de proprietate pretins de către aceste părți.

Or, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a statuat că acțiunea în revendicare de drept comun este admisibilă doar în ipoteza în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Potrivit art. 274 C. proc. civ., apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 4.150 lei cheltuieli de judecată către intimații N.O. și N.C., reprezentând onorariu de avocat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, care a formulat următoarele critici: Invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., recurenta susține că, prin admiterea excepției inadmisibilității acțiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român, instanțele au făcut o greșită interpretare a hotărârii privind constatarea nulității actului statului, care echivalează cu constatarea nevalabilității titlului statului, precum și o aplicare greșită a legii în ce privește hotărârea judecătorească prin care s-a constatat nulitatea absolută a donației. În dezvoltarea motivului de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta arată că instanțele de fond au admis excepția inadmisibilității acțiunii prin prisma celor stabilite prin Decizia nr. 33/2008 dată de secțiile unite ale Înaltei Curți în recurs în interesul legii.

Însă, chiar în această decizie în interesul legii, se prevede că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Soluționarea cauzei exclusiv pe cale de excepție este contrară dreptului de acces la instanță, garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., care include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor, întrucât Convenția drept scop garantarea unor drepturi teoretice și iluzorii, ci drepturi concrete și efective.

Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente: În primul rând, trebuie arătat că recurenta a indicat formal, ca motiv de nelegalitate, dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., întrucât niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în acest motiv de nelegalitate. În ce privește criticile încadrate în motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în raport de situația de fapt reținută, care nu mai poate fi reapreciată în recurs față de actuala configurație a dispozițiilor art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ., curtea de apel a aplicat corect, atât dispozițiile art. 480 C. civ., cât și pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea fiind conformă și Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite. Prin acțiunea în revendicare formulată, autoarea reclamantei a solicitat, în temeiul art. 480, 481 C. civ. ca, în urma comparării titlurilor de proprietate opuse de părți, să se dea preponderență titlului ei, cu obligarea pârâților să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul în litigiu. Având în vedere însă că, imobilul revendicat face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, categorie ce face obiectul unei reglementări speciale cuprinse în Legea nr. 10/2001, instanțele de fond au avut în vedere la soluționarea pricinii, în primul rând, prevederile cuprinse în legea specială.

Astfel, instanțele au reținut că soluționarea acțiunii în revendicare formulată în prezenta cauză nu urmează regulile clasice ale comparării titlurilor de proprietate ale părților, așa cum aceste reguli au fost stabilite în doctrina și jurisprudența anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în aplicarea art. 480 C. civ., ci în raport de prevederile de drept substanțial ale legii speciale de reparație, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, precum și cu respectarea celorlalte criterii prevăzute prin Decizia în interesul Legii nr. 33/2008, sens în care a procedat. Cu privire la criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare deduse judecății și legea aplicabilă acestei operațiuni, în mod corect prin decizia recurată s-au recunoscut efectele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008.

Astfel, în condițiile în care reclamanta a pretins că imobilul în litigiu a fost preluat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, iar acțiunea în revendicare a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ, judicios s-a considerat că, în soluționarea acțiunii de față, nu se poate face abstracție de dispozițiile legii speciale de reparație. Apartenența imobilului la categoria celor preluate în mod abuziv în perioada comunistă, în una din modalitățile prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, este criteriul în raport de care se determină domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001 și cum, în speță, acțiunea în revendicare poartă asupra unui imobil ce intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, în soluționarea ei nu se poate face abstracție de regulile de drept substanțial din această lege.

Ca atare, instanțele au stabilit corect faptul că în soluționarea acțiunii dedusă judecății, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispozițiile acestui act normativ. Soluția este în acord cu decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ., care a stabilit, cu privire la acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 că, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”. Cu toate acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. Rezultă astfel că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantei implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate. În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt. În jurisprudența Curții Europene s-a produs o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin și Porțeanu, pe care Curtea le-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun”.

Astfel, dacă în practica anterioară, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, apreciindu-se că reclamanții dețineau chiar un „bun actual”, în măsura în care vânzarea unor imobile s-a realizat ulterior, ori doar un „interes patrimonial” de a obține restituirea în natură, cu aceeași valoare ca și un bun actual în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care vânzarea a operat înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (cauza Păduraru, parag. 83-87; cauza Porțeanu, parag. 339), în cauza Atanasiu și alții contra României – hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 778 din 22 noiembrie 2010, s-a arătat că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143). În plus, din aceeași hotărâre - pilot (cauza Atanasiu c. României) rezultă că transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag.

142). În speță, reclamanta nu este în posesia unei decizii administrative de restituire în natură și nici nu a făcut dovada unor demersuri care să se fi concretizat într-o hotărâre judecătorească definitivă de restituire a imobilului. În consecință, reclamanta nu este titulara unui „bun actual” în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu, ea nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, cu consecința că cererea în revendicare este neîntemeiată. Ca atare, urmează a se reține că hotărârea recurată este conformă deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, incidentă în speță, precum și jurisprudenței actuale a Curții Europene privind noțiunea de „bun” ce intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Contrar susținerilor recurentei, respingerea acțiunii nu este susceptibilă de a aduce atingere dreptului de acces la instanță, astfel cum este garantat de Constituție (art. 21) ca și de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Legea nr. 10/2001 oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea părții să formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate emise în soluționarea notificării, contestație în fața unei instanțe independente și imparțiale. Drept urmare, Înalta Curte reține că mecanismul Legii nr. 10/2001 constituie pentru reclamantă o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor (în condițiile în care ar fi formulat notificare), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în Cauza Atanasiu, Solon și Poenaru din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea europeană a statuat în jurisprudența sa. Or, așa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca recurenta să obțină măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care era posibilă în termenii legii speciale), dacă formula notificare în termen legal. Acestea sunt considerentele pentru care decizia curții de apel apare ca fiind legală și pentru care, în baza art. 312 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În raport cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimații N.O. și N.C., în cuantum de 2.000 lei, precum și către intimații T.D. și T.M., de asemenea în cuantum de 2.000 lei, dovedite cu chitanțele depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta I.O.A. împotriva Deciziei civile nr. 229/A din 21 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentă să plătească intimaților N.O. și N.C. suma de 2.000 lei, iar intimaților T.D. și T.M. suma de 2.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 martie 2014.