ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 479/2003

S-a

luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr.1685

din 5 iunie 2001 a Curții de Apel București – Secția a IV-a Civilă.

La

apelul nominal s-au prezentat: intimata-reclamantă D.J., personal și asistată

de avocat N.R.B., intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului București,

prin consilier juridic O.O., intimata-pârâtă N.S., în reprezentarea avocatei

R.G., lipsind intimații-pârâți S.C. “A.” S.A. și N.C..

Procedura

completă.

Nefiind

chestiuni prealabile, Curtea acordă cuvântul în dezbaterea recursului cu care a

fost investită.

Reprezentantul

Ministerului Public susține recursul declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, dezvoltând motivul prevăzut

de art.330 pct.2 din C.proc.civ., referitor la  încălcarea esențială a legii,

învederând că reclamanții nu au probat reaua credință a părților, în sensul că

aceștia cunoșteau situația juridică a imobilului în litigiu, solicitând în

temeiul art.314 din același cod, admiterea  recursului  în  anulare,  casarea

deciziei  criticate  și   pe   fond, menținerea deciziei civiele nr.3810/A din

21 noiembrie 2000 a Tribunalului București – Secția a III-a Civilă, ca legală

și temeinică.

Avocat

G.R.solicită admiterea recursului în anulare, casarea deciziei nr.1685/5 iunie

2001 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a Civilă cu

consecința menținerii deciziei pronunțate de Tribunalul București, Secția a

III-a Civilă (decizia nr.3810/A/21 noiembrie 2000) prin care admițându-se

apelurile formulate de pârâții Consiliul General al Municipiului București și

N.C., N.S. s-a schimbat sentința civilă nr.6154/18 mai 2000 a Judecătoriei

sectorului 2 în sensul  că s-a respins acțiunea reclamantei în revendicare a

imobilului situat în București, str.Vasile Lascăr nr.134, sectorul 2 și

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr.3761/17

iunie 1997.

Consilier

juridic O.O. a pus aceleași concluzii în susținerea recursului în anulare,

solicitând admiterea recursului în anulare, casarea deciziei nr.1685/5 iunie

2001 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă, cu consecința menținerii

deciziei nr.3810/A  a Tribunalului București, Secția a III-a Civilă.

Avocat

N.R.B. solicită respingerea recursului în anulare  promovat în cauză, arătând

că trecerea în proprietatea Statului a imobilului mai sus individualizat s-a

realizat fără titlu, încălcându-se prevederile art.9 din Legea nr.112/1995,

contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat în frauda legii, neintrînd în

sfera de aplicare a legii menționate, act normativ ce ocrotește buna-credință,

care în speță nu poate fi reținută.

C U R T E A

Asupra

recursului  în anulare de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 28 ianuarie 1999 sub nr.1920 pe rolul

Judecătoriei sectorului 2 București, reclamanta D.J. a chemat în judecată pe

pârâții Primăria Municipiului București, Consiliul local  al  Municipiului

București,  S.C.  “A.”  S.A.,  N.S.și N.C., solicitând instanței  ca prin

hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârâți să-i lase în deplină

proprietate și posesie apartamentele 6 și 7 din str.Gh.Palade nr.1, sector 2,

precum și prăvălia nr.3 din str.Vasile Lascăr nr.134, colț cu str.Palade nr.1.

A

solicitat, de asemenea, anularea contractului de vânzare-cumpărare nr.3761 din

17 iulie 1997 încheiat între pârâții S.C. “A.” S.A.,  N.S. și N.C..

În

motivarea acțiunii reclamanta arată că este moștenitoarea tatălui său E.Ș.zis

D. care i-a lăsat prin testament imobilele pe care le revendică, care au fost

naționalizate abuziv deoarece făcea parte din categoria persoanelor exceptate

conform art.II din Decretul nr.92/1950.

Judecătoria

sectorului 2, prin sentința civilă nr.6154 din 18 mai 2000, a admis acțiunea, a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.3761 din 17

iunie 1997 încheiat între pârâții S.C. “A.” S.A.,   N.S. și N.C..

A

dispus repunerea părților în situația anterioară și a obligat pe pârâți să lase

reclamantei în deplină proprietate și posesie apartamentele 6 și 7 situate la

etajul 2 din imobilul din str.Gheorghe Palade nr.1, precum și prăvălia nr.3 din

str.Vasile Lascăr nr.134, colț cu str.Gheorghe Palade nr.1.

Pentru

a pronunța această hotărâre, insntanța de fond a reținut că naționalizarea a

fost abuzivă, pentru că reclamanta făcea parte din categoria persoanelor

exceptate de la naționalizare.

Apelurile

declarate împotriva acestei sentințe de către pârâții Consiliul General al

Municipiului București, N.S. și N.C. au fost admise de către Tribunalul

București – secția III, prin decizia civilă nr.3810 din 21 noiembrie 2000, care

a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea formulată de

reclamantă ca neîntemeiată.

Instanța

de apel a reținut în primul rând că reclamanta nu a făcut dovada  că este unica

proprietară a apartamentului nr.7 și, în plus, nu există o identitate între

imobilul naționalizat și cel actual, întrucât configurația actuală a etajului 2

este cu totul alta decât cea inițială.În al doilea rând a reținut că

naționalizarea s-a făcut corect, întrucât, deși reclamanta era studentă,

imobilul era exploatat în sensul prevederilor art.I din Decretul nr.92/1950.

Curtea

de Apel București – Secția a IV-a, prin decizia civilă nr.1685 din 5 iunie

2001, a admis recursul declarat de către reclamantă împotriva deciziei

pronunțată de către insntanța de  apel, a casat această decizie și a respins ca

nefondate apelurile formulate de către Municipiul București prin Primar

General, N.C. și N.S..

A

respins excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de către N.C. și N.S..

Pentru

a pronunța această hotărâre instanța de recurs a reținut că reclamanta a făcut

dovada că a fost unica proprietară a apartamentelor revendicate.

A

mai reținut, de asemenea, că nu are nici-o relevanță faptul că aceștia au suferit

modificări de-a lungul timpului deoarece suprafața totală  revendicată a rămas

aceeași, pe același amplasament.

În

ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâta S.C.

“A.” S.A. și N.C. și S., a reținut că nu a fost făcut cu bună credință, pentru

că a fost încheiat la data de 17 iunie 1996 deci înainte de expirarea

termenului de 6 luni, prevăzut de art.9 și 14 din Legea nr.112/1995, iar

reclamanta a făcut dovada că a solicitat restituirea în natură a imobilului.

Referitor

la excepția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare formulată de către

reclamantă, instanța de recurs a reținut că excepția nu este fondată pentru că

reclamanta a făcut dovada că este unica proprietară a imobilelor revendicate.

În

conformitate cu prevederile art.27 lit.f din Legea nr.92/1992 și ale art.330

al.2 C.proc.civ.Procurorul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare împotriva acestei decizii pronunțate în recurs,

considerând că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Se

susține că instanța de recurs a evaluat greșit probele dosarului reținând că

actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat la data de 17 iunie 1996  deci

înaintea termenului de 6 luni prevăzut de art.9 și 14 din Legea nr.112/1995,

când în realitate contractul a fost încheiat la data de 17 iunie 1997 deci după

expirarea termenului legal.

Se

mai susține că reclamanta nu putea solicita restituirea în natură a imobilului

pentru că nu locuia în el și acesta nu era nici liber și ca atare pârâții N.

care erau chiriași aveau vocația de a cumpăra apartamemntul.

În

motivul recursului în anulare se mai susține  faptul că reclamanta a notificat

intenția sa de a revendica imobilul Primăriei sector 2 și S.C. “A.” S.A.  nu

poate duce la concluzia că pârâții chiriași au cunoscut situația juridică a

imobilului și că ar fi cumpărători de rea credință, întrucât buna credință se

prezumă în orice raport juridic,  iar reaua credință trebuie dovedită.

De

asemenea se mai susține că nefiind dovedită convenția frauduloasă a ambelor

părți contractante, contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi lovit de

nulitate absolută pentru cauză ilicită.

Recursul

în anulare este nefondat.

Este

de reținut în primul rând că temeiul de drept invocat este art.330 pct.2

C.proc.civ., făcându-se mențiunea expresă că „se consideră că hotărârea

judecătorească criticată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii,

ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond” deci este vorba de

prima ipoteză a art.320 pct.2 C.proc.civ.

Această

ipoteză implică existența unei încălcări esențiale a legii deci nu orice

încălcare  ale unor dispoziții legale, ci numai acelea de ordine publică și, în

plus, ca  această încălcare esențială să fi determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond.

Însă

nici unul dintre motivele invocate în recursul în anulare nu se referă la „o

încălcare esențială a legii” astfel cum a fost definită mai înainte.

Astfel

în ceea ce privește faptul că instanța de recurs a reținut greșit data

încheierii contractului de vânzare cumpărare și din acest motiv a apreciat că

acest contract a fost încheiat cu încălcarea prevederilor art.9 și 14 din Legea

nr.112/1995, se referă la „o evaluare greșită a probelor”, (astfel cum de

altfel se și arată în motivarea recursului) nu la o încălcare esențială a

legii.

În

orice caz, motivul constatării nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare nu a fost numai acesta, instanța de recurs analizând amplu și

corect aceste aspecte astfel din testamentul autentificat din 27 noiembrie 1943

și actul  de vânzare-cumpărare antentificat din 26 martie 1945 rezultă că

reclamanta era proprietara imobilelor revendicate, respectiv a întregului etaj

II (ap.6 și 7) și a „prăvăliei”, că aceste imobile au fost naționalizate abuziv

întrucât reclamanta făcea parte din categoria socio-profesională exceptată prin

art.II Decret nr.92/1950 de la naționalizare.

Această

situație a fost reținută corect de către insntanțele de fond și recurs și

necontestată nici prin recursul în anulare.

În

consecință, trecerea imobilului în litigiu în proprietatea statului s-a făcut

cu respectarea chiar a prevederilor art.II din Decretul nr.92/1950.

Distinct

de cele mai înainte arătate urmează a constata că nici susținerile cu privire

la buna-credință a cumpărătorilor nu sunt fondate.

Astfel

reclamanta a făcut dovada că anterior încheierii contractului de

vânzare-cumpărare și-a manifestat dorința să i se retrocedeze imobilul; (prin

notificarea către S.C. “A.” S.A. cerea  să nu  vândă imobilul deoarece îl

revendică) de asemenea a făcut o cerere în același sens Primăriei sectorului II

(filele 49 și 47 dosar fond).

Față

de această situație este evident că S.C. “A.” S.A., vânzătorul apartamentului,

a fost de rea credință.

În

ceea ce privește pe pârâții N.C. și N.S. aceștia aveau obligația să facă un

minim de diligențe înainte de cumpărarea unui bun atât de important cum este un

apartament, pentru a constata care este situația juridică a acestuia, aceasta

cu atât mai mult cu cât reclamanta a locuit în același imobil cu ei până în

anul 1997 (dovadă în acest sens fiind recipisele de plata chiriei filele 60-81

dosar fond), diligențe pe care nu le-au făcut, motiv pentru care nu pot fi

considerați cumpărătorii de bună-credință.

Astfel

fiind,  față  de  considerentele  mai  înainte  arătate, urmează a respinge

recursul în anulare declarat de Procurorul General de pe lângă Curtea Supremă

de Justiție, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în anulare

declarat de Procurorul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva

deciziei nr.1685 din 5 iunie 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a

Civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2003.