ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3354/2014

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 18 mai 2011, reclamanții O.F.M., K.F.E.J., F.O.E.N. și F.R.J. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin M.F.P., Municipiul București prin primarul general, SC A.Z.V. SRL și C.N., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, sector 3, să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 126 mp situat la adresa menționată, să fie obligați pârâții C.N. și Municipiul București prin primarul general să respecte dreptul de proprietate și posesie al reclamanților asupra apartamentului nr. 3 situat la etajul 1 din imobil, să fie obligați pârâții Municipiul București prin primarul general și SC A.Z.V.

SRL să respecte dreptul de proprietate și posesie al reclamanților asupra spațiului situat la parterul aceluiași imobil. Prin sentința civilă nr. 1846 din 15 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere și, pe cale de consecință, a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, a admis excepția inadmisibilității cererii de revendicare, respectiv a respins capetele 2, 3 și 4 din acțiune, ca inadmisibile. Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut, în esență că, pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 exclud posibilitatea formulării de către foștii proprietari sau de către succesorii acestora a acțiunii în revendicare sau de acordare de despăgubiri pentru bunurile preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparație.

După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare introduse direct la instanțele de judecată sunt inadmisibile în situația în care reclamantul nu a formulat notificare în baza legii speciale în termenul prevăzut de lege. Dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează o procedură administrativă, prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea unei decizii sau a unei dispoziții motivate de soluționare a notificării, ce poate fi atacată în instanță de persoana îndreptățită la restituire; instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O.

și nici Deciziei nr. 33/2009 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. În speță, reclamanții nu au făcut dovada formulării unei astfel de notificări, prin care să solicite restituirea imobilului, în natură sau prin echivalent, aspect confirmat prin cererea precizatoare, situație în care au pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii pentru imobil. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin Decizia civilă nr. 153/A din 03 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul , reținând, în esență, că reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care să se fi dispus restituirea bunului, care să poată fi considerată bun în sensul Convenției, să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 și să-i îndreptățească la redobândirea posesiei asupra apartamentului în litigiu, pe calea acțiunii în revendicare. Nu au formulat, până la data înregistrării acțiunii de față, notificare, în condițiile Legii nr. 10/2001, situație în care, în mod corect instanța de fond a apreciat că cererea în revendicare întemeiată pe dreptul comun și pe dispozițiile Convenției Europene nu poate fi primită.

O astfel de soluție nu încalcă dispozițiile convenției și nici principiile generale desprinse din jurisprudența constantă a C.E.D.O. C.E.D.O. a reamintit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția. În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.

Apelanții nu au înțeles însă să beneficieze de dispozițiile legii speciale, situație în care nu pot susține că au un drept actual de proprietate ce poate fi valorificat și apărat pe cale judiciară, prin revendicarea de drept comun. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenții au arătat următoarele: 1) Hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, în esență, recurenții susțin că instanța de apel s-a limitat în motivare doar la analiza noțiunii de bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O., fără a cerceta critica privind greșita inversare a caracterului principal/accesoriu al capetelor de cerere, prin pronunțarea mai întâi asupra revendicării și, subsecvent, asupra nevalabilității titlului statului.

Prin aceasta s-a încălcat principiul disponibilității.

De asemenea, arată recurenții, instanța de apel nu s-a pronunțat: a) în ceea ce privește verificarea existenței în cauză a condițiilor de excepție de la regula inadmisibilității acțiunii în revendicare, astfel cum au fost ele statuate prin Decizia nr. 33/2008; 2) nici în legătură cu nemotivarea instanței de fond sub aspectul respingerii apărării asupra admisibilității acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în virtutea principiului primordialității Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă decât legea internă, prin raportare la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție și la art. 20 din Constituția României, prin analiza concursului dintre legea internă și reglementările internaționale; 3) asupra nemotivării hotărârii instanței de fond în ceea ce privește apărarea legată de încălcarea dreptului de acces, dreptului la nediscriminare și la respectarea proprietății, prin raportare și la Recomandarea nr. 2004 (5) a Comitetului de Miniștri.

2) Hotărârea a fost dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că, pe de o parte, instanța de apel a calificat cererea privind constatarea nevalabilității titlului statului ca fiind subsecventă acțiunii în revendicare (cu consecințe grave asupra modului de soluționare al acestei cereri pe excepția lipsei de interes), iar, pe de altă parte, pentru că aceeași instanță a considerat că „accesul la justiție” le-ar fi fost asigurat petenților doar prin contestarea în instanță a titlului pârâților, cu referire la art. 45 din Legea nr. 10/2001, ceea ce este contrar situației de fapt existente, nefiind vorba în cauză de cumpărători de la stat ai imobilului revendicat, ci doar chiriași (calitate în care au fost chemați în judecată C.N.

și SC A.Z.V. SRL). 3) Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurenții arată că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența C.E.D.O. din perspectiva limitării nejustificate și disproporționate a dreptului de acces la un tribunal, ca o componentă a dreptului de acces la un proces echitabil, aceasta cu referire la soluția dată pe capătul de cerere privind contestarea nevalabilității titlului statului pe excepția lipsei de interes. Astfel, în condițiile în care acest capăt de cerere avea două motivări esențiale - preluarea imobilului pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar, fără despăgubiri, și incompatibilitatea actului normativ de preluare cu dispozițiile juridice în vigoare la data preluării, motivarea instanței de apel nu are nicio justificare legală.

Simplul fapt că preluarea în fapt a imobilului s-a produs în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și instituirea unei prezumții legale de nelegalitate a titlului statului prin însăși recunoașterea legislativă produsă nu înseamnă că, în concret, reclamanții nu se pot adresa instanței pentru a li se analiza încălcarea adusă dreptului lor de proprietate. Mai mult, instanța de apel confundă noțiune de „preluare abuzivă” a imobilului, utilizată de Legea nr. 10/2001, cu constatarea nevalabilității titlului statului pe cale judiciară, astfel cum s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, așa încât se impune ca instanța de recurs, pe baza propriei constatări, să verifice dacă titlul fondat pe o preluare abuzivă, pe numele unei alte persoane este sau nu valabil în condițiile concrete ale preluării și ale dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Practica judiciară a fost constantă în admiterea cererilor privitoare la constatarea nevalabilității titlului statului, având în vedere atât competența instanțelor în soluționarea unor astfel de cereri, cât și imperativul garantării dreptului de acces la justiție. Interesul reclamanților în analiza acestui capăt de cerere se justifică tocmai pentru a demonstra că titlul lor de proprietate este preferabil titlului pârâtului - Decretul nr. 92/1950, pentru ca instanța să facă aplicarea principiului nemo plus juri ad alium transferre potest quam ipse habet. Or, excepția lipsei de interes, excepție în baza căreia s-a soluționat acest capăt de cerere, este nefondată, în condițiile în care pârâtul se apără în revendicare invocând un astfel de titlu, pentru a-și justifica posesia.

În susținerea interesului legitim, reclamanții au invocat previzibilitatea unei anumite jurisprudențe naționale, dar și efectele hotărârii C.E.D.O. în cauza Ilie Șerban împotriva României, de care însă instanța de apel nu a ținut cont. Prin menținerea soluției instanței de fond pe excepția lipsei de interes în privința primului capăt de cerere se încalcă și jurisprudența C.E.D.O. dedusă din hotărârile: Brumărescu contra României, Moșteanu contra României, Stoicescu contra României, Popescu Nasta contra României. 4) A fost soluționat în mod greșit capătul de cerere privind revendicarea pe excepția inadmisibilității, deoarece a fost încălcat dreptul de acces la justiție, astfel recunoscut de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța de apel nu a analizat dacă interdicția de acces direct instituită prin legile speciale în promovarea acțiunii de drept comun este compatibilă cu dispozițiile Convenției, dacă este justificată, în sensul de a îndeplini următoarele condiții: limitările impuse să nu restrângă accesul în asemenea măsură încât dreptul să fie atins în chiar substanța sa; limitarea să aibă un scop legitim; să existe un raport de proporționalitate.

Or, în speță, limitările instituite prin Legea nr. 10/2001 sau art. 6 din Legea nr. 213/1998 conduc la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii pentru argumente ce nu au fost analizate în niciun mod de instanța de apel: limitarea nu poate fi justificată prin argumentul că „ar servi scopului securității juridice” (invocarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu conduce la aplicabilitatea sa obligatorie de către instanța învestită ca soluționarea cauzei, deoarece emiterea unor decizii de principiu în domenii importante ale activității judiciare nu aduce atingere dreptului și îndatoririi instanțelor inferioare de a examina în totală independență cauzele concrete ce le sunt deduse soluționării); atingerea adusă substanței dreptului este suficientă în practica C.E.D.O.

pentru a înlătura și examinarea criteriului proporționalității și a considera că este încălcat art. 6 din Convenție (c.Faimblat contra României). Ca atare, în speță este necesară analiza concretă a raportului de proporționalitate prin raportare și la situația reclamanților și autorilor lor, nevoiți să emigreze în contextul deposedării lor de bunurile ce le asigurau locuință și venituri. În cauză, mai mult, instanța de apel, pentru a stabili conformitatea normei interne cu Convenția și a rezolva conflictul dintre legile interne și reglementările internaționale nu a avut în vedere art. 20 din Constituția României și nici nu a analizat modul în care se putea face aplicarea de către judecătorul național a Recomandării din 2004 (5) a Comitetului de Miniștri.

5) Hotărârea s-a dat cu încălcarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., care statuează asupra obligativității deciziei pronunțate în interesul legii asupra problemelor de drept dezlegate. Recurenții arată că, pe de o parte, instanța de apel nu și-a motivat soluția, deși aceștia au invocat situația de excepție privind admisibilitatea revendicării statuată prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, că problema admisibilității acțiunii pendinte a primit o soluționare nuanțată din partea instanței supreme, în sensul că nu în toate situațiile existența Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, ceea ce ar fi obligat instanța de judecată să se pronunțe mai întâi asupra nevalabilității titlului statului, pentru a putea stabili dacă reclamanții au un bun în sensul Convenției.

Astfel, hotărârea instanței de apel este și contradictorie: deși reține în considerente paragraful privind posibilitatea înlăturării legii speciale și a formulării revendicării, în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, instanța refuză să verifice pe fond dacă, în concret, este vorba de o excepție de la regula de principiu enunțată în decizie. Ca și argumente în susținerea nelegalității deciziei recurate, recurenții susțin neanalizarea apărărilor lor legale de admisibilitatea acțiunii în revendicare în virtutea principiului primordialității Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai favorabilă legii interne, dar și încălcarea unor dispoziții legale și drepturi: art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul de nediscriminare, consacrat și prin Protocolul nr. 12 la Convenție.

În opinia acestora, a admite că Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub aspectul apărării dreptului de proprietate și a o aplica ca justificare a respingerii unor acțiuni în revendicare directă înseamnă practic încălcarea dreptului la nediscriminare, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. 6) Eronat a reținut instanța de apel că recurenții nu ar avea un bun în sensul Convenției, cu înlăturarea efectelor jurisprudenței anterioare hotărârii în cauza Atanasiu contra României. Or, nu există niciun argument pentru a nu valida efectele hotărârii din cauza Viașu contra României, cu referire la restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate de către un regim anterior după ratificarea Convenției.

Recurenții mai susțin că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra efectelor pe care le-ar putea avea asupra existenței „bunului” consacrarea dreptului la revendicarea de drept comun a imobilelor cu privire la care statul nu are un titlu valabil prin art. 1 alin. (5) și (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificat prin H.G. nr. 11/1997. O asemenea consacrare legislativă neabrogată prin nicio lege posterioară și care implică pronunțarea asupra primului capăt al acțiunii generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire. Or, prin soluția instanței de apel s-a negat aceste mijloc de acțiune reglementat expres și care reprezenta o recunoaștere a faptului că asupra acestor imobile se poate invoca respectarea dreptului la proprietate de către persoana deposedată în aceste condiții.

În cauză, reclamanții sunt titulari actuali ai bunului revendicat, calitate ce le-a fost recunoscută prin măsurile legislative ce reglementează măsuri de restituire sau recunoașterea preluării abuzive de către stat, respectiv: art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 1 alin. (5) și (6) din H.G. nr. 20/1996, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Efectul acestor recunoașteri legislative a caracterului de bun actual, pentru imobilele care ar face obiectul unei revendicări pe dreptul comun nu poate fi înlăturat. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 484 din 13 februarie 2014 a respins recursul, ca nefondat. Pentru pronunțarea acestei soluții, instanța a avut în vedere următoarele considerente: 1. În prima critică, fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., recurenții critică lipsa considerentelor în ceea ce privește greșita inversare a analizei celor două capete de cerere, din perspectiva celui principal, respectiv accesoriu, cu încălcarea principiului disponibilității, dar și nepronunțarea în legătură cu: existența excepțiilor de la regula inadmisibilității acțiunii în revendicare, astfel statuate prin Decizia nr. 33/2008, cu apărările asupra admisibilității acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, în virtutea primordialității dispozițiilor convenționale, cu considerentele ce vizează încălcarea dreptului de acces la instanță, a dreptului la nediscriminare și la respectarea proprietății prin raportare și la Recomandarea din 2004 (5) a Comitetului de Miniștri.

Înalta Curte a constatat că instanța de apel a răspuns pe larg criticilor formulate în acord cu dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., considerând că reclamanții, în condițiile în care nu au justificat existența unui bun în patrimoniul lor, dobândit anterior promovării acțiunii pendinte, nu justifică un interes practic la acest moment pentru a solicita să se constate nevalabilitatea titlului statului, condiție de fond, esențială a acțiunii.

Instanța de apel a apreciat, totodată, că soluția asupra capătului de cerere privind revendicarea nu putea fi influențată de soluția asupra capătului de cerere privind nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, întrucât, pe de o parte, însăși legea specială definește noțiunea de preluare abuzivă, iar, pe de altă parte, pentru că reclamanții nu au înfățișat o hotărâre executorie, prin care să se fi dispus, anterior, restituirea imobilului în litigiu, singura în măsură să permită instanței de judecată să analizeze cererea de revendicare din perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Procedând în acest sens instanța de apel, nu înseamnă că nu a analizat apelul în limitele în care a fost învestită, aceasta deoarece avea obligația să răspundă în concret celor două pretenții ale reclamanților, iar nu să dezvolte considerente în legătură cu fiecare argument expus în cererea de apel.

De altfel, ordinea în care instanța de apel a înțeles să răspundă criticilor din apel nu influențează soluția adoptată, cât timp Curtea s-a raportat, față de obiectul acțiunii, la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la jurisprudența C.E.D.O. în materia restituirii/revendicării imobilelor naționalizate, în acest context răspunzând, chiar dacă implicit, inclusiv aspectelor contestate, și anume existența excepțiilor de la regula inadmisibilității acțiunii în revendicare statuate prin R.I.L., situațiile în care se aplică prioritar prevederile convenționale, încălcarea dreptului de acces la instanță și a dreptului la nediscriminare, care nu se constituie însă în cereri distincte deduse judecății.

Reținând situația de fapt în raport de probatoriul administrat, instanța de apel a concluzionat că nu sunt incidente situațiile de excepție invocate, că reclamanții, deși se prevalează de un bun în sensul Convenției, nu au făcut dovezi, pentru a le fi aplicabile prioritar reglementările internaționale, dar și că accesul la justiție, care nu trebuie să fie unul absolut, le-ar fi fost asigurat reclamanților în măsura în care aceștia ar fi urmat procedura legii speciale, sens în care nu se justifică referirea la principiul nediscriminării. Prin urmare, Înalta Curte a constatat că acest motiv de recurs nu se circumscrie condițiilor prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

2) Cea de-a doua critică susținută de recurenți privește interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în condițiile în care, conform opiniei acestora, ambele instanțe s-au pronunțat asupra capetelor de cerere în altă ordine decât au fost învestite, dar și pentru că aceleași instanțe s-au raportat la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, ce nu sunt aplicabile în speță, în acest fel reținând motive străine de natura pricinii. În primul rând, Înalta Curte a apreciat că această critică, astfel dezvoltată, nu se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., schimbarea ordinii de soluționare a petitelor acțiunii neputând viza natura juridică sau conținutul actului juridic dedus judecății, cu atât mai mult cu cât cererea de față nici nu privește o astfel de situație.

În al doilea rând, Înalta Curte a constatat că nu a fost încălcat principiul disponibilității (caz în care ar fi fost incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.), întrucât instanța de apel nu a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul apelului, analizând temeinicia pretențiilor deduse judecății. În final, Înalta Curte a constatat că reținerea unor argumente străine de natura pricinii ar putea face obiectul analizei recursului din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și, în acest context, că instanța de apel a argumentat, în mod corect, de altfel, că reclamanții se prevalează de dispozițiile art. 1 din Primul Protocol adițional și de practica C.E.D.O., dar nu se află în situațiile de excepție recunoscute, neavând un bun.

Trimiterea greșită la dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, în situația în care imobilul se află în continuare în patrimoniul Statului Român, nu îi scutea pe reclamanți să facă dovada existenței bunului în patrimoniul lor din perspectiva practicii C.E.D.O. În consecință, critica fundamentată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a considerat a fi nefondată. 3) Cel de-al treilea motiv de recurs, expus în susținerea sa prin mai multe argumente, relativ la încălcarea și aplicare greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este fondat. Prin cererea introductivă de instanță, reclamanții au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului revendicat.

În condițiile în care reclamanții nu au uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparație ori nu au obținut anterior litigiului de față o hotărâre judecătorească executorie, care să justifice, din perspectiva C.E.D.O., deținerea unui bun, solicitarea privind constatarea nevalabilității titlului statului apare, într-adevăr, ca lipsită de interes, astfel cum au apreciat instanțele fondului, neputând fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun, pentru că s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale, respectiv a normelor convenționale.

Soluționarea unei cereri de constatare a nevalabilității titlului statului în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea, pentru părțile litigante care nu au procedat în sensul de mai sus, de a obține, în afara cadrului legal stabilit de normele de drept interne, de jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și C.E.D.O., satisfacerea pretențiilor lor legate de imobil și situații ce cad sub incidența legii speciale, ceea ce este de natură să încalce principiul prevalenței legii speciale față de legea generală, principiul prevalenței normelor convenționale față de cele interne, naționale.

Este adevărat că în considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțele naționale, s-a reținut că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare situație, să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție. Or, în speța de față, reclamanții nu se află în niciuna din aceste situații de excepție, neavând un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul în litigiu.

În măsura în care, pe fond, acțiunea în revendicare a fost analizată și din perspectiva protecției unui bun actual, reclamanții nu se pot prevala de încălcarea accesului la justiție. Pe de altă parte, Înalta Curte a reținut că în speță nu se poate vorbi de vreun conflict între legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001 și dreptul european (art. 6 din Convenție; art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și, ca atare, nici încălcarea textelor din Constituție invocate, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca și art. 21 din Constituția României, reglementează liberul acces la justiție, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut însă, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimitate și de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese, consacrate de Convenție și jurisprudența C.E.D.O. în numeroase cazuri, inclusiv în cele invocate de recurenți. Articolul citat garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp, instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în substanța sa. Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă. Art. 6 din documentul european, ca și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Statul român și-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, iar una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri a fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze notificare în acest scop, într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Recurenții nu au învederat motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă la care se referă jurisprudența C.E.D.O.

Recurenții au precizat că, în c. Faimblant împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulate în baza Codului civil, după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, indiferent de procedura urmată, administrativă sau judiciară. Înalta Curte a constatat că premisele de la care a pornit C.E.D.O. în hotărârea menționată nu se regăsesc în speță, deoarece reclamanții din acea cauză au formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, pentru ca, ulterior, până la soluționarea acesteia, să introducă pe rolul instanțelor de judecată o acțiune îndreptată împotriva Consiliului Local, solicitând constatarea nelegalității naționalizării din anul 1950. Instanța le-a respins acțiunea ca inadmisibilă, motivând că aceștia ar fi trebuit să finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 în constatarea nevalabilității titlului statului.

În aceste condiții, dată fiind situația de fapt distinctă, nu se impune o analiză comparativă a cauzelor. În cauză, deși fac referiri la o serie de hotărâri din jurisprudența C.E.D.O., recurenții ignoră dezlegarea dată de instanța europeană în cauza-pilot Maria Atanasiu și alții împotriva României, în legătură cu existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane care este fără dubiu dacă „printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (parag. 140). În ce privește simpla constatare a ilegalității naționalizării, în aceeași cauză-pilot s-a constatat că ea se transformă într-o valoare patrimonială, condiționat de întrunirea, de către partea interesată, a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi (parag.

142). Or, reclamanții nu au făcut dovada epuizării căilor specifice de atac reglementate de aceste acte normative și obținerii, astfel, a unui titlu de care să se poată prevala. În același timp, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu confirmase dreptul reclamanților, în așa fel încât aceștia să nu trebuiască să urmeze procedura legii speciale și să se adreseze instanței de judecată pentru valorificarea unui drept pe care nu-l aveau, de fapt, în patrimoniu. De aceea, aplicarea directă a jurisprudenței C.E.D.O. în ceea ce-i privește, astfel cum pretind recurenții, nu putea avea drept consecință constatarea existenței unui bun în patrimoniul acestora, ci, dimpotrivă, inexistența dreptului actual, posibil de valorificat pe calea acțiunii în revendicare.

Accesul la justiție nu implică și admiterea cererii. Împrejurarea că reclamanții se adresează instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu le este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condițiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, trimiterea la cauza Ilie Șerban împotriva României nu vine să întărească apărările recurenților în privința soluției date cererii de constatare a nevalabilității titlului statului, întrucât nu se constată un reviriment al jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia revendicării bunurilor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, datorat unei noi interpretări a legii, de natură a duce la încălcarea art. 6.1 din Convenție. Recurenții au susținut și faptul că accesul liber la instanță a fost încălcat prin soluționarea acțiunii în revendicare pe excepția inadmisibilității acțiunii, cât timp instanța de apel nu a analizat dacă interdicția instituită prin legile speciale în promovarea acțiunii de drept comun este compatibilă cu dispozițiile Convenției.

Înalta Curte a constatat că, în aplicarea corectă a legii incidente la situația dedusă judecății, instanțele anterioare nu au putut face abstracție de faptul că acțiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparație, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situației imobilului în litigiu, de care recurenții nu au uzat, respectiv Legea nr. 10/2001. În speță, este de necontestat faptul că anterior prezentei solicitări de restituire a imobilului, reclamanții nu au mai formulat nicio altă acțiune și nici nu au folosit procedura specială reglementată de legii speciale, cum s-a arătat anterior.

În acest context, s-a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul cauzei, că acțiunea în revendicare, astfel cum a fost formulată, nu poate fi soluționată „doar” potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie analizată cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, care, altfel, ar fi eludată. În aceste condiții, Înalta Curte a apreciat că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situația de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept „specialia generalibus derogant” și cel al asigurării stabilității raporturilor juridice civile.

În sensul acestor considerente este și decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite, când a avut a se pronunța asupra existenței sau nu a unui drept de opțiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ. În ceea ce privește aplicabilitatea la speță a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană, invocat, Înalta Curte a constatat că prioritatea normei din Convenție poate fi dată numai în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.

Or, în speță, așa cum rezultă din considerentele ce preced, nu s-a urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condițiile legii interne speciale. Mai mult, în speță, recurenții au invocat art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, dar nu se pot prevala de un bun în sensul Convenției, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului solicitat. Cum în mod evident recurenții nu au dovedit că au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu se pot bucura de protecția oferită de această reglementare europeană. Analizând principiile incidente în materia acțiunilor în revendicare, din perspectiva jurisprudenței recente a C.E.D.O.

în hotărârea pilot Măria Atanasiu ș.a, contra României, aplicabilă, pentru identitate de rațiune, în toate situațiile în care bunul în litigiu îl reprezintă un imobil preluat abuziv de stat, Înalta Curte a reținut că reclamanții nu dețin în patrimoniu un bun actual, de care să se prevaleze în acțiunea pendinte. După finalizarea procesului de adoptare a legislației speciale de reparație la data de 14 februarie 2001, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune întemeiată pe normele dreptului comun (art. 480 C. civ.), pentru un imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut, anterior, un bun în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de contencios european, susceptibil de a fi pretins într-o acțiune în revendicare, nu este suficientă promovarea unei acțiuni împotriva statului în constatarea dreptului de proprietate, ci este necesară obținerea, în prealabil, a unei decizii administrative sau hotărâri judecătorești în care să se fi dispus expres restituirea bunului. În speță, reclamanții nu se pot legitima ca titulari actuali ai dreptului a cărui protecție au solicitat-o prin acțiunea în revendicare de drept comun promovată, având în vedere că titlul vechi al antecesorului nu mai are forță juridică în dovedirea dreptului de proprietate, întrucât s-a stins la data preluării imobilului de către stat.

Față de statuările C.E.D.O. în decizia pilot citată, Înalta Curte a reținut că, atâta vreme cât nu dețin o astfel de dispoziție de restituire expresă a bunului preluat abuziv de stat, reclamanții nu pot fi identificați ca titulari ai dreptului de proprietate în baza căruia să se poată prevala de un bun actual care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei. În aceste condiții, Înalta Curte, față de considerentele în fapt și în drept ale instanțelor anterioare, a constatat că analiza cererii de revendicare a privit fondul acesteia, iar nu excepția de inadmisibilitate, astfel încât recurenții să fie în mod direct prejudiciați.

Instanța de apel a verificat și în ce măsură există o suprapunere între câmpul de reglementare al legii speciale și cel al C. civ., a statuat asupra compatibilității normelor interne speciale cu cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, recunoscând astfel posibilitatea reclamanților de a utiliza procedura de drept comun și de a avea câștig de cauză în situația în care justifică existența în patrimoniul lor a unui bun actual.

Asupra necesității de a se ține seama de efectele create prin aplicarea legii speciale, cu prilejul soluționării acțiunilor în revendicare de drept comun, de tipul celei pendinte, care nu ar mai putea fi rezolvate apelând exclusiv la compararea titlurilor după regulile clasice aplicabile acțiunilor în revendicare de drept comun, a statuat aceeași Deciziei nr. 33/2008, astfel că argumentul că normele Legii nr. 10/2001 nu ar putea fi aplicate litigiului de față, ca efect al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție care se aplică cu prioritate este unul eronat.

Acest text convențional nu are rolul de a stabili reguli de judecată pentru un anumit tip de acțiune în justiție, fie și dintre cele ce au ca scop ocrotirea dreptului de proprietate, iar pentru invocarea beneficiului său, reclamanții nu au dovedit existența în patrimoniu lor a unui bun actual - în sensul jurisprudenței C.E.D.O., astfel cum aceasta a fost nuanțată prin decizia pilot din cauza M. Atanasiu ș.a. contra României - a cărui existență să-și aibă originea într-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care instanțele judecătorești să fi recunoscut acestora calitatea de proprietari și să fi dispus în mod expres restituirea bunului.

Recurenții reclamanți nu au explicat de ce în cazul lor ar trebui ca art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție să se aplice prioritar în concurs cu legea națională, în condițiile în care aceștia, neurmând calea Legii nr. 10/2001, nici nu se pot plânge - așa cum au făcut-o alți foști proprietari din jurisprudența instanței europene evocată prin motivele de recurs - de absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii cuvenite și recunoscute în baza legii speciale și în condițiile în care, în mod constant, C.E.D.O. a recunoscut dreptul suveran al statelor de a adopta legi reparatorii, de a stabili domeniul de aplicare a acestora și de a alege condițiile în care acceptă să restituie dreptul de proprietate persoanelor deposedate.

Aceasta întrucât, potrivit instanței europene, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri, nici un drept la o compensație integrală în orice circumstanțe și, cu atât mai puțin, un drept la restituirea în natură în toate cazurile, a însuși bunului preluat. Desigur, cunoașterea principiilor decurgând din jurisprudența C.E.D.O. este importantă însă, în același timp nu pot fi ignorate aceleași principii decurgând din jurisprudența recentă a instanței europene, cum ar fi cele din hotărârea pilot M. Atanasiu ș.a. contra României, pe care le-au menționat și aplicat în mod corect instanțele de fond și care, de altfel, au fundamentat și decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie ignorată de recurenți cu ocazia formulării criticilor lor de recurs.

În ceea ce privește imposibilitatea obiectivă de a uza de procedura legii speciale, Înalta Curte a constatat netemeinicia susținerii formulate. În speță, reclamanții nu se regăsesc în niciuna din situațiile de excepție care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun, iar apărările potrivit cărora nu au avut cum să parcurgă procedura prevăzută de legea specială întrucât nu s-au aflat în România nu pot fi primite, cu atât mai mult cu cât au fost susținute pentru prima oară prin cererea de apel. Împotriva deciziei prin care s-a soluționat recursul, au formulat contestație în anulare O.F.M., K.F.E.J., F.O.E.N. și F.R.J. În susținerea contestației, au fost formulate următoarele motive: 1. Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs 3.1.

privind încălcarea principiului disponibilității in sensul inversării ordinii de soluționare a capetelor de cerere cu care instanța a fost învestită. Instanța de recurs a reține doar că această critică nu ar fi încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., așa cum indicaseră recurenții, ci in motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Deși recalifică acest motiv de recurs, instanța nu se pronunță in concret asupra lui. Recalificarea si reîncadrarea acestuia intr-un alt motiv de casare de către instanța de recurs nu excludea analiza lui pe fond, adică pe verificarea în concret a modului în care s-a încălcat principiul disponibilității. 2. Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs de la pct. 5.1.

al recursului (pag. 7) prin care se invocă încălcarea dreptului de acces la justiție din perspectiva incompatibilității art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului si jurisprudenta sa relevanta in aceasta materie. Motivul implica o analiză concretă dacă, prin soluția pronunțată, dreptul de acces al reclamanților este atins în substanța sa, dacă are un scop legitim și dacă există un raport de proporționalitate. Susțin că, sub acest aspect, au invocat faptul că instanța de apel nu a analizat dacă interdicția de acces direct instituită prin legile speciale (art. 6, alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 46, alin. (4) din Legea nr. 10/2001) in promovarea acțiunii in revendicare de drept comun este compatibilă cu dispozițiile Convenției.

Instanța de recurs a răspuns în mod generic și în abstract pe aspectele privind încălcarea dreptului de acces, o motivare a înlăturării acestei critici presupunând prezentarea argumentelor pentru care ar fi fost îndeplinite criteriile Ashingdane și limitarea accesului la instanță ar fi fost deci justificată. Analiza in concreto a limitării dreptului de acces la o instanță ar fi trebuit să constate dacă limitarea accesului la instanță în materia revendicării si constatării nevalabilității titlului statului instituită prin Legea nr. 10/2001 sau art. 6 din Legea nr. 213/1998, reflectată în soluția pronunțată în cauză, era compatibilă cu dispozițiile Convenției și dacă prin această limitare se aducea atingere in substanța sa drepturilor contestatorilor.

3. Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs de la pct. 6.4. al recursului (pag. 12) prin care am arătat ca instanța de apel a încălcat disp. art. 329 C. proc. civ. care statuează asupra obligativității deciziei pronunțate in interesul legii asupra problemelor de drept dezlegate in raport de invocarea incidenței situației de excepție privind admisibilitatea revendicării statuată prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 dată in interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție. Nu poate fi considerat că instanța de recurs ar fi răspuns la această critică doar prin enunțarea generică de la pag.

17 din considerentele hotărârii in care se retine fără nicio justificare clară că :" or, in speța de față, reclamanții nu se afla in niciuna din aceste situații de excepție, neavând un bun in sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul in litigiu". Or, tocmai acest lucru făcea obiectul judecații, iar instanța a refuzat să judece intr-un veritabil act de denegare de dreptate.

Având în vedere că fusese formulat un motiv de recurs privind refuzul instanței de apel să verifice pe fond dacă, în speță exista o situație de excepție, dintre cele reglementate prin Decizia nr. 33/2007, iar instanța de recurs considerase că a existat motivarea pe acest aspect, se impunea in aceste condiții ca, in motivarea deciziei date in recurs să se regăsească răspunsul instanței de recurs la critica concretă privind verificarea îndeplinirii cumulative a celor două condiții pentru situația de excepție prevăzută de Decizia nr. 33/2008.

Instanța de recurs nu a motivat de ce reclamanții nu s-ar fi aflat in această situație de excepție, iar în măsura in care ar fi considerat că această situație de excepție nu ar fi fost incidentă, ar fi trebuit să analizeze și să argumenteze al cui drept de proprietate ar fi fost încălcat prin admiterea acțiunii și dacă admiterea acțiunii ar fi generat o încălcare a principiului securității raporturilor juridice în raport de situația concretă a bunului. Reținerea in considerente doar a unei motivări generice, de trimitere la hotărârea in cauza Măria Atanasiu c. României și a prevederilor acesteia privind noțiunea de „bun" nu era suficientă, deoarece noțiunea de „bun" in definirea dată de această hotărâre se referea la situația concretă în care exista notificare în baza Legii nr. 10/2001.

4. Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs nr. 8.1., prin care s-a invocat încălcarea dreptului la nediscriminare al recurenților prevăzut de art. 14 din C.E.D.O. si de dispozițiile Protocolului nr. 12 la C.E.D.O. Instanța de recurs nu a răspuns la aceasta critică, care implica o analiză concretă a condițiilor în care, prin soluția dată în cauză, contestatorii sunt discriminați in posibilitatea de a recurge la normele dreptului comun în raport de persoana care încalcă dreptul de proprietate. 5.Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs nr. 9.1., prin care s-a invocat incidența efectelor hotărârii Viasu c. României și efectele recunoașterii bunului de către stat prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 si art. 1 din Legea nr. 112/1995, art. 1 alin. (5) și (6) din Normele Metodologice de aplicare a legii, aprobate prin H.G.

nr. 20/1996 si modificate prin H.G. nr. 11/1997. Pronunțarea asupra acestei critici era necesară pentru analiza noțiunii de „bun" în sensul jurisprudenței C.E.D.O. și a legislației interne. Or, instanța de recurs nu a constatat netemeinicia acestui motiv de recurs în sensul că recunoașterea legislativă a dreptului de acces la instanță (prin formularea acțiunii in revendicare) pentru imobilele care nu au intrat in sfera de aplicare a acestor legi speciale era de natură să genereze un nou drept pentru reclamanți și care ar fi fost raportul între aceste norme si admisibilitatea acțiunii. Nepronunțarea instanței de recurs asupra acestor critici constituie încălcarea dreptului la un proces echitabil, in sensul prevederilor art, 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Analizând contestația în anulare din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, pentru următoarele considerente: Conform art. 318 teza a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs sunt susceptibile de a fi atacate cu contestație în anulare, când instanța, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare sau de modificare. Textul de lege sus-menționat vizează omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare sau de modificare formulate de recurentul care a pierdut, chiar și în parte, procesul, iar nu argumentele enunțate de parte, care sunt subsumate motivului de recurs pe care îl susțin și asupra cărora se poate răspunde printr-un considerent comun.

Pe de altă parte, dacă a fost formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde, în conținutul său, mai multe motive, instanța este obligată să răspundă fiecărui motiv în parte, iar eventuala omisiune deschide recurentului calea contestației în anulare. Dintre motivele de recurs pretins a nu fi fost examinate de către Înalta Curte, conform susținerilor expuse în cadrul contestației în anulare (pct. 3.1), primul este acela privind încălcarea principiului disponibilității în sensul inversării ordinii de soluționare a capetelor de cerere cu care instanța a fost învestită. Această critică a fost formulată în primele două motive de recurs, iar instanța a răspuns acesteia argumentat arătând că „ordinea în care instanța de apel a înțeles să răspundă criticilor din apel nu influențează soluția adoptată, cât timp Curtea s-a raport