ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1716/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1716/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

S-au luat în

examinare recursurile declarate de pârâții G.A., Municipiul București prin

Primarul general și Primăria sectorului 1 București împotriva deciziei civile

nr.639 A din 25 octombrie 2000 a Curții de Apel București – Secția a III-a

civilă.

La apelul

nominal s-au prezentat recurenții-pârâți G.A. reprezentată de avocat V.E.L.și

Municipiul București prin Primarul general reprezentat de consilier juridic

O.O.care răspunde și pentru intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului

București și intimata-reclamantă C.D.M.reprezentată de avocat P.M., lipsind

recurenta-pârâtă Primăria sectorului 1 București.

În lipsa unor

chestiuni prealabile, Curtea dă cuvântul părților în susținerea și respectiv,

combaterea recursurilor, urmând ca acestea să pună concluzii și cu privire la

împrejurarea că Primăria sectorului 1 București a declarat recurs fără a fi

exercitat calea de atac a apelului.

Avocat

V.E.L.solicită admiterea recursului pârâtei G.A., casarea deciziei atacate

pentru motivele prevăzute de dispozițiile art.304 pct.6 și pct.9 C. proc.civ.

și trimiterea cauzei pentru rejudecare. Pune concluzii de admitere a recursului

declarat de Municipiul București prin Primarul general și lasă la aprecierea

instanței soluționarea recursului declarat de pârâta Primăria sectorului 1

București.

Consilier

juridic O.O.solicită admiterea recursului Municipiului București prin Primarul

general, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei în vederea rejudecării

apelurilor punând concluzii de admitere și referitor la recursul pârâtei G.A..

Cu privire la recursul pârâtei Primăria sector 1 București, lasă soluționarea

acestuia la aprecierea instanței.

Avocat M.P.

solicită respingerea recursului pârâtei G.A. ca nefondat iar a recursurilor

declarate de Municipiul București prin Primarul general și de Primăria

sectorului 1 București ca inadmisibile.

C U R T E A

Asupra

recursurilor civile de față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 10

octombrie 1997 reclamanta C.D.M.a chemat în judecată pe pârâtele Primăria

Sectorului 1 București și I.C.R.A.L. “H.”pentru ca prin hotărârea ce se va

pronunța să fie obligate a-i preda în deplină proprietate imobilul situat în

București, Intr. Aviator Teodor Iliescu nr.22, sectorul 1.

În motivarea

acțiunii reclamanta a susținut că imobilul a aparținut în proprietate bunicului

său C.I., decedat în anul 1975 și succedat de tatăl reclamantei C.I.H., decedat

în anul 1989, reclamanta fiind singura moștenitoare.

Prin cererea

din 30 noiembrie 1997 reclamanta a precizat că imobilul pe care îl revendică a

trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.92/1950, dar cu

nerespectarea prevederilor art.II din acest act normativ, deoarece bunicul său

era inginer cadastral la Serviciul de Drumuri și Poduri, făcând parte dintr-o

categorie socio-profesională exceptată de la naționalizare.

La 17 mai 1999

reclamanta C.D.M.a solicitat introducerea în cauză a Consiliului General al

Municipiului București în calitate de pârât și tot la aceeași dată a chemat-o

în judecată și pe pârâta G.A. pentru a se declara nul contractul de

vânzare-cumpărare încheiat cu S.C. “H.N.” S.A. referitor la un apartament

format din dormitor, baie și holl situat în imobilul din Intr. Aviator Teodor

Iliescu nr.22, sectorul 1 București.

Prin petiția

din 2 decembrie 1999 reclamanta C.D.M.și-a precizat din nou acțiunea arătând că

înțelege să se judece numai cu pârâții Consiliul General al Municipiului

București și G.A., întrucât pârâții S.C. “H.N.” S.A. și Primăria Sectorului 1

București nu au calitate procesuală pasivă. Prin aceeași cerere precizatoare

reclamanta a solicitat, ca în temeiul art.480 C.civ., să fie obligați cei doi

pârâți să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, str. Aviator Teodor Iliescu nr.22, sectorul 1, astfel: pârâta G.A.

apartamentul nr.1 și suprafața de 35,18 mp teren dobândite în temeiul

contractului de vânzare-cumpărare nr.592/22834/29 octombrie 1996; pârâtul

Consiliul General al Municipiului București – restul imobilului format din

construcție și teren în suprafață de 156,82 mp.

Pârâta G.A. a

formulat cerere de chemare în garanție și a solicitat, ca în cazul în care va

cădea în pretenții față de reclamantă, să fie obligat Consiliul General al

Municipiului București la plata contravalorii apartamentului dobândit prin

contractul de vânzare-cumpărare nr.592/22834/29 octombrie 1996, actualizată la

indicele de inflație, precum și la dobânda legală ce se va calcula prin

raportare la dobânda de referință a Băncii Naționale a României.

Investit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul București – Secția   a III-a civilă, prin

sentința nr.241 din 24 februarie 2000, a admis acțiunea formulată de reclamanta

C.D.M.și a obligat pe pârâții Consiliul General al Municipiului București și

G.A. să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București,

str. Intrarea Aviator Teodor Iliescu nr.22, sectorul 1, format din casă de

locuit și teren în suprafață de 192 mp. A fost respinsă ca neîntemeiată cererea

de chemare în garanție formulată de pârâta G.A..

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut că imobilul revendicat a fost dobândit în

proprietate de C.I., bunicul reclamantei, succedat de C.I. H., tatăl

reclamantei, situație dovedită cu certificatul de calitate nr.39 din 8 aprilie

1999 eliberat de B.N.P. C.M.G.și D.C.P.(fila 63 dosar) și contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1856/23 iunie 1934 de fostul Tribunal

Ilfov – Secția Notariat. Imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr.92/1950,

poziția nr.1137 din anexă, dar cu nerespectarea prevederilor art.II din acest

act normativ deoarece C.I. era inginer și făcea parte din categoria socială

exceptată de la naționalizare, astfel că statul nu are constituit un titlu

valabil asupra bunului și întrucât titlul autorului reclamantei este preferabil

față de cel al pârâtei, instanța de fond a admis acțiunea în revendicare așa

cum a fost precizată.

Cererea de

chemare în garanție a fost respinsă cu motivarea că reclamanta nu a înțeles să

solicite și constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare

a apartamentului deținut de G.A..

Prin decizia

nr.639/A din 25 octombrie 2000 Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă

a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta G.A. și ca inadmisibil apelul

promovat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București.

Prin încheierea

din 8 ianuarie 2001 Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă a

rectificat eroarea strecurată în dispozitivul deciziei în sensul că s-a respins

ca inadmisibil apelul declarat de Municipiul București, în loc de Consiliul

General al Municipiului București, cum din greșeală s-a menționat.

Pentru a decide

în acest mod, răspunzând la motivul de apel al pârâtei prin care se reproșa

nemotivarea soluției de respingere a cererii de chemare în garanție, Curtea de

Apel București a reținut că: „În drept, nemotivarea este un viciu de formă care

atrage nulitatea hotărârii, însă acest viciu nu există atunci când instanța a

motivat într-un fel oarecare soluția dată asupra unui capăt de cerere”.

Instanța de

apel a apreciat că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea vânzătorului

pentru evicțiune deoarece instanțele nu au fost investite și cu o cerere de

constatare a nulității absolute a contractului din care izvora obligația de

garanție, iar efectele obligației diferă în funcție de cum părțile au fost de

bună sau rea-credință la data încheierii contractului, chestiune deasemenea

nediscutată cât timp nu s-a cerut nulitatea lui.

Referitor la

apelul declarat de Municipiul București, persoana juridică care nu a avut

calitatea de parte în litigiul dedus judecății în primă instanță, a fost

calificat ca inadmisibil, întrucât căile de atac pot fi exercitate, potrivit

legii, numai de părțile litigante, nu și de terțele persoane.

Împotriva

deciziei dată în apel au declarat recurs pârâții Municipiul București prin

Primarul General, G.A. și Primăria Sectorului 1 București.

În motivarea

recursului declarat de pârâtul Municipiul București se susține că în mod greșit

instanța a respins ca inadmisibil apelul aceluiași pârât, soluția fiind

determinată de greșita interpretare a prevederilor art.5 și 42 din Legea

nr.69/1991 și art.12 alin.4 și 5 din Legea nr.213/1998.

Pârâta G.A. a

criticat hotărârile date în cauză în temeiul următoarelor motive: pârâta a fost

cumpărător de bună-credință întrucât nu a fost notificată sau încunoștiințată

de proprietar în legătură cu revendicarea imobilului; contractul încheiat între

un proprietar și un cumpărător de bună-credință își păstrează efectele ca și un

contract încheiat cu proprietarul real; soluția de respingere a cererii de

chemare în garanție este nejustificată și nemotivată; instanțele au dat o

greșită interpretare normelor și principiilor de drept ce guvernează

răspunderea pentru evicțiune.

Recursurile

celor doi pârâți sunt fondate în sensul considerentelor care succed:

Potrivit art.2,

4, 5 și 20 lit. „g” din Legea administrației publice locale nr.69/1991, în

vigoare la data investirii instanțelor, comunele, orașele, municipiile și

județele sunt unități administrativ-teritoriale, cu personalitate juridică, iar

autoritățile publice prin care se realizează autonomia locală în comune și

orașe sunt consiliile locale, ca autorități deliberative și primarii, ca

autorități executive, consiliile locale având și atribuții de administrare a

domeniului public și privat al comunei sau orașului (municipiului).

Art.6 din Legea

nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

prevede printre altele și bunurile care fac parte din domeniul public sau

privat al unităților administrativ-teritoriale ce pot fi revendicate de foștii

proprietari sau succesorii acestora.

De asemenea,

art.12 alin.5 din lege statuează că în litigiile referitoare la dreptul de

proprietate asupra bunurilor, unitățile administrativ-teritoriale sunt

reprezentate de consiliile județene, respectiv Consiliul General al

Municipiului București sau de consiliile locale care dau mandat scris, în

fiecare caz, președintelui Consiliului județean sau primarului.

Conform art.42

(2) din Legea nr.69/1991, în vigoare la data promovării litigiului, primarul

reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu persoanele fizice sau juridice din

țară sau din străinătate, precum și în justiție, iar așa cum s-a relevat,

potrivit art.12 (5) din Legea nr.213/1998, în litigiile de tipul celui în

speță, Consiliul General al Municipiului București poate fi reprezentat de

președintele Consiliului sau de primar.

Cu referire la

cazul dedus recursului, din coroborarea prevederilor legale menționate, rezultă

că în litigiile care pun în discuție dreptul de proprietate al bunurilor ce fac

parte din domeniul public sau privat al statului, aflate în administrarea

Consiliului General al Municipiului București, acest organ al administrației

publice locale, ca organ deliberativ și respectiv Municipiul București, ca

autoritate executivă, au calitate procesuală pasivă, situație în care se

constată că apelul acestui din urmă organ în mod greșit a fost calificat și

respins ca inadmisibil.

În ceea ce

privește recursul declarat de pârâta G.A. se reține că cererea de chemare în

garanție promovată de aceasta a fost respinsă de instanțe cu motivarea că

reclamanta, care revendică bunul nemișcător, nu a investit instanțele cu o

acțiune în nulitatea titlului pârâtei și că în proces nu s-a discutat buna sau

reaua-credință a acesteia la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Cu alte cuvinte, cererea de chemare în garanție a fost respinsă, pentru

considerentele menționate, de plano, pentru motive de admisibilitate, fără a fi

analizate condițiile de exercițiu ale cererii.

Or, atare interpretare

este greșită.

Potrivit art.60

alin.1 C.proc.civ., partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva

căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o

cerere de chemare în garanție sau în despăgubire.

Instituția

chemării în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau

despăgubire. Prin chemarea în garanție se urmărește tocmai realizarea unei

asemenea obligații în cadrul procesului în care cel garantat este amenințat în

dreptul său de către o altă persoană. În principiu, obligația de garanție

revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare

transmisiune se face cu titlu oneros.

Prin urmare,

obligația de garanție sau de despăgubire, care justifică incidența instituției

juridice discutate, există nu numai în materie contractuală, cum este cazul

actelor juridice de vânzare-cumpărare (situația în speță), dar și în cazul

oricărei transmisiuni de bunuri, singura condiție fiind ca remiterea lor să fie

cu titlu oneros.

Cum, în speță,

este de necontestat că pentru bunul transmis cumpărătoarei (pârâtei G.A.),

chematul în garanție (vânzătorul) a primit un preț, cererea prin care se

solicită, în cadrul aceluiași proces, restituirea prețului actualizat și

dobânzi, întrunește condițiile de admisibilitate prevăzute de art.60 alin.1

C.proc.civ..

Confruntată cu

acțiunea reclamantei în revendicare, pârâta invocă prin cererea discutată

garanția contra evicțiunii, adică pierderea totală a proprietății lucrului,

rezultată din valorificarea de către reclamantă (terț în actul de

vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă) a unui drept asupra aceluiași lucru.

Cererea de chemare în garanție nu numai că este admisibilă, dar chiar

recomandabil și necesar a fi promovată, întrucât acțiunea în revendicare a

reclamantei reprezintă o tulburare de drept și o primejdie pentru

pârâta-cumpărătoare ce este amenințată cu pierderea proprietății lucrului.

Deasemenea, reclamanta invocă titlul mai vechi al antecesorului său, deci o

cauză anterioară contractului încheiat în baza Legii nr.112/1995, în timp ce

cumpărătoarea-pârâtă pretinde că a fost de bună-credință în sensul că nu a

cunoscut cauza evicțiunii.

Față de cele ce

preced, vor fi admise recursurile declarate de pârâții Municipiul București și

G.A., va fi casată decizia dată de Curtea de Apel București și se va trimite

cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea apelurilor promovate de aceiași

pârâți.

Cu referire la

recursul declarat de pârâta Primăria Sectorului 1 București se constată că

această pârâtă nu a declarat apel împotriva sentinței pronunțată de tribunal și

întrucât recursul acestei părți nu poate fi exercitat și analizat omisso medio,

el se privește ca inadmisibil și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursurile declarate de pârâtul

Municipiul București prin Primarul general și intervenienta G.A. împotriva

deciziei nr.639 A din 25 octombrie 2000 a Curții de Apel București –

Secția          a III – a civilă pe care o casează și trimite cauza la aceeași

instanță pentru rejudecarea apelurilor.

Respinge ca inadmisibil recursul

declarat de pârâta Primăria sectorului 1 București împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2003.