CASE OF MATIES v. ROMANIA - [Romanian Translation] provided by the SCM Romania and Monitorul Oficial R.A.

La originea cauzei se află o cerere (nr. 13.202/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetățean al acestui stat, domnul Doru Octavian Maties (

Guvernul român (

La data de 2 iunie 2008, președintele Secției a treia a hotărât să îi comunice cererea Guvernului. Așa cum permite art. 29 § 3 din Convenție, acesta a mai hotărât să se analizeze în același timp admisibilitatea și temeinicia cauzei.

Reclamantul s-a născut în anul 1946 și locuiește în Târgu Mureș.

Bunicul reclamantului, P.O., era proprietarul unui teren situat la Iernut, pe care a fost obligat să îl cedeze statului în timpul regimului comunist.

După anul 1990 au fost adoptate

După intrarea în vigoare a

Prin Decizia nr. 40/L/2000, Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate (

Reclamantul a contestat această decizie, susținând că preferă atribuirea unui teren echivalent decât o reparație pecuniară care, după părerea sa, era ineficientă și iluzorie. Prin decizia rămasă definitivă din data de 7 martie 2003, Tribunalul Județean Mureș a confirmat Decizia nr. 40/L/2000 și a statuat că, deoarece nu putea fi atribuit niciun teren din cauza lipsei de terenuri disponibile la Iernut, partea interesată avea să fie despăgubită în condițiile prevăzute de Legea nr. 1/2000.

Prin decizia din data de 21 octombrie 2008, ținând cont de rezultatul unei expertize tehnice, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a stabilit cuantumul despăgubirii datorate reclamantului și lui P.V.R. în sumă de 1.886.771 lei (RON). De asemenea, decizia prevedea că reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente pentru a obține executarea sa. Această decizie i-a fost comunicată reclamantului la data de 5 noiembrie 2008.

Pentru a obține executarea deciziei din data de 21 octombrie 2008 menționate mai sus, reclamantul trebuia să se adreseze Direcției pentru acordarea despăgubirilor în numerar, direcție ce funcționa în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, cu următoarele documente: o cerere prin care opta pentru plata unei sume de bani, decizia prin care i se recunoștea dreptul la despăgubiri, certificatul de acționar la Fondul „Proprietatea“, dacă acesta i-a fost emis, coordonatele sale bancare și un mandat din partea lui P.V.R.

Printr-o scrisoare din data de 1 septembrie 2009, reclamantul a informat Curtea că nu s-a adresat Direcției pentru acordarea despăgubirilor în numerar, pe motivul că posibilitatea de a obține o sumă de bani rămâne iluzorie.

Prevederile legale esențiale și jurisprudența internă relevantă, inclusiv extrasele din

În temeiul

La data de 12 februarie 2008,

Dacă opta pentru primirea unei părți din sumă în numerar, partea interesată trebuia să formuleze o cerere în acest sens la Direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar ce funcționa în cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Această autoritate trebuia să înlocuiască titlul de despăgubire cu un titlu de plată corespunzător sumei de plată în numerar, precum și cu un titlu de conversie corespunzător restului sumei de convertit în acțiuni la Fondul „Proprietatea“. Hotărârea Guvernului menționată mai sus prevedea ca cererile de opțiune să fie analizate în ordine cronologică, fără să fie prevăzut în mod expres vreun termen în acest sens. Titlurile de despăgubire pot fi valorificate în termen de cel mult 3 ani de la data emiterii lor, termen care, în orice caz, nu expiră decât după 12 luni de la prima tranzacționare la bursă a acțiunilor Fondului „Proprietatea“.

Termenul de 2 ani prevăzut pentru plata sumei în numerar (paragraful 14 in fine de mai sus) începe să curgă de la data emiterii titlului de plată.

Conform informațiilor oficiale aflate pe site-ul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, la data de 19 aprilie 2010 au fost înregistrate 16.463 de cereri de opțiuni la autoritatea competentă. Valoarea despăgubirilor pentru care părțile interesate și-au exprimat intenția de a primi o sumă în numerar este de 1.855.395.376 RON. Suma plătită până la data menționată mai sus este de 343.270.664 RON.

Reclamantul se plânge cu privire la imposibilitatea de a se bucura de dreptul de a fi despăgubit pentru terenul naționalizat, conform prevederilor legale în materie, și invocă în acest sens art. 1 din Protocolul nr. 1, care prevede următoarele:

Guvernul ridică o excepție de incompatibilitate ratione materiae a acestui capăt de cerere cu dispozițiile Convenției. Acesta consideră că reclamantul nu deține un „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în măsura în care Decizia nr. 40/L/2000 a Comisiei județene nu stabilește valoarea despăgubirii datorate reclamantului și nicio altă hotărâre judecătorească definitivă nu i-a recunoscut dreptul de a i se acorda o despăgubire al cărei cuantum să fi fost stabilit. Prin urmare, Guvernul consideră că, spre deosebire de cauzele

Reclamantul nu prezintă observații în această privință.

Curtea reamintește faptul că a statuat deja, în cauze similare cu cea de față, că deciziile administrative necontestate prin care li se recunoaște părților interesate dreptul la o despăgubire fără a-i stabili suma reprezintă un „interes patrimonial“ suficient de bine stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil și exigibil, care, în opinia sa, se include în noțiunea de „bun“ în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție (

Argumentele Guvernului nu pot duce, în speță, la o concluzie diferită. Curtea observă că dreptul reclamantului la o despăgubire a fost confirmat în mod constant și regulat de către autorități, stabilit clar în dreptul intern, așa cum reiese din Decizia nr. 40/L/2000 a Comisiei județene, prin care se validează înscrierea creanței reclamantului, și chiar, din Decizia rămasă definitivă din data de 7 martie 2003 a Tribunalului Județean Mureș (

Prin urmare, excepția Guvernului trebuie respinsă. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 § 3 din Convenție și că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Așadar, el trebuie declarat admisibil.

Reclamantul subliniază că se află de mai mulți ani în imposibilitatea de a beneficia în mod efectiv de despăgubirea în discuție. El consideră că Decizia din 21 octombrie 2008 prin care se stabilea cuantumul despăgubirii nu poate fi executată în mod efectiv. Mai exact, el consideră inacceptabile termenul de 2 ani prevăzut pentru plata sumei în numerar, ce reprezintă în cazul său mai puțin de o treime din despăgubirea datorată, precum și faptul că diferența va fi convertită în acțiuni la Fondul „Proprietatea“, fond care nu funcționează.

Guvernul insistă asupra faptului că reclamantul a utilizat posibilitatea de a se adresa autorităților administrative pentru a i se acorda o despăgubire. În opinia sa, mecanismul implementat prin

Guvernul mai observă că reclamantul a obținut o decizie prin care i se acordau despăgubiri, însă decizia nu poate fi executată din cauză că partea interesată nu a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 (paragrafele 11 și 12 de mai sus).

Curtea face trimitere la jurisprudența invocată în Cauza

Aceasta reamintește că neexecutarea unei decizii prin care se recunoaște dreptul de proprietate constituie o ingerință în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1. În speță, ingerința în discuție constă în omisiunea autorităților competente de a asigura caracterul efectiv al dreptului pe care i l-au recunoscut reclamantului prin Decizia nr. 40/L/2000 (

Curtea a examinat deja cauze ce ridicau probleme legate de omisiunea autorităților de a asigura caracterul efectiv al dreptului pe care l-au recunoscut părților interesate prin decizii definitive de a primi despăgubiri pentru bunurile imobiliare trecute în patrimoniul statului în timpul regimului comunist și a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 (

Curtea constată că prevederile legale aplicabile în materie îi permiteau reclamantului să obțină plata în numerar a unei părți din despăgubirea stabilită prin Decizia din 21 octombrie 2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Mai exact, reclamantul ar fi putut să încaseze suma de 250.000 RON, adică circa o treime din suma ce îi era datorată (paragraful 14 de mai sus). Pentru a beneficia de această posibilitate, reclamantul ar fi trebuit să își exercite un drept de opțiune (paragraful 15 de mai sus), ceea ce nu a făcut. Or, conform legii interne, această etapă era obligatorie pentru a obține un titlu de plată care i-ar fi permis să obțină plata sumei menționate mai sus într-un termen de 2 ani. De altfel, Curtea observă că, din informațiile puse la dispoziția publicului de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, reiese că pentru persoanele care au exercitat un drept de opțiune, sunt pe cale de a fi făcute plăți și o cincime din sumele solicitate a fost deja plătită (paragraful 18 de mai sus).

Având în vedere acestea, Curtea observă că este dificil să soluționeze in abstracto problema eficienței procedurii speciale implementate de autoritățile naționale pentru accelerarea plății despăgubirilor prevăzute de

În ceea ce privește restul despăgubirii, și anume mai mult de două treimi din suma datorată reclamantului, Curtea constată că aceasta trebuia să facă obiectul unor acțiuni la Fondul „Proprietatea“ (paragraful 14 de mai sus). Or, luând notă cu satisfacție de evoluția care pare să se întrevadă în practică în privința mecanismului de plată prevăzut de

Prin urmare, Curtea apreciază că, pentru această parte a cererii, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.

Tot în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, reclamantul se plânge de imposibilitatea de a obține restituirea terenului și de lipsa de folosință a acestuia.

Curtea reamintește că un reclamant nu poate susține o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la „bunurile“ sale, în sensul acestei prevederi. Conform jurisprudenței constante a organelor Convenției în materie, nu trebuie considerate ca „bunuri“ în sensul articolului menționat mai sus speranța de a i se recunoaște un drept de proprietate care s-a stins de mult timp și nici creanța condițională rămasă fără obiect în urma nerealizării condiției (

În speță, ascendentul reclamantului, P.O., fusese deposedat de un teren în timpul regimului comunist. Astfel, procedura administrativă introdusă în temeiul

Rezultă că acest capăt de cerere întemeiat pe art.1 din Protocolul nr. 1 este incompatibil ratione materiae cu prevederile Convenției în sensul art. 35 § 3 și trebuie respins în aplicarea art. 35 § 4.

Conform art. 41 din Convenție,

Reclamantul solicită, ca daune materiale, suma de 522.912 euro (EUR), reprezentând valoarea terenului a cărui restituire a fost solicitată și suma de 155.555 EUR pentru lipsa de folosință timp de zece ani. El mai solicită 15.000 EUR ca daune morale.

Guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita decât partea ce îi revine din despăgubirea de 1.886.771 RON,

Curtea reamintește că o hotărâre ce constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a-i înlătura consecințele astfel încât să refacă pe cât posibil situația anterioară acesteia [

În speță, Curtea apreciază, în acord cu Guvernul, că reclamantul nu poate pretinde decât jumătate din valoarea estimată a terenului, ținând cont că decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor îl vizează și pe P.V.R., în părți egale. Prin urmare, partea ce îi revine reclamantului este de 943.385,5 RON. Curtea reamintește apoi că a considerat că reclamantul ar fi trebuit să facă la nivel național demersurile necesare pentru a obține plata unei părți a despăgubirii (paragrafele 30-32 de mai sus).

Totuși, pentru restul sumei, Curtea apreciază că plata despăgubirii validate prin Decizia din 21 octombrie 2008 și fixată conform criteriilor stabilite de legislația română (

Curtea mai observă că reclamantul nu a prezentat documente justificative relevante pentru pretinsa lipsă de folosință. Așadar, nu îi va fi acordată nicio sumă cu acest titlu.

În lumina celor de mai sus, Curtea îi alocă reclamantului suma de 167.485 EUR, pentru prejudiciul material.

Pe de altă parte, Curtea apreciază că situația litigioasă trebuie să îi fi cauzat părții interesate o stare de incertitudine și neplăceri care justifică acordarea unei sume pentru prejudiciul moral. Ținând cont de aceste elemente, Curtea, statuând în echitate, îi alocă reclamantului suma de 4.000 EUR, pentru prejudiciul moral.

Reclamantul mai solicită suma de 2.000 EUR pentru cheltuielile de judecată. El prezintă documente justificative pentru o parte din aceste cheltuieli.

Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru întreaga sumă solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată, care este, în orice caz, excesivă.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care li s-a stabilit realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil. În speță și ținând cont de documentele aflate în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabilă suma de 50 EUR pentru procedura în fața Curții și i-o acordă reclamantului.

Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu 3 puncte procentuale.

declară cererea admisibilă în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție referitor la imposibilitatea reclamantului de a primi o despăgubire și inadmisibilă în rest;

hotărăște că nu a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru acea parte a despăgubirii pentru care reclamantul ar fi putut încasa o sumă în numerar;

hotărăște că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție pentru acea parte a despăgubirii ce trebuie convertită în acțiuni la Fondul „Proprietatea“;

hotărăște:

respinge cererea de reparație echitabilă în rest.