ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 263/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 263/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-au

luat în examinare recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin

Primarul General și de M.F., M.S., T.A.și T.G.împotriva deciziei nr.143 din 13

martie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV a civilă.

La

apelul nominal s-au prezentat: recurenții-pârâți Municipiul București prin

Primar General reprezentat de consilier juridic O.O.și M.F., M.S., T.A.și T.G.,

toți asistați de avocat G.S., precum  și intimata-reclamantă S.C.A.G.prin

avocat A.D.Ș., lipsind intimații-pârâți M.A.G.și S.C. A. SA.

Procedura

completă.

Consilier

O.O.având cuvântul arată că nu mai susține motivul de casare privind calitatea

procesuală pasivă, întrucât problema  a fost soluționată între timp. Solicită

admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru

rejudecare întrucât instanța s-a pronunțat doar pe excepție.

Avocat

G.S. solicită admiterea recursului pentru motivele invocate, casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de apel. Solicită

și admiterea recursului declarat de Municipiul București.

Avocat

A.D. solicită respingerea recursurilor și menținerea deciziei Curții de Apel

care este corectă, criticile aduse prin motivele de recurs nefiind de natură a

conduce la desființarea deciziei pronunțate.

Reprezentanta

Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursurilor, casarea deciziei

și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului.

C U R T E A

Asupra

recursurilor de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiunea precizată Ș.C.A.G.a chemat în judecată Primăria municipiului București

și S.C. A. SA, solicitând obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate

și posesie imobilul situat în București, str.Toamnei nr.30, sector 2, compus

din teren în suprafață de 852 m.p. și construcții respectiv corp A cu subsol,

pivniță, cameră  centrală termică, 4 încăperi, wc serviciu; parter cu un

apartament de patru camere, baie, bucătărie, 2 cămări, hol, terasă închisă, wc

serviciu; etaj I compus din un apartament alcătuit din terasă, 2 camere, baie,

bucătărie, cămară, o garsonieră (vestibul, cameră, baie); etaj 2 (mansardă)

incluzând spălătorie, 2 camere de serviciu, o cămară, 2 încăperi cu destinație

de pod și depozit.

Printr-un

capăt distinct de cerere, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu chiriașii-cumpărători

T.A.și T.G., M.F. și M.S., precum  și B. M. respectiv S.C. A. SA, să se

constate lipsa titlului valabil al pârâților asupra imobilului   atât pentru că

statul l-a preluat abuziv cât și pentru că vânzarea-cumpărarea s-a făcut

abuziv, cu rea credință de un neproprietar către chiriașii care cunoșteau

situația juridică a imobilului, ceea ce conducea la nulitatea absolută a

contractelor de vânzare-cumpărare.

În

motivarea acțiunii reclamanta a susținut că a dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului în discuție prin actul autentic dotal nr.3745/1943; că în

anul 1950 imobilul a fost naționalizat cu încălcarea disp.art.2 din Decretul

nr.92/1950 și a Constituției din 1948 întrucât toți cei trei membrii ai

familiei sale făceau parte din categoriile socio profesionale exceptate de la

naționalizare.

A

mai precizat că a promovat acțiunea în revendicare la 18.10.1996 și cu toate

acestea S.C. A. SA a înstrăinat parte din  imobil pârâților persoane fizice.

Cum atât vânzătorul care era un neproprietar cât și cumpărătorii au fost de rea

credință, înstrăinările erau lovite de nulitate absolută. Prin cerere

reconvențională M.F. și M.S. ca și T.A.și T.G.au solicitat introducerea în

cauză a persoanei juridice care le-a vândut apartamentele din imobilul revendicat

pentru antrenarea răspunderii acesteia în cazul evingerii lor de către

reclamantă, cu obligarea acesteia de a-i dezdăuna. De asemenea, au cerut  să li

se acorde un drept de retenție până vor fi despăgubiți integral. În cauză a

fost introdusă M.A.G.în calitate de succesoare a pârâtei B.M.decedată la

31.05.1998.

Prin

încheierea din  12.09.2000 Tribunalul București – secția a IV a civilă a dispus

disjungerea cererii reconvenționale de acțiunea  principală.

Același

tribunal, prin sentința civilă nr.915/10.09.2000 a admis acțiunea principală și

a obligat pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie

imobilul din București, str.Toamnei nr.30, sector 2 compus din teren  de 852

m.p. și construcțiile  individualizate în dispozitiv .

A

respins capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de

vânzare-cumpărare ale pârâților, ca neîntemeiat.

În

motivarea soluției instanța a reținut că reclamanta a produs titlul său de

proprietate cu privire la imobilul revendicat, respectiv actul dotal

autentificat sub nr.3570/15.02.1943 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, cât

și titlul celor care au înzestrat-o, respectiv  contractul de vânzare-cumpărare

autentic din 26.11.1936 prin care părinții ei G.C.G.și C.G.au cumpărat imobilul

de la  vânzătoarea A. L.

Imobilul

a fost naționalizat abuziv întrucât Decretul nr.92/1950 era contrar

Constituției din 1948, art.480-481 C.civ., ca și tratatelor  internaționale la

care România era parte, astfel că în cauză erau  incidente disp. Art.6 din Legea

nr.213/1999 cu privire la proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Referitor

la contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a cerut a fi constatată

instanța  a apreciat că acestea au fost încheiate cu respectarea  legii în

vigoare la data încheierii lor.

Pe

de altă parte s-a conchis că dreptul de proprietate al reclamantei a fost

recunoscut numai la data pronunțării sentinței dar că procedându-se la

compararea titlurilor ,  cel al reclamantei era mai bine caracterizat decât cel

al pârâților care le-au dobândit de la un proprietar aparent.

Curtea

de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.143/13.03.2001 a

respins ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă apelul

declarat de Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței

nr.915/19.09.2000 a Tribunalului București, secția a IV a civilă.

De

asemenea, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâții M.F. și M.S.,

T.A.și T.G.împotriva aceleiași sentințe.

Instanța

de apel a reținut că întrucât Municipiul București ca unitate administrativ

teritorială nu a figurat în proces, nefiind chemată în judecată, nu putea

exercita nici calea de atac a apelului, exercițiul căilor de atac aparținând

exclusiv părților.

De

asemenea, cu referire la fondul pricinii, curtea a decis că preluarea de către

stat a imobilului revendicat s-a făcut în baza Decretului nr.92/1950 cu

încălcarea art.II din acest act normativ reclamanta figurând ca “funcționară”

în categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare.

Totodată,

s-a conchis că disp.art.6 din Legea nr.213/1998 permit instanțelor să aprecieze

asupra constituționalității actelor normative intrate în vigoare anterior

Constituției din 1991 cum este și cazul celui din speță.

S-a

mai stabilit că dreptul de proprietate invocat exista în patrimoniul

reclamantei la data promovării acțiunii avându-se în vedere că bunul a fost

preluat de stat fără un titlu valid. Ca o consecință, titlurile de proprietate

opuse de pârâți nu erau de natură a paraliza acțiunea în revendicare promovată

de reclamantă.

În

ceea ce privește incidența disp. art.18 și 46 din Legea nr.10/2001 invocată de

apelanții pârâți, instanța a statuat că hotărârea primei instanțe nu poate fi

criticată raportat la o lege ce nu intrase în vigoare la data pronunțării

soluției și că printr-un atare procedeu pârâții încercau de fapt să modifice

cauza acțiunii.

În

contra acestei decizii au declarat recurs pârâții Municipiul București prin

Primarul general și M.F., M.S., T.A.și T.G.invocând motivele de casare

prevăzute de art.304 pct.4, 6, 7, 8, 9, 10 și 11 din C.proc.civ..

Astfel,

Municipiul București prin Primarul General a susținut în esență că față de

prevederile art.2 alin.1, art.3, art.4, art.42 alin.2 și art.44 lit.f din Legea

nr.69/1991 în vigoare la data litigiului, dreptul de reprezentare în justiție

pentru unitățile administrativ  teritoriale  respectiv  comună sau oraș revine

exclusiv primarilor cu excepția situației reglementate de art.12 alin.5 din

Legea nr.213/1998 care în să nu era incidentă în cauză.

Astfel

fiind, Municipiul București prin Primarul General  era îndrituit să exercite

calea de atac a apelului chiar dacă nu a figurat în cauză la prima instanță.

Referitor

la fondul litigiului s-a susținut că imobilul a fost preluat de stat cu

respectarea prevederilor Decretului nr.92/1950, reclamanta neprobând că la data

naționalizării soțul ei era exceptat de la aplicarea acestei măsuri și că

oricum, situația imobilelor preluate de stat în mod abuziv urma a fi reglementată

conform art.26 din Legea nr.213/1998 printr-o lege specială.

În

recursul lor, pârâții persoane fizice au susținut în esență că Primăria

municipiului București prin  Primarul General a fost aceea care a exercitat

prerogativele de proprietar în numele statului, calitate în care a  înstrăinat

imobilul în litigiu și a stat ca parte în proces, ca pârât. Din această

perspectivă prezența în cauză a C.G.M.B. era irelevantă, iar aprecierea

instanței de apel că Municipiul București prin Primarul General nu este una și

aceeași persoană juridică cu Primăria Municipiului București reprezentată de

Primarul General este greșită și a determinat instanța de apel să respingă

apelul ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. O atare

soluție a făcut imposibilă examinarea pe fond a motivelor formulate de

respectivul apelant.

De

asemenea, au considerat greșit procedeul tribunalului care la termenul din

12.09.2000 a dispus disjungerea cererii reconvenționale pe care au formulat-o

și datorită acestui fapt, atât instanța de fond cât și cea de apel au omis să

cerceteze și să se pronunțe asupra unor dovezi ce au fost administrate în

dosar.

În

acest sens au invocat anexa la Decretul nr.92/1950 din care rezultă că

reclamantei i-au fost naționalizate 8 apartamente ca și cărțile de imobil și

adresele Ministerului Finanțelor din care rezultă, fără echivoc, că în

periolada 1948-1950 reclamanta realiza venituri din chirii. Aceste probe puneau

în discuție dacă mai erau incidente disp.art.2 din Decretul nr.92/1950 privitor

la categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare.

În

fine, instanțele au schimbat “cauza” acțiunii și a cererii reconvenționale,

încălcând astfel principiul disponibilității care guvernează procesul civil,

întrucât au realizat un control constituțional asupra Decretului nr.92/1950

deși reclamanta nu l-a cerut și mai mult nu au indicat nici articolul din

Constituția de la 1948 pretins încălcat și nici tratatele internaționale

pretins nesocotite.

Datorită

acestui procedeu nu s-a mai analizat valabilitatea titlului statului și nici

condițiile în care Primăria municipiului București a vândut imobilul către

chiriași. De asemenea, nu s-a putut proceda la o comparare corectă a titlurilor

de proprietate produse de părți, cu consecința nesoluționării problemelor

litigioase ivite între părți.

Recursurile

sunt fondate pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Printr-un

motiv comun  de recurs Municipiul București prin Primarul General și respectiv

pârâții M.F., M.S., T.A.și T.G.au susținut că în raport de dispozițiile Legii

nr.69/1991 a administrației publice locale în vigoare la data introducerii

acțiunii, respectiv la data declarării apelului, Municipiul București, prin

Primarul General era abilitat să exercite calea de atac a apelului în toate

situațiile în care se pune în discuție, ca în speță, dreptul de proprietate al

respectivei unități administrativ teritoriale asupra bunurilor din domeniul

privat al acesteia și prin urmare respingerea apelului ca fiind formulat de o

persoană fără calitate procesuală activă era greșită.

Potrivit

art.2, 4, 5 și 20 lit.g din Legea n r.69/1991, comunele, orașele (municipiile)

și județele sunt unități administrativ teritoriale, cu personalitate juridică,

iar autoritățile publice prin care se realizează autonomia locală în comune și

orașe sunt consiliile locale, ca autorități deliberative și primarii ca

autorități executive, consiliile locale având și atribuții de administrare a

domeniului public și privat al comunei și orașului (municipiului).

Pe

de altă parte, conform art.42 (2) din Legea nr.69/1991 primarul reprezintă

comuna sau orașul în relațiile cu persoanele fizice sau juridice din țară și

din  străinătate, precum și în justiție.

În

speță, prin încheierea din 26.10.1999 la cererea pârâților persoane fizice s-a

dispus introducerea în cauză a Primăriei municipiului București în locul

C.G.M.B., avându-se în vedere că acest organ  administrativ figura ca vânzător

prin S.C. A. SA, în contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții

persoane fizice pentru trei din apartamentele revendicate,  (f.41 și 99

dos.nr.833/1999), contracte a căror nulitate absolută s-a cerut a fi

constatată.

Or,

potrivit art.42 (1) din actul normativ menționat, primarul și primarul general

al capitalei sunt șefii administrației publice locale și în această calitate

conform alin .2 al aceluiaș articol reprezintă unitatea administrativ

teritorială respectivă în justiție.

Astfel

fiind, apare firesc ca Primăria municipiului București ca  unitate

administrativ teritorială cu personalitate juridică să fie reprezentată în

justiție prin Primarul General.

În

acest context, faptul că în declarația de apel figurează unitatea

administrativ  teritorială cu titulatura de Municipiul București în loc de

Primăria municipiului București cum a apărut la instanța de fond nu poate duce

la concluzia, cum greșit a apreciat instanța de apel, că ar fi vorba de o altă

persoană juridică decât cea care a fost chemată în judecată în primă instanță.

În

adevăr, autoritatea publică față de care reclamanta și respectiv pârâții

persoane fizice au în țeles să poarte litigiul ca autoritate administrativ

teritorială este municipiul București în patrimoniul căruia figura imobilul

revendicat.

Din

această perspectivă, împrejurarea că la instanța de fond respectiva autoritate

a fost denumită Primăria municipiului București, iar în apel Municipiul

București apare irelevantă cauzei cât timp este vorba de una și aceeași

persoană juridică, iar reprezentantul acesteia în justiție este Primarul

General.

Prin

urmare, apelul declarat de Municipiul București împotriva sentinței civile

nr.915/10.09.2000 a Tribunalului București, secția a IV a civilă este declarat

de aceeași unitate administrativ teritorială care a figurat și la instanța de

fond, având calitate de parte în litigiu.

Astfel

fiind, soluția de respingere a apelului ca fiind formulat de o persoană fără

calitate procesuală  este greșită, motiv pentru care recursurile declarate în

cauză urmează a fi admise cu consecința casării deciziei criticate și trimiterea

dosarului aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

Existența

acestui motiv de recurs care conduce la casarea deciziei atacate face ca

celelalte motive vizând fondul pricinii să nu mai fie analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursurile declarate de  pârâții Municipiul București prin primarul general și

de M.F., M.S., T.A.și T.G.împotriva deciziei nr.143 din 13 martie 2001 a Curții

de Apel București – Secția a IV a civilă, pe care o casează și trimite cauza la

aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2003.