ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4712/2013

Asupra cauzei de față, deliberând, constată următoarele: Prin cererea formulată la 25 mai 2010 pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București (și declinată apoi, în favoarea Tribunalului București, conform Sentinței civile nr. 7871 din 24 noiembrie 2010), reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâtele Primăria municipiului București prin Primarul General și SC C. SA, solicitând să se dispună restituirea în natură a imobilului proprietatea sa din București, C.R., sector 5, format din teren în suprafață de 377 mp, din care 221 mp construcții - corp A (parter și subsol), corp B (subsol și parter), corpurile D - E (subsol, parter și etaj), plus terasă. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că părinții săi, I.S.

și P.S. au cumpărat prin act autentic de vânzare-cumpărare, la 9 noiembrie 1932, terenul și construcțiile existente deja pe teren, după care au construit, pe baza autorizațiilor de construcție nr. x/1933 și nr. y/1933, actualele corpuri, descrise anterior. Întregul imobil a devenit proprietatea reclamantei, conform actului dotal autentificat la 9 noiembrie 1944 la grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat și apoi a fost naționalizat, fiind înscris în anexa la Decretul nr. 92/1950, poziția nr. 2043. Preluarea bunului a fost una abuzivă, statul neavând un titlu valabil. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Sentința civilă nr. 890 din 4 mai 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea. S-a reținut în considerentele sentinței, că prin Hotărârea nr. 2873/1999 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au fost acordate despăgubiri în valoare de 125.465.680 RON reclamantei D.M. pentru spațiile cu destinație de locuință din imobilul situat în București, C.R., sector 5, și pentru cota parte de teren aferentă, fără a se lua în calcul spațiile comerciale aflate la parterul imobilului (corp A și B și teren aferent de 299,52 mp). Împotriva acestei hotărâri nu a fost formulată nicio cale de atac. Pentru celelalte spații din imobilul menționat, cu destinație de spații comerciale, reclamanta a formulat o nouă notificare în baza Legii nr. 247/2005, notificare ce nu a fost soluționată.

Prin prezenta acțiune, reclamanta nu a înțeles să solicite soluționarea pe fond a notificării de către tribunal, ci a precizat că formulează o cerere în revendicare întemeiată pe dreptul comun. Tribunalul, aplicând la speță, raționamentul din Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanțe, a reținut că reclamantei îi este aplicabilă prima ipoteză analizată, care exclude posibilitatea de a recurge la dreptul comun ca urmare a aplicării principiului specialia generalibus derogant, atâta vreme cât imobilul, nefiind înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, ar fi putut fi obținut de persoana îndreptățită în baza legii speciale.

Analizând în concret caracterul efectiv al căii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, a constatat că o persoană care a utilizat această procedură nu mai poate exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ceea ce este și cazul reclamantei. În ceea ce privește existența sau nu a unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantei, legat de dreptul la restituirea în natură a acestui imobil, tribunalul a subliniat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul la restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statale înainte de intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin într-o speranță legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii lui.

În speță, reclamanta nu se poate prevala în procedura inițiată pe baza dreptului comun de un bun actual, în sensul autonom al art. 1 din Primul Protocol adițional, respectiv de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să constate dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată și care să constate același drept. Legat de eventuala speranță legitimă la restituirea în natură a bunului în cauză, tribunalul a reținut că nu este întrunit standardul convențional în speță, și anume existența unei baze suficiente în dreptul intern și a unei jurisprudențe bine stabilite a instanțelor naționale în afara cadrului legal prevăzut de Legea nr. 10/2001, care să îi acorde reclamantei vocația la obținerea unor măsuri reparatorii dacă au fost respectate condițiile de restituire reglementate de stat în baza amplei marje de apreciere recunoscută de Convenție în materie.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamanta, care a criticat soluția pentru netemeinicie și nelegalitate. S-a susținut că în mod greșit prima instanță i-a respins cererea, făcând trimitere la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu motivarea că reclamanta nu a înțeles să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001. Astfel, aceasta nu avea nevoie de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, prin care să i se recunoască, anterior introducerii prezentei acțiuni, dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece, practic, acest drept a fost recunoscut de însuși deținătorul bunului - Primăria municipiului București, care, prin Hotărârea nr. 2873/1999 emisă în procedura Legii nr. 112/1995, a acordat reclamantei despăgubiri pentru imobilul format din corp A și B și teren de 299,52 mp.

Suma dată cu titlu de despăgubiri certifică recunoașterea dreptului reclamantei de proprietate asupra imobilului, dar, în același timp, rezultă din probele administrate și din poziția părților că reclamanta a fost despăgubită cu o sumă mult sub nivelul pieței sau deloc pentru diferența de teren de la 377 mp la 299,52 mp și pentru corpurile de clădire C, D și E. Pe de altă parte, scopul Legii nr. 112/1995 era acela de a asigura chiriașilor locuințe, nicidecum de a dispune perpetuarea stăpânirii nelegitime de către stat a unor spații comerciale. Reclamanta nu avea nevoie de existența unui alt titlu de proprietate, după cum nici statul nu a preluat bunul în mod valabil în baza vreunui titlu, ci în mod abuziv.

Aceeași concluzie rezultă și din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și, ca atare, nu se poate invoca lipsa unei hotărâri judecătorești care să confirme dreptul de proprietate, nefiind vorba de un drept nou. A mai susținut apelanta că în mod greșit tribunalul a respins acțiunea, considerând că singura cale pe care aceasta o avea la dispoziție era cea a Legii nr. 10/2001, aplicând trunchiat principiul invocat - electa una via. În faza apelului, instanța a încuviințat introducerea în cauză a pârâtei Administrația Fondului Imobil, în calitate de succesoare în drepturi a pârâtei SC C. SA și de asemenea, ca urmare a decesului reclamantei, poziția procesuală a acesteia a fost preluată de V.L., în calitate de succesoare a defunctei D.M.

Prin Decizia civilă nr. 2A din 8 ianuarie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că tribunalul, ținând seama de principiul disponibilității părților în procesul civil, s-a pronunțat în mod corect asupra cererii în revendicare, pe temeiul dreptului comun, reprezentat de art. 480 C. civ. Astfel, obiectul dedus judecății a privit revendicarea întregului imobil din București, C.R., sector 5, format din teren în suprafață de 377 mp și construcții, în suprafață de 221 mp, grupate în 5 corpuri de clădire, A și B (parter și subsol), C, D și E (subsol, parter și etaj), deși, anterior, reclamanta, în procedura Legii nr. 112/1995, a obținut o hotărâre de acordare măsuri reparatorii în valoare de 125.465.680 RON, pentru imobilul format din construcțiile corp A și B și teren aferent în suprafață totală de 299,52 mp, situat la aceeași adresă, hotărâre necontestată de către aceasta.

Pentru spațiile cu destinație comercială, cu dependințele lor și pivnița, aflate la parterul imobilului din București, C.R., sector 5 și terenul aferent acestuia, reclamanta D.M. a formulat notificare, în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ce nu a fost soluționată până în prezent. S-a constatat că reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ., care reglementează o acțiune în revendicare, iar nu o acțiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care este o acțiune personală imobiliară, supusă atât prescripției, cât și decăderii, așa cum rezultă din Legea nr. 10/2001. Natura juridică a acestor acțiuni este diferită, chiar dacă obiectul material este același.

Deși Legea nr. 10/2001 este o lege specială, aceasta nu derogă de la dreptul comun în sensul în care acțiunea în revendicare să devină inadmisibilă. Exercitarea acțiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziții speciale contrare dispozițiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea acestuia. Cu trimitere la Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secțiile unite s-a arătat că aceasta nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci subliniază că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Din această perspectivă, Curtea de apel a constatat că imobilul în litigiu cade sub incidența legii speciale, fiind un bun preluat de stat prin naționalizare, că reclamanta nu a făcut dovada existenței în patrimoniul său a unui "bun actual", în lipsa soluționării unei notificări în sensul Legii nr. 10/2001 (refuzul de nesoluționare nefăcând obiectul prezentei judecăți) și că soluția respingerii ca neîntemeiate a acțiunii în revendicare nu aduce atingere, în speță, unui drept al reclamantei care să fie garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

În acest context, s-a reținut că, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a rezolvat și problema dacă prioritatea Convenției Europene poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale. În cauza de față, nu se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta, întrucât potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât "speranța de a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1". Totodată, potrivit jurisprudenței instanței europene, în măsura în care cel interesat nu îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă între "simpla speranță de restituire", oricât ar fi ea de îndreptățită din punct de vedere moral, și o "speranță legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie judiciară (cauza Kopecky contra Slovaciei).

Reținând, astfel, că prevederile Legii nr. 10/2001, pe care se întemeiază "speranța legitimă" în sensul Convenției, care condiționează recunoașterea vechiului drept de proprietate al autorilor reclamantei și al reclamantei de îndeplinirea procedurii reglementate de acest act normativ - nu sunt contrare art. 1 din Protocolul nr. 1 și că, în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la emiterea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri judecătorești, reclamanta nu beneficiază de acest drept, Curtea a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut incidența tezei dispozitivului Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

S-a apreciat, în același timp, că nu poate fi reținut, în cadrul acțiunii în revendicare promovate, că actul de proprietate exhibat de reclamantă reprezintă titlul în baza căruia să poate fi valorificat dreptul de proprietate potrivit art. 480 C. civ., în raport cu actualul deținător al imobilului, în condițiile în care calitatea de proprietar nu a fost recunoscută în urma recurgerii la procedura administrativă obligatorie instituită prin legea specială de reparație.

Pentru a exista o protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este necesar, potrivit jurisprudenței instanței europene, să fie vorba de un "bun actual" al acesteia, aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de restituire, concretizând, în patrimoniul părții, existența unei speranțe legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa. Or, în cauză nu se regăsește o astfel de situație, iar adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă nici art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecății este efectivă, iar, în speță, are un asemenea caracter, pentru că imobilul nu a fost înstrăinat de către stat.

De aceea, în mod corect a constatat tribunalul că reclamanta nu se poate prevala în procedura inițiată pe baza dreptului comun de un "bun actual", în sensul autonom al art. 1 din Primul Protocol adițional (respectiv, de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să constate dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, o hotărâre administrativă care să nu mai poată fi revocată și care să constate același drept). Nici în ce privește sintagma de "speranță legitimă" la restituirea în natură a bunului în cauză, nu este întrunit standardul convențional în speță, și anume existența unei baze suficiente în dreptul intern și a unei jurisprudențe bine stabilite a instanțelor naționale, care să îi acorde reclamantei vocația la restituirea bunului.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că, din moment ce reclamanta a susținut că nu-i poate fi imputată lipsa de diligență în continuarea procedurii Legii nr. 10/2001, aceasta, fundamentându-și cererea de chemare în judecată pe prevederile art. 480 C. civ., nu poate ulterior invoca în apărare incidența legii speciale. S-a reținut totodată, că tribunalul nu a făcut, așa cum a susținut apelanta, o aplicare trunchiată a principiului electa una via, atunci când a apreciat că singura cale pe care reclamanta o avea la dispoziție era Legea nr. 10/2001, pe care, deși a inițiat-o, nu a finalizat-o.

Aceasta, întrucât, legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit. De aceea, o persoană care a utilizat această procedură nu mai poate exercita ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ceea ce este și cazul reclamantei.

În ce privește invocarea cauzei Florescu împotriva României, instanța de apel a constatat că nu se regăsesc în speță premisele de la care a pornit instanța europeană în cauza menționată, unde terții chiriași ai imobilului deveniseră proprietari înainte de a fi confirmat dreptul reclamantului, așa încât vânzarea bunului conform Legii nr. 112/1995, l-a împiedicat pe acesta să-și exercite dreptul și în plus, nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare de proprietate. Nefondată a fost găsită și critica apelantei referitoare la aprecierile primei instanțe asupra insecurității raporturilor juridice, principiu care nu ar putea opera, în opinia sa, întrucât imobilul nu a fost înstrăinat, ci doar închiriat.

Pe acest aspect, instanța de apel a constatat că adoptarea unei noi legislații poate genera un nou drept de proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, numai în condițiile în care se urmează procedura instituită de actul normativ în cauză, în beneficiul persoanelor care satisfac condițiile de restituire, iar nu atunci când se contestă aplicarea unei astfel de norme speciale. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, care, de o manieră nesistematizată și fără să încadreze în drept criticile formulate, a susținut nelegalitatea soluției în temeiul următoarele argumente: - Revendicând corpurile C, D și E - construcții cu subsol, parter, etaj - precum și diferența de teren, imobile pentru care nu a fost despăgubită, reclamanta a formulat notificare ce nu a fost soluționată nici până în prezent.

În fața instanței de fond a fost administrată și proba cu expertize tehnice de specialitate, care au individualizat imobilul, confirmând existența lui ca bun actual. - Instanța de apel a considerat greșit, ca și prima instanță a fondului, că prin aplicarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și a principiului specialia generalibus derogant, că, pentru vechii proprietari al căror titlu a fost considerat prin lege [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001] ca recunoscut retroactiv, nefiind pierdut niciodată, ar exista "doar o speranță de a vedea recunoscută supraviețuirea unui drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat". Tocmai pentru că reclamanta și-a dat seama că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt numai "simple speranțe de restituire". Dovadă fiind faptul că se tergiversează aplicarea actului normativ, a promovat o nouă acțiune pe calea dreptului comun.

- Toate hotărârile Curții europene prezentate de instanța de apel în considerentele deciziei sunt lipsite de aplicabilitate la speță întrucât sunt pronunțate contra Germaniei, Poloniei, țări care au adoptat o altă legislație în materia restituirii proprietăților imobiliare. - Greșit a considerat instanța de apel că renașterea vechiului drept nu se poate face decât prin îndeplinirea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 întrucât dreptul le-a fost recunoscut prin lege, în timp ce pe cale administrativă sau judecătorească se poate dispune restituirea în natură sau prin echivalent. - Se susține în mod eronat de către instanță că, pentru a fi în prezența unui "bun actual", este necesar ca acest bun să fie în posesia proprietarului, situație care însă nu ar fi mai justificat promovarea acțiunii în revendicare.

Or, din moment ce reclamanta deține titlul de proprietate, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare, este evident că bunul se află scriptic în patrimoniul său, dar are nevoie și de pronunțarea unei hotărâri judecătorești pentru a intra în posesia efectivă a imobilului. - Nicăieri în conținutul Legii nr. 10/2001 sau al Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 nu se prevede inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun. - În speță, s-a demonstrat existența contradicției între Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană, având în vedere că bunul nu a fost înstrăinat, nu există terț cumpărător iar dreptul de proprietate, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, i-a fost recunoscut cu efect retroactiv.

Intimații nu au formulat întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ. Analizând criticile deduse judecății, care vor fi încadrate, în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (având în vedere că se pretinde încălcarea normelor de drept material, în corelare cu jurisprudența instanței europene) Înalta Curte urmează să constate caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente: - Având de cenzurat sub aspectul temeiniciei și legalității, soluția de primă instanță care a respins acțiunea în revendicare promovată de reclamantă după adoptarea legii speciale vizând retrocedarea imobilelor preluate abuziv, curtea de apel a constatat corect că tribunalul și-a fundamentat hotărârea pe cadrul normativ existent, inclusiv jurisprudența în materie, așa cum a fost ea unificată prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în acord și cu practica instanței europene.

Astfel, fiind vorba de un imobil preluat abuziv prin aplicarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, el intră, cum corect au statuat instanțele fondului, în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, potrivit căreia este reglementată o anumită procedură de restituire. În acest context, al existenței unei legi speciale aplicabile imobilului ce face obiect al acțiunii în revendicare, instanțele fondului au pus în mod corect problema raportului între norma generală și cea specială. Cum existența reglementării menționate nu poate fi ignorată din cadrul normativ aplicabil, tot astfel nu se poate face abstracție de incidența principiului potrivit căruia specialia generalibus derogant.

Cu referire și la dezlegările de principiu date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a reținut însă în mod corect că accesul la justiție, prin promovarea unei acțiuni în revendicare, nu poate fi obstaculată în măsura în care partea se poate prevala de existența unui bun actual în patrimoniul său, apt să fie sancționat pe calea dreptului comun. Această soluție jurisprudențială care înlătură, în anumite condiții, aplicarea normei speciale, satisface tocmai necesitatea procedurii echitabile din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protejarea dreptului de proprietate, în măsura în care el subzistă în patrimoniul persoanei, așa încât să nu mai fie nevoită să urmeze vreo procedură de recunoaștere sau de validare a lui.

Pe acest aspect, instanțele fondului au constatat corect că reclamanta, care se prevalează de dreptul de proprietate de care autorul său a fost lipsit în anul 1944 prin efectul naționalizării, nu este titulara unui drept actual. - Pretinzând că deține un bun actual întrucât, cu ocazia expertizelor efectuate, imobilul a fost identificat, ceea ce înseamnă că "există și că este actual", recurenta este în eroare asupra accepțiunii acestei noțiuni din punct de vedere juridic. Ceea ce interesează nu este existența din punct de vedere fizic, material, ci sensul juridic al noțiunii, așa cum se degajă din art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și din jurisprudența dezvoltată de instanța europeană în aplicarea acestui text.

Astfel, este vorba din această perspectivă, de faptul că titularului dreptului i-a fost recunoscută această calitate printr-o hotărâre judecătorească sau o decizie administrativă nerevocabilă, situație neregăsită în speță. - Susținerea recurentei-reclamante conform căreia dreptul de proprietate i-ar fi fost recunoscut și ar rezulta din înseși dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nu poate fi primită dintr-un dublu considerent. Pe de o parte, întrucât, de principiu, legea conține dispoziții normative, cu aplicabilitate generală, pe temeiul lor neputându-se naște în mod direct, în patrimoniul persoanei, un drept subiectiv, ci doar subordonat demersului acesteia către organul de jurisdicție, de a verifica și aplica la situația concretă norma legală.

Pe de altă parte, recurenta este contradictorie în poziția sa procesuală, în condițiile în care, în același timp, se prevalează de dispozițiile legii speciale, lege a cărei aplicabilitate la speță o contestă atunci când alege ca temei al acțiunii sale normele dreptului comun.

- Referirea pe care o face instanța de apel la "simpla speranță" de restituire a bunului, care nu poate fi asimilată sintagmei de "speranță legitimă" s-a realizat tot în contextul analizei noțiunii de bun, având în vedere că, potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, aceasta din urmă intră sub protecția art. 1 din Protocolul nr. 1. Nu este vorba însă, așa cum a înțeles reclamanta, de simple expectative raportate la dispozițiile unei legi (potrivit recurentei, aceasta "a înțeles că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt numai simple speranțe de restituire, dovadă fiind tergiversarea aplicării actului normativ"), ci de recunoașterea vechiului drept de proprietate al autorului reclamantei prin urmarea și respectarea prescripțiilor legii speciale.

În acest sens, faptul că reclamanta a transmis o notificare, ce nu a fost soluționată, fără să atace însă acest refuz de soluționare și fără să urmărească definitivarea procedurii (cu epuizarea căilor de atac), nu o situează în sfera respectării cerințelor legale în cadrul procedurilor legii de reparație, pentru a se prevala de speranța legitimă la restituirea bunului. În legătură cu tranșarea acestui aspect, instanța de apel a făcut referire la o serie de hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, chiar dacă sunt pronunțate împotriva altor state (Germania, Slovacia), sunt relevante în speță (indiferent de legislația diferită a retrocedărilor imobiliare), pentru că dezvoltă accepțiunea dată noțiunii de bun și pentru că jurisprudența împreună cu normele convenționale alcătuiesc un bloc de convenționalitate, fiind opozabil ca atare tuturor statelor semnatare ale Convenției.

- De asemenea, în mod eronat pretinde recurenta că, potrivit considerentelor deciziei din apel, pentru a fi vorba de un "bun actual", ar trebui ca acesta să fie în posesia proprietarului, situație care nu ar mai justifica promovarea acțiunii în revendicare. În realitate, instanța de apel nu face referire la deținerea materială a imobilului (și exercitarea posesiei asupra acestuia), ci tratează problema existenței în patrimoniul reclamantei a dreptului subiectiv civil, care să permită redobândirea bunului material. Or, imobilul nu se poate afla "scriptic" în patrimoniul reclamantei (așa cum susține aceasta) sub motiv că deține un contract de vânzare-cumpărare din 1932 al autorului său, câtă vreme dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul acestuia ca efect al naționalizării.

Ceea ce interesează este existența juridică a dreptului în prezent (care, pentru motivele arătate anterior, nu se verifică în patrimoniul recurentei), iar nu deținerea înscrisului constatator al unei vânzări-cumpărări intervenite în anul 1932. - Critica recurentei-reclamante, potrivit căreia "nicăieri în conținutul Legii nr. 10/2001 sau al Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 nu se face referire la inadmisibilitatea acțiunii în revendicare", este lipsită de suport raportat la considerentele deciziei recurate.

Astfel, instanța de apel nu reține inadmisibilitatea demersului reclamantei ci, dimpotrivă, constată că Legea nr. 10/2001 nu derogă de la dreptul comun în sensul că ar paraliza acțiunea în revendicare, cea care sancționează dreptul de proprietate în măsura în care el există iar în ce privește Decizia în interesul legii nr. 33/2008, reține că nici aceasta nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, atunci când reclamantul se poate prevala de un drept de proprietate actual. În speță, cu referire la aceste repere ale jurisprudenței naționale și ale instanței de contencios european, curtea de apel a analizat fondul raportului litigios, fără a se opri la o soluție de inadmisibilitate, pentru a avea justificare critica anterior menționată.

- În ce privește pretinsa contradicție între legea specială internă (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană, critica formulată este, de asemenea, lipsită de suport. Așa cum corect a reținut instanța de apel, în speță nu s-a pus o asemenea problemă, întrucât legea internă - care prevede proceduri de restituire, cu fază administrativă și jurisdicțională - permite redobândirea proprietății în condițiile respectării prescripțiilor legale și în mod corespunzător, accesul la justiție pentru situațiile în care dreptul persoanei îndreptățite este nesocotit. Pe de altă parte, pentru înlăturarea incidenței legii speciale, trebuia demonstrat, în aplicarea principiului după care "specialul derogă de la general", de ce, în speță, ar fi existat un drept de proprietate actual, posibil de valorificat prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun - ceea ce, în speță, potrivit considerentelor anterioare, nu a fost demonstrat.

Pentru toate aceste motive, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.L. împotriva Deciziei nr. 2A din 8 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 octombrie 2013. Procesat de GGC - AS