ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2598/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta T.M.R. împotriva deciziei nr. 574 A din 19 decembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a III-a Civilă. La apelul nominal s-au prezentat: recurenta-reclamantă T.M.R., personal și asistată de avocat C.A., intimații-pârâți Consiliul General al Municipiului București, prin consilier juridic O.O., B.E., reprezentată de avocat M.D.și P.G.P., personal. Procedura completă. Avocat C.A. depune chitanța privind taxa judiciară de timbru de 4.060.00 lei și 50.000 lei, timbru judiciar. Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului cu care a fost investită. Avocat C.A. solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunțate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 313 din C.proc.civ..

Consilier juridic O.O. învederează că reclamanta nu a făcut dovada că este titularul dreptului de proprietate solicitând respingerea recursului, conform art. 312 alin. (1) teza a II – a din C.proc.civ. Avocat M.D.pune aceleași concluzii de respingere a recursului. Intimata-pârâtă P.G.P. solicită la rându-i respingerea recursului ca nefondat. C U R T E A Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 4 septembrie 2000 sub nr. 4933 pe rolul Tribunalului București – secția V, reclamanta T.M.R. a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București prin Primarul General și pe B.E. și P.G.solicitând instanței ca în baza prevederilor art. 6 din Legea 213/1998 și a art. 12 lit. a combinat cu art. 1 pct. 4 din H.G.nr.

11/1997 să admisă acțiunea sa în revendicare și să pronunțe o hotărâre prin care: - să constate nulitatea titlului de proprietate al statului constituit prin Decretul 91/1950; - să oblige pe pârâți să-i predea în deplină proprietate și pașnică folosință imobilul situat în str. Gh. Misail nr. 19 compus din teren și cosntrucții; - să se constate inopozabilitatea și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 475/1998 încheiat între S.C.”R.”SA cu B.E. și P.G. În motivarea acțiunii reclamanta arată că este moștenitoarea sesinară a tatălui său T.N.care era proprietarul imobilului în litigiu și care a fost naționalizat abuziv prin Decretul 92/1950. Se mai arată în motivarea acțiunii că Decretul 92/1950 era contrar prevederilor constituționale și normelor de drept interne și a convențiilor internaționale.

Se arată de asemenea că statul neavând titlu valabil nu putea să vândă imobilul. Tribunalul București secția V prin sentința civilă nr. 61 din 24 ianuarie 2001 a respins excepțiile lipsei calității procesual active și excepția de inadmisibilitate a acțiunii, ca nefondată. A respins acțiunea ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut cu privire la lipsa calității procesual active că este neîntemeiată pentru că reclamanta, în calitate de fiică a lui T.N.este moștenitoare sesinară, care are de drept posesia moștenirii, nefiind necesară depunerea la dosar a unui certificat de moștenitor. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii a reținjut, de asemenea, că este nefondată pentru că acțiunea în revendicare este tocmai acțiunea unui proprietar neposesor împotriva unui posesor neproprietar.

Referitor la temeinicia acțiunii pe fond, instanța de fond a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada că imobilul din str. Col. Pleșoianu 19 este același imobil cu cel din str. Gh. Misail 19, pe de o parte, și pe de altă parte reclamanta nu a făcut dovada că părinții săi făceau parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare în baza Decretului 92/1950. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta invocând motive de netemeinicie și nelegalitate. Se susține că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu a fost făcută dovada că imobilul din str. Col. Pleșoianu 19 este același cu cel din str. Gh. Misail 19, când această dovadă a fost făcută prin actele depuse la dosar.

Se mai susține că problema dovedirii faptului că autorul său făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare, nu a fost pusă în discuția părților și, oricum, față de prevederile art. 6 din Legea nr.213/1998 care au fost ignorate de instanță, nici nu aveau relevanță. Curtea de Apel București – secția a III – a, prin decizia nr. 574 A din 19 decembrie 2001, a respins apelul ca nefundat obligând pe apelantă la plata sumei de 6.000.00 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B.E. Z. Motivându-și decizia instanța de apel a reținut în primul rând că imobilul în litigiu este situat în str. Gh. Misail nr. 19 și că într-o perioadă de timp această stradă a purtat denumirea de Col.

Pleșoianu, însă imobilul este unul și același și a aparținut autorului reclamantei. S-a mai reținut că reclamanta nu a făcut dovada că autorul său făcea parte din categorii socio-profesionale exceptate de la naționalizare și în consecință imobilul a fost dobândit cu titlu valabil în baza Decretului 92/1950. În ceea ce privește constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, s-a reținut că reclamanta nu a făcut dovada unor motive de nulitate absolută a acestor acte. Referitor la cererea de revendicare a imobilului, instanța de apel a reținut că întrucât imobilul a trecut în patrimoniul statului cu titlu valabil cererea este nefondată. Reclamanta a declarat în termen legal recurs împotriva acestei decizii, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct.7-10 C.proc.civ., fără să le dezvolte pe fiecare în parte.

Se susține că instanța de apel a apreciat greșit că imobilul a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, cu toate că trecerea a fost făcută cu încălcarea prevederilor art. 480 și 481 C.civ. iar instanță nu a analizat cauza prin prisma prevederilor art. 6 din Legea 213/1998. Se susține de asemenea de către recurentă că a făcut dovada motivelor de nulitate absolută a contractelor pentru că imobilul fiind preluat de stat fără titlu valabil și în conformitate cu prevederile Legii 112/1995, nu se putea înstrăina. Recursul este fondat. Este de reținut în primul rând că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, solicită în mod expres ca instanța, în baza prevederilor art. 6 din Legea 213/1998 și a prevederilor art. 12 lit. a și a art. 1 pct. 4 din H.G.11/1997, să analizeze acțiunea și să admită „prezenta acțiune în revendicare”.

Instanțele, deși investite și cu acest capăt de cerere, nu l-au analizat, pentru că referirea pe care instanța de apel o face la „cererea de revendicare a imobilului”, reținând că nu sunt întrunite condițiile art. 480 și 481 C.civ. Pentru că „bunul a ieșit din patrimoniul autorului reclamantei și a trecut în patrimoniul statului prin unul din mijloacele specifice acelei perioade” nu poate fi considerată o analiză a cererii de revendicare. De menționat că celelalte capete de acțiune cu privire la predarea în deplină proprietate și posesie a imobilului în litigiu și constatarea nulității titlului de proprietate al Statului, sunt în strânsă legătură cu această cerere.

Instanțele, neanalizând acest capăt al acțiuinii și nestabilind complet situația de fapt, au determinat imposibilitatea Curții de a se pronunța pe fondul cauzei (în conformitate cu art. 314 C.proc.civ.), motiv pentru care urmează a admite recursul și a casa atât decizia pronunțată de instanța de apel cât și sentința instanței de fond, urmând a trimite cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe. Cu ocazia rejudecării instanța urmează a stabili în primul rând cerință obligatorie într-o acțiune în revendicare, care este „imobilul precis determinat” revendicat. De menționat că nici reclamanta, în acțiune, nu detrermină precis imobilul, făcând o mențiune vagă „imobilul situat în București, str. Gh.

Misail nr. 19 compus din teren și construcții”. În contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 14 iunie 1937, care reprezintă titlul de proprietate al reclamantei, este menționată o suprafață de 200 m.p., fără construcții. Mai există la dosar un „concept de autorizație” pentru construire pe numele autorului reclamantei și o adresă a Direcției patrimoniu, evidența proprietății din care rezultă că în anul 1986 „imobilul situat în str. Gh. Misail 19 are patru nivele”. În ipoteza în care se va dovedi că imobilul aparținea autorului reclamanților, urmează a se stabili și regimul juridic al fiecărei părți componente a imobilului, nu numai a apartamentelor care au fost vândute, pentru că obiectul revendicării îl constituie tot imobilul.

De asemenea urmează a fi avute în vedere și celelaltel motive invocate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta T.M.Rodica împotriva deciziei 574 A din 19 decembrie 2001 a Curții de Apel București, Secția a III – a Civilă precum și sentința civilă 61 din 24 ianuarie 2001 a Tribunalului București, Secția a V – a Civilă și de Contencios Administrativ și trimite cauza spre rejudecare acestei din urmă instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 iunie 2003.