ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 248/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 12 decembrie 2008, reclamantul C.O. a chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, pe C.M.V. și pe C.N. pentru ca instanța să constate că imobilul situat în București, str. T.R., sector 1 a fost preluat de stat fără un titlu valabil; să fie obligat pârâtul Municipiul București să restituie reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul menționat, mai puțin spațiile vândute în baza Legii nr. 112/1995, și să fie obligați pârâții C. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul pe care l-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamantul a motivat că imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului, ca bun abandonat, potrivit unor decizii administrative emise în baza sentinței civile nr. 505/1964 a Tribunalului Poporului Raionul Grivița Roșie, însă imobilul a intrat în proprietatea statului cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile la data preluării bunului. Reclamantul a solicitat compararea titlurilor de proprietate ale părților din proces și a invocat dispozițiile art. 480-art. 481 C. civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 374 din 16 martie 2009 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins primul capăt de cerere ca fiind lipsit de interes; a respins ca inadmisibilă cererea de revendicare a imobilului, în contradictoriu cu Municipiul București și a disjuns cererea având ca obiect revendicarea apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, de către pârâții C., stabilind formarea unui dosar separat. Prin decizia civilă nr. 341 din 17 mai 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamantul C.O. împotriva sentinței menționate, pe care a desființat-o, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Instanța de apel a statuat asupra greșitei aplicări a măsurii disjungerii cauzei și a impus verificarea titlurilor părților în acțiunea în revendicare.

Recursul declarat de intimații pârâți C. împotriva deciziei menționate a fost respins ca fiind lipsit de interes prin decizia civilă nr. 3552 din 15 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Rejudecând cererea reclamantului C.O., continuată de moștenitorul său C.H., în calitate de reclamant, ca urmare a decesului reclamantului C.O. pe parcursul procesului, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 81 din 18 ianuarie 2013 prin care a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului, reținând aplicarea, cu prioritate a Legii speciale nr. 10/2001, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii.

Comparând titlurile de proprietate ale părților din proces, instanța a reținut că „reclamantul nu a făcut dovada soluționării procedurii prealabile administrative cu privire la nici unul dintre pârâții în cauză, iar așa cum reiese din jurisprudența sa în materie, C.E.D.O. a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă”. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamantul C.H. iar prin decizia civilă nr. 217 A din 14 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului pentru următoarele considerente: În primul rând, sub aspectul respectării de către instanța de fond a dispozițiilor deciziei de casare, instanța de apel a constatat că apelantul este cel care ignoră aceste dispoziții în ceea ce privește calificarea acțiunii.

Astfel, având în vedere acțiunea formulată de reclamant, instanța precizează că temeiul legal al acestei acțiuni a fost ambiguu, încă de la început, deoarece reclamantul și-a întemeiat cererea atât pe dispozițiile dreptului comun, cât și pe dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, iar ambiguitatea se menține inclusiv în motivele de apel formulate. Instanța de apel a reținut că prin decizia de desființare a primei sentințe pronunțată în acest dosar, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a precizat în decizia civilă nr. 341/2010 (menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție) că: „În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare față de pârâtul Municipiul București, se constată că reclamantul și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 480 C. civ.”.

Rezultă că, prezenta cerere este o acțiune în revendicare, formulată în baza dreptului comun, calificarea menționată fiind irevocabilă, cu consecința inaplicabilității dispozițiilor legale prevăzute de legea specială, deoarece acțiunea nu poate fi soluționată și în baza dreptului comun și în baza dispozițiilor speciale, de vreme ce procedurile sunt diferite și nu implică verificări identice asupra aspectelor de fapt sau de drept. De aceea, premisa esențială a raționamentului juridic al instanței de fond și al instanței de apel are în vedere calificarea cererii de chemare în judecată, ca fiind o acțiune în revendicare formulată în baza dreptului comun.

În contextul calificării menționate, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, iar în procesul de comparare a titlurilor de proprietate, instanța de apel precizează că reclamantul nu a prezentat un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, care a trecut în proprietatea statului în baza sentinței civile nr. 505 din 18 februarie 1964 a Tribunalului Popular Raionul Grivița Roșie, fiind înscris în registrul de transcripțiuni, în favoarea statului, potrivit deciziei nr. 675/1964 a Sfatului Popular al Raionului Grivița Roșie.

În baza dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, aplicabile în speță, potrivit considerentelor deciziei Curții de Apel București nr. 341/2010, instanța de apel a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, reprezentat de o sentință irevocabilă, astfel că, în mod corect a apreciat instanța de fond că pârâții C. și Municipiul București sunt cei care dețin în prezent un titlu valabil asupra imobilului, Municipiul București în baza sentinței menționate, iar pârâții C. în baza contractului de vânzare-cumpărare, în vreme ce reclamantul invocă un titlu anterior trecerii bunului în proprietatea statului, fără a dovedi existența actuală a bunului în litigiu în patrimoniul său, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

dezvoltată în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În speță, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, în totalitate, astfel că este inutilă discutarea aspectelor privind excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere, iar dispozițiile art. 480 C. civ. permit redobândirea bunului în natură, numai în cazul în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra bunului, în baza unui titlu valabil, actual și anterior datei sesizării instanței, deoarece acțiunea în revendicare are un caracter declarativ de drepturi și nu constitutiv de drepturi. De aceea, apelul a fost respins, cu consecința obligării apelantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimați, în faza apelului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul C.H., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a deciziei recurate și, în consecință, și a sentinței civile nr. 81 din 18 ianuarie 2013 pronunțată de Tribunalul București, și pe cale de consecință admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Astfel se susține că instanța de apel nu a supus analizei criticile aduse prin motivele de apel, și nici nu a respectat dezlegarea problemelor de drept deduse judecății în ce privește lipsa de interes și constatarea caracterului abuziv al preluării.

Se arată că în conformitate cu dispozițiile procedurii civile, obligația prevăzută de art. 315 C. proc. civ. nu îi incumbă justițiabilului, ci instanței de fond și de apel care judecă cauza. În aceeași idee se mai susține că instanța de apel nu supune analizei nici criticile referitoare la respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, fiind ignorate îndrumările instanțelor de control judiciar care au arătat clar că acțiunea în revendicare nu poate fi respinsă ca fiind inadmisibilă, deoarece nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu.

O altă critică de nelegalitate, vizează faptul că instanța de apel conchide că acțiunea reclamantului a fost, pe bună dreptate, respinsă ca neîntemeiată în totalitatea ei, fiind, de aceea, inutilă orice discuție privind interesul constatării nevalabilității titlului de proprietate de vreme ce, în virtutea caracterului declarativ și nu constitutiv de drepturi al acțiunii în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească existența în patrimoniul său a unui drept actual și anterior sesizării instanței. Or, susține recurentul constatarea preluării fără titlu valabil, nu este lipsită de interes ci dimpotrivă, reclamantul justifică un interes direct, personal și actual, astfel că dacă ar fi fost constatată preluarea abuzivă, concluzia logică a raționamentului ce ar fi urmat, era că reclamantul ar fi avut în patrimoniu un drept actual și anterior sesizării instanței, ce i-ar fi dat speranța la un bun în sensul C.E.D.O.

Mai mult decât atât, constatând caracterul abuziv al preluării, atât instanța de fond cât și cea de apel nu ar fi putut ignora prezumția legală prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 invocată de reclamant, cu privire la existența și întinderea dreptului de proprietate al reclamantului. Caracterul abuziv al preluării implică tocmai premisa logică (și o situație de fapt des întâlnită în aceste cazuri) în conformitate cu care fostul proprietar nu mai are la dispoziție înscrisurile originale cu ajutorul cărora să dovedească existența și întinderea dreptului său de proprietate. Fiind un imobil preluat în perioada comunistă cuprinsă între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, situația de a nu avea posibilitatea determinării existenței și întinderii dreptului de proprietate, decât din actele de preluare este o situație comună.

Se susține astfel că a făcut dovada existenței și întinderii dreptului său de proprietate în temeiul dispozițiilor art. 24 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Or, actul de preluare atestă că imobilul era, în anul 1964, în proprietatea autoarei reclamantului, C.H., și atestă întinderea drepturilor acesteia, mai ales că nu s-a administrat în dosar nicio probă contrară care să răstoarne această prezumție legală. În consecință, se susține că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea legii, motiv pentru care se solicită modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pc.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Este real că prin decizia civilă nr. 341 din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV –a civilă, s-a desființat sentința civilă nr. 374 din 16 martie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare (decizie ramasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 3552 din 15 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală), însă instanța a luat această măsură motivat de faptul că în mod greșit s-a dispus disjungerea cererii în revendicare față de unii din pârâți, în condițiile în care prin acțiunea sa reclamantul invoca existența unui bun, atât în raport cu pârâtul Municipiul București, cât și cu pârâții C.M.V.

și C.N. Astfel recomandările date pentru instanță, în rejudecarea cauzei, vizau necesitatea examinării cauzei în raport cu posibila incidență a art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, reținându-se că în mod greșit au fost admise excepțiile lipsei de interes și a inadmisibilității acțiunii. Ca atare în rejudecare, ținând seama de recomandările înserate în decizia sus evocată, instanța a procedat la examinarea cauzei prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care sunt nefondate criticile legate de ignorarea statuărilor din decizia civilă nr. 341 din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV –a civilă.

Astfel, este de reținut că, prin decizia civilă nr. 3552 din 15 aprilie 2011 (irevocabilă) a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, acțiunea reclamantului a fost calificată ca acțiune în revendicare, cu atât mai mult cu cât chiar reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480-art. 481 C. civ., art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului art. 6 parag. 1 din Convenție. Această acțiune în revendicare a fost înaintată de reclamant la 12 decembrie 2008. Ca atare,este de reținut că natura și caracterul acțiunii reclamantului au fost definite prin decizia sus evocată, situație în care instanța, în rejudecare, s-a conformat acestor statuări.

Or, față de obiectul dedus judecății și de temeiul de drept invocat în susținerea acțiunii în revendicare pe calea dreptului comun se impunea într-adevăr examinarea cauzei atât prin prisma art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât și a deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. Astfel, prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite dată în recurs în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice. În speță, însă, nu se poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001, și dreptul european, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ca atare, nici încălcarea textului sus-menționat din Constituție, sau a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției. Astfel, pentru a putea invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul dintre legea națională și dreptul european, reclamanții ar trebui să aibă un „bun” în sensul textului convențional menționat.

În ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele totalitare comuniste, în jurisprudența C.E.D.O. s-au conturat câteva principii. Astfel,dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv. Ca atare, nu se poate reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de ratificarea Convenției de către statul român. În al doilea rând, Convenția nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui „bun actual sau a unei speranțe legitime.” Noțiunea de „bun” are semnificație autonomă în jurisprudența C.E.D.O.

Ea cuprinde nu numai drepturile reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie să fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ. În al treilea rând, statul dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de care au fost deposedate. Statul Român a adoptat Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Una dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii, este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

În speță, reclamantul nu a făcut demersuri pentru restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ,prin care să i se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanțele anterioare au reținut că aceștia nu au un „bun actual” și nici măcar „o speranță legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1. În hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of., Partea I nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reținut că: „134. (...) un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei prevederi.

Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate. 140. (...) existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea constată că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. (...) Curtea apreciază că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi. În speță, Curtea observă că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în litigiu.

Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată ca naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele s-ar putea prevala.

Totuși, dacă constatarea judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru judecat reiese că erau întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității de moștenitor a fostului proprietar.” Față de aceste statuări ale C.E.D.O., urmează a se constata că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției și ca atare, nu poate invoca protecția documentului european în favoarea sa.

Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant. Dacă până la pronunțarea hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților, care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of.

al României nr. 458/2.07.2009, Czaran și Grofcsik împotriva României, hotărârea din 2 iunie 2009, Reichardt împotriva României, hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României, hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu, astfel de concluzie nu mai este posibilă. Nu există posibilitatea pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului „specialia generalibus derogant,” dar și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Este adevărat că, în considerentele acestei decizii în interesul legii, s-a reținut și faptul că „nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare,nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.” Așadar, instanța supremă recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în patrimoniul său a unui „bun”, situație care, contrar celor susținute de recurent, nu se regăsește în speță.

Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta. „Simpla speranță de restituire” (terminologie uzitată în jurisprudența C.E.D.O.), în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Ca atare, recurentul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest aspect nefiind fondate. În ce privește analiza conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului, ceea ce nu este cazul în speță, după cum s-a arătat deja. În concluzie, întrucât imobilul din litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar demersul judiciar al reclamantului, se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale, el se supune dispozițiilor acestei legi, în aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, din perspectiva celor expuse, în condițiile în care, reclamantul nu justifică existența unui „bun actual” sau cel puțin a unei „speranțe legitime” în patrimoniul său, acțiunea dedusă judecății nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele anterioare, motiv pentru care în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În ce privește motivul de recurs ce vizează ignorarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, este de reținut că față de obiectul dedus judecății, ce vizează o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, cum de altfel bine a reținut instanța de apel.

Ca atare, instanța de apel nu a ignorat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, reținând în mod corect că acțiunea în revendicare astfel cum a fost formulată nu poate fi soluționată și în baza dreptului comun și în baza dispozițiilor speciale, din moment ce procedurile sunt diferite și nu implică verificări identice asupra aspectelor de fapt sau de drept. Din perspectiva celor expuse și față de inexistența unui „bun actual” în patrimoniul reclamantului, celelalte critici nu se mai impun a fi analizate. Astfel, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ. În temeiul art. 274 C. proc.

civ., urmează a fi obligat recurentul reclamant să plătească intimaților-pârâți suma de 500 RON cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul C.H. împotriva deciziei nr. 217 A din 14 iunie 2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Obligă pe recurentul-reclamant la 500 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți C.N. și C.M.V. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2014.