ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 177/2014

Asupra cauzei de față

constată următoarele.

Prin sentința civilă nr. 698 din 13 iunie

2000 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenienții M.C., M.M. și C.L.

și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată reclamantul D.M. împotriva

pârâților Consiliul General al Municipiului București și SC H.N. SA,

acțiune prin care s-a solicitat restituirea apartamentului din imobilul situat

în str. P., sector 1 și constatarea nulității celor două contracte de

vânzare-cumpărare încheiate de intervenienți cu SC H.N. SA precum și a

actului de trecere a imobilului în proprietatea statului.

Instanța a reținut că

imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 224/1951 (pentru neplata

impozitului) și a sentinței civile nr. 935/1952 a Judecătoriei sectorului 2, pentru

care nu s-a făcut dovada desființării. De asemenea vânzarea către intervenienți

s-a făcut în mod legal, cu respectarea Legii nr. 112/1995.

Împotriva sentinței a

declarat apel reclamantul formulând următoarele critici: sentința de preluare a

imobilului de către stat nu este legalizată și nu a fost pusă în executare prin

vânzare la licitație în termen de 3 ani, deci nelegal statul a preluat imobilul;

s-a ignorat că cele două contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate de intervenienți

la peste 8 luni după ce reclamantul a solicitat restituirea imobilului la Comisia

pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, deci prin fraudă la lege, soluția comisiei

nefiind comunicată reclamantului; reaua credință reiese din faptul că această problemă

era de notorietate iar persoanele din imobil, locuind împreună, cunoșteau situația

adevăratului proprietar.

Prin decizia civilă deciziei

nr. 734 din 7 decembrie 2000, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca nefondat apelul formulat de D.M. împotriva sentinței civile nr. 698 din

13 iunie 2000 pronunțată de Tribunalul Municipiului București în contradictoriu

cu intimații Consiliul General al Municipiului București, SC H.N. SA, M.M., M.C.

și C.L.

Curtea de apel a reținut

următoarele:

Cu adresa din 2000, Primăria

Municipiului București a făcut cunoscut că imobilul în litigiu a fost preluat de

stat prin decizia nr. 76/1953, în baza Decretului nr. 224/1951 pentru neplata impozitului

datorat statului.

Reclamantul nu a dovedit

o altă situație juridică a imobilului ori un motiv de nulitate a actului juridic

de preluare către stat (chiar dacă era vorba de o creanță reprezentând un rest de

impozit).

În ce privește contractele

de vânzare-cumpărare ale intervenienților, acestea au fost încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, fiind întocmite la data de 19 decembrie 1996, în

timp ce acțiunea a fost introdusă ulterior, la 23 februarie 1998.

Chiar dacă reclamantul

a formulat cerere și la Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (recunoscând

în acest fel aplicabilitatea acestei legi), nu s-a dovedit existența fraudei la

lege și nici a relei credințe a intervenienților, aceștia nefiind notificați despre

o eventuală opunere la vânzare ca urmare a existenței unui litigiu.

Ca urmare, în raport de

cele reținute mai sus, celelalte motive nu mai au relevanță juridică.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamantul D.M., invocând în drept dispozițiile art. 304

pct. 7, pct. 8, pct. 9, pct. 10 și pct. 11 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs s-a invocat că în mod greșit a reținut instanța că adresa emisă în anul

2000 de Primăria Municipiului București reprezintă titlul de trecere legală a bunului

în proprietatea statului, aceasta reprezentând doar un mod de verificare a situației

juridice a imobilului.

În lipsa existenței acestei

decizii de preluare nu s-a putut realiza nicio verificare a legalității sale.

În mod greșit s-a reținut

că nu s-a făcut dovada vreunui motiv de nulitate a actului de preluare, în condițiile

în care a susținut că sentința nr. 935/1952 nu a fost pusă în executare timp de

3 ani de zile, astfel că nu putea constitui titlu pentru o eventuală vânzare la

licitație a imobilului și care de fapt nu a fost scos la licitație spre vânzare

niciodată, trecerea în proprietatea statului fiind nelegală.

A susținut recurentul

că instanța nu a analizat motivat toate criticile sale, privind nelegalitatea preluării

bunului.

În ce privește respingerea

capătului de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare,

în mod nelegal s-a reținut că acestea au fost încheiate cu respectarea Legii

nr. 112/1995 în condițiile în care vânzarea s-a făcut ulterior depunerii de către

reclamant a cererii de restituire în natură, cele două contracte fiind încheiate

prin fraudă la lege.

Pârâții M.C., M.M. și

C.L. au formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Prin încheierea din 7

noiembrie 2001, Înalta Curte, în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, a dispus

suspendarea judecății recursului, la cererea recurentului, motivat de faptul că

acesta a depus notificarea din 20 septembrie 2001, către Primăria Municipiului București,

și prin care a solicitat restituirea apartamentului revendicat și constatarea nulității

contractelor de vânzare-cumpărare.

În ședința publică din

11 decembrie 2012, recurentul a precizat că notificarea formulată în baza Legii

nr. 10/2001 nu a fost soluționată, că nu a formulat acțiune în justiție privind

refuzul de soluționare a notificării în termen legal și soluționare pe fond a notificării,

astfel că instanța a dispus repunerea pe rol a cauzei în continuarea judecății.

Recursul nu este fondat

pentru următoarele considerente:

Imobilul-apartament a

trecut în proprietatea Statului Român în baza cărții de judecată din 25 aprilie

1952 și a deciziei S.P.R. nr. 76/1953, emisă în baza Decretului nr. 224/1952,

art. 15-art. 18.

Este nereală susținerea

recurentului-reclamant că instanța a reținut că titlul Statului Român este reprezentat

de adresa din anul 2000 a Primăriei Municipiului București, instanța constatând

doar că regimul juridic al imobilului este confirmat de această adresă.

În raport de data și temeiul

de drept al preluării bunului, acest bun intră sub incidența legii speciale, Legea

nr. 10/2001, preluarea fiind una abuzivă, conform art. 2 lit. d), reclamantul fiind

persoană îndreptățită la măsuri reparatorii prevăzute de lege, acesta formulând

notificare.

Convenția Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat

de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă, care să intre sub

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană.

La data introducerii acțiunii,

reclamantul nu avea dreptul recunoscut, în mod irevocabil, iar speranța de a se

recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp nu poate fi considerată

un „bun” (cauza Mătieș împotriva României).

În lumina jurisprudenței

actuale a Curții Europene, constatarea nevalabilității titlului statului asupra

imobilului, necompletată de o obligație de restituire, nu poate să confere reclamantului

un bun actual, în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană.

Reclamantul nu mai are

în patrimoniul său un „bun” însă în patrimoniul său s-a născut, în temeiul legislației

speciale adoptate de Statul Român, vocația de a dobândi un nou drept, respectiv

dreptul la indemnizare, ca urmare a utilizării procedurii prevăzute de Legea

nr. 10/2001, având în vedere notificarea formulată.

Inexistența unui bun în

patrimoniul reclamantului face inutilă analiza existenței bunului în patrimoniul

pârâților și, respectiv, imposibilă operațiunea de comparare a titlurilor.

Reclamantul nu a atacat

în justiție refuzul entității investite cu soluționarea notificării de a soluționa

notificarea și nici nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare, deși

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, avea posibilitatea să o facă, iar

în prezenta cauză nu s-a făcut dovada că aceste contracte au fost încheiate cu nerespectarea

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Nu s-a făcut dovada că

la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare fusese pronunțată vreo hotărâre

judecătorească prin care să se stabilească faptul că imobilul a trecut în proprietatea

statului fără titlu valabil și, ca atare, nu intra sub incidența art. 1 din Legea

nr. 112/1995 și nici încălcarea dispozițiilor art. 9, intimații-cumpărători nefiind

notificați iar acțiunea în revendicare a fost introdusă după încheierea contractelor

de vânzare-cumpărare.

Având în vedere aceste

considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., a se respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul D.M. împotriva deciziei nr. 734 din 7 decembrie

2000 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 ianuarie 2014.