ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 248/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 248/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

București, secția a V-a civilă, la data de 12 decembrie 2008, reclamantul C.O. a

chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, pe C.M.V. și pe C.N. pentru

ca instanța să constate că imobilul situat în București, str. T.R., sector 1 a fost

preluat de stat fără un titlu valabil; să fie obligat pârâtul Municipiul București

să restituie reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul menționat,

mai puțin spațiile vândute în baza Legii nr. 112/1995, și să fie obligați pârâții

C. să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie apartamentul pe care

l-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995.

Reclamantul a motivat

că imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului, ca bun abandonat,

potrivit unor decizii administrative emise în baza sentinței civile nr. 505/1964

a Tribunalului Poporului Raionul Grivița Roșie, însă imobilul a intrat în proprietatea

statului cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile la data preluării bunului.

Reclamantul a solicitat

compararea titlurilor de proprietate ale părților din proces și a invocat dispozițiile

art. 480-art. 481 C. civ., art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă

nr. 374 din 16 martie 2009 Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins

primul capăt de cerere ca fiind lipsit de interes; a respins ca inadmisibilă cererea

de revendicare a imobilului, în contradictoriu cu Municipiul București și a disjuns

cererea având ca obiect revendicarea apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995,

de către pârâții C., stabilind formarea unui dosar separat.

Prin decizia civilă

nr. 341 din 17 mai 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelul declarat de reclamantul C.O. împotriva sentinței menționate, pe care a desființat-o,

cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. Instanța de apel a statuat asupra

greșitei aplicări a măsurii disjungerii cauzei și a impus verificarea titlurilor

părților în acțiunea în revendicare.

Recursul declarat de intimații

pârâți C. împotriva deciziei menționate a fost respins ca fiind lipsit de interes

prin decizia civilă nr. 3552 din 15 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție.

Rejudecând cererea reclamantului

C.O., continuată de moștenitorul său C.H., în calitate de reclamant, ca urmare a

decesului reclamantului C.O. pe parcursul procesului, Tribunalul București, secția

a V-a civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 81 din 18 ianuarie 2013 prin care

a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului, reținând aplicarea, cu prioritate

a Legii speciale nr. 10/2001, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și

Justiție prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în interesul legii.

Comparând titlurile de

proprietate ale părților din proces, instanța a reținut că „reclamantul nu a făcut

dovada soluționării procedurii prealabile administrative cu privire la nici unul

dintre pârâții în cauză, iar așa cum reiese din jurisprudența sa în materie, C.E.D.O.

a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă

un bun actual și nici o speranță legitimă”.

Împotriva sentinței menționate

a declarat apel reclamantul C.H. iar prin decizia civilă nr. 217 A din 14 iunie

2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul

reclamantului pentru următoarele considerente:

În primul rând, sub aspectul

respectării de către instanța de fond a dispozițiilor deciziei de casare, instanța

de apel a constatat că apelantul este cel care ignoră aceste dispoziții în ceea

ce privește calificarea acțiunii. Astfel, având în vedere acțiunea formulată de

reclamant, instanța precizează că temeiul legal al acestei acțiuni a fost ambiguu,

încă de la început, deoarece reclamantul și-a întemeiat cererea atât pe dispozițiile

dreptului comun, cât și pe dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, iar ambiguitatea

se menține inclusiv în motivele de apel formulate.

Instanța de apel a reținut

că prin decizia de desființare a primei sentințe pronunțată în acest dosar, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, a precizat în decizia civilă nr. 341/2010

(menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție) că: „În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare față de pârâtul Municipiul București,

se constată că reclamantul și-a întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile

art. 480 C. civ.”.

Rezultă că, prezenta cerere

este o acțiune în revendicare, formulată în baza dreptului comun, calificarea menționată

fiind irevocabilă, cu consecința inaplicabilității dispozițiilor legale prevăzute

de legea specială, deoarece acțiunea nu poate fi soluționată și în baza dreptului

comun și în baza dispozițiilor speciale, de vreme ce procedurile sunt diferite și

nu implică verificări identice asupra aspectelor de fapt sau de drept.

De aceea, premisa esențială

a raționamentului juridic al instanței de fond și al instanței de apel are în vedere

calificarea cererii de chemare în judecată, ca fiind o acțiune în revendicare formulată

în baza dreptului comun.

În contextul calificării

menționate, dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, iar în procesul de

comparare a titlurilor de proprietate, instanța de apel precizează că reclamantul

nu a prezentat un titlu valabil asupra imobilului în litigiu, care a trecut în proprietatea

statului în baza sentinței civile nr. 505 din 18 februarie 1964 a Tribunalului Popular

Raionul Grivița Roșie, fiind înscris în registrul de transcripțiuni, în favoarea

statului, potrivit deciziei nr. 675/1964 a Sfatului Popular al Raionului Grivița

Roșie.

În baza dispozițiilor

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, aplicabile în speță, potrivit considerentelor

deciziei Curții de Apel București nr. 341/2010, instanța de apel a constatat că

imobilul a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, reprezentat

de o sentință irevocabilă, astfel că, în mod corect a apreciat instanța de fond

că pârâții C. și Municipiul București sunt cei care dețin în prezent un titlu valabil

asupra imobilului, Municipiul București în baza sentinței menționate, iar pârâții

C. în baza contractului de vânzare-cumpărare, în vreme ce reclamantul invocă un

titlu anterior trecerii bunului în proprietatea statului, fără a dovedi existența

actuală a bunului în litigiu în patrimoniul său, în sensul jurisprudenței C.E.D.O.

dezvoltată în baza art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În speță, acțiunea reclamantului

a fost respinsă ca neîntemeiată, în totalitate, astfel că este inutilă discutarea

aspectelor privind excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere, iar dispozițiile

art. 480 C. civ. permit redobândirea bunului în natură, numai în cazul în care reclamantul

dovedește existența în patrimoniul său a dreptului de proprietate asupra bunului,

în baza unui titlu valabil, actual și anterior datei sesizării instanței, deoarece

acțiunea în revendicare are un caracter declarativ de drepturi și nu constitutiv

de drepturi.

De aceea, apelul a fost

respins, cu consecința obligării apelantului la plata cheltuielilor de judecată

efectuate de intimați, în faza apelului.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamantul C.H., solicitând admiterea acestuia, schimbarea în

tot a deciziei recurate și, în consecință, și a sentinței civile nr. 81 din 18 ianuarie

2013 pronunțată de Tribunalul București, și pe cale de consecință admiterea acțiunii

astfel cum a fost formulată.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează următoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel se susține că instanța

de apel nu a supus analizei criticile aduse prin motivele de apel, și nici nu a

respectat dezlegarea problemelor de drept deduse judecății în ce privește lipsa

de interes și constatarea caracterului abuziv al preluării.

Se arată că în conformitate

cu dispozițiile procedurii civile, obligația prevăzută de art. 315 C. proc. civ.

nu îi incumbă justițiabilului, ci instanței de fond și de apel care judecă cauza.

În aceeași idee se mai

susține că instanța de apel nu supune analizei nici criticile referitoare la respingerea

acțiunii în revendicare ca inadmisibilă, fiind ignorate îndrumările instanțelor

de control judiciar care au arătat clar că acțiunea în revendicare nu poate fi respinsă

ca fiind inadmisibilă, deoarece nicio dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu prevede

că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu.

O altă critică de nelegalitate,

vizează faptul că instanța de apel conchide că acțiunea reclamantului a fost, pe

bună dreptate, respinsă ca neîntemeiată în totalitatea ei, fiind, de aceea, inutilă

orice discuție privind interesul constatării nevalabilității titlului de proprietate

de vreme ce, în virtutea caracterului declarativ și nu constitutiv de drepturi al

acțiunii în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească existența în patrimoniul

său a unui drept actual și anterior sesizării instanței.

Or, susține recurentul

constatarea preluării fără titlu valabil, nu este lipsită de interes ci dimpotrivă,

reclamantul justifică un interes direct, personal și actual, astfel că dacă ar fi

fost constatată preluarea abuzivă, concluzia logică a raționamentului ce ar fi urmat,

era că reclamantul ar fi avut în patrimoniu un drept actual și anterior sesizării

instanței, ce i-ar fi dat speranța la un bun în sensul C.E.D.O.

Mai mult decât atât, constatând

caracterul abuziv al preluării, atât instanța de fond cât și cea de apel nu ar fi

putut ignora prezumția legală prevăzută de art. 24 din Legea nr. 10/2001 invocată

de reclamant, cu privire la existența și întinderea dreptului de proprietate al

reclamantului.

Caracterul abuziv al preluării

implică tocmai premisa logică (și o situație de fapt des întâlnită în aceste cazuri)

în conformitate cu care fostul proprietar nu mai are la dispoziție înscrisurile

originale cu ajutorul cărora să dovedească existența și întinderea dreptului său

de proprietate. Fiind un imobil preluat în perioada comunistă cuprinsă între 6 martie

1945 și 22 decembrie 1989, situația de a nu avea posibilitatea determinării existenței

și întinderii dreptului de proprietate, decât din actele de preluare este o situație

comună.

Se susține astfel că a

făcut dovada existenței și întinderii dreptului său de proprietate în temeiul dispozițiilor

art. 24 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Or, actul de preluare

atestă că imobilul era, în anul 1964, în proprietatea autoarei reclamantului, C.H.,

și atestă întinderea drepturilor acesteia, mai ales că nu s-a administrat în dosar

nicio probă contrară care să răstoarne această prezumție legală.

În consecință, se susține

că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea legii, motiv pentru care

se solicită modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului și pe cale

de consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pc.

9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Este real că prin decizia

civilă nr. 341 din 17 mai 2010 a Curții de Apel București, secția a IV –a civilă,

s-a desființat sentința civilă nr. 374 din 16 martie 2009 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare (decizie ramasă irevocabilă

prin decizia civilă nr. 3552 din 15 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală), însă instanța a luat această măsură

motivat de faptul că în mod greșit s-a dispus disjungerea cererii în revendicare

față de unii din pârâți, în condițiile în care prin acțiunea sa reclamantul invoca

existența unui bun, atât în raport cu pârâtul Municipiul București, cât și cu pârâții

C.M.V. și C.N.

Astfel recomandările date

pentru instanță, în rejudecarea cauzei, vizau necesitatea examinării cauzei în raport

cu posibila incidență a art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, reținându-se că în mod greșit au fost admise excepțiile lipsei

de interes și a inadmisibilității acțiunii.

Ca atare în rejudecare,

ținând seama de recomandările înserate în decizia sus evocată, instanța a procedat

la examinarea cauzei prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocol 1 Adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv pentru care sunt nefondate criticile

legate de ignorarea statuărilor din decizia civilă nr. 341 din 17 mai 2010 a Curții

de Apel București, secția a IV –a civilă.

Astfel, este de reținut

că, prin decizia civilă nr. 3552 din 15 aprilie 2011 (irevocabilă) a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, acțiunea reclamantului

a fost calificată ca acțiune în revendicare, cu atât mai mult cu cât chiar reclamantul

și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 480-art. 481 C. civ., art. 1 din Protocolul

1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului art. 6 parag. 1 din Convenție.

Această acțiune în revendicare a fost înaintată de reclamant la 12 decembrie 2008.

Ca atare,este de reținut

că natura și caracterul acțiunii reclamantului au fost definite prin decizia sus

evocată, situație în care instanța, în rejudecare, s-a conformat acestor statuări.

Or, față de obiectul dedus

judecății și de temeiul de drept invocat în susținerea acțiunii în revendicare pe

calea dreptului comun se impunea într-adevăr examinarea cauzei atât prin prisma

art. 1 din Protocol 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cât

și a deciziei nr. 33/2008 dată în recurs în interesul legii de secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Astfel, prin decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite dată în recurs

în interesul legii, s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, „în cazul

în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001

și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității

raporturilor juridice.

În speță, însă, nu se

poate reține vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001,

și dreptul european, art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și ca atare, nici încălcarea textului sus-menționat din Constituție,

sau a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, ca urmare a neacordării priorității

dispozițiilor Convenției.

Astfel, pentru a putea

invoca prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, respectiv conflictul

dintre legea națională și dreptul european, reclamanții ar trebui să aibă un „bun”

în sensul textului convențional menționat.

În ceea ce privește aplicarea

prevederilor art. 1 din Protocolul 1 în materia imobilelor preluate abuziv de statele

totalitare comuniste, în jurisprudența C.E.D.O. s-au conturat câteva principii.

Astfel,dispozițiile Convenției

Europene a Drepturilor Omului nu se aplică decât în măsura în care ingerința s-a

produs după intrarea în vigoare a Convenției pentru statul respectiv.

Ca atare, nu se poate

reține aplicabilitatea în speță a art. 1 din Protocolul 1 în privința actului de

preluare a imobilului de către stat, întrucât preluarea s-a petrecut înainte de

ratificarea Convenției de către statul român.

În al doilea rând, Convenția

nu garantează dreptul persoanei de a dobândi un bun. Cel care pretinde protecția

Convenției trebuie să facă dovada existenței în patrimoniul său a unui „bun actual

sau a unei speranțe legitime.”

Noțiunea de „bun” are

semnificație autonomă în jurisprudența C.E.D.O. Ea cuprinde nu numai drepturile

reale așa cum sunt ele definite în dreptul nostru intern, dar și așa numitele speranțe

legitime, cum ar fi speranța de a obține o despăgubire. Speranțele legitime trebuie

să fie suficient de clar determinate în dreptul intern și recunoscute fie printr-o

hotărâre judecătorească, fie printr-un act administrativ.

În al treilea rând, statul

dispune de o largă marjă de apreciere în ceea ce privește stabilirea condițiilor

pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie bunurile de

care au fost deposedate.

Statul Român a adoptat

Legea nr. 10/2001, prin care a stabilit condițiile în care se acordă măsuri reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Una

dintre condițiile esențiale pe care persoanele îndreptățite la restituire trebuie

să le respecte pentru a putea beneficia de prevederile acestei legi reparatorii,

este aceea de a formula notificarea în termenul prevăzut de lege.

În speță, reclamantul

nu a făcut demersuri pentru restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii

nr. 10/2001 și nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre

judecătorească de restituire sau cu un act administrativ,prin care să i se recunoască

dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), astfel că în mod corect instanțele

anterioare au reținut că aceștia nu au un „bun actual” și nici măcar „o speranță

legitimă” care să atragă incidența prevederilor art. 1 din Protocolul 1.

În hotărârea pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României, din 12 octombrie 2010, publicată în

M. Of., Partea I nr. 778/22.11.2010, Curtea Europeană a reținut că:

„134. (...) un reclamant

nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care

hotărârile pe care le critică se referă la „bunurile" sale în sensul acestei

prevederi. Noțiunea „bunuri” poate cuprinde atât „bunuri actuale”, cât și valori

patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are

cel puțin „o speranță legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de

proprietate.

„bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea

de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea

bunului. În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri

constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază

a primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea constată că, de

la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 și nr. 10/2001 și mai ales a Legii

nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la

restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

(...) Curtea apreciază

că transformarea într-o „valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor

de atac prevăzute de aceste legi.

În speță, Curtea observă

că nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut doamnelor

Atanasiu și Poenaru în mod definitiv un drept de a li se restitui apartamentul în

litigiu. Hotărârile invocate de reclamante (...), deși toate constată ca naționalizarea

întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu executoriu pentru restituirea

acestui apartament.

Rezultă că acest apartament

nu reprezintă un „bun actual” în sensul art. 1 din „Protocolul nr. 1, de care reclamantele

s-ar putea prevala.

Totuși, dacă constatarea

judiciară a naționalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat

un drept de restituire a bunului, Curtea observă că ea dă dreptul la o despăgubire

din moment ce din hotărârile instanțelor interne ce au dobândit autoritate de lucru

judecat reiese că erau întrunite condițiile legale impuse pentru a beneficia de

măsurile de reparație, și anume naționalizarea ilegală a bunului și dovada calității

de moștenitor a fostului proprietar.”

Față de aceste statuări

ale C.E.D.O., urmează a se constata că, întrucât reclamantului nu i s-a recunoscut,

printr-o hotărâre judecătorească anterioară, dreptul la restituirea imobilului solicitat

în prezenta cauză, acesta nu beneficiază de un „bun” în sensul Convenției și ca

atare, nu poate invoca protecția documentului european în favoarea sa.

Prin hotărârea pilot pronunțată

în cauza Atanasiu și alții contra României, instanța europeană nu mai acordă simplei

constatări a nevalabilității titlului statului relevanța urmărită de reclamant.

Dacă până la pronunțarea

hotărârii în cauza Atanasiu, existența unei hotărâri judecătorești pronunțată pe

calea dreptului comun de constatare a nevalabilității titlului statului își găsea

utilitatea, deoarece practica instanței europene era în sensul că recunoașterea

prin hotărâre judecătorească a nevalabilității titlului statului echivalează cu

o recunoaștere indirectă și cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamanților,

care au astfel un „interes patrimonial” protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1

al Convenției (a se vedea în acest sens, cauzele Gingis împotriva României, hotărârea

din 4 noiembrie 2008, publicată în M. Of. al României nr. 458/2.07.2009, Czaran

și Grofcsik împotriva României, hotărârea din 2 iunie 2009, Reichardt împotriva

României, hotărârea din 13 noiembrie 2008, Popescu și Dimeca împotriva României,

hotărârea din 9 decembrie 2008), după cauza Atanasiu, astfel de concluzie nu mai

este posibilă.

Nu există posibilitatea

pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială și dreptul

comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului

„specialia generalibus derogant,” dar și a deciziei în interesul legii nr. 33/2008,

care a făcut trimitere la el și care este obligatorie potrivit dispozițiilor

art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării deciziei.

Este adevărat că, în considerentele

acestei decizii în interesul legii, s-a reținut și faptul că „nu se poate aprecia

că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a

se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare

acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Este însă necesar a se

analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă

intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea

acțiunii în revendicare,nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit, ori securității raporturilor juridice.”

Așadar, instanța supremă

recunoaște posibilitatea exercitării unei acțiuni de drept comun pentru restituirea

bunurilor preluate de stat în situația în care reclamantul dovedește existența în

patrimoniul său a unui „bun”, situație care, contrar celor susținute de recurent,

nu se regăsește în speță.

Astfel, nicio persoană

nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată

ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C.

civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun” în sensul dat de

art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției ori nu poate invoca existența unei speranțe

legitime în legătură cu acesta.

„Simpla speranță de restituire”

(terminologie uzitată în jurisprudența C.E.D.O.), în absența îndeplinirii condițiilor

legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului

în regimul politic anterior, nu reprezintă o „speranță legitimă”, privită ca „valoare

patrimonială” și, în consecință, ca „bun”, în înțelesul art. 1 din Protocolul 1

adițional la Convenție.

Ca atare, recurentul nu

se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului

european, atât timp cât nu demonstrează existența lui actuală, criticile pe acest

aspect nefiind fondate.

În ce privește analiza

conflictului dintre legea internă și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta

s-ar fi impus în măsura în care s-ar fi făcut dovada existenței unui „bun” în patrimoniul

reclamantului, ceea ce nu este cazul în speță, după cum s-a arătat deja.

În concluzie, întrucât

imobilul din litigiu intră în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, iar

demersul judiciar al reclamantului, se situează în timp după intrarea în vigoare

a legii speciale, el se supune dispozițiilor acestei legi, în aplicarea principiului

„specialia generalibus derogant”, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin

decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Or, din perspectiva celor

expuse, în condițiile în care, reclamantul nu justifică existența unui „bun actual”

sau cel puțin a unei „speranțe legitime” în patrimoniul său, acțiunea dedusă judecății

nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat și instanțele anterioare, motiv

pentru care în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ce privește motivul

de recurs ce vizează ignorarea dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, este

de reținut că față de obiectul dedus judecății, ce vizează o acțiune în revendicare

pe calea dreptului comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., nu sunt incidente

în cauză dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, cum de altfel bine a reținut

instanța de apel.

Ca atare, instanța de

apel nu a ignorat dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, reținând în mod corect

că acțiunea în revendicare astfel cum a fost formulată nu poate fi soluționată și

în baza dreptului comun și în baza dispozițiilor speciale, din moment ce procedurile

sunt diferite și nu implică verificări identice asupra aspectelor de fapt sau de

drept.

Din perspectiva celor

expuse și față de inexistența unui „bun actual” în patrimoniul reclamantului, celelalte

critici nu se mai impun a fi analizate.

Astfel, nefiind incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului urmează a fi

respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., urmează a fi obligat recurentul reclamant să plătească intimaților-pârâți

suma de 500 RON cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul C.H. împotriva deciziei nr. 217 A din 14 iunie

2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant

la 500 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți C.N. și C.M.V.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 ianuarie 2014.