ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 437/2003

La data de 24 ianuarie 2003 s-a luat în examinare recursul

în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 16837  din 22 noiembrie 1999 a

Judecătoriei Sectorului 2, deciziei civile nr. 2329 din 3 octombrie 2000 a

Tribunalului București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ,

precum și împotriva deciziei civile nr. 859 din 27 martie 2001 a Curții de Apel

București – secția a III – a civilă.

Dezbaterile au

fost consemnate în încheierea cu data de 24 ianuarie 2003 iar pronunțarea s-a

amânat la 5 februarie 2003.

C U R T E A

Asupra

recursului în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

formulată reclamanta P.E.a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului

București pentru a fi obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul situat în București, Bulevardul Carol I nr. 71, sector 2, fost

Pache Protopopescu nr. 77 (fost 75) și terenul aferent în suprafață de 389

m.p., imobil naționalizat abuziv în temeiul prevederilor Decretului nr.92/1950.

Ulterior, acțiunea

a fost completată, introducându-se în cauză E.I.și M., pentru constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1121 din 6 decembrie 1996 având

ca obiect corpul A din imobilul în litigiu, identificat ca apartamentul nr. 1.

Pârâții E.I.și

M. au solicitat, prin cerere reconvențională, obligarea reclamantei la plata

contravalorii îmbunătățirilor aduse corpului de clădire achiziționat prin

contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită.

Prin sentința

civilă nr.16837 din 22 noiembrie 1999, Judecătoria Sectorului 2 București, a

admis acțiunea, astfel cum a fost formulată, și a dispus disjungerea cererii

reconvenționale, pentru care a fixat termen de judecată.

Instanța a

reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, în temeiul

Decretului nr.92/1950, fiind naționalizat pe numele soțului reclamantei, deși

era proprietatea acesteia, iar în ceea ce  privește constatarea nulității

absolute, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea

dispozițiilor art. 1 din Legea nr.112/1995.

Tribunalul

București, prin decizia civilă nr.2329 din 30 octombrie 2000, a respins ca

nefondat apelul declarat de pârâții E.I.și M. și ca nemotivat în termen apelul

declarat de Consiliul General al Municipiului București.

Prin decizia

civilă nr. 859 din 27 martie 2001, Curtea de Apel București a admis recursul

declarat de pârâții E.I.și M., a casat decizia civilă nr. 2329 din 30 octombrie

2000, și în fond a admis apelul, a schimbat sentința în sensul că a respins

acțiunea formulată de reclamanta P.E.. A respins ca inadmisibil recursul

declarat de Primăria Municipiului București prin Primarul General.

Pentru a

hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că imobilul a fost preluat cu titlu

valabil de către stat, din moment ce s-au naționalizat 4 apartamente, părți

componente ale celor două corpuri de clădire, neavând nici o relevanță că

proprietar a fost soțul reclamantei. Prin formularea cererii de retrocedare a

imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 a recunoscut titlul statului, astfel

că nu mai putea formula acțiune de retrocedare, iar în ce privește contractul

de vânzare-cumpărare nu s-a dovedit nici un aspect din care să rezulte

nulitatea absolută, anterior încheierii actului fiind respinsă o acțiune în

revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului

București, iar părțile actului nu au fost notificate.

Recursul

declarat de Primăria Municipiului București a fost respins ca inadmisibil

întrucât nu această instituție a fost parte în proces, ci Consiliul General al

Municipiului București.

Împotriva

acestor hotărâri și în temeiul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc.civ.,

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a

declarat recurs în anulare, apreciind că au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei în fond, în

ceea ce privește primul capăt de cerere.

Astfel, - se

susține în dezvoltarea motivelor recursului în anulare -, acțiunea a avut ca

obiect întreg imobilul, compus din două corpuri de clădire, fiecare incluzând

câte 2 apartamente, iar pârâții au achiziționat prin contractul de

vânzare-cumpărare nr.1121/6 decembrie 1996, corpul A din imobil.

La fond, s-a

admis acțiunea în revendicare pentru întreg imobilul, iar prin hotărârea dată

în recurs, s-a dispus respingerea întregii acțiunii, deși, în ce-i privește pe

pârâții E. acțiunea îi viza numai referitor la cererea privind retrocedarea

corpului A din imobil și anularea contractului de vânzare-cumpărare al cărui

obiect l-a constituit această construcție.

Cum apelul și

recursul declarate în cauză de Primăria Municipiului București au fost respinse

ca nemotivat în termen și respectiv, ca inadmisibil, Curtea de Apel nu putea să

caseze în totalitate sentința instanței de fond, respectiv și dispoziția ce

viza retrocedarea către reclamantă a corpului B din imobil.

Pe fondul

dreptului, se arată mai departe, greșit instanța de recurs a considerat că

titlul statului este legal pentru că prin procedura administrativă pornită,

reclamanta ar fi recunoscut acest titlu, situație în care acțiunea ar fi

inadmisibilă, după cum nu poate fi primită nici susținerea că naționalizarea pe

numele altei persoane decât cea a adevăratului proprietar este legală.

Recursul în

anulare este întemeiat potrivit celor ce urmează.

În adevăr, în

ce privește titlul statului – instanța de recurs, în baza considerentelor

arătate, a considerat greșit că acesta ar fi valabil. Aceasta întrucât simpla

împrejurare că reclamanta a formulat anterior cerere de retrocedare în natură a

imobilului în litigiu în temeiul Legii nr.112/1995 – nefinalizată însă printr-o

hotărâre dată astfel și însușită de reclamantă -, nefiind de natură a-i

împiedica accesul la justiție, prin formularea unei acțiuni în revendicare, pe

calea dreptului comun.

Nu mai puțin,

nici faptul că au fost naționalizate 4 apartamente, nu poate constitui un

argument în același sens, aceasta fiind componența imobilului din litigiu. Este

important însă, de principiu, dacă naționalizarea s-a făcut în considerarea

persoanei adevăratului proprietar față de care trebuiesc analizate ca fiind

realizate sau nu cerințele decretului de naționalizare.

Or, din acest

punct de vedere instanța de fond s-a limitat la a considera ca abuzivă măsura

naționalizării apreciind numai faptul că aceasta s-a făcut pe numele soțului

fostei proprietare, omițând astfel a avea în vedere prevederile art. V din

decret.

Așa fiind,

pentru stabilirea corectă a împrejurării dacă imobilul a fost preluat cu sau

fără titlu valabil de stat, era necesar a se analiza, la speță și în persoana

fostului proprietar, aplicarea corectă sau nu a celorlalte dispoziții ale

Decretului nr. 92/1950, respectiv cele cuprinse în prevederile art. II

referitor la categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare.

Corespunzător,

apoi, era necesar a se proceda la cercetarea acțiunii în revendicare și a

cererii privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, avându-se în

vedere că imobilul în litigiu este format afirmativ din două corpuri de clădire

– A și B - , că apartamentul nr. 1 – achiziționat de pârâți – se află în corpul

A de clădire – componenta acestuia fiind însă cea menționată în contract, (f.

17 fond) ca 100% corp A, 42% corp B, și în schița depusă la dosar –

neverificată -, (f. 18 fond) în care este consemnată însă o altă componentă a

imobilului.

În ce privește

chestiunea nulității contractului de vânzare-cumpărare, fiind de reținut, așa

cum s-a arătat, că instanța de fond s-a limitat a aprecia numai că actul a fost

încheiat cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar în recurs s-a afirmat

simplu că pârâții nu au fost notificați, cum  acțiunea de față este formulată

pe calea dreptului comun, ea trebuie să fie rezolvată în considerarea tuturor

principiilor și normelor legale ce guvernează materia nulității actelor

juridice a excepțiilor de la efectele nulității, aplicabile în cauză, privind

aparența în drept, buna sau reaua credință la încheierea actului, aceasta pe

baza unor chestiuni de fapt pe deplin stabilite, ceea ce în speță nu s-a

întâmplat.

În sfârșit, nu

este lipsit de importanță, că, în mod eronat instanța de recurs a apreciat ca

inadmisibil recursul formulat de Municipiul București prin Primar General,

respingându-l ca atare, câtă vreme, prin acțiune a fost chemat în judecată

Consiliul General al Munipiului București, desigur în calitate de reprezentant

al persoanei juridice – unitatea administrativ-teritorială – care, astfel, prin

Primar, își putea exercita pe mai departe dreptul procesual de declarare a

apelului sau a recursului – în conformitate cu dispozițiile Legii

administrației publice locale.

Așa fiind, și

față de prevederile art. 314 C.proc.civ., recursul în anulare urmează a fi

admis, a se casa hotărârile și a se trimite cauza primei instanțe pentru o nouă

judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General

al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție.

Casează

decizia civilă nr. 859 din 27 martie 2001 a Curții de Apel București – secția a

III – a civilă, decizia civilă nr. 2329 din 3 octombrie 2000 a Tribunalului

București – secția a V – a, precum și sentința civilă nr. 16837 din 22

noiembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2, trimite cauza spre rejudecare la

Judecătoria Sectorului 2 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi  5 februarie   2003.