Maties împotriva României

La originea cauzei se găsește o cerere (nr. 13202/03) îndreptată împotriva României și de care cetățean al acestui stat, D. Doru Octavian Maties ("reclamantul"), a sesizat Curtea pe 24 februarie 2003 în temeiul articolului 34 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția").

Guvernul român ("Guvernul") este reprezentat de agentul lui, D. Razvan-Horatiu Radu, din Ministerul Afacerilor Externe.

Pe 2 iunie 2008, președintele secțiunii a treia a hotărât să comunice cererea Guvernului. Cum permite art. 29 § 3 din Convenție, s-a hotărât, de altfel, ca camera să se pronunțe în același timp asupra admisibilității și fondului. ÎN FAPT I.

Bunelul reclamantului, P.O., era proprietar al unui teren la Iernut, pe care a trebuit să-l cedeze Statului sub regimul comunist.

După 1990, legile nr. 18/1991, 169/1997 și 1/2000 stabilind măsuri de reparație pentru foștii proprietari ai terenurilor au fost adoptate. Ultima lege prevedea că foștii proprietari ai terenurilor care nu puteau fi restituiți aveau dreptul să li se atribuie alt teren în compensație sau o indemnizație.

După intrarea în vigoare a legii nr. 1/2000, reclamantul și P.V.R., alt moștenitor, au inițiat demersuri administrative pentru a obține restituirea unui teren de 17,47 hectare care aparținuse lui P.O.

Prin decizia nr. 40/L/2000, comisia departamentală pentru stabilirea dreptului de proprietate ("comisia departamentală") a constatat că, deși reclamantul și P.V.R. aveau dreptul să obțină o reparație în temeiul legii nr. 18/1991, restituirea terenului în cauză nu era posibilă. A hotărât înscrierea creanței lor în tabelul prevăzut la anexa nr. 39, a Hotărârii Guvernului nr. 180/2000. Acest tabel enumera persoanele care, găsindu-se în imposibilitate obiectivă de a obține restituirea terenurilor care le aparținuseră sau de a obține în compensație alte terenuri echivalente, aveau dreptul la o indemnizație.

Reclamantul a contestat această decizie, susținând că ar prefera atribuirea unui teren unei reparații financiare, pe care o considera ineficace și iluzie. Printr-o hotărâre definitivă din 7 martie 2003, tribunalul departamental al Mureșului a confirmat decizia nr. 40/L/2000 și a hotărât că, deoarece nu exista teren care să poată fi atribuit din cauza penuriei de terenuri la Iernut, cel în cauză va fi indemnidzat în condițiile prevăzute de legea nr. 1/2000.

Printr-o decizie din 21 octombrie 2008, pe baza rezultatului unei expertize tehnice, comisia centrală a despăgubirilor a stabilit suma indemnizației datorată reclamantului și lui P.V.R. la 1.886.771 lei români ("RON"). Decizia indica, de altfel, că reclamantul trebuia să urmeze procedura prevăzută de legea nr. 247/2005 pentru a obține executarea. Această decizie a fost transmisă reclamantului pe 5 noiembrie 2008.

Pentru a obține executarea deciziei din 21 octombrie 2008 mai sus citate, reclamantul trebuia să se adreseze direcției pentru acordarea despăgubirilor în numerar care funcționa în cadrul Autorității Naționale asupra Restituirii Proprietăților, cu următoarele documente: o cerere prin care optase pentru plata unei sume de bani, decizia recunoscând dreptul lui la indemnizație, certificatul de acționar al fondului "Proprietatea", dacă fusese emis, coordonatele lui bancare și un mandat din partea lui P.V.R.

Printr-o scrisoare din 1 septembrie 2009, reclamantul a informat Curtea că nu se adresase direcției pentru acordarea despăgubirilor în numerar, pe motiv că posibilitatea de a obține o sumă de bani rămâne iluzie. II.

În temeiul articolului 14 din OUG nr. 81/2007, persoanele care aveau dreptul să obțină o indemnizație depășind 500.000 RON puteau obține o sumă în numerar în valoare maximă de 500.000 RON, diferența fiind transformată în acțiuni ale fondului Proprietatea. Indemnizația în numerar era plătită în două tranșe de 250.000 RON, în interval de doi ani.

Pe 12 februarie 2008, hotărârea Guvernului nr. 128/2008 având scopul de a modifica și completa regulile de aplicare a dispozițiilor legii nr. 247/2005 privind determinarea sumei despăgubirilor și plata lor, a fost publicată în Jurnalul Oficial. Conform acestei noi norme legale, după emiterea "titlului de despăgubire" de comisia centrală a despăgubirilor, cel în cauză trebuia să opteze la Autoritatea Națională asupra Restituirii Proprietăților fie pentru a primi o parte a sumei în numerar (în limita de 500.000 RON), și restul în acțiuni ale fondului Proprietatea, fie pentru a primi acțiuni ale fondului pentru suma întreagă (a se vedea, de altfel, §11 mai sus).

Atunci când optea pentru a primi o parte a sumei în numerar, cel în cauză trebuia să faca o cerere în acest sens la direcția pentru acordarea despăgubirilor în numerar care funcționa în cadrul Autorității Naționale asupra Restituirii Proprietăților. Această autoritate trebuia să înlocuiască "titlul de despăgubire" cu un "titlu de plată" corespunzând sumei în numerar ce trebuia să fie plătă, și un "titlu de conversie" corespunzând restului sumei ce trebuia transformată în acțiuni ale fondului Proprietatea. Decizia Guvernului mai sus citate prevede că cererile de opțiune sunt examinate conform ordinii cronologice, fără ca un termen să fie expresamente prevăzut pentru aceasta. Titlurile de despăgubire pot fi valorificate într-un termen de trei ani de la emiterea lor, termen care, oricum, nu ajunge la termen decât doisprezece luni după prima tranzacție pe bursa a acțiunilor fondului Proprietatea.

Termenul de doi ani prevăzut pentru plata sumelor în numerar (§14 de mai sus) începe să curgă de la emiterea titlului de plată.

Conform informațiilor oficiale figurând pe site-ul Autorității Naționale asupra Restituirii Proprietăților, pe 19 aprilie 2010, 16.463 cereri de opțiune au fost înregistrate la autoritatea competentă. Suma despăgubirilor pentru care cei interesați au exprimat intenția de a primi o sumă în numerar este de 1.855.395.376 RON. Suma plătă până la data mai sus citate este de 343.270.664 RON. ÎN DREPT I.

Guvernul ridică o excepție de incompatibilitate ratione materiae a acestui grief cu Convenția. Consideră că reclamantul nu dispune de un "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1, în măsura în care decizia nr. 40/L/2000 a comisiei departamentale nu fixează suma indemnizației datorată reclamantului și nici o decizie definitivă de justiție nu i-a recunoscut dreptul de a obține o indemnizație de o anumită sumă. Consideră, deci, că spre deosebire de cauzele Broniowski c. Polonia [GC] (nr. 31443/96, CEDH 2004-V) și Matache și alții c. România (nr. 38113/02, 19 octombrie 2006), reclamantul nu dispune de o creanță stabilă și exigibilă.

Reclamantul nu prezintă observații pe acest punct.

Curtea amintește că a hotărât deja, în cauze similare cauzei de față, că deciziile administrative necontestate care recunoșteau celor interesați dreptul la o indemnizație fără a stabili suma, se analizau ca un "interes patrimonial" suficient stabilit în dreptul intern, cert, nerevocabil și exigibil, pe care ea îl consideră drept aparținând noțiunii de bun în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție (Viașu citat mai sus, §§ 58-60).

Argumentele Guvernului nu pot duce în speță la o concluzie diferită. Curtea observă că dreptul reclamantului la o indemnizație a fost confirmat constant și regulat de autorități, clar stabilit în dreptul intern, cât se poate vedea din decizia nr. 40/L/2000 a comisiei departamentale, validând înscrierea creanței reclamantului, și chiar din hotărârea definitivă din 7 martie 2003 a tribunalului departamental al Mureșului (mutatis mutandis Viașu, citat mai sus, § 59).

Trebuie, deci, respinsă excepția Guvernului. De altfel, Curtea constată că acest grief nu este manifest nefondat în sensul articolului 35 § 3 din Convenție și nu se lovește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie, deci, să-l declare admisibil. B. Privind fondul

Reclamantul subliniază că se găsește de mai mulți ani în imposibilitate de a se bucura în mod efectiv de indemnizația în cauză. Consideră că decizia din 21 octombrie 2008 stabilind suma indemnizației nu poate fi executată în mod efectiv. Mai ales, consideră inacceptabil termenul de doi ani prevăzut pentru plata sumei în numerar care reprezintă în cazul lui mai puțin de o treime din indemnizația datorată, precum și faptul că diferența va fi transformată în acțiuni ale fondului Proprietatea care nu funcționează.

Guvernul insistă asupra faptului că reclamantul a folosit posibilitatea de a se adresa autorităților administrative pentru a obține o indemnizație. Conform lui, mecanismul pus în locul de lege nr. 247/2005 și referindu-se la crearea fondului Proprietatea este de natură să ofere avantajilor dreptul o indemnizație corespunzând cerințelor jurisprudenței Curții. Conform ultimelor modificări ale legii nr. 247/2005, o parte a indemnizației în cauză ar putea fi versată în numerar celui în cauză și progrese au fost realizate pentru ca fondul Proprietatea să devină funcțional.

Guvernul observă, de altfel, că reclamantul a obținut o decizie acordând-i despăgubiri, dar că aceasta nu poate fi executată, din lipsă pentru cel în cauză de a urma procedura prevăzută de legea nr. 247/2005 (paragrafele 11 și 12 mai sus).

Curtea se referă la jurisprudența citată în cauza Viașu citat mai sus, privind obligațiile, sub aspectul articolului 1 al Protocolului nr. 1, care sunt la sarcina Statului care a adoptat o legislație prevedând restituirea sau indemnizația pentru bunurile confiscate în temeiul unui regim anterior (Viașu citat mai sus, § 58).

Ea amintește că neexecutarea unei decizii recunoscând un drept de proprietate constituie o ingerință în sensul primei fraze a primului paragraf al articolului 1 al Protocolului nr. 1. În speță, ingerința litigioasă constă în lipsurile autorităților competente de a face efectiv dreptul pe care l-au recunoscut reclamantului prin decizia nr. 40/L/2000 (Viașu citat mai sus, §§ 60 și 66, și Ramadhi și 5 alții citat mai sus, §§ 76-77).

Curtea a tratat deja cauze ridând chestiuni privind lipsa autorităților de a face efectiv dreptul pe care l-au recunoscut celor interesați prin decizii definitive la indemnități pentru bunuri imobiliare intrate în patrimoniul Statului în cursul regimului comunist și a constatat încălcarea articolului 1 al Protocolului nr. 1 (Viașu citat mai sus, §§ 62-73, Katz c. România, nr. 29739/03, 20 ianuarie 2009 și Faimblat c. România, nr. 23066/02, 13 ianuarie 2009). Totuși, consideră că, în cauza de față, situația este semnificativ diferită de cauzele mai sus citate, în măsura în care reclamantul a obținut o decizie a comisiei centrale a despăgubirilor stabilind, pe baza unei expertize, suma indemnizației care i se datora (a contrario Viașu, Katz și Faimblat citate mai sus). Fără a anticipa concluziile la care a ajuns în cauzele sus menționate, Curtea consideră că în speță, din motivele indicate mai jos, o examinare mai nuanțată se impune.

Curtea constată că dispozițiile legale aplicabile în materie permiteau reclamantului să obțină versarea în numerar a unei părți a indemnizației stabilite prin decizia din 21 octombrie 2008 a comisiei centrale a despăgubirilor. Mai ales, reclamantul ar fi putut percepe suma de 250.000 RON, adică aproximativ o treime din suma care i se datora (§14 mai sus). Pentru a se bucura de această posibilitate, reclamantul ar fi trebuit să exercite un drept de opțiune (§15 mai sus), ceea ce nu a făcut. Totuși, conform legii interne, această etapă era obligatorie pentru a obține un titlu de plată care i-ar fi permis să obțină plata sumei sus menționate într-un termen de doi ani. De altfel, Curtea constată că din informațiile puse la dispoziția publicului de Autoritatea Națională asupra Restituirii Proprietăților, că pentru persoanele care au exercitat un drept de opțiune, plăți sunt în curs și că o cincime din sumele solicitate au fost plătite (§18 mai sus).

Că fiind, Curtea constată că este dificil de a tranșa in abstracto chestiunea eficacității procedurii speciale puse în locul de autoritățile naționale pentru a accelera plata indemnizațiilor prevăzute de legea nr. 247/2005 (paragrafele 14-16 mai sus). Că fiind, în speță, ea constată că, deși informat de autoritățile naționale cu privire la necesitatea de a exercita dreptul de opțiune, reclamantul a refuzat să o facă (paragrafele 10-12 mai sus). Deci, reclamantul a blocat în mod intenționat procedura. Fiindcă Curtea nu poate specula asupra eficacității procedurii speciale puse în locul pentru plata accelerată a unei părți a indemnizației, totuși, dat fiind comportamentul celui în cauză, Curtea nu poate concluziona că autoritățile sunt în întregime responsabile de imposibilitatea pentru el de a obține o parte a indemnizației. De altfel, Curtea constată că termenul impartit de lege reclamantului pentru a exercita dreptul de opțiune nu a încă expirat (§16 de mai sus). Rezultă că, pentru partea cererii corespunzând sumei pe care reclamantul ar fi putut-o percepe în numerar, nu a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Privind restul indemnizației, și anume mai mult de două treimi din suma datorată reclamantului, Curtea constată că aceasta trebuia să facă obiectul acțiunilor fondului Proprietatea (§14 mai sus). Totuși, în timp ce iau notă cu satisfacție de evoluția care pare să se inițieze în practică în ceea ce privește mecanismul de plată prevăzut de legea nr. 247/2005 modificată de OUG nr. 81/2007, Curtea observă că până în prezent, Guvernul nu a demonstrat că sistemul de indemnizare pus în locul prin fondul Proprietatea, ar permite avantajilor dreptul, și în special reclamantului, să atingă, conform unei proceduri și unui calendar previzibil, indemnizațiile la care au dreptul.

Din acestea, Curtea consideră că, pentru această parte a cererii, a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1. II.

Curtea amintește că un reclamant nu poate alega o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 decât în măsura în care deciziile pe care le incriminează se refereau la "bunurile" lui, în sensul acestei dispoziții. Conform jurisprudenței constante a organelor Convenției în acest sens, nu trebuie considerate drept "bunuri" în sensul dispoziției sus menționate speranța de a vedea renaște un drept de proprietate care s-era stins de mult, și nici o creanță condiționată care s-a dovedit caducă din cauza nerealizării condiției (Kopecký c. Slovacia [GC], nr. 44912/98, § 35, CEDH 2004-IX).

În speță, străbunul reclamantului, P.O., fusese lipsit de un teren în cursul regimului comunist. Făcând aceasta, procedura administrativă introdusă pe baza legii nr. 1/2000 și acțiunea subsecventă nu se referea la "bunurile existente" în patrimoniul reclamantului. Curtea observă, de altfel, că nicio decizie administrativă sau judiciară nu a recunoscut dreptul reclamantului de a i se atribui un teren în natură. De deci, Curtea consideră că reclamantul nu dispunea de un "bun" în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1.

Rezultă că acest grief tras din art. 1 al Protocolului nr. 1 este incompatibil ratione materiae cu dispozițiile Convenției în sensul articolului 35 § 3 și trebuie respins în aplicarea articolului 35 § 4. III.

Reclamantul cere, drept prejudiciu material, 522.912 euro ("EUR") reprezentând valoarea terenului pentru care s-a cerut restituirea și 155.555 EUR pentru lipsul bucuriei acestuia timp de zece ani. Cere, de altfel, 15.000 EUR drept prejudiciu moral.

Guvernul consideră că reclamantul nu poate solicita decât partea care i se cuvine din indemnizarea de 1.886.771 RON stabilită prin decizia din 21 octombrie 2008. El observă, de altfel, că reclamantul nu a justificat în niciun fel cererea reprezentând lipsul bucuriei terenului în cauză și el consideră că nu există o legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu moral alegat și orice încălcare a Convenției.

Curtea amintește că o hotărâre constatând o încălcare antrenează pentru Statul pârât obligația de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în așa fel încât să restabilească cât se poate situația anterioară acesteia (Iatridis c. Grecia (satisfacție echitabilă) [GC], nr. 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

În speță, Curtea consideră, cu Guvernul, că reclamantul nu poate pretinde decât jumătate din valoarea estimată a terenului, ținând seama de aceea că decizia comisiei centrale a despăgubirilor vizează pe P.V.R., în părți egale. De deci, partea corespunzând reclamantului este de 943.385,5 RON. Curtea amintește apoi că a considerat că reclamantul trebuia să continue la nivel național demersurile pentru a obține plata unei părți din indemnizație (paragrafele 30-32 mai sus).

Cu toate acestea, pentru restul sumei, Curtea consideră că plata indemnizației validate de decizia din 21 octombrie 2008 și fixată în conformitate cu criteriile stabilite de legislația română (Viașu, citat mai sus, § 38), ar plasa reclamantul, cât se poate, într-o situație echivalând cu cea în care ar fi găsit dacă cerințele articolului 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Totuși, ținând seama de constatările prezentei hotărâri din care reiese că sistemul actual de restitire nu este eficace, Curtea consideră că nu are altă opțiune decât să acorde suma care, în opinia ei, constituie o soluționare definitivă și completă a acestui litigiu patrimonial (Viașu, citat mai sus, § 89).

Curtea observă, de altfel, că reclamantul nu a prezentat documente relevante pentru pretinsul defect al bucuriei. De deci, nicio sumă nu va fi acordată pentru aceasta.

La lumina celorlalte, Curtea acordă reclamantului 167.485 EUR, drept prejudiciu material.

De altfel, Curtea consideră că situația litigioasă a trebuit să provoace la cel în cauză o stare de incertitudine și disconforturi care justifică acordarea unei sume drept prejudiciu moral. Ținând seama de aceste elemente, Curtea, statuând în echitate, acordă reclamantului suma de 4.000 EUR, drept prejudiciu moral. B. Frais și dépens

Reclamantul solicită, de altfel, 2.000 EUR drept frais și dépens. Prezintă documente justificative pentru o parte din aceste frais.

Guvernul consideră că reclamantul nu a prezentat documente justificative pentru întreaga sumă solicitată drept frais și dépens care este, oricum, excesivă.

Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea frais și dépens decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță și ținând seama de documentele în posesia sa și de criteriile sus menționate, Curtea consideră rezonabilă suma de 50 EUR pentru procedura înaintea Curții și o acordă reclamantei. C. Interese de întârziere

Curtea consideră potrivit de a calca rata dobânzilor de întârziere pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă privind grievul tras din art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție privind imposibilitatea reclamantului de a primi o indemnizație și inadmisibilă pentru restul; 2. Decide că nu a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție pentru partea indemnizației pentru care reclamantul ar fi putut percepe o sumă în numerar; 3. Decide că a existat o încălcare a articolului 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție pentru partea indemnizației de convertit în acțiuni ale fondului Proprietatea; 4. Decide a) că Statul pârât trebuie să verseze reclamantului, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, de convertit în lei români la cursul aplicabil la data regulării: i. 167.485 EUR (o sută șaizeci și șapte mii patru sute optzeci și cinci euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit, drept prejudiciu material; ii. 4.000 EUR (patru mii euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit, drept prejudiciu moral; iii. 50 EUR (cincizeci euro), plus orice sumă care ar putea fi datorată drept impozit de reclamantă, drept frais și dépens; b) că de la expirarea acestui termen și până la versare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 5. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru restul. Făcut în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 8 iunie 2010, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 din regulament. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte [1] Rectificat pe 27 octombrie 2010: "167/1997" a fost înlocuit cu "169/1997". [2] Rectificat pe 27 octombrie 2010: titlul "A. Daune" a fost inserat.

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 13202/03) dirigée contre la Roumanie et dont un ressortissant de cet État, M. Doru Octavian Maties (« le requérant »), a saisi la Cour le 24 février 2003 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l'homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») est représenté par son agent, M. Razvan ‑ Horatiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

Le 2 juin 2008, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l'article 29 § 3 de la Convention, il a en outre été décidé que la chambre se prononcerait en même temps sur la recevabilité et le fond. EN FAIT I.

Le grand-père du requérant, P.O., était propriétaire d'un terrain à Iernut, qu'il dut céder à l'État sous le régime communiste.

Après 1990, les lois n os 18/1991, 169/1997 [1] et 1/2000 établissant des mesures de réparation pour les anciens propriétaires de terrains furent adoptées. Cette dernière loi disposait que les anciens propriétaires de terrains ne pouvant pas être restitués avaient droit à se voir attribuer un autre terrain en compensation ou une indemnisation.

Après l'entrée en vigueur de la loi n o 1/2000, le requérant et P.V.R., un autre héritier, entamèrent des démarches administratives afin de se voir restituer un terrain de 17,47 hectares ayant appartenu à P.O.

Par la décision n o 40/L/2000, la commission départementale pour l'établissement du droit de propriété (« la commission départementale ») constata que, bien que le requérant et P.V.R. fussent en droit d'obtenir une réparation en vertu de la loi n o 18/1991, la restitution du terrain en question n'était pas possible. Elle décida l'inscription de leur créance dans le tableau prévu à l'annexe n o 39, de la décision du gouvernement ( Hotărârea Guvernului ) n o 180/2000. Ce tableau répertoriait les personnes qui, se trouvant dans l'impossibilité objective de se voir restituer les terrains qui leur avaient appartenu ou d'obtenir en compensation d'autres terrains équivalents, avaient droit à une indemnisation.

Le requérant contesta cette décision, plaidant qu'il préférait l'attribution d'un terrain à une réparation financière, à ses yeux inefficace et illusoire. Par un arrêt définitif du 7 mars 2003, le tribunal départemental de Mures confirma la décision n o 40/L/2000 et jugea qu'aucun terrain ne pouvant être attribué en raison d'une pénurie de terrains à Iernut, l'intéressé serait indemnisé dans les conditions prévues par la loi n o 1/2000.

Par une décision du 21 octobre 2008, se fondant sur le résultat d'une expertise technique, la commission centrale des dédommagements établit le montant de l'indemnisation due au requérant et à P.V.R. à 1 886 771 lei roumains (« RON »). La décision indiquait également que le requérant devait suivre la procédure prévue par la loi n o 247/2005 afin d'obtenir l'exécution. Cette décision fut transmise au requérant le 5 novembre 2008.

Afin d'obtenir l'exécution de la décision du 21 octobre 2008 précitée, le requérant devait s'adresser à la direction pour l'octroi des dédommagements en liquide qui fonctionnait dans le cadre de l'Autorité nationale sur la restitution des propriétés, avec les documents suivants : une demande par laquelle il optait pour le paiement d'une somme d'argent, la décision reconnaissant son droit à une indemnisation, le certificat d'actionnaire au fonds « Proprietatea », s'il avait été émis, ses coordonnées bancaires et un mandat de la part de P.V.R.

Par une lettre du 1 er septembre 2009, le requérant informa la Cour qu'il ne s'était pas adressé à la direction pour l'octroi des dédommagements en liquide, au motif que la possibilité d'obtenir une somme d'argent reste illusoire. II.

En vertu de l'article 14 de l'OUG n o 81/2007, les personnes qui étaient en droit d'obtenir une indemnisation qui dépassait 500 000 RON, pouvait obtenir une somme en liquide d'un montant maximal de 500 000 RON, la différence étant transformée dans des actions au fonds Proprietatea . L'indemnisation en liquide était payée en deux tranches de 250 000 RON, dans un intervalle de deux ans.

Le 12 février 2008, l'arrêté du Gouvernement n o 128/2008 visant à modifier et compléter les règles d'application des dispositions de la loi n o 247/2005 concernant la détermination du montant des dédommagements et leur payement, a été publiée au Journal Officiel. Selon cette nouvelle norme légale, après l'émission du « titre de dédommagements » ( titlu de despagubire ) par la commission centrale des dédommagements, l'intéressé devait opter auprès de l'Autorité nationale sur la restitution des propriétés soit pour recevoir une partie de la somme en liquide (dans la limite de 500 000 RON), et le restant en actions au fond Proprietatea , soit pour recevoir des actions au fonds pour la somme en entier (voir également le paragraphe 11 ci-dessus).

Lorsqu'il optait pour recevoir une partie de la somme en liquide, l'intéressé devait faire une demande en ce sens auprès de la direction pour l'octroi des dédommagements en liquide qui fonctionnait dans le cadre de l'Autorité nationale sur la restitution des propriétés. Cette autorité devait remplacer le « titre de dédommagement » par un « titre de paiement » ( titlu de plata ) correspondant au montant de la somme à payer en liquide, et un « titre de conversion » ( titlu de conversie ) correspondant au restant de la somme à convertir en actions au fonds Proprietatea . La décision du Gouvernement précitée prévoit que les demandes d'option sont examinées selon l'ordre chronologique, sans qu'un délai soit expressément prévu à cette fin. Les titres de dédommagement peuvent être valorisés dans un délai de trois ans à partir de leur émission, délai qui, en tout état de cause, n'arrive à terme que douze mois après la première transaction en bourse des actions du fonds Proprietatea .

Le délai de deux ans prévu pour le paiement des sommes en liquide (paragraphe 14 in fine ci-dessus) commence à courir à partir de l'émission du titre de paiement.

Selon les renseignements officiels figurant sur le site de l'Autorité nationale sur la restitution des propriétés, le 19 avril 2010, 16 463 demandes d'options ont été enregistrées auprès de l'autorité compétente. Le montant des dédommagements pour lesquels les intéressés ont exprimé l'intention de recevoir une somme en liquide est de 1 855 395 376 RON. La somme payée jusqu'à la date précitée est de 343 270 664 RON. EN DROIT I.

Le Gouvernement soulève une exception d'incompatibilité ratione materiae de ce grief avec la Convention. Il estime que le requérant ne dispose pas d'un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1, dans la mesure où la décision n o 40/L/2000 de la commission départementale ne fixe pas le montant de l'indemnisation due au requérant et où aucune décision de justice définitive ne lui a reconnu le droit de se voir octroyer une indemnisation d'un montant déterminé. Il estime, dès lors, qu'à la différence des affaires Broniowski c. Pologne [GC] (n o 31443/96, CEDH 2004 ‑ V) et Matache et autres c. Roumanie (n o 38113/02, 19 octobre 2006), le requérant ne dispose pas d'une créance établie et exigible.

Le requérant ne présente pas d'observations sur ce point.

La Cour rappelle avoir déjà jugé, dans des affaires similaires au cas d'espèce, que les décisions administratives non contestées qui reconnaissaient aux intéressées le droit à une indemnisation sans établir son montant, s'analysaient en un « intérêt patrimonial » suffisamment établi en droit interne, certain, non-révocable et exigible, qu'elle considère comme relevant de la notion de bien au sens de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention ( Viașu précité, §§ 58-60).

Les arguments du Gouvernement ne sauraient mener en l'occurrence à une conclusion différente. La Cour observe que le droit du requérant à une indemnisation fut confirmé constamment et régulièrement par les autorités, clairement établi en droit interne, ainsi qu'il ressort de la décision n o 40/L/2000 de la commission départementale, validant l'inscription de la créance du requérant, et même de l'arrêt définitif du 7 mars 2003 du tribunal départemental de Mures ( mutatis mutandis Viașu , précité, § 59).

Il y a donc lieu de rejeter l'exception du Gouvernement. Par ailleurs, la Cour constate que ce grief n'est pas manifestement mal fondé au sens de l'article 35 § 3 de la Convention et qu'il ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable. B. Sur le fond

Le requérant souligne qu'il se trouve depuis plusieurs années dans l'impossibilité de bénéficier de manière effective de l'indemnisation en cause. Il considère que la décision du 21 octobre 2008 établissant le montant de l'indemnisation ne peut pas être exécutée d'une manière effective. Plus particulièrement, il considère inacceptable le délai de deux ans prévu pour le paiement de la somme en liquide qui représente dans son cas moins d'un tiers de l'indemnisation due, ainsi que le fait que la différence sera convertie dans des actions au fonds Proprietatea lequel ne fonctionne pas.

Le Gouvernement insiste sur le fait que le requérant a fait usage de la possibilité de s'adresser aux autorités administratives afin de se voir accorder une indemnisation. Selon lui, le mécanisme mis en place par la loi n o 247/2005 et portant sur la création du fonds Proprietatea est de nature à offrir aux ayants droit une indemnisation correspondant aux exigences de la jurisprudence de la Cour. Selon les dernières modifications de la loi n o 247/2005, une partie de l'indemnisation en cause pourrait être versée en liquide à l'intéressé et des progrès ont été réalisés pour que le fonds Proprietatea devienne fonctionnel.

Le Gouvernement note également que le requérant a obtenu une décision lui octroyant des dédommagements, mais qu'elle ne peut pas être exécutée, faute pour l'intéressé d'avoir suivi la procédure prévue par la loi n o 247/2005 (paragraphes 11 et 12 ci-dessus).

La Cour renvoie à la jurisprudence citée dans l'affaire Viașu précitée, concernant les obligations, sous l'angle de l'article 1 du Protocole n o 1, qui sont à la charge de l'État qui a adopté une législation prévoyant la restitution ou l'indemnisation pour les biens confisqués en vertu d'un régime antérieur ( Viașu précité, § 58).

Elle rappelle que la non-exécution d'une décision reconnaissant un droit de propriété constitue une ingérence au sens de la première phrase du premier alinéa de l'article 1 du Protocole n o 1. En l'espèce, l'ingérence litigieuse consiste dans la carence des autorités compétentes à rendre effectif le droit qu'elles ont reconnu au requérant par la décision n o 40/L/2000 ( Viașu précité, §§ 60 et 66, et Ramadhi et 5 autres précité, §§ 76-77).

La Cour a déjà traité d'affaires soulevant des questions portant sur la carence des autorités à rendre effectif le droit qu'elles ont reconnu aux intéressés par des décisions définitives à des indemnités pour des biens immobiliers passés dans le patrimoine de l'État pendant le régime communiste et a constaté la violation de l'article 1 er du Protocole n o 1 ( Viașu précité, §§ 62-73, Katz c. Roumanie , n o 29739/03, 20 janvier 2009 et Faimblat c. Roumanie , n o 23066/02, 13 janvier 2009). Cependant, elle estime que, dans la présente affaire, la situation est sensiblement différente des affaires précitées, dans la mesure où le requérant a obtenu une décision de la commission centrale des dédommagements établissant, sur la base d'une expertise, le montant de l'indemnisation qui lui était due ( a contrario Viașu , Katz et Faimblat précités). Sans empiéter sur les conclusions auxquels elle est arrivée dans les affaires susmentionnées, la Cour estime qu'en l'occurrence, pour les raisons indiquées ci-dessous, un examen plus nuancé s'impose.

La Cour relève que les dispositions légales applicables en la matière permettaient au requérant d'obtenir le versement en liquide d'une partie de l'indemnisation établie par la décision du 21 octobre 2008 de la commission centrale des dédommagements. Plus particulièrement, le requérant aurait pu percevoir la somme de 250 000 RON, soit environ un tiers de la somme qui lui était due (paragraphe 14 ci-dessus). Afin de bénéficier de cette possibilité, le requérant aurait dû exercer un droit d'option (paragraphe 15 ci-dessus), ce qu'il n'a pas fait. Or, selon la loi interne, cette étape était obligatoire pour obtenir un titre de paiement qui lui aurait permis d'obtenir le paiement de la somme susmentionnée dans un délai de deux ans. Par ailleurs, la Cour note qu'il ressort des renseignements mis à la disposition du publique par l'Autorité nationale sur la restitution des propriétés, que pour les personnes qui ont exercé un droit d'option, des paiements sont en cours et qu'un cinquième des sommes sollicitées a été payé (paragraphe 18 ci-dessus).

Cela étant, la Cour note qu'il est difficile de trancher in abstracto la question de l'efficacité de la procédure spéciale mise en place par les autorités nationales pour accélérer le paiement des indemnisations prévues par la loi n o 247/2005 (paragraphes 14 à 16 ci-dessus). Cela étant, en l'espèce, elle relève que, bien qu'informé par les autorités nationales de la nécessité d'exercer son droit d'option, le requérant a refusé de le faire (paragraphes 10 à 12 ci-dessus). Ainsi, le requérant a sciemment bloqué la procédure. Or, si la Cour ne peut pas spéculer sur l'efficacité de la procédure spéciale mise en place pour le paiement accéléré d'une partie de l'indemnisation, il n'empêche, qu'étant donné l'attitude de l'intéressé, la Cour ne saurait conclure que les autorités sont entièrement responsables de l'impossibilité pour lui d'obtenir une partie de l'indemnisation. Par ailleurs, la Cour note que le délai imparti par la loi au requérant pour exercer son droit d'option n'est pas encore échu (paragraphe 16 in fine ci-dessus). Il s'ensuit que, pour la partie de la requête qui correspond à la somme que le requérant aurait pu percevoir en liquide, il n'y a pas eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1.

Pour ce qui est du restant de l'indemnisation, à savoir plus de deux tiers de la somme due au requérant, la Cour constate qu'elle devait faire l'objet des actions au fonds Proprietatea (paragraphe 14 ci-dessus). Or, tout en prenant note avec satisfaction de l'évolution qui semble s'amorcer en pratique au regard du mécanisme de paiement prévu par la loi n o 247/2005 modifiée par l'OUG n o 81/2007, la Cour observe qu'à ce jour, le Gouvernement n'a pas démontré que le système d'indemnisation mis en place par le biais du fonds Proprietatea , permettrait aux ayants droit, et en particulier au requérant, de toucher, selon une procédure et un calendrier prévisibles, les indemnités auxquelles ils ont droit.

Partant, la Cour estime que, pour cette partie de la requête, il y a violation de l'article 1 du Protocole n o 1. II.

La Cour rappelle qu'un requérant ne peut alléguer une violation de l'article 1 du Protocole n o 1 que dans la mesure où les décisions qu'il incrimine se rapportaient à ses « biens », au sens de cette disposition. Selon la jurisprudence constante des organes de la Convention à ce titre, ne sont pas à considérer comme des « biens » au sens de l'article susmentionné l'espoir de voir revivre un droit de propriété qui s'était éteint depuis longtemps, ni une créance conditionnelle qui se trouve caduque par suite de la non-réalisation de la condition ( Kopecký c. Slovaquie [GC], n o 44912/98, § 35, CEDH 2004-IX).

En l'espèce, l'ascendant du requérant, P.O., avait été dépossédé d'un terrain pendant le régime communiste. Ce faisant, la procédure administrative introduite sur le fondement de la loi n o 1/2000 et l'action subséquente ne portaient pas sur des « biens existants » dans le patrimoine du requérant. La Cour observe également qu'aucune décision administrative ou judiciaire n'a reconnu le droit du requérant de se voir attribuer un terrain en nature. Dès lors, la Cour considère que le requérant ne disposait pas d'un « bien » au sens de l'article 1 du Protocole n o 1.

Il s'ensuit que ce grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 est incompatible ratione materiae avec les dispositions de la Convention au sens de l'article 35 § 3 et doit être rejeté en application de l'article 35 § 4. III.

Le requérant réclame, au titre du préjudice matériel, 522 912 euros (« EUR ») représentant la valeur du terrain dont la restitution avait été demandée et 155 555 EUR pour le défaut de sa jouissance pendant dix ans. Il réclame également 15 000 EUR au titre du préjudice moral.

Le Gouvernement considère que le requérant ne peut solliciter que la partie qui lui revient de l'indemnisation de 1 886 771 RON établie par la décision du 21 octobre 2008. Il note également que le requérant n'a aucunement justifié sa demande représentant le défaut de jouissance du terrain en cause et il estime qu'il n'y a pas de lien de causalité entre le prétendu dommage moral allégué et l'éventuelle violation de la Convention.

La Cour rappelle qu'un arrêt constatant une violation entraîne pour l'Etat défendeur l'obligation de mettre un terme à la violation et d'en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci ( Iatridis c. Grèce (satisfaction équitable) [GC], n o 31107/96, § 32, CEDH 2000-XI).

En l'espèce, la Cour estime, avec le Gouvernement, que le requérant ne saurait prétendre qu'à la moitie de la valeur estimée du terrain, compte tenu de ce que la décision de la commission centrale des dédommagements vise également P.V.R., à parts égales. Dès lors, la partie correspondant au requérant est de 943 385,5 RON. La Cour rappelle ensuite qu'elle a considéré que le requérant devait poursuivre au niveau national les démarches pour obtenir le paiement d'une partie de l'indemnisation (paragraphes 30 à 32 ci-dessus).

Cependant, pour le restant de la somme, la Cour estime que le paiement de l'indemnisation validée par la décision du 21 octobre 2008 et fixée conformément aux critères établis par la législation roumaine ( Viașu , précité, § 38), placerait le requérant, autant que possible, dans une situation équivalant à celle où il se trouverait si les exigences de l'article 1 du Protocole n o 1 n'avaient pas été méconnues. Toutefois, compte tenu des constatations du présent arrêt dont il ressort que le système actuel de restitution n'est pas efficace, la Cour estime qu'elle n'a pas d'autre option que d'octroyer la somme qui, selon elle, constituerait un règlement définitif et complet du présent litige patrimonial ( Viașu , précité, § 89).

La Cour note également que le requérant n'a pas présenté des justificatifs pertinents pour le prétendu défaut de jouissance. Dès lors, aucune somme ne sera accordée à ce titre.

A la lumière de ce qui précède, la Cour alloue au requérant 167 485 EUR, pour préjudice matériel.

Par ailleurs, la Cour estime que la situation litigieuse a dû provoquer chez l'intéressé un état d'incertitude et des désagréments qui justifient l'octroi d'une somme au titre du dommage moral. Compte tenu de ces éléments, la Cour, statuant en équité, alloue au requérant la somme de 4 000 EUR, au titre du préjudice moral. B. Frais et dépens

Le requérant demande également 2 000 EUR au titre des frais et dépens. Il présent des justificatifs pour une partie de ces frais.

Le Gouvernement considère que le requérant n'a pas présenté de justificatifs pour l'intégralité de la somme sollicitée au titre des frais et dépens qui est, de toute manière, excessive.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l'espèce et compte tenu des documents en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour estime raisonnable la somme de 50 EUR pour la procédure devant la Cour et l'accorde à la requérante. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable quant au grief tiré de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention quant à l'impossibilité pour le requérant de recevoir une indemnisation et irrecevable pour le surplus ; 2. Dit qu'il n'y a pas eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention pour la partie de l'indemnisation pour laquelle le requérant aurait pu percevoir une somme en liquide ; 3. Dit qu'il y a eu violation de l'article 1 du Protocole n o 1 à la Convention pour la partie de l'indemnisation à convertir en actions au fonds Proprietatea ; 4. Dit a) que l'État défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, à convertir en lei roumains au taux applicable à la date du règlement : i. 167 485 EUR (cent soixante-sept mille quatre cent quatre-vingt cinq euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour préjudice matériel ; ii. 4 000 EUR (quatre mille euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt, pour préjudice moral ; iii. 50 EUR (cinquante euros), plus tout montant pouvant être dû à titre d'impôt par la requérante, pour frais et dépens ; b) qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ces montants seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 5. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 8 juin 2010, en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président [1] Rectifié le 27 octobre 2010 : « 16 7 /1997 » a été remplacé par « 169/1997 ». [2] Rectifié le 27 octobre 2010 : le titre « A. Dommage » a été inséré.