ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 263/2003

S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin Primarul General și de M.F., M.S., T.A.și T.G.împotriva deciziei nr.143 din 13 martie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV a civilă. La apelul nominal s-au prezentat: recurenții-pârâți Municipiul București prin Primar General reprezentat de consilier juridic O.O.și M.F., M.S., T.A.și T.G., toți asistați de avocat G.S., precum și intimata-reclamantă S.C.A.G.prin avocat A.D.Ș., lipsind intimații-pârâți M.A.G.și S.C. A. SA. Procedura completă. Consilier O.O.având cuvântul arată că nu mai susține motivul de casare privind calitatea procesuală pasivă, întrucât problema a fost soluționată între timp. Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei pentru rejudecare întrucât instanța s-a pronunțat doar pe excepție.

Avocat G.S. solicită admiterea recursului pentru motivele invocate, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei pentru rejudecare la instanța de apel. Solicită și admiterea recursului declarat de Municipiul București. Avocat A.D. solicită respingerea recursurilor și menținerea deciziei Curții de Apel care este corectă, criticile aduse prin motivele de recurs nefiind de natură a conduce la desființarea deciziei pronunțate. Reprezentanta Ministerului Public pune concluzii de admitere a recursurilor, casarea deciziei și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului. C U R T E A Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea precizată Ș.C.A.G.a chemat în judecată Primăria municipiului București și S.C.

A. SA, solicitând obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str.Toamnei nr.30, sector 2, compus din teren în suprafață de 852 m.p. și construcții respectiv corp A cu subsol, pivniță, cameră centrală termică, 4 încăperi, wc serviciu; parter cu un apartament de patru camere, baie, bucătărie, 2 cămări, hol, terasă închisă, wc serviciu; etaj I compus din un apartament alcătuit din terasă, 2 camere, baie, bucătărie, cămară, o garsonieră (vestibul, cameră, baie); etaj 2 (mansardă) incluzând spălătorie, 2 camere de serviciu, o cămară, 2 încăperi cu destinație de pod și depozit. Printr-un capăt distinct de cerere, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu chiriașii-cumpărători T.A.și T.G., M.F.

și M.S., precum și B. M. respectiv S.C. A. SA, să se constate lipsa titlului valabil al pârâților asupra imobilului atât pentru că statul l-a preluat abuziv cât și pentru că vânzarea-cumpărarea s-a făcut abuziv, cu rea credință de un neproprietar către chiriașii care cunoșteau situația juridică a imobilului, ceea ce conducea la nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare. În motivarea acțiunii reclamanta a susținut că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție prin actul autentic dotal nr.3745/1943; că în anul 1950 imobilul a fost naționalizat cu încălcarea disp.art.2 din Decretul nr.92/1950 și a Constituției din 1948 întrucât toți cei trei membrii ai familiei sale făceau parte din categoriile socio profesionale exceptate de la naționalizare.

A mai precizat că a promovat acțiunea în revendicare la 18.10.1996 și cu toate acestea S.C. A. SA a înstrăinat parte din imobil pârâților persoane fizice. Cum atât vânzătorul care era un neproprietar cât și cumpărătorii au fost de rea credință, înstrăinările erau lovite de nulitate absolută. Prin cerere reconvențională M.F. și M.S. ca și T.A.și T.G.au solicitat introducerea în cauză a persoanei juridice care le-a vândut apartamentele din imobilul revendicat pentru antrenarea răspunderii acesteia în cazul evingerii lor de către reclamantă, cu obligarea acesteia de a-i dezdăuna. De asemenea, au cerut să li se acorde un drept de retenție până vor fi despăgubiți integral. În cauză a fost introdusă M.A.G.în calitate de succesoare a pârâtei B.M.decedată la 31.05.1998.

Prin încheierea din 12.09.2000 Tribunalul București – secția a IV a civilă a dispus disjungerea cererii reconvenționale de acțiunea principală. Același tribunal, prin sentința civilă nr.915/10.09.2000 a admis acțiunea principală și a obligat pârâtele să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul din București, str.Toamnei nr.30, sector 2 compus din teren de 852 m.p. și construcțiile individualizate în dispozitiv . A respins capătul de cerere privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare ale pârâților, ca neîntemeiat.

În motivarea soluției instanța a reținut că reclamanta a produs titlul său de proprietate cu privire la imobilul revendicat, respectiv actul dotal autentificat sub nr.3570/15.02.1943 de Tribunalul Ilfov, secția notariat, cât și titlul celor care au înzestrat-o, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentic din 26.11.1936 prin care părinții ei G.C.G.și C.G.au cumpărat imobilul de la vânzătoarea A. L. Imobilul a fost naționalizat abuziv întrucât Decretul nr.92/1950 era contrar Constituției din 1948, art.480-481 C.civ., ca și tratatelor internaționale la care România era parte, astfel că în cauză erau incidente disp. Art.6 din Legea nr.213/1999 cu privire la proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Referitor la contractele de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a cerut a fi constatată instanța a apreciat că acestea au fost încheiate cu respectarea legii în vigoare la data încheierii lor. Pe de altă parte s-a conchis că dreptul de proprietate al reclamantei a fost recunoscut numai la data pronunțării sentinței dar că procedându-se la compararea titlurilor , cel al reclamantei era mai bine caracterizat decât cel al pârâților care le-au dobândit de la un proprietar aparent. Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.143/13.03.2001 a respins ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă apelul declarat de Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței nr.915/19.09.2000 a Tribunalului București, secția a IV a civilă.

De asemenea, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâții M.F. și M.S., T.A.și T.G.împotriva aceleiași sentințe. Instanța de apel a reținut că întrucât Municipiul București ca unitate administrativ teritorială nu a figurat în proces, nefiind chemată în judecată, nu putea exercita nici calea de atac a apelului, exercițiul căilor de atac aparținând exclusiv părților. De asemenea, cu referire la fondul pricinii, curtea a decis că preluarea de către stat a imobilului revendicat s-a făcut în baza Decretului nr.92/1950 cu încălcarea art.II din acest act normativ reclamanta figurând ca “funcționară” în categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare. Totodată, s-a conchis că disp.art.6 din Legea nr.213/1998 permit instanțelor să aprecieze asupra constituționalității actelor normative intrate în vigoare anterior Constituției din 1991 cum este și cazul celui din speță.

S-a mai stabilit că dreptul de proprietate invocat exista în patrimoniul reclamantei la data promovării acțiunii avându-se în vedere că bunul a fost preluat de stat fără un titlu valid. Ca o consecință, titlurile de proprietate opuse de pârâți nu erau de natură a paraliza acțiunea în revendicare promovată de reclamantă. În ceea ce privește incidența disp. art.18 și 46 din Legea nr.10/2001 invocată de apelanții pârâți, instanța a statuat că hotărârea primei instanțe nu poate fi criticată raportat la o lege ce nu intrase în vigoare la data pronunțării soluției și că printr-un atare procedeu pârâții încercau de fapt să modifice cauza acțiunii. În contra acestei decizii au declarat recurs pârâții Municipiul București prin Primarul general și M.F., M.S., T.A.și T.G.invocând motivele de casare prevăzute de art.304 pct.4, 6, 7, 8, 9, 10 și 11 din C.proc.civ..

Astfel, Municipiul București prin Primarul General a susținut în esență că față de prevederile art.2 alin.1, art.3, art.4, art.42 alin.2 și art.44 lit.f din Legea nr.69/1991 în vigoare la data litigiului, dreptul de reprezentare în justiție pentru unitățile administrativ teritoriale respectiv comună sau oraș revine exclusiv primarilor cu excepția situației reglementate de art.12 alin.5 din Legea nr.213/1998 care în să nu era incidentă în cauză. Astfel fiind, Municipiul București prin Primarul General era îndrituit să exercite calea de atac a apelului chiar dacă nu a figurat în cauză la prima instanță.

Referitor la fondul litigiului s-a susținut că imobilul a fost preluat de stat cu respectarea prevederilor Decretului nr.92/1950, reclamanta neprobând că la data naționalizării soțul ei era exceptat de la aplicarea acestei măsuri și că oricum, situația imobilelor preluate de stat în mod abuziv urma a fi reglementată conform art.26 din Legea nr.213/1998 printr-o lege specială. În recursul lor, pârâții persoane fizice au susținut în esență că Primăria municipiului București prin Primarul General a fost aceea care a exercitat prerogativele de proprietar în numele statului, calitate în care a înstrăinat imobilul în litigiu și a stat ca parte în proces, ca pârât. Din această perspectivă prezența în cauză a C.G.M.B.

era irelevantă, iar aprecierea instanței de apel că Municipiul București prin Primarul General nu este una și aceeași persoană juridică cu Primăria Municipiului București reprezentată de Primarul General este greșită și a determinat instanța de apel să respingă apelul ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă. O atare soluție a făcut imposibilă examinarea pe fond a motivelor formulate de respectivul apelant. De asemenea, au considerat greșit procedeul tribunalului care la termenul din 12.09.2000 a dispus disjungerea cererii reconvenționale pe care au formulat-o și datorită acestui fapt, atât instanța de fond cât și cea de apel au omis să cerceteze și să se pronunțe asupra unor dovezi ce au fost administrate în dosar.

În acest sens au invocat anexa la Decretul nr.92/1950 din care rezultă că reclamantei i-au fost naționalizate 8 apartamente ca și cărțile de imobil și adresele Ministerului Finanțelor din care rezultă, fără echivoc, că în periolada 1948-1950 reclamanta realiza venituri din chirii. Aceste probe puneau în discuție dacă mai erau incidente disp.art.2 din Decretul nr.92/1950 privitor la categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare. În fine, instanțele au schimbat “cauza” acțiunii și a cererii reconvenționale, încălcând astfel principiul disponibilității care guvernează procesul civil, întrucât au realizat un control constituțional asupra Decretului nr.92/1950 deși reclamanta nu l-a cerut și mai mult nu au indicat nici articolul din Constituția de la 1948 pretins încălcat și nici tratatele internaționale pretins nesocotite.

Datorită acestui procedeu nu s-a mai analizat valabilitatea titlului statului și nici condițiile în care Primăria municipiului București a vândut imobilul către chiriași. De asemenea, nu s-a putut proceda la o comparare corectă a titlurilor de proprietate produse de părți, cu consecința nesoluționării problemelor litigioase ivite între părți. Recursurile sunt fondate pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Printr-un motiv comun de recurs Municipiul București prin Primarul General și respectiv pârâții M.F., M.S., T.A.și T.G.au susținut că în raport de dispozițiile Legii nr.69/1991 a administrației publice locale în vigoare la data introducerii acțiunii, respectiv la data declarării apelului, Municipiul București, prin Primarul General era abilitat să exercite calea de atac a apelului în toate situațiile în care se pune în discuție, ca în speță, dreptul de proprietate al respectivei unități administrativ teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat al acesteia și prin urmare respingerea apelului ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă era greșită.

Potrivit art.2, 4, 5 și 20 lit.g din Legea n r.69/1991, comunele, orașele (municipiile) și județele sunt unități administrativ teritoriale, cu personalitate juridică, iar autoritățile publice prin care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale, ca autorități deliberative și primarii ca autorități executive, consiliile locale având și atribuții de administrare a domeniului public și privat al comunei și orașului (municipiului). Pe de altă parte, conform art.42 (2) din Legea nr.69/1991 primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu persoanele fizice sau juridice din țară și din străinătate, precum și în justiție. În speță, prin încheierea din 26.10.1999 la cererea pârâților persoane fizice s-a dispus introducerea în cauză a Primăriei municipiului București în locul C.G.M.B., avându-se în vedere că acest organ administrativ figura ca vânzător prin S.C.

A. SA, în contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâții persoane fizice pentru trei din apartamentele revendicate, (f.41 și 99 dos.nr.833/1999), contracte a căror nulitate absolută s-a cerut a fi constatată. Or, potrivit art.42 (1) din actul normativ menționat, primarul și primarul general al capitalei sunt șefii administrației publice locale și în această calitate conform alin .2 al aceluiaș articol reprezintă unitatea administrativ teritorială respectivă în justiție. Astfel fiind, apare firesc ca Primăria municipiului București ca unitate administrativ teritorială cu personalitate juridică să fie reprezentată în justiție prin Primarul General.

În acest context, faptul că în declarația de apel figurează unitatea administrativ teritorială cu titulatura de Municipiul București în loc de Primăria municipiului București cum a apărut la instanța de fond nu poate duce la concluzia, cum greșit a apreciat instanța de apel, că ar fi vorba de o altă persoană juridică decât cea care a fost chemată în judecată în primă instanță. În adevăr, autoritatea publică față de care reclamanta și respectiv pârâții persoane fizice au în țeles să poarte litigiul ca autoritate administrativ teritorială este municipiul București în patrimoniul căruia figura imobilul revendicat. Din această perspectivă, împrejurarea că la instanța de fond respectiva autoritate a fost denumită Primăria municipiului București, iar în apel Municipiul București apare irelevantă cauzei cât timp este vorba de una și aceeași persoană juridică, iar reprezentantul acesteia în justiție este Primarul General.

Prin urmare, apelul declarat de Municipiul București împotriva sentinței civile nr.915/10.09.2000 a Tribunalului București, secția a IV a civilă este declarat de aceeași unitate administrativ teritorială care a figurat și la instanța de fond, având calitate de parte în litigiu. Astfel fiind, soluția de respingere a apelului ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală este greșită, motiv pentru care recursurile declarate în cauză urmează a fi admise cu consecința casării deciziei criticate și trimiterea dosarului aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor. Existența acestui motiv de recurs care conduce la casarea deciziei atacate face ca celelalte motive vizând fondul pricinii să nu mai fie analizate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții Municipiul București prin primarul general și de M.F., M.S., T.A.și T.G.împotriva deciziei nr.143 din 13 martie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV a civilă, pe care o casează și trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 ianuarie 2003.