ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1499/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1499/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-au  luat în examinare recursurile declarate de

reclamanții D.E.L., D.B.C., Ș.S.L., P.L.R.și pârâtul Consiliul General al

Municipiului București prin Primarul General  împotriva deciziei nr. 599   din

7 decembrie 2001   a Curții de Apel  București – Secția a IV-a Civilă.

La apelul

nominal s-au prezentat: recurenții-reclamanți prin avocat M.T., recurentul-pârât

Consiliul General al Municipiului București, prin Primarul General reprezentat

de consilier juridic O.O., intimata-intervenientă P.S., prin avocat C.D.,

lipsind intimații-intervenienți P.S. și V.M..

Procedura

completă.

Nefiind

chestiuni prealabile Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului cu care a

fost investită.

Avocat T.

M.solicită admiterea recursului (în temeiul art. 314 din C. proc. civ.),

casarea hotărârilor pronunțate și pe fond admiterea acțiunii reclamanților,

respingerea cererii de intervenție formulată de P.S..

Cu privire la

recursul Consiliului General al Municipiului București solicită respingerea

acestuia conform art. 312 alin. 1 teza a II – a C.proc.civ.

Consilier

juridic O.O. lasă la aprecierea Curții soluționarea recursului declarat de

Consiliul General al Municipiului București – și solicită respingerea

recursului reclamanților.

Avocat C.D.

solicită respingerea ambelor recursuri ca nefondate și menținerea ca legală și

temeinică a sentinței civile 574 din 22 mai 2001 a Tribunalului București,

Secția a III – a Civilă.

C U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, Secția a III – a Civilă,

reclamanții D.E.L., D.B.C., Ș.S.L., P.L.R.au chemat în judecată pârâtul

Consiliul Local al Municipiului București, pentru ca prin sentința ce instanța

va pronunța să-l oblige să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, str. Popa Nan nr. 28, sector 2.

În motivarea

acțiunii, reclamanta arată că imobilul a aparținut inițial defunctei D.E., care

la rându-i l-a înstrăinat fiului său, D.N., al cărui succesor a fost D.C.,

reclamanții fiind nepoții acestuia din urmă și că imobilul a intrat în proprietatea

statului cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. II din Decretul nr.92/1950.

În drept au

fost invocate prevederile art.480 din C.civ..

Într-un prim

ciclu procesual, prin sentința civilă 760 din 9 iunie 1999 Tribunalul

București, Secția a III – a Civilă a respins acțiunea cu motivarea că imobilul

în litigiu a fost preluat cu titlu și că Legea 112/1995 acordă despăgubiri

foștilor proprietari ce nu locuiesc în imobil.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel reclamanții, criticând-o ca nelegală și netemeinică,

iar prin decizia civilă 368 A pronunțată la 14 decembrie 1999, Curtea de Apel

București a respins apelul, păstrând motivarea instanței de fond.

Și decizia sus

menționată a fost recurată de aceiași reclamanți, invocându-se ca motive

art.304 pct. 7, 9 și 11 din C.proc.civ..

Prin decizia

1062 din 28 martie 2000, Curtea Supremă de Justiție, Secția Civilă a admis

recursul declarat de reclamanți, a casat decizia 368 A din 14 decembrie 1959 a

Curții de Apel București și sentința civilă 760/9 iunie 1999 a Tribunalului

București, Secția a III – a Civilă și a trimis cauza spre rejudecare la același

tribunal.

Pentru a

hotărî astfel, instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că

potrivit art. 6 din Legea privind proprietatea publică și regimul juridic al

acesteia nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al Statului sau

al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de Stat în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

Statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a

tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la

data preluării lor de către stat.

Cum instanțele

judecătorești au facultatea de a stabili valabilitatea titlului, reglementarea

consacrată de textul citat este valabilă și trebuie interpretată în sensul

respectării condițiilor enumerate de textul examinat.

Ca atare,

încălcându-se dispozițiile constituționale din 1948 și Declarația Universală a

Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 (art. 470 Constituția din 1948 și art.

17 alin. 1 și 2 din declarație), Curtea a apreciat că trecerea în proprietatea

Statului s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale amintite.

În consecință

măsura naționalizării este abuzivă în condițiile examinate, fiind fără

relevanță împrejurarea referitoare la numărul de apartamente pe care le avea în

proprietate autorul reclamanților și în mod greșit instanțele de fond și apel

au hotărât respingerea acțiunii în revendicare.

În

considerarea prevederilor art. 315 din C.proc.civ. cu ocazia rejudecării,

instanța de trimitere urmează să stabilească cu certitudine suprafața de teren

pe care N.G.D.a dobândit-o prin cumpărare de la E.S.D., prilej cu care a

apreciat că se impune efectuarea unei expertize tehnice imobiliare, având ca

obiect determinarea vecinătăților menționate în titlul de proprietate.

În rejudecare,

cadrul procesul s-a modificat prin introducerea unei cereri de intervenție

accesorii formulată de P.S. prin care solicită respingerea acțiunii, arătând că

ocupă cu titlul de proprietar apartamentul nr. 1 din imobilul revendicat.

La termenul

din 23 octombrie 2000, V.M. a formulat cerere de intervenție în interesul

pârâtului Consiliul Local al Municipiului București, învederând că ocupă două

camere situate la demisolul imobilului și că D.N. era comerciant, așa încât

titlul statului este valabil.

Ulterior la

termenul din 8 mai 2001, P.S. formulează cerere de intervenție în interes

propriu, în contradictoriu cu reclamanții și pârâtul Consiliul Local al Municipiului

București solicitând să se constate că este dobânditoare de bună-credință a

apartamentului nr. 1 situat în Str. Popa Nan nr. 28, sectorul 2, arătând că

este proprietara acestui apartament în baza contractului de vânzare-cumpărare

579/1996 încheiat cu S.C.”F.”SA.

S-a dispus în

cauză efectuarea expertizei tehnice imobiliare, iar prin sentința civilă 574

din 22 mai 2001, Tribunalul București, Secția a III – a Civilă, instanța a

admis în parte acțiunea.

A dispus

obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului București să lase

reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, str. Popa Nan nr. 28, sector 2, compus din teren în suprafață de

313,6 m

2

și construcție, mai puțin apartamentul nr. 1 de la

parterul acestui imobil.

A admis

cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta  P.S., a

constatat calitatea de proprietar a acesteia asupra apartamentului nr. 1 și a

respins cererea de intervenție în interesul pârâtului, formulată de intervenienta

V.M., ca neîntemeiată.

În esență,

instanța de fond și-a motivat soluția în concordanță cu situația de fapt, având

în vedere că asupra apartamentului 1 intervenienta P.S. deține titlul de

proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996

(fila 55 dosar 4389/2000).

Ca atare, s-a

admis cererea de intervenție în interes propriu a intervenientei P.S., ceea ce

a determinat admiterea în parte a acțiunii principale, iar cererea de

intervenție accesorie a intervenientei V.M. a fost respinsă, aceasta deținând

cu titlul de chiriaș camerele de la demisolul aceluiași imobil.

Împotriva

acestei hotărâri au declarat apel reclamanții D.E.L., D.B.C., Ș.S.L., P.L.R.și

pârâtul Consiliul General al Municipiului București, primii aducând critici

referitoare la împrejurarea că în mod greșit instanța de fond a admis cererea

de intervenție formulată de P.S. și a admis în parte acțiunea în revendicare,

aceasta trebuia admisă în totalitate.

Apelul

pârâtului Consiliul General al Municipiului București dezvoltă critici ce

vizează lipsa calității procesuale pasive, decurgând din dispozițiile Legii

215/2001.

Prin decizia

599 din 7 decembrie 2001, Curtea de Apel București, Secția a IV – a Civilă a

respins ca nefondate apelurile.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut că deși cererea intervenientei P.S. a

fost greșit calificată ca fiind în interesul pârâtului, aceasta, în mod corect

a fost admisă, calitatea de proprietară a intervenientei existând însă în

temeiul contractului de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996.

Cu toate

acestea, chiar dacă instanța și-a depășit atribuțiile constatând prin cererea

de intervenție calitatea de proprietară a acesteia (existentă în temeiul

titlului de proprietate menționat) raportul juridic este corect deslușit cu

privire la interesul justificat al proprietarei P.S., când solicită respingerea

acțiunii în revendicare.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâții Consiliul General al

Municipiului București.

În recurs

reclamanții reiterează practic motivele de apel ce vizează: soluționarea

cererilor de intervenție, invocând împrejurarea că intervenienta P.S. a

formulat două cereri de intervenție: una în interesul pârâtului Consiliul

General al Municipiului București și una principală și greșita aplicare a

legii, în sensul respingerii acțiunii în revendicare cu privire la apartamentul

1 situat în str. Popa Nan nr. 28, sectorul 2, compararea titlurilor de

proprietate, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din C.proc.civ..

Recursul

declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București se

fundamentează pe excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului

General al Municipiului București, și aceasta reiterată și încadrată în

prevederile art. 304 pct. 9 din C.proc.civ..

Recursurile

sunt nefondate urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:

Investită cu

soluționarea unei acțiuni în revendicare a imobilului situat în București, str.

Popa Nan nr. 28, sectorul 2, după un prim ciclu procesual, reclamanții D.E.L.,

D.B.C., Ș.S.L. și P.L.R.au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului

București, pentru a fi obligat acesta să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie imobilul mai sus individualizat.

Sub incidența

dispozițiilor art. 315 Cod procedură civilă cauza dedusă judecății a fost

trimisă spre rejudecare pentru a se realiza o individualizare exactă, în raport

de titlul de proprietate al autorului N.G.D.a suprafeței de teren aferentă

construcției situată în str. Popa Nan nr. 28, sectorul 2.

În cel de-al

doilea ciclu procesual, raportul juridic supus examinării a fost descris pe o

situație de fapt care s-a vrut a fi consfințită în drept referitor la

proteguirea dreptului de proprietate al intervenientei P.S., titulară a

dreptului de proprietate cu privire la apartamentul 1 situat  la aceeași adresă

(conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 579/4 noiembrie 1996 încheiat

sub imperiul Legii 112/1995 între S.C.”F.”SA și P.S..

În acest cadru

juridic modificat față de cel inițial, instanța a admis cererea de intervenție,

formulată de P.S..

Critica

recurenților-reclamanți în sensul că instanța a admis cererea de intervenție în

interes propriu, și nu a examinat și cererea de intervenție în interesul

pârâtului (fila 10 dosar 4389/2000 Tribunalul București – Secția a III-a

Civilă) introdusă de aceeași intervenientă precum și cea referitoare la greșita

admitere a acesteia, sunt motive ce nu subzistă unei analize pertinente a

raportului juridic dedus judecății.

Curtea

apreciază că interpretarea instanței de fond, păstrată și în calea ordinară de

atac este corectă sub aspectul efectelor juridice, fiind evident că cerera de

intervenție își justifică interesul întrucât cererea de revendicare, trebuie

soluționată în contradictoriu și cu interevenienta care opune titlul său de proprietate.

Sub aspect

procedural, cererea de intervenție poate fi calificată de instanță

corespunzător cu pretențiile pe care le invocă partea și în acest sens este

corectă calificarea cererii de intervenție formulată de P.S. ca o intervenție

voluntară, în interees propriu (art. 49 alin. (1) și (2) prin care se tinde la

apărarea dreptului său de proprietate.

Indiscutabil

mențiunea din dispozitivul sentinței civile 574/22 mai 2001 a Tribunalului

București „constată calitatea de proprietar este eronată și neavenită, întrucât

calitatea de proprietar, în cazul intervenientei P.S. a fost născută sub

puterea Legii 112/1995 (contractul de vânzare-cumpărare 579/4 noiembrie 1996

fiind actul material, concret și instrumentul operației translative de

proprietate).

Oricum

instanța nu era îndrituită a constata existența unui drept (art.111) din

C.proc.civ. ce subzistă prin efectul legii, iar nepronunțarea cu privire la

cererea de intervenție în interesul pârâtului nu este imputabilă instanței,

deoarece, în realitate prin cererea de intervenție în interes propriu, (fila

65), intervenienta și-a precizat cererea inițială de intervenție în interesul

pârâtului.

De altfel

criticile prin care se reproșează instanței admiterea în parte a acțiunii în

revendicare sunt nejustificate, întrucât intervenienta a opus un titlu de

proprietate, întemeiat pe bună-credință.

Cum celelaltel

critici se circumscriu analizei deja realizată în primul ciclu  procesual ele

nu mai pot forma obiectul prezentului recurs.

Cât privește

recursul pârâtului Consiliul General al Municipiului București, acesta urmează

a fi respins, Curtea apreciind că pârâtul își justifică legitimarea procesuală

în cauză, într-o situație atipică, grefată pe un raport juridic ce se abate de

la raționamentul în care proprietarul neposesor acționează în judecată pe

posesorul neproprietar.

Fără îndoială

că raportul juridic trebuie deslușit și în situațiile în care proprietarul a

pierdut posesia asupra bunului ca urmare a unui act de autoritate al statului,

respectiv Decretul 92/1950, prin a cărui aplicare s-au creat situații juridice

noi, atât cu privire la titularul proprietății cât și cu privire la forma

bunurilor naționalizate (devenite proprietate de stat).

De aceea,

raportul juridic procesual trebuie legat obligatoriu și de instituțiile care

reprezintă statul.

În consecință,

indiferent dacă bunul a fost sau nu înstrăinat de către stat, ulterior

naționalizării, unor subdobânditori, în litigiile în care se dispută dreptul de

proprietate asupra bunurilor naționalizate, statul este reprezentat la nivelul

unității administrativ-teritoriale de Consiliul General al Municipiului

București, prin Municipiul București, reprezentat legal de Primarul General.

Pentru

considerentele expuse urmează a se face aplicarea prevederilor art. 312 alin.

(1) teza a II – a din C.proc.civ., respingându-se recursurile reclamanților și

pârâtului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Respinge

recursurile declarate de reclamanții D.E.L., D.B.C., Ș.S.L., P.L.R.și pârâtul

Consiliul General al Municipiului București, prin Primarul General al

Municipiului București împotriva deciziei 599 din 7 noiembrie 2001 a Curții de

Apel București, Secția a IV-a Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  11 aprilie   2003.