ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 437/2003

La data de 24 ianuarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 16837 din 22 noiembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2, deciziei civile nr. 2329 din 3 octombrie 2000 a Tribunalului București, secția a V – a civilă și de contencios administrativ, precum și împotriva deciziei civile nr. 859 din 27 martie 2001 a Curții de Apel București – secția a III – a civilă.

Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 24 ianuarie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 5 februarie 2003. C U R T E A Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată reclamanta P.E.a chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București pentru a fi obligat să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, Bulevardul Carol I nr. 71, sector 2, fost Pache Protopopescu nr. 77 (fost 75) și terenul aferent în suprafață de 389 m.p., imobil naționalizat abuziv în temeiul prevederilor Decretului nr.92/1950.

Ulterior, acțiunea a fost completată, introducându-se în cauză E.I.și M., pentru constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 1121 din 6 decembrie 1996 având ca obiect corpul A din imobilul în litigiu, identificat ca apartamentul nr. 1. Pârâții E.I.și M. au solicitat, prin cerere reconvențională, obligarea reclamantei la plata contravalorii îmbunătățirilor aduse corpului de clădire achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate se solicită. Prin sentința civilă nr.16837 din 22 noiembrie 1999, Judecătoria Sectorului 2 București, a admis acțiunea, astfel cum a fost formulată, și a dispus disjungerea cererii reconvenționale, pentru care a fixat termen de judecată.

Instanța a reținut că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, în temeiul Decretului nr.92/1950, fiind naționalizat pe numele soțului reclamantei, deși era proprietatea acesteia, iar în ceea ce privește constatarea nulității absolute, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr.112/1995. Tribunalul București, prin decizia civilă nr.2329 din 30 octombrie 2000, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâții E.I.și M. și ca nemotivat în termen apelul declarat de Consiliul General al Municipiului București. Prin decizia civilă nr. 859 din 27 martie 2001, Curtea de Apel București a admis recursul declarat de pârâții E.I.și M., a casat decizia civilă nr. 2329 din 30 octombrie 2000, și în fond a admis apelul, a schimbat sentința în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanta P.E..

A respins ca inadmisibil recursul declarat de Primăria Municipiului București prin Primarul General. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că imobilul a fost preluat cu titlu valabil de către stat, din moment ce s-au naționalizat 4 apartamente, părți componente ale celor două corpuri de clădire, neavând nici o relevanță că proprietar a fost soțul reclamantei. Prin formularea cererii de retrocedare a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995 a recunoscut titlul statului, astfel că nu mai putea formula acțiune de retrocedare, iar în ce privește contractul de vânzare-cumpărare nu s-a dovedit nici un aspect din care să rezulte nulitatea absolută, anterior încheierii actului fiind respinsă o acțiune în revendicare formulată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului București, iar părțile actului nu au fost notificate.

Recursul declarat de Primăria Municipiului București a fost respins ca inadmisibil întrucât nu această instituție a fost parte în proces, ci Consiliul General al Municipiului București. Împotriva acestor hotărâri și în temeiul prevederilor art. 330 pct. 2 C. proc.civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, a declarat recurs în anulare, apreciind că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei în fond, în ceea ce privește primul capăt de cerere. Astfel, - se susține în dezvoltarea motivelor recursului în anulare -, acțiunea a avut ca obiect întreg imobilul, compus din două corpuri de clădire, fiecare incluzând câte 2 apartamente, iar pârâții au achiziționat prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1121/6 decembrie 1996, corpul A din imobil.

La fond, s-a admis acțiunea în revendicare pentru întreg imobilul, iar prin hotărârea dată în recurs, s-a dispus respingerea întregii acțiunii, deși, în ce-i privește pe pârâții E. acțiunea îi viza numai referitor la cererea privind retrocedarea corpului A din imobil și anularea contractului de vânzare-cumpărare al cărui obiect l-a constituit această construcție. Cum apelul și recursul declarate în cauză de Primăria Municipiului București au fost respinse ca nemotivat în termen și respectiv, ca inadmisibil, Curtea de Apel nu putea să caseze în totalitate sentința instanței de fond, respectiv și dispoziția ce viza retrocedarea către reclamantă a corpului B din imobil.

Pe fondul dreptului, se arată mai departe, greșit instanța de recurs a considerat că titlul statului este legal pentru că prin procedura administrativă pornită, reclamanta ar fi recunoscut acest titlu, situație în care acțiunea ar fi inadmisibilă, după cum nu poate fi primită nici susținerea că naționalizarea pe numele altei persoane decât cea a adevăratului proprietar este legală. Recursul în anulare este întemeiat potrivit celor ce urmează. În adevăr, în ce privește titlul statului – instanța de recurs, în baza considerentelor arătate, a considerat greșit că acesta ar fi valabil. Aceasta întrucât simpla împrejurare că reclamanta a formulat anterior cerere de retrocedare în natură a imobilului în litigiu în temeiul Legii nr.112/1995 – nefinalizată însă printr-o hotărâre dată astfel și însușită de reclamantă -, nefiind de natură a-i împiedica accesul la justiție, prin formularea unei acțiuni în revendicare, pe calea dreptului comun.

Nu mai puțin, nici faptul că au fost naționalizate 4 apartamente, nu poate constitui un argument în același sens, aceasta fiind componența imobilului din litigiu. Este important însă, de principiu, dacă naționalizarea s-a făcut în considerarea persoanei adevăratului proprietar față de care trebuiesc analizate ca fiind realizate sau nu cerințele decretului de naționalizare. Or, din acest punct de vedere instanța de fond s-a limitat la a considera ca abuzivă măsura naționalizării apreciind numai faptul că aceasta s-a făcut pe numele soțului fostei proprietare, omițând astfel a avea în vedere prevederile art. V din decret.

Așa fiind, pentru stabilirea corectă a împrejurării dacă imobilul a fost preluat cu sau fără titlu valabil de stat, era necesar a se analiza, la speță și în persoana fostului proprietar, aplicarea corectă sau nu a celorlalte dispoziții ale Decretului nr. 92/1950, respectiv cele cuprinse în prevederile art. II referitor la categoriile socio-profesionale exceptate de la naționalizare. Corespunzător, apoi, era necesar a se proceda la cercetarea acțiunii în revendicare și a cererii privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, avându-se în vedere că imobilul în litigiu este format afirmativ din două corpuri de clădire – A și B - , că apartamentul nr. 1 – achiziționat de pârâți – se află în corpul A de clădire – componenta acestuia fiind însă cea menționată în contract, (f. 17 fond) ca 100% corp A, 42% corp B, și în schița depusă la dosar – neverificată -, (f. 18 fond) în care este consemnată însă o altă componentă a imobilului.

În ce privește chestiunea nulității contractului de vânzare-cumpărare, fiind de reținut, așa cum s-a arătat, că instanța de fond s-a limitat a aprecia numai că actul a fost încheiat cu încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, iar în recurs s-a afirmat simplu că pârâții nu au fost notificați, cum acțiunea de față este formulată pe calea dreptului comun, ea trebuie să fie rezolvată în considerarea tuturor principiilor și normelor legale ce guvernează materia nulității actelor juridice a excepțiilor de la efectele nulității, aplicabile în cauză, privind aparența în drept, buna sau reaua credință la încheierea actului, aceasta pe baza unor chestiuni de fapt pe deplin stabilite, ceea ce în speță nu s-a întâmplat.

În sfârșit, nu este lipsit de importanță, că, în mod eronat instanța de recurs a apreciat ca inadmisibil recursul formulat de Municipiul București prin Primar General, respingându-l ca atare, câtă vreme, prin acțiune a fost chemat în judecată Consiliul General al Munipiului București, desigur în calitate de reprezentant al persoanei juridice – unitatea administrativ-teritorială – care, astfel, prin Primar, își putea exercita pe mai departe dreptul procesual de declarare a apelului sau a recursului – în conformitate cu dispozițiile Legii administrației publice locale. Așa fiind, și față de prevederile art. 314 C.proc.civ., recursul în anulare urmează a fi admis, a se casa hotărârile și a se trimite cauza primei instanțe pentru o nouă judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție. Casează decizia civilă nr. 859 din 27 martie 2001 a Curții de Apel București – secția a III – a civilă, decizia civilă nr. 2329 din 3 octombrie 2000 a Tribunalului București – secția a V – a, precum și sentința civilă nr. 16837 din 22 noiembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 2, trimite cauza spre rejudecare la Judecătoria Sectorului 2 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 februarie 2003.