ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2233/2003

S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții Consiliul General al Municipiului București, prin Primarul General și D.C.împotriva deciziei nr.564 din 21 noiembrie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV – a Civilă. La apelul nominal s-au prezentat recurentul-pârât Consiliul General al Municipiului București (Municipiul București prin Primarul General) reprezentat de consilier juridic O.O., intimatul-reclamant T.A.N., personal și asistat de avocat C.A., lipsind recurenta-pârâtă D.C.și intimatul-pârât D.M.. Procedura completă. Curtea reiterează dispozițiile privind obligativitatea timbrării recursului declarat de pârâta D.C.solicitând părților ca în dezbaterea recursului să pună concluzii și cu privire la chestiunea invocată.

Consilier juridic O.O. solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei 564 din 21 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV – a Civilă și anularea ca netimbrat a recursului declarat de pârâta D.C. Avocat C.A. solicită anularea ca netimbrat a recursului declarat de pârâta D.C.și respingerea ca nefondat a recursului declarat de Consiliul General al Municipiului București, în conformitate cu art. 312 alin. (1) teza a II – a din C.proc.civ. și menținerea ca legală și temeinică a deciziei pronunțată de instanța de apel. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 26 iulie 1999, reclamantul T.A.N.

a chemat în judecată pârâții Consiliul General al Municipiului București, D.C.și D.G., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să-i lase în deplină și exclusivă proprietate și pașnică folosință apartamentul nr. 3, etaj 1 al imobilului din București, str. M. Eminescu nr. 61, sector 2 sau să-i plătească reclamantului contravaloarea apartamentului, apreciată provizoriu la 500.000.000 lei. Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâților la despăgubiri în sumă de 50.000.000 lei reprezentând echivalentul lipsei de folosință a apartamentului, cu începere de la data de 27 ianuarie 1998, când i s-a recunoscut dreptul de proprietate prin sentința civilă nr. 1405/1998, și până la zi.

Se arată în motivarea acțiunii că reclamantul a redobândit imobilul prin sentința civilă amintită, reținându-se că trecerea la stat s-a făcut în mod abuziv, proprietara de atunci, autoarea reclamantului, fiind exceptată de la naționalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950. Cu toate acestea, pârâtul Consiliul General al Municipiului București a închiriat apartamentul pârâtelor D.C.și G. prin contractul nr. 1572/20 aprilie 1992, care nu este opozabil reclamantului, iar pârâtele au refuzat oferta reclamantului de a încheia cu el un contract de închiriere. Prin sentința civilă nr. 192 F din 8 martie 2000, Tribunalul București, Secția a V – a civilă și de contencios administrativ a respins cererea privind revendicarea apartamentului nr. 3 introdusă de reclamant împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București, pentru autoritatea lucrului judecat.

De asemenea a respins cererea de revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtele D.C.și D.G.., pentru lipsa calității procesuale pasive și a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtelor D.C.și D.G.. la despăgubiri, ca nefondate. În considerentele sentinței, instanța a reținut existența autorității lucrului judecat cu referire la cererea privind revendicarea imobilului introdusă împotriva pârâtului Consiliul General al Municipiului București, întrucât între cele două părți a mai existat un proces cu același obiect și cauză, finalizat prin sentința civilă nr. 1405 din 27 ianuarie 1998 a Judecătoriei Sectorului 2, pârâtul fiind obligat să lase reclamantului imobilul în deplină proprietate și pașnică folosință.

Acțiunea în revendicare împotriva pârâtelor D.C.și D.G.. s-a respins pe excepția lipsei calității lor procesuale pasive, calitatea pârâtelor de detentori precari în temeiul contractului de închiriere nu implică punerea în discuție a dreptului de proprietate al reclamantului, astfel încât acesta nu se poate îndrepta împotriva lor cu o acțiune în revendicare. Se mai arată în motivarea sentinței că cererea reclamantului de a obliga pârâtele D.C.și D.G.. la plata contravalorii folosinței apartamentului este nefondată și a fost respinsă. În sprijinul acestei soluții s-a argumentat că închirierea intervenită anterior redobândirii proprietății prin sentința civilă nr. 1405/1998 îi este opozabilă reclamantului, obligat să o respecte, apoi contractul de închiriere, aflat în derulare și legal încheiat, s-a prelungit de drept prin art.1 din Legea nr.17/1994, pe o perioadă de 5 ani, deci până în 8 aprilie 1999, cînd O.U.

G. nr.40/1999 îl obliga pe reclamantul proprietar să-l notifice pe chiriaș în vederea încheierii unui nou contract de închiriere, în caz contrar, contractul de închiriere anterior se prelungește de drept conform art. 11 alin. 1 din ordonanță. Întrucât reclamantul nu și-a îndeplinit obligația față de pârâte, notificarea fiind adresată unui terț, străin de proces, nu se poate reține că pârâtele ocupă apartamentul fără drept, pentru a fi obligate la plata echivalentului lipsei de folosință, iar cu o cerere, privind plata chiriei izvorâtă din contractul de închiriere, instanța nu a fost investită. Apelul declarat de reclamantul T.A.N.împotriva sentinței a fost admis prin decizia civilă nr. 564 din 21 noiembrie 2001, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV – a civilă.

Prin decizie s-a anulat sentința apelată și pe fond s-a admis în parte acțiunea reclamantului, au fost obligați pârâții D.C.personal și în calitate de continuatoare a pârâtei D.G.., decedată, D.M., continuator al aceleiași pârâte, decedate precum și pârâtul Consiliul General al Municipiului București să predea în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr. 3 din imobilul situat în Str. M. Eminescu nr. 61, conform spațiilor identificate în contractul de închiriere nr. 22569/1992 și terenul aferent de 55,89 m.p. A mai fost obligată pârâta D.C.la plata sumei de câte 200 USD lunar sau echivalentul în lei la cursul zilei, ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosință pentru intervalul de timp 20 aprilie 1999 până la 8 martie 2000. S-a respins cererea subsidiară în pretenții, precum și capătul de cerere referitor la contravaloarea lipsei de folosință față de ceilalți pârâți D.M.

și Consiliul General al Municipiului București. Intimații au fost obligați la plata sumei de 4.500.000 lei cheltuieli de judecată în apel și fond. În motivarea soluției sale, Curtea de Apel a reținut că nu există identitatea celor trei elemente prevăzute de art. 1201 C.civ.referitor la sentința civilă nr.1405/1998, așadar excepția autorității de lucru judecat trebuia respinsă, iar pârâtele persoane fizice, în calitate de chiriașe, aveau legitimare procesuală pasivă în acțiune în revendicare, deci și față de ele acțiunea trebuia admisă.

Contrar constatării instanței de fond, se arată în considerentele deciziei, apelantul reclamant și-a îndeplinit obligația de a trimite notificarea în vederea încheierii contractului de închiriere, adresând-o lui D.M., titularul la acea vreme a contractului de închiriere și pentru că el a refuzat să dea curs propunerii de închiriere, cererea reclamantului pentru plata contravalorii folosinței apartamentului este întemeiată, apreciată de expert la 200 USD lunar, sumă stabilită în sarcina pârâtei D.C., prin respingerea acestui capăt de cerere față de pârâții D.M. și Consiliul General al Municipiului București. Împotriva deciziei au declarat recurs pârâții Consiliul General al Municipiului București și D.C..

Prin recursul său, Consiliul General al Municipiului București solicită modificarea deciziei recurate, prin admiterea excepției autorității lucrului judecat față de sentința civilă nr.1405/1998 și în fond respingerea acțiunii în revendicare formulată împotriva recurentului, existând tripla identitate pretinsă de art. 1201 C.civ.. În drept se invocă prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C.proc.civ.. Pârâta D.C., în motivarea recursului său, susține nelegalitatea hotărârii atacate, invocă prevederile art. 304 pct. 8, 9, 10 C.proc.civ., cere modificarea deciziei și pe fond respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivelor de recurs pârâta învederează că în cauză opera excepția autorității lucrului judecat, ea nu avea calitate procesuală pasivă în acțiunea în revendicare, pentru că ocupa apartamentul în baza unui contract legal de închiriere și nu datorează contravaloarea folosinței locuinței întrucât soțul ei D.M., căruia i s-a făcut notificarea era decedat la 20 aprilie 1999, data expedierii ei, și ea nu a putut lua cunoștință de conținutul notificării. Cu referire la recursul pârâtului Consiliul General al Municipiului București, se constată a fi fondat și urmează a se admite. Potrivit art. 1201 C.civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele în contra lor în aceeași calitate.

Condițiile pretinse de prevederea legală citată sunt realizate în prezenta cauză față de sentința civilă nr. 1405/1998 irevocabilă, prin care intimatul-reclamant, în contradictoriu cu recurentul de azi, pârâtul Consiliul General al Municipiului București, a solicitat prin precizarea de acțiune și a obținut obligarea pârâtului să lase în deplină proprietate și pașnică folosință reclamantului imobilul situat în București, Str. M. Eminescu nr. 61, sector 2. Temeiul de drept invocat în sentința amintită, anume art. 480 C.civ., este același cu cel pe care reclamantul-intimat și-a fondat prezenta acțiune în revendicare, fiind realizată cerința triplei identități și deci excepția autorității lucrului judecat este operantă, iar instanța de apel a aplicat greșit prevederile legale incidente atunci când a respins, de altfel fără nici o motivare, excepția autorității lucrului judecat.

Urmează a admite recursul pârâtului Consiliul General al Municipiului București, a casa în parte decizia atacată, în sensul înlăturării dispoziției privind obligarea recurentului la restituirea imobilului, cu menținerea restului dispozițiilor deciziei. În ce privește recursul pârâtei D.C., recurenta a fost citată cu mențiunea să achite taxa judiciară de timbru în sumă de 9.906.730 lei și 30.000 lei timbru judiciar pentru capătul de recurs privind revendicarea imobilului a cărui valoare s-a stabilit prin expertiză, precum și 1.398.786 lei taxă judiciară de timbru și 30.000 lei timbru judiciar datorat pentru capătul din cererea de recurs privind plata contravalorii folosinței apartamentului. Recurenta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută în art. 2 alin. 1 și 3 din Legea nr.146/1997 privind taxele judiciare de timbru și art. 3 din O.G.

nr.32/1995 privind timbru judiciar, iar sancțiunea este cea arătată în art. 20 alin.5 din lege, la care face trimitere și art. 9 alin.2 din ordonanță, urmând a anula ca netimbrat recursul pârâtei. ÎN baza art. 274 C.proc.civ., recurenta-pârâtă D.C.va plăti intimatului-reclamant suma de 3.000.000 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București prin Municipiul București, reprezentat legal de Primarul General, împotriva deciziei 564 din 21 noiembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a IV – a Civilă. Casează în parte decizia atacată, în sensul că înlătură dispoziția privind obligarea Consiliului General al Municipiului București la restituirea imobilului și menține restul dispoz ițiilor deciziei. Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta D.C.împotriva aceleiași decizii și obligă recurenta-pârâtă la 3.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant T.A.N.. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 mai 2003.