ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4712/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4712/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, deliberând, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 25 mai 2010 pe rolul

Judecătoriei sectorului 5 București (și declinată apoi, în favoarea

Tribunalului București, conform Sentinței civile nr. 7871 din 24 noiembrie

2010), reclamanta D.M. a chemat în judecată pe pârâtele Primăria municipiului

București prin Primarul General și SC C. SA, solicitând să se dispună

restituirea în natură a imobilului proprietatea sa din București, C.R., sector

5, format din teren în suprafață de 377 mp, din care 221 mp construcții - corp

A (parter și subsol), corp B (subsol și parter), corpurile D - E (subsol,

parter și etaj), plus terasă.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că părinții săi, I.S. și P.S. au cumpărat prin act autentic

de vânzare-cumpărare, la 9 noiembrie 1932, terenul și construcțiile existente

deja pe teren, după care au construit, pe baza autorizațiilor de construcție

nr. x/1933 și nr. y/1933, actualele corpuri, descrise anterior.

Întregul imobil a

devenit proprietatea reclamantei, conform actului dotal autentificat la 9

noiembrie 1944 la grefa Tribunalului Ilfov, secția notariat și apoi a fost

naționalizat, fiind înscris în anexa la Decretul nr. 92/1950, poziția nr. 2043.

Preluarea bunului a

fost una abuzivă, statul neavând un titlu valabil.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 - 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Sentința civilă

nr. 890 din 4 mai 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

ca neîntemeiată acțiunea.

S-a reținut în

considerentele sentinței, că prin Hotărârea nr. 2873/1999 emisă de Comisia

pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 au fost acordate despăgubiri în valoare de

125.465.680 RON reclamantei D.M. pentru spațiile cu destinație de locuință din

imobilul situat în București, C.R., sector 5, și pentru cota parte de teren

aferentă, fără a se lua în calcul spațiile comerciale aflate la parterul

imobilului (corp A și B și teren aferent de 299,52 mp).

Împotriva acestei

hotărâri nu a fost formulată nicio cale de atac.

Pentru celelalte

spații din imobilul menționat, cu destinație de spații comerciale, reclamanta a

formulat o nouă notificare în baza Legii nr. 247/2005, notificare ce nu a fost

soluționată.

Prin prezenta

acțiune, reclamanta nu a înțeles să solicite soluționarea pe fond a notificării

de către tribunal, ci a precizat că formulează o cerere în revendicare

întemeiată pe dreptul comun.

Tribunalul, aplicând

la speță, raționamentul din Decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie

pentru instanțe, a reținut că reclamantei îi este aplicabilă prima ipoteză

analizată, care exclude posibilitatea de a recurge la dreptul comun ca urmare a

aplicării principiului specialia generalibus derogant, atâta vreme cât

imobilul, nefiind înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, ar fi putut fi obținut

de persoana îndreptățită în baza legii speciale.

Analizând în concret

caracterul efectiv al căii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001, a

constatat că o persoană care a utilizat această procedură nu mai poate exercita

ulterior acțiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via și

principiul securității raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, ceea ce este și cazul reclamantei.

În ceea ce privește

existența sau nu a unui bun în sensul Convenției în patrimoniul reclamantei,

legat de dreptul la restituirea în natură a acestui imobil, tribunalul a

subliniat că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu garantează dreptul la

restituirea unui bun preluat în orice mod de autoritățile statale înainte de

intrarea în vigoare a Convenției cu privire la statul în cauză, decât în măsura

în care acest stat și-a asumat o asemenea obligație concretizată cel puțin

într-o speranță legitimă de redobândire a bunului sau a contravalorii lui.

În speță, reclamanta

nu se poate prevala în procedura inițiată pe baza dreptului comun de un bun

actual, în sensul autonom al art. 1 din Primul Protocol adițional, respectiv de

o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care să constate dreptul de

proprietate asupra imobilului în cauză, o hotărâre administrativă care să nu

mai poată fi revocată și care să constate același drept.

Legat de eventuala

speranță legitimă la restituirea în natură a bunului în cauză, tribunalul a

reținut că nu este întrunit standardul convențional în speță, și anume

existența unei baze suficiente în dreptul intern și a unei jurisprudențe bine

stabilite a instanțelor naționale în afara cadrului legal prevăzut de Legea nr.

10/2001, care să îi acorde reclamantei vocația la obținerea unor măsuri

reparatorii dacă au fost respectate condițiile de restituire reglementate de

stat în baza amplei marje de apreciere recunoscută de Convenție în materie.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamanta, care a criticat soluția pentru netemeinicie și

nelegalitate.

S-a susținut că în

mod greșit prima instanță i-a respins cererea, făcând trimitere la Decizia în

interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

cu motivarea că reclamanta nu a înțeles să urmeze procedura prevăzută de Legea

nr. 10/2001. Astfel, aceasta nu avea nevoie de o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă, prin care să i se recunoască, anterior introducerii

prezentei acțiuni, dreptul de proprietate asupra imobilului, deoarece, practic,

acest drept a fost recunoscut de însuși deținătorul bunului - Primăria

municipiului București, care, prin Hotărârea nr. 2873/1999 emisă în procedura

Legii nr. 112/1995, a acordat reclamantei despăgubiri pentru imobilul format

din corp A și B și teren de 299,52 mp. Suma dată cu titlu de despăgubiri

certifică recunoașterea dreptului reclamantei de proprietate asupra imobilului,

dar, în același timp, rezultă din probele administrate și din poziția părților

că reclamanta a fost despăgubită cu o sumă mult sub nivelul pieței sau deloc

pentru diferența de teren de la 377 mp la 299,52 mp și pentru corpurile de

clădire C, D și E.

Pe de altă parte,

scopul Legii nr. 112/1995 era acela de a asigura chiriașilor locuințe,

nicidecum de a dispune perpetuarea stăpânirii nelegitime de către stat a unor

spații comerciale. Reclamanta nu avea nevoie de existența unui alt titlu de

proprietate, după cum nici statul nu a preluat bunul în mod valabil în baza

vreunui titlu, ci în mod abuziv.

Aceeași concluzie

rezultă și din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și, ca atare, nu se poate

invoca lipsa unei hotărâri judecătorești care să confirme dreptul de

proprietate, nefiind vorba de un drept nou.

A mai susținut

apelanta că în mod greșit tribunalul a respins acțiunea, considerând că singura

cale pe care aceasta o avea la dispoziție era cea a Legii nr. 10/2001, aplicând

trunchiat principiul invocat - electa una via.

În faza apelului,

instanța a încuviințat introducerea în cauză a pârâtei Administrația Fondului

Imobil, în calitate de succesoare în drepturi a pârâtei SC C. SA și de

asemenea, ca urmare a decesului reclamantei, poziția procesuală a acesteia a

fost preluată de V.L., în calitate de succesoare a defunctei D.M.

Prin Decizia civilă

nr. 2A din 8 ianuarie 2013 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a

respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a constatat că tribunalul, ținând seama de principiul

disponibilității părților în procesul civil, s-a pronunțat în mod corect asupra

cererii în revendicare, pe temeiul dreptului comun, reprezentat de art. 480 C.

civ.

Astfel, obiectul

dedus judecății a privit revendicarea întregului imobil din București, C.R.,

sector 5, format din teren în suprafață de 377 mp și construcții, în suprafață

de 221 mp, grupate în 5 corpuri de clădire, A și B (parter și subsol), C, D și

E (subsol, parter și etaj), deși, anterior, reclamanta, în procedura Legii nr.

112/1995, a obținut o hotărâre de acordare măsuri reparatorii în valoare de

125.465.680 RON, pentru imobilul format din construcțiile corp A și B și teren

aferent în suprafață totală de 299,52 mp, situat la aceeași adresă, hotărâre

necontestată de către aceasta. Pentru spațiile cu destinație comercială, cu

dependințele lor și pivnița, aflate la parterul imobilului din București, C.R.,

sector 5 și terenul aferent acestuia, reclamanta D.M. a formulat notificare, în

condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ce nu a fost soluționată până în

prezent.

S-a constatat că

reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480 și urm. C. civ.,

care reglementează o acțiune în revendicare, iar nu o acțiune în despăgubiri,

în natură sau prin echivalent, care este o acțiune personală imobiliară, supusă

atât prescripției, cât și decăderii, așa cum rezultă din Legea nr. 10/2001.

Natura juridică a acestor acțiuni este diferită, chiar dacă obiectul material

este același.

Deși Legea nr.

10/2001 este o lege specială, aceasta nu derogă de la dreptul comun în sensul

în care acțiunea în revendicare să devină inadmisibilă. Exercitarea acțiunii în

revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziții speciale contrare

dispozițiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea

decurgând din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea acestuia.

Cu trimitere la

Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

secțiile unite s-a arătat că aceasta nu exclude posibilitatea formulării

acțiunii în revendicare, ci subliniază că trebuie acordată prioritate

Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, nu se poate aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o

atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un "bun" în

sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul

la justiție.

Din această

perspectivă, Curtea de apel a constatat că imobilul în litigiu cade sub

incidența legii speciale, fiind un bun preluat de stat prin naționalizare, că

reclamanta nu a făcut dovada existenței în patrimoniul său a unui "bun

actual", în lipsa soluționării unei notificări în sensul Legii nr. 10/2001

(refuzul de nesoluționare nefăcând obiectul prezentei judecăți) și că soluția

respingerii ca neîntemeiate a acțiunii în revendicare nu aduce atingere, în

speță, unui drept al reclamantei care să fie garantat de art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

În acest context, s-a

reținut că, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a rezolvat și

problema dacă prioritatea Convenției Europene poate fi dată și în cadrul unei

acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de

acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o

eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor

dispoziții ale legii speciale.

În cauza de față, nu

se pune însă o asemenea problemă, deoarece legea internă nu intră în conflict

cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceasta, întrucât

potrivit jurisprudenței instanței de contencios european, dreptul de

proprietate care s-a aflat inițial în patrimoniul autorilor reclamantei nu este

garantat de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât "speranța de

a vedea renăscută supraviețuirea unui vechi drept de proprietate care este de

mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un

"bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1".

Totodată, potrivit

jurisprudenței instanței europene, în măsura în care cel interesat nu

îndeplinește condițiile esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în

proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferență evidentă

între "simpla speranță de restituire", oricât ar fi ea de

îndreptățită din punct de vedere moral, și o "speranță legitimă", de

natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziție legală sau pe o decizie

judiciară (cauza Kopecky contra Slovaciei).

Reținând, astfel, că

prevederile Legii nr. 10/2001, pe care se întemeiază "speranța

legitimă" în sensul Convenției, care condiționează recunoașterea vechiului

drept de proprietate al autorilor reclamantei și al reclamantei de îndeplinirea

procedurii reglementate de acest act normativ - nu sunt contrare art. 1 din

Protocolul nr. 1 și că, în absența unei notificări ce ar fi putut conduce la

emiterea unei decizii în condițiile legii sau la pronunțarea unei hotărâri

judecătorești, reclamanta nu beneficiază de acest drept, Curtea a constatat că

în mod corect instanța de fond a reținut incidența tezei dispozitivului

Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

S-a apreciat, în

același timp, că nu poate fi reținut, în cadrul acțiunii în revendicare

promovate, că actul de proprietate exhibat de reclamantă reprezintă titlul în

baza căruia să poate fi valorificat dreptul de proprietate potrivit art. 480 C.

civ., în raport cu actualul deținător al imobilului, în condițiile în care

calitatea de proprietar nu a fost recunoscută în urma recurgerii la procedura

administrativă obligatorie instituită prin legea specială de reparație.

Pentru a exista o

protecție a unui drept subiectiv al persoanei îndreptățite în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție este necesar, potrivit jurisprudenței

instanței europene, să fie vorba de un "bun actual" al acesteia,

aflat în patrimoniul său, calitatea de titular al dreptului fiindu-i recunoscută

printr-o hotărâre judecătorească sau pe calea unor măsuri legislative de

restituire, concretizând, în patrimoniul părții, existența unei speranțe

legitime de redobândire a bunului în materialitatea sa.

Or, în cauză nu se

regăsește o astfel de situație, iar adoptarea unei reglementări speciale,

derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă nici art. 6 din Convenție, în situația în

care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus

judecății este efectivă, iar, în speță, are un asemenea caracter, pentru că

imobilul nu a fost înstrăinat de către stat.

De aceea, în mod

corect a constatat tribunalul că reclamanta nu se poate prevala în procedura

inițiată pe baza dreptului comun de un "bun actual", în sensul

autonom al art. 1 din Primul Protocol adițional (respectiv, de o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă care să constate dreptul de

proprietate asupra imobilului în cauză, o hotărâre administrativă care să nu mai

poată fi revocată și care să constate același drept).

Nici în ce privește

sintagma de "speranță legitimă" la restituirea în natură a bunului în

cauză, nu este întrunit standardul convențional în speță, și anume existența

unei baze suficiente în dreptul intern și a unei jurisprudențe bine stabilite a

instanțelor naționale, care să îi acorde reclamantei vocația la restituirea

bunului.

Pe de altă parte,

Curtea a constatat că, din moment ce reclamanta a susținut că nu-i poate fi

imputată lipsa de diligență în continuarea procedurii Legii nr. 10/2001,

aceasta, fundamentându-și cererea de chemare în judecată pe prevederile art.

480 C. civ., nu poate ulterior invoca în apărare incidența legii speciale.

S-a reținut totodată,

că tribunalul nu a făcut, așa cum a susținut apelanta, o aplicare trunchiată a

principiului electa una via, atunci când a apreciat că singura cale pe care

reclamanta o avea la dispoziție era Legea nr. 10/2001, pe care, deși a

inițiat-o, nu a finalizat-o.

Aceasta, întrucât,

legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil,

cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația

dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora

le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18

lit. c), art. 29], așa încât argumentul în sensul că nu ar exista o suprapunere

în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu

poate fi primit.

De aceea, o persoană

care a utilizat această procedură nu mai poate exercita ulterior acțiuni în

revendicare, având în vedere regula electa una via și principiul securității

raporturilor juridice, consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului, ceea ce este și cazul reclamantei.

În ce privește

invocarea cauzei Florescu împotriva României, instanța de apel a constatat că

nu se regăsesc în speță premisele de la care a pornit instanța europeană în

cauza menționată, unde terții chiriași ai imobilului deveniseră proprietari

înainte de a fi confirmat dreptul reclamantului, așa încât vânzarea bunului

conform Legii nr. 112/1995, l-a împiedicat pe acesta să-și exercite dreptul și

în plus, nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare de

proprietate.

Nefondată a fost

găsită și critica apelantei referitoare la aprecierile primei instanțe asupra

insecurității raporturilor juridice, principiu care nu ar putea opera, în

opinia sa, întrucât imobilul nu a fost înstrăinat, ci doar închiriat.

Pe acest aspect,

instanța de apel a constatat că adoptarea unei noi legislații poate genera un

nou drept de proprietate, protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1, numai în

condițiile în care se urmează procedura instituită de actul normativ în cauză,

în beneficiul persoanelor care satisfac condițiile de restituire, iar nu atunci

când se contestă aplicarea unei astfel de norme speciale.

Împotriva deciziei a

declarat recurs reclamanta, care, de o manieră nesistematizată și fără să

încadreze în drept criticile formulate, a susținut nelegalitatea soluției în

temeiul următoarele argumente:

- Revendicând

corpurile C, D și E - construcții cu subsol, parter, etaj - precum și diferența

de teren, imobile pentru care nu a fost despăgubită, reclamanta a formulat

notificare ce nu a fost soluționată nici până în prezent.

În fața instanței de

fond a fost administrată și proba cu expertize tehnice de specialitate, care au

individualizat imobilul, confirmând existența lui ca bun actual.

- Instanța de apel a

considerat greșit, ca și prima instanță a fondului, că prin aplicarea Deciziei

în interesul legii nr. 33/2008 și a principiului specialia generalibus

derogant, că, pentru vechii proprietari al căror titlu a fost considerat prin

lege [art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001] ca recunoscut retroactiv, nefiind

pierdut niciodată, ar exista "doar o speranță de a vedea recunoscută

supraviețuirea unui drept de proprietate care este de mult timp imposibil de

exercitat".

Tocmai pentru că

reclamanta și-a dat seama că dispozițiile Legii nr. 10/2001 sunt numai

"simple speranțe de restituire". Dovadă fiind faptul că se

tergiversează aplicarea actului normativ, a promovat o nouă acțiune pe calea

dreptului comun.

- Toate hotărârile

Curții europene prezentate de instanța de apel în considerentele deciziei sunt

lipsite de aplicabilitate la speță întrucât sunt pronunțate contra Germaniei,

Poloniei, țări care au adoptat o altă legislație în materia restituirii

proprietăților imobiliare.

- Greșit a considerat

instanța de apel că renașterea vechiului drept nu se poate face decât prin

îndeplinirea procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 întrucât

dreptul le-a fost recunoscut prin lege, în timp ce pe cale administrativă sau

judecătorească se poate dispune restituirea în natură sau prin echivalent.

- Se susține în mod

eronat de către instanță că, pentru a fi în prezența unui "bun

actual", este necesar ca acest bun să fie în posesia proprietarului,

situație care însă nu ar fi mai justificat promovarea acțiunii în revendicare.

Or, din moment ce

reclamanta deține titlul de proprietate, respectiv, contractul de

vânzare-cumpărare, este evident că bunul se află scriptic în patrimoniul său,

dar are nevoie și de pronunțarea unei hotărâri judecătorești pentru a intra în

posesia efectivă a imobilului.

- Nicăieri în

conținutul Legii nr. 10/2001 sau al Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 nu

se prevede inadmisibilitatea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun.

- În speță, s-a

demonstrat existența contradicției între Legea nr. 10/2001 și Convenția

Europeană, având în vedere că bunul nu a fost înstrăinat, nu există terț

cumpărător iar dreptul de proprietate, conform jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, i-a fost recunoscut cu efect

retroactiv.

Intimații nu au

formulat întâmpinare conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând criticile

deduse judecății, care vor fi încadrate, în condițiile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (având în

vedere că se pretinde încălcarea normelor de drept material, în corelare cu

jurisprudența instanței europene) Înalta Curte urmează să constate caracterul

nefondat al acestora, potrivit următoarele considerente:

- Având de cenzurat

sub aspectul temeiniciei și legalității, soluția de primă instanță care a

respins acțiunea în revendicare promovată de reclamantă după adoptarea legii

speciale vizând retrocedarea imobilelor preluate abuziv, curtea de apel a

constatat corect că tribunalul și-a fundamentat hotărârea pe cadrul normativ

existent, inclusiv jurisprudența în materie, așa cum a fost ea unificată prin

Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în acord și cu practica instanței

europene.

Astfel, fiind vorba

de un imobil preluat abuziv prin aplicarea Decretului de naționalizare nr.

92/1950, el intră, cum corect au statuat instanțele fondului, în sfera de

reglementare a Legii nr. 10/2001, potrivit căreia este reglementată o anumită

procedură de restituire.

În acest context, al

existenței unei legi speciale aplicabile imobilului ce face obiect al acțiunii

în revendicare, instanțele fondului au pus în mod corect problema raportului

între norma generală și cea specială.

Cum existența

reglementării menționate nu poate fi ignorată din cadrul normativ aplicabil,

tot astfel nu se poate face abstracție de incidența principiului potrivit

căruia specialia generalibus derogant.

Cu referire și la

dezlegările de principiu date prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a

reținut însă în mod corect că accesul la justiție, prin promovarea unei acțiuni

în revendicare, nu poate fi obstaculată în măsura în care partea se poate

prevala de existența unui bun actual în patrimoniul său, apt să fie sancționat

pe calea dreptului comun.

Această soluție

jurisprudențială care înlătură, în anumite condiții, aplicarea normei speciale,

satisface tocmai necesitatea procedurii echitabile din perspectiva art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protejarea dreptului de

proprietate, în măsura în care el subzistă în patrimoniul persoanei, așa încât

să nu mai fie nevoită să urmeze vreo procedură de recunoaștere sau de validare

a lui.

Pe acest aspect,

instanțele fondului au constatat corect că reclamanta, care se prevalează de

dreptul de proprietate de care autorul său a fost lipsit în anul 1944 prin

efectul naționalizării, nu este titulara unui drept actual.

- Pretinzând că

deține un bun actual întrucât, cu ocazia expertizelor efectuate, imobilul a

fost identificat, ceea ce înseamnă că "există și că este actual",

recurenta este în eroare asupra accepțiunii acestei noțiuni din punct de vedere

juridic.

Ceea ce interesează

nu este existența din punct de vedere fizic, material, ci sensul juridic al

noțiunii, așa cum se degajă din art. 1 Protocolul nr. 1 adițional la Convenție

și din jurisprudența dezvoltată de instanța europeană în aplicarea acestui text.

Astfel, este vorba

din această perspectivă, de faptul că titularului dreptului i-a fost

recunoscută această calitate printr-o hotărâre judecătorească sau o decizie

administrativă nerevocabilă, situație neregăsită în speță.

- Susținerea

recurentei-reclamante conform căreia dreptul de proprietate i-ar fi fost

recunoscut și ar rezulta din înseși dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, nu poate fi primită dintr-un dublu considerent.

Pe de o parte,

întrucât, de principiu, legea conține dispoziții normative, cu aplicabilitate

generală, pe temeiul lor neputându-se naște în mod direct, în patrimoniul

persoanei, un drept subiectiv, ci doar subordonat demersului acesteia către

organul de jurisdicție, de a verifica și aplica la situația concretă norma legală.

Pe de altă parte,

recurenta este contradictorie în poziția sa procesuală, în condițiile în care,

în același timp, se prevalează de dispozițiile legii speciale, lege a cărei

aplicabilitate la speță o contestă atunci când alege ca temei al acțiunii sale

normele dreptului comun.

- Referirea pe care o

face instanța de apel la "simpla speranță" de restituire a bunului,

care nu poate fi asimilată sintagmei de "speranță legitimă" s-a

realizat tot în contextul analizei noțiunii de bun, având în vedere că, potrivit

jurisprudenței instanței de contencios european, aceasta din urmă intră sub

protecția art. 1 din Protocolul nr. 1.

Nu este vorba însă,

așa cum a înțeles reclamanta, de simple expectative raportate la dispozițiile

unei legi (potrivit recurentei, aceasta "a înțeles că dispozițiile Legii

nr. 10/2001 sunt numai simple speranțe de restituire, dovadă fiind

tergiversarea aplicării actului normativ"), ci de recunoașterea vechiului

drept de proprietate al autorului reclamantei prin urmarea și respectarea

prescripțiilor legii speciale.

În acest sens, faptul

că reclamanta a transmis o notificare, ce nu a fost soluționată, fără să atace

însă acest refuz de soluționare și fără să urmărească definitivarea procedurii

(cu epuizarea căilor de atac), nu o situează în sfera respectării cerințelor

legale în cadrul procedurilor legii de reparație, pentru a se prevala de

speranța legitimă la restituirea bunului.

În legătură cu

tranșarea acestui aspect, instanța de apel a făcut referire la o serie de

hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului, care, chiar dacă sunt

pronunțate împotriva altor state (Germania, Slovacia), sunt relevante în speță

(indiferent de legislația diferită a retrocedărilor imobiliare), pentru că

dezvoltă accepțiunea dată noțiunii de bun și pentru că jurisprudența împreună

cu normele convenționale alcătuiesc un bloc de convenționalitate, fiind

opozabil ca atare tuturor statelor semnatare ale Convenției.

- De asemenea, în mod

eronat pretinde recurenta că, potrivit considerentelor deciziei din apel,

pentru a fi vorba de un "bun actual", ar trebui ca acesta să fie în

posesia proprietarului, situație care nu ar mai justifica promovarea acțiunii

în revendicare.

În realitate,

instanța de apel nu face referire la deținerea materială a imobilului (și

exercitarea posesiei asupra acestuia), ci tratează problema existenței în

patrimoniul reclamantei a dreptului subiectiv civil, care să permită

redobândirea bunului material.

Or, imobilul nu se

poate afla "scriptic" în patrimoniul reclamantei (așa cum susține

aceasta) sub motiv că deține un contract de vânzare-cumpărare din 1932 al

autorului său, câtă vreme dreptul de proprietate a ieșit din patrimoniul

acestuia ca efect al naționalizării. Ceea ce interesează este existența

juridică a dreptului în prezent (care, pentru motivele arătate anterior, nu se

verifică în patrimoniul recurentei), iar nu deținerea înscrisului constatator

al unei vânzări-cumpărări intervenite în anul 1932.

- Critica

recurentei-reclamante, potrivit căreia "nicăieri în conținutul Legii nr.

10/2001 sau al Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 nu se face referire la

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare", este lipsită de suport

raportat la considerentele deciziei recurate.

Astfel, instanța de

apel nu reține inadmisibilitatea demersului reclamantei ci, dimpotrivă,

constată că Legea nr. 10/2001 nu derogă de la dreptul comun în sensul că ar

paraliza acțiunea în revendicare, cea care sancționează dreptul de proprietate

în măsura în care el există iar în ce privește Decizia în interesul legii nr.

33/2008, reține că nici aceasta nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în

revendicare, atunci când reclamantul se poate prevala de un drept de

proprietate actual.

În speță, cu referire

la aceste repere ale jurisprudenței naționale și ale instanței de contencios

european, curtea de apel a analizat fondul raportului litigios, fără a se opri

la o soluție de inadmisibilitate, pentru a avea justificare critica anterior

menționată.

- În ce privește

pretinsa contradicție între legea specială internă (Legea nr. 10/2001) și

Convenția Europeană, critica formulată este, de asemenea, lipsită de suport.

Așa cum corect a

reținut instanța de apel, în speță nu s-a pus o asemenea problemă, întrucât

legea internă - care prevede proceduri de restituire, cu fază administrativă și

jurisdicțională - permite redobândirea proprietății în condițiile respectării

prescripțiilor legale și în mod corespunzător, accesul la justiție pentru

situațiile în care dreptul persoanei îndreptățite este nesocotit.

Pe de altă parte,

pentru înlăturarea incidenței legii speciale, trebuia demonstrat, în aplicarea

principiului după care "specialul derogă de la general", de ce, în

speță, ar fi existat un drept de proprietate actual, posibil de valorificat

prin intermediul acțiunii în revendicare de drept comun - ceea ce, în speță,

potrivit considerentelor anterioare, nu a fost demonstrat.

Pentru toate aceste

motive, criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie

respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta V.L. împotriva Deciziei nr. 2A din 8

ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze

cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 octombrie 2013.

Procesat de GGC - AS