ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3354/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3354/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 18 mai 2011,

reclamanții O.F.M., K.F.E.J., F.O.E.N. și F.R.J. au chemat în judecată pe

pârâții Statul Român prin M.F.P., Municipiul București prin primarul general,

SC A.Z.V. SRL și C.N., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului

statului asupra imobilului situat în București, sector 3, să fie obligați

pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie

terenul în suprafață de 126 mp situat la adresa menționată, să fie obligați

pârâții C.N. și Municipiul București prin primarul general să respecte dreptul

de proprietate și posesie al reclamanților asupra apartamentului nr. 3 situat

la etajul 1 din imobil, să fie obligați pârâții Municipiul București prin primarul

general și SC A.Z.V. SRL să respecte dreptul de proprietate și posesie al

reclamanților asupra spațiului situat la parterul aceluiași imobil.

Prin sentința civilă nr.

1846 din 15 octombrie 2012, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei de interes pe primul capăt de cerere și, pe cale de consecință,

a respins acest capăt de cerere ca fiind lipsit de interes, a admis excepția

inadmisibilității cererii de revendicare, respectiv a respins capetele 2, 3 și

4 din acțiune, ca inadmisibile.

Pentru a pronunța această

hotărâre, tribunalul a reținut, în esență că, pentru a hotărî astfel, instanța

de fond a reținut că dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

exclud posibilitatea formulării de către foștii proprietari sau de către

succesorii acestora a acțiunii în revendicare sau de acordare de despăgubiri

pentru bunurile preluate de stat fără titlu valabil, în cazul în care aceste

bunuri fac obiectul unor legi speciale de reparație.

După intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare introduse direct la

instanțele de judecată sunt inadmisibile în situația în care reclamantul nu a

formulat notificare în baza legii speciale în termenul prevăzut de lege.

Dispozițiile Legii nr. 10/2001 reglementează o procedură administrativă,

prealabilă și obligatorie pentru restituirea în natură sau acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, procedură care se finalizează prin emiterea unei

decizii sau a unei dispoziții motivate de soluționare a notificării, ce poate

fi atacată în instanță de persoana îndreptățită la restituire; instituirea unor

termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor

concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile

naționalizate de fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului

practicii C.E.D.O. și nici Deciziei nr. 33/2009 pronunțată de secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În speță,

reclamanții nu au făcut dovada formulării unei astfel de notificări, prin care

să solicite restituirea imobilului, în natură sau prin echivalent, aspect

confirmat prin cererea precizatoare, situație în care au pierdut dreptul de a

solicita în justiție măsuri reparatorii pentru imobil.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanții.

Prin Decizia

civilă nr. 153/A din 03 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

,

reținând, în esență,

că reclamanții nu dețin o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care să se fi dispus restituirea bunului, care să poată fi considerată bun în

sensul Convenției, să se bucure de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 și

să-i îndreptățească la redobândirea posesiei asupra apartamentului în litigiu,

pe calea acțiunii în revendicare. Nu au formulat, până la data înregistrării

acțiunii de față, notificare, în condițiile Legii nr. 10/2001, situație în

care, în mod corect instanța de fond a apreciat că cererea în revendicare

întemeiată pe dreptul comun și pe dispozițiile Convenției Europene nu poate fi

primită.

O astfel de soluție

nu încalcă dispozițiile convenției și nici principiile generale desprinse din

jurisprudența constantă a C.E.D.O.

C.E.D.O. a reamintit

că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune

statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost

transferate înainte să ratifice Convenția. În schimb, atunci când un stat

contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o

legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate

într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou

drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul

persoanelor care întrunesc condițiile de restituire.

Apelanții nu au

înțeles însă să beneficieze de dispozițiile legii speciale, situație în care nu

pot susține că au un drept actual de proprietate ce poate fi valorificat și

apărat pe cale judiciară, prin revendicarea de drept comun.

Împotriva deciziei instanței

de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții, invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenții au arătat

următoarele:

1) Hotărârea

pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Astfel, în esență, recurenții

susțin că instanța de apel s-a limitat în motivare doar la analiza noțiunii de

bun în sensul jurisprudenței C.E.D.O., fără a cerceta critica privind greșita

inversare a caracterului principal/accesoriu al capetelor de cerere, prin

pronunțarea mai întâi asupra revendicării și, subsecvent, asupra

nevalabilității titlului statului. Prin aceasta s-a încălcat principiul

disponibilității.

De asemenea, arată

recurenții, instanța de apel nu s-a pronunțat: a) în ceea ce privește

verificarea existenței în cauză a condițiilor de excepție de la regula

inadmisibilității acțiunii în revendicare, astfel cum au fost ele statuate prin

Decizia nr. 33/2008; 2) nici în legătură cu nemotivarea instanței de fond sub

aspectul respingerii apărării asupra admisibilității acțiunii în revendicare

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în virtutea principiului

primordialității Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca normă mai

favorabilă decât legea internă, prin raportare la decizia Înaltei Curți de

Casație și Justiție și la art. 20 din Constituția României, prin analiza

concursului dintre legea internă și reglementările internaționale; 3) asupra

nemotivării hotărârii instanței de fond în ceea ce privește apărarea legată de

încălcarea dreptului de acces, dreptului la nediscriminare și la respectarea

proprietății, prin raportare și la Recomandarea nr. 2004 (5) a Comitetului de

Miniștri.

2) Hotărârea a fost

dată cu interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, schimbarea

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, în sensul că, pe de o

parte, instanța de apel a calificat cererea privind constatarea nevalabilității

titlului statului ca fiind subsecventă acțiunii în revendicare (cu consecințe

grave asupra modului de soluționare al acestei cereri pe excepția lipsei de

interes), iar, pe de altă parte, pentru că aceeași instanță a considerat că

„accesul la justiție” le-ar fi fost asigurat petenților doar prin contestarea

în instanță a titlului pârâților, cu referire la art. 45 din Legea nr. 10/2001,

ceea ce este contrar situației de fapt existente, nefiind vorba în cauză de

cumpărători de la stat ai imobilului revendicat, ci doar chiriași (calitate în

care au fost chemați în judecată C.N. și SC A.Z.V. SRL).

3) Hotărârea a fost

pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii. Recurenții arată că

instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 6.1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența C.E.D.O. din perspectiva

limitării nejustificate și disproporționate a dreptului de acces la un

tribunal, ca o componentă a dreptului de acces la un proces echitabil, aceasta

cu referire la soluția dată pe capătul de cerere privind contestarea

nevalabilității titlului statului pe excepția lipsei de interes.

Astfel, în condițiile

în care acest capăt de cerere avea două motivări esențiale - preluarea

imobilului pe numele altei persoane decât adevăratul proprietar, fără

despăgubiri, și incompatibilitatea actului normativ de preluare cu dispozițiile

juridice în vigoare la data preluării, motivarea instanței de apel nu are nicio

justificare legală.

Simplul fapt că

preluarea în fapt a imobilului s-a produs în perioada de referință a Legii nr. 10/2001

și instituirea unei prezumții legale de nelegalitate a titlului statului prin

însăși recunoașterea legislativă produsă nu înseamnă că, în concret,

reclamanții nu se pot adresa instanței pentru a li se analiza încălcarea adusă

dreptului lor de proprietate.

Mai mult, instanța de

apel confundă noțiune de „preluare abuzivă” a imobilului, utilizată de Legea nr.

10/2001, cu constatarea nevalabilității titlului statului pe cale judiciară,

astfel cum s-a cerut prin cererea de chemare în judecată, așa încât se impune

ca instanța de recurs, pe baza propriei constatări, să verifice dacă titlul

fondat pe o preluare abuzivă, pe numele unei alte persoane este sau nu valabil

în condițiile concrete ale preluării și ale dispozițiilor Decretului nr. 92/1950.

Practica judiciară a

fost constantă în admiterea cererilor privitoare la constatarea nevalabilității

titlului statului, având în vedere atât competența instanțelor în soluționarea

unor astfel de cereri, cât și imperativul garantării dreptului de acces la

justiție.

Interesul

reclamanților în analiza acestui capăt de cerere se justifică tocmai pentru a

demonstra că titlul lor de proprietate este preferabil titlului pârâtului -

Decretul nr. 92/1950, pentru ca instanța să facă aplicarea principiului nemo

plus juri ad alium transferre potest quam ipse habet.

Or, excepția lipsei

de interes, excepție în baza căreia s-a soluționat acest capăt de cerere, este

nefondată, în condițiile în care pârâtul se apără în revendicare invocând un

astfel de titlu, pentru a-și justifica posesia.

În susținerea

interesului legitim, reclamanții au invocat previzibilitatea unei anumite

jurisprudențe naționale, dar și efectele hotărârii C.E.D.O. în cauza Ilie

Șerban împotriva României, de care însă instanța de apel nu a ținut cont.

Prin menținerea

soluției instanței de fond pe excepția lipsei de interes în privința primului

capăt de cerere se încalcă și jurisprudența C.E.D.O. dedusă din hotărârile:

Brumărescu contra României, Moșteanu contra României, Stoicescu contra

României, Popescu Nasta contra României.

4) A fost soluționat

în mod greșit capătul de cerere privind revendicarea pe excepția inadmisibilității,

deoarece a fost încălcat dreptul de acces la justiție, astfel recunoscut de art.

6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța de

apel nu a analizat dacă interdicția de acces direct instituită prin legile

speciale în promovarea acțiunii de drept comun este compatibilă cu dispozițiile

Convenției, dacă este justificată, în sensul de a îndeplini următoarele

condiții: limitările impuse să nu restrângă accesul în asemenea măsură încât

dreptul să fie atins în chiar substanța sa; limitarea să aibă un scop legitim;

să existe un raport de proporționalitate.

Or, în speță,

limitările instituite prin Legea nr. 10/2001 sau art. 6 din Legea nr. 213/1998

conduc la respingerea excepției inadmisibilității acțiunii pentru argumente ce

nu au fost analizate în niciun mod de instanța de apel: limitarea nu poate fi

justificată prin argumentul că „ar servi scopului securității juridice”

(invocarea Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu

conduce la aplicabilitatea sa obligatorie de către instanța învestită ca

soluționarea cauzei, deoarece emiterea unor decizii de principiu în domenii

importante ale activității judiciare nu aduce atingere dreptului și îndatoririi

instanțelor inferioare de a examina în totală independență cauzele concrete ce

le sunt deduse soluționării); atingerea adusă substanței dreptului este

suficientă în practica C.E.D.O. pentru a înlătura și examinarea criteriului

proporționalității și a considera că este încălcat art. 6 din Convenție

(c.Faimblat contra României). Ca atare, în speță este necesară analiza concretă

a raportului de proporționalitate prin raportare și la situația reclamanților

și autorilor lor, nevoiți să emigreze în contextul deposedării lor de bunurile

ce le asigurau locuință și venituri.

În cauză, mai mult,

instanța de apel, pentru a stabili conformitatea normei interne cu Convenția și

a rezolva conflictul dintre legile interne și reglementările internaționale nu

a avut în vedere art. 20 din Constituția României și nici nu a analizat modul

în care se putea face aplicarea de către judecătorul național a Recomandării din

2004 (5) a Comitetului de Miniștri.

5) Hotărârea s-a dat

cu încălcarea dispozițiilor art. 329 C. proc. civ., care statuează asupra

obligativității deciziei pronunțate în interesul legii asupra problemelor de

drept dezlegate.

Recurenții arată că,

pe de o parte, instanța de apel nu și-a motivat soluția, deși aceștia au

invocat situația de excepție privind admisibilitatea revendicării statuată prin

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă

parte, că problema admisibilității acțiunii pendinte a primit o soluționare

nuanțată din partea instanței supreme, în sensul că nu în toate situațiile

existența Legii nr. 10/2001 exclude posibilitatea de a se recurge la acțiunea

în revendicare, ceea ce ar fi obligat instanța de judecată să se pronunțe mai

întâi asupra nevalabilității titlului statului, pentru a putea stabili dacă

reclamanții au un bun în sensul Convenției. Astfel, hotărârea instanței de apel

este și contradictorie: deși reține în considerente paragraful privind

posibilitatea înlăturării legii speciale și a formulării revendicării, în

măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate, instanța

refuză să verifice pe fond dacă, în concret, este vorba de o excepție de la

regula de principiu enunțată în decizie.

Ca și argumente în

susținerea nelegalității deciziei recurate, recurenții susțin neanalizarea

apărărilor lor legale de admisibilitatea acțiunii în revendicare în virtutea

principiului primordialității Convenției Europene a Drepturilor Omului, ca

normă mai favorabilă legii interne, dar și încălcarea unor dispoziții legale și

drepturi: art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, privind dreptul

de nediscriminare, consacrat și prin Protocolul nr. 12 la Convenție. În opinia acestora,

a admite că Legea nr. 10/2001 ar reprezenta o normă mai favorabilă sub aspectul

apărării dreptului de proprietate și a o aplica ca justificare a respingerii

unor acțiuni în revendicare directă înseamnă practic încălcarea dreptului la

nediscriminare, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție.

6) Eronat a reținut

instanța de apel că recurenții nu ar avea un bun în sensul Convenției, cu

înlăturarea efectelor jurisprudenței anterioare hotărârii în cauza Atanasiu

contra României. Or, nu există niciun argument pentru a nu valida efectele

hotărârii din cauza Viașu contra României, cu referire la restituirea totală

sau parțială a bunurilor confiscate de către un regim anterior după ratificarea

Convenției.

Recurenții mai susțin

că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra efectelor pe care le-ar putea avea

asupra existenței „bunului” consacrarea dreptului la revendicarea de drept

comun a imobilelor cu privire la care statul nu are un titlu valabil prin art. 1

alin. (5) și (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995,

aprobate prin H.G. nr. 20/1996, modificat prin H.G. nr. 11/1997.

O asemenea consacrare

legislativă neabrogată prin nicio lege posterioară și care implică pronunțarea

asupra primului capăt al acțiunii generează un nou drept de proprietate apărat

de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc

condițiile de restituire. Or, prin soluția instanței de apel s-a negat aceste

mijloc de acțiune reglementat expres și care reprezenta o recunoaștere a

faptului că asupra acestor imobile se poate invoca respectarea dreptului la

proprietate de către persoana deposedată în aceste condiții.

În cauză, reclamanții

sunt titulari actuali ai bunului revendicat, calitate ce le-a fost recunoscută

prin măsurile legislative ce reglementează măsuri de restituire sau

recunoașterea preluării abuzive de către stat, respectiv: art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, art. 1 din Legea nr. 112/1995 și art. 1 alin. (5) și (6)

din H.G. nr. 20/1996, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Efectul acestor

recunoașteri legislative a caracterului de bun actual, pentru imobilele care ar

face obiectul unei revendicări pe dreptul comun nu poate fi înlăturat.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, prin Decizia nr. 484 din 13 februarie 2014 a respins recursul, ca nefondat.

Pentru pronunțarea

acestei soluții, instanța a avut în vedere următoarele considerente:

fundamentată pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenții critică

lipsa considerentelor în ceea ce privește greșita inversare a analizei celor

două capete de cerere, din perspectiva celui principal, respectiv accesoriu, cu

încălcarea principiului disponibilității, dar și nepronunțarea în legătură cu:

existența excepțiilor de la regula inadmisibilității acțiunii în revendicare,

astfel statuate prin Decizia nr. 33/2008, cu apărările asupra admisibilității

acțiunii în revendicare după intrarea în vigoare a legii speciale, în virtutea

primordialității dispozițiilor convenționale, cu considerentele ce vizează

încălcarea dreptului de acces la instanță, a dreptului la nediscriminare și la

respectarea proprietății prin raportare și la Recomandarea din 2004 (5) a

Comitetului de Miniștri.

Înalta Curte a constatat

că instanța de apel a răspuns pe larg criticilor formulate în acord cu

dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., considerând că reclamanții, în

condițiile în care nu au justificat existența unui bun în patrimoniul lor,

dobândit anterior promovării acțiunii pendinte, nu justifică un interes practic

la acest moment pentru a solicita să se constate nevalabilitatea titlului

statului, condiție de fond, esențială a acțiunii.

Instanța de apel a

apreciat, totodată, că soluția asupra capătului de cerere privind revendicarea

nu putea fi influențată de soluția asupra capătului de cerere privind

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului, întrucât, pe de o parte,

însăși legea specială definește noțiunea de preluare abuzivă, iar, pe de altă

parte, pentru că reclamanții nu au înfățișat o hotărâre executorie, prin care

să se fi dispus, anterior, restituirea imobilului în litigiu, singura în măsură

să permită instanței de judecată să analizeze cererea de revendicare din

perspectiva dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Procedând în acest

sens instanța de apel, nu înseamnă că nu a analizat apelul în limitele în care

a fost învestită, aceasta deoarece avea obligația să răspundă în concret celor

două pretenții ale reclamanților, iar nu să dezvolte considerente în legătură

cu fiecare argument expus în cererea de apel.

De altfel, ordinea în

care instanța de apel a înțeles să răspundă criticilor din apel nu influențează

soluția adoptată, cât timp Curtea s-a raportat, față de obiectul acțiunii, la Decizia

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la jurisprudența C.E.D.O.

în materia restituirii/revendicării imobilelor naționalizate, în acest context

răspunzând, chiar dacă implicit, inclusiv aspectelor contestate, și anume

existența excepțiilor de la regula inadmisibilității acțiunii în revendicare

statuate prin R.I.L., situațiile în care se aplică prioritar prevederile

convenționale, încălcarea dreptului de acces la instanță și a dreptului la

nediscriminare, care nu se constituie însă în cereri distincte deduse

judecății.

Reținând situația de

fapt în raport de probatoriul administrat, instanța de apel a concluzionat că

nu sunt incidente situațiile de excepție invocate, că reclamanții, deși se

prevalează de un bun în sensul Convenției, nu au făcut dovezi, pentru a le fi

aplicabile prioritar reglementările internaționale, dar și că accesul la

justiție, care nu trebuie să fie unul absolut, le-ar fi fost asigurat

reclamanților în măsura în care aceștia ar fi urmat procedura legii speciale,

sens în care nu se justifică referirea la principiul nediscriminării.

Prin urmare, Înalta

Curte a constatat că acest motiv de recurs nu se circumscrie condițiilor

prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

2) Cea de-a doua

critică susținută de recurenți privește interpretarea greșită a actului juridic

dedus judecății, schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia, în condițiile în care, conform opiniei acestora, ambele instanțe s-au

pronunțat asupra capetelor de cerere în altă ordine decât au fost învestite,

dar și pentru că aceleași instanțe s-au raportat la dispozițiile art. 45 din

Legea nr. 10/2001, ce nu sunt aplicabile în speță, în acest fel reținând motive

străine de natura pricinii.

În primul rând,

Înalta Curte a apreciat că această critică, astfel dezvoltată, nu se

circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

schimbarea ordinii de soluționare a petitelor acțiunii neputând viza natura

juridică sau conținutul actului juridic dedus judecății, cu atât mai mult cu

cât cererea de față nici nu privește o astfel de situație.

În al doilea rând,

Înalta Curte a constatat că nu a fost încălcat principiul disponibilității (caz

în care ar fi fost incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.),

întrucât instanța de apel nu a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul

apelului, analizând temeinicia pretențiilor deduse judecății.

În final, Înalta

Curte a constatat că reținerea unor argumente străine de natura pricinii ar

putea face obiectul analizei recursului din perspectiva art. 304 pct. 7 C.

proc. civ. și, în acest context, că instanța de apel a argumentat, în mod

corect, de altfel, că reclamanții se prevalează de dispozițiile art. 1 din

Primul Protocol adițional și de practica C.E.D.O., dar nu se află în situațiile

de excepție recunoscute, neavând un bun. Trimiterea greșită la dispozițiile art.

45 din Legea nr. 10/2001, în situația în care imobilul se află în continuare în

patrimoniul Statului Român, nu îi scutea pe reclamanți să facă dovada

existenței bunului în patrimoniul lor din perspectiva practicii C.E.D.O.

În consecință,

critica fundamentată pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. s-a

considerat a fi nefondată.

3) Cel de-al treilea

motiv de recurs, expus în susținerea sa prin mai multe argumente, relativ la

încălcarea și aplicare greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu este

fondat.

Prin cererea

introductivă de instanță, reclamanții au solicitat constatarea nevalabilității

titlului statului asupra imobilului revendicat.

În condițiile în care

reclamanții nu au uzat de procedura prevăzută de legea specială de reparație

ori nu au obținut anterior litigiului de față o hotărâre judecătorească

executorie, care să justifice, din perspectiva C.E.D.O., deținerea unui bun,

solicitarea privind constatarea nevalabilității titlului statului apare,

într-adevăr, ca lipsită de interes, astfel cum au apreciat instanțele fondului,

neputând fi valorificată în cadrul unei proceduri judiciare de drept comun,

pentru că s-ar ajunge în acest mod la eludarea prevederilor legii speciale,

respectiv a normelor convenționale.

Soluționarea unei

cereri de constatare a nevalabilității titlului statului în cadrul unei acțiuni

în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar crea astfel posibilitatea, pentru

părțile litigante care nu au procedat în sensul de mai sus, de a obține, în

afara cadrului legal stabilit de normele de drept interne, de jurisprudența

Înaltei Curți de Casație și Justiție și C.E.D.O., satisfacerea pretențiilor lor

legate de imobil și situații ce cad sub incidența legii speciale, ceea ce este

de natură să încalce principiul prevalenței legii speciale față de legea

generală, principiul prevalenței normelor convenționale față de cele interne,

naționale.

Este adevărat că în

considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

obligatorie pentru instanțele naționale, s-a reținut că existența Legii nr. 10/2001

nu exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare situație, să se

poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Or, în speța de față,

reclamanții nu se află în niciuna din aceste situații de excepție, neavând un

bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li

se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul în litigiu.

În măsura în care, pe

fond, acțiunea în revendicare a fost analizată și din perspectiva protecției

unui bun actual, reclamanții nu se pot prevala de încălcarea accesului la

justiție.

Pe de altă parte,

Înalta Curte a reținut că în speță nu se poate vorbi de vreun conflict între

legea națională, respectiv Legea nr. 10/2001 și dreptul european (art. 6 din

Convenție; art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului) și, ca atare, nici încălcarea textelor din Constituție

invocate, ca urmare a neacordării priorității dispozițiilor Convenției.

Art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, ca și art. 21 din Constituția României,

reglementează liberul acces la justiție, care este un drept fundamental al

omului, nu unul absolut însă, ci unul care comportă anumite limite, limite care

trebuie să respecte criteriile de legitimitate și de proporționalitate între

scopul urmărit și mijloacele alese, consacrate de Convenție și jurisprudența C.E.D.O.

în numeroase cazuri, inclusiv în cele invocate de recurenți.

Articolul citat

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o

instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale, însă C.E.D.O. a admis că acest drept nu este absolut, că este

compatibil cu limitări implicite și că statele dispun în această materie de o

anumită marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de

drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar

în substanța sa.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal,

pentru că împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă

legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție

deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc

toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv

refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării,

astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una

efectivă.

Art. 6 din documentul

european, ca și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu pot fi

interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte de ratificarea Convenției, iar statelor le este recunoscută o mare

marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

Statul român și-a

propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada

regimului comunist, iar una dintre condițiile acordării unor astfel de măsuri a

fost aceea ca persoana care se consideră îndreptățită a le primi să formuleze

notificare în acest scop, într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două

ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Recurenții nu au

învederat motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de

apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să

considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau

jurisprudența creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerența rezonabilă

la care se referă jurisprudența C.E.D.O.

Recurenții au

precizat că, în c. Faimblant împotriva României, C.E.D.O. a stabilit că

declararea ca inadmisibilă a unei acțiuni în revendicare formulate în baza

Codului civil, după apariția Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, indiferent de procedura urmată, administrativă

sau judiciară.

Înalta Curte a constatat

că premisele de la care a pornit C.E.D.O. în hotărârea menționată nu se

regăsesc în speță, deoarece reclamanții din acea cauză au formulat o notificare

în baza Legii nr. 10/2001, pentru ca, ulterior, până la soluționarea acesteia,

să introducă pe rolul instanțelor de judecată o acțiune îndreptată împotriva

Consiliului Local, solicitând constatarea nelegalității naționalizării din anul

trebuit să finalizeze procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001

în constatarea nevalabilității titlului statului.

În aceste condiții,

dată fiind situația de fapt distinctă, nu se impune o analiză comparativă a

cauzelor.

În cauză, deși fac

referiri la o serie de hotărâri din jurisprudența C.E.D.O., recurenții ignoră

dezlegarea dată de instanța europeană în cauza-pilot Maria Atanasiu și alții

împotriva României, în legătură cu existența unui bun actual în patrimoniul

unei persoane care este fără dubiu dacă „printr-o hotărâre definitivă și

executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă

în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” (parag.

140).

În ce privește simpla

constatare a ilegalității naționalizării, în aceeași cauză-pilot s-a constatat

că ea se transformă într-o valoare patrimonială, condiționat de întrunirea, de

către partea interesată, a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi

(parag. 142).

Or, reclamanții nu au

făcut dovada epuizării căilor specifice de atac reglementate de aceste acte

normative și obținerii, astfel, a unui titlu de care să se poată prevala.

În același timp,

nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu confirmase dreptul

reclamanților, în așa fel încât aceștia să nu trebuiască să urmeze

procedura legii speciale și să se adreseze instanței de judecată pentru

valorificarea unui drept pe care nu-l aveau, de fapt, în patrimoniu.

De aceea, aplicarea

directă a jurisprudenței C.E.D.O. în ceea ce-i privește, astfel cum pretind

recurenții, nu putea avea drept consecință constatarea existenței unui bun în

patrimoniul acestora, ci, dimpotrivă, inexistența dreptului actual, posibil de

valorificat pe calea acțiunii în revendicare.

Accesul la justiție

nu implică și admiterea cererii. Împrejurarea că reclamanții se adresează

instanței pentru a obține restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu le

este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condițiile legii

speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă

o analiză a contestației ce poartă asupra unui drept civil și nu o încălcare a

dreptului garantat de art. 21 din Constituție și de art. 6 paragraful 1 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, trimiterea

la cauza Ilie Șerban împotriva României nu vine să întărească apărările

recurenților în privința soluției date cererii de constatare a nevalabilității

titlului statului, întrucât nu se constată un reviriment al jurisprudenței

Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia revendicării bunurilor preluate

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, datorat unei noi

interpretări a legii, de natură a duce la încălcarea art. 6.1 din Convenție.

Recurenții au susținut

și faptul că accesul liber la instanță a fost încălcat prin soluționarea

acțiunii în revendicare pe excepția inadmisibilității acțiunii, cât timp

instanța de apel nu a analizat dacă interdicția instituită prin legile speciale

în promovarea acțiunii de drept comun este compatibilă cu dispozițiile

Convenției.

Înalta Curte a constatat

că, în aplicarea corectă a legii incidente la situația dedusă judecății,

instanțele anterioare nu au putut face abstracție de faptul că acțiunea în

revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea

în vigoare a unei legi speciale de reparație, edictată în materia imobilelor

preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situației imobilului în litigiu,

de care recurenții nu au uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.

În speță, este de

necontestat faptul că anterior prezentei solicitări de restituire a imobilului,

reclamanții nu au mai formulat nicio altă acțiune și nici nu au folosit

procedura specială reglementată de legii speciale, cum s-a arătat anterior.

În acest context, s-a

apreciat în mod corect, pe întreg parcursul cauzei, că acțiunea în revendicare,

astfel cum a fost formulată, nu poate fi soluționată „doar” potrivit dreptului

comun în materie, ci trebuie să fie analizată cu respectarea condițiilor și a

prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001, care, altfel, ar

fi eludată.

În aceste condiții,

Înalta Curte a apreciat că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă

aplicare a legii incidente la situația de fapt, în acord cu respectarea

principiului de drept „specialia generalibus derogant” și cel al asigurării

stabilității raporturilor juridice civile.

În sensul acestor

considerente este și decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite, când a avut

a se pronunța asupra existenței sau nu a unui drept de opțiune între aplicarea

legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat,

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.

În ceea ce privește

aplicabilitatea la speță a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană, invocat, Înalta Curte a constatat că prioritatea normei din

Convenție poate fi dată numai în absența unor prevederi de natură a asigura

aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea

internă specială.

Or, în speță, așa cum

rezultă din considerentele ce preced, nu s-a urmat calea oferită de legea

specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea

notificării în condițiile legii interne speciale.

Mai mult, în speță,

recurenții au invocat art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, dar nu

se pot prevala de un bun în sensul Convenției, respectiv o hotărâre

judecătorească anterioară prin care să li se fi recunoscut dreptul de

proprietate asupra imobilului solicitat. Cum în mod evident recurenții nu au

dovedit că au un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, nu se pot bucura de protecția oferită de această reglementare europeană.

Analizând principiile

incidente în materia acțiunilor în revendicare, din perspectiva jurisprudenței

recente a C.E.D.O. în hotărârea pilot Măria Atanasiu ș.a, contra României,

aplicabilă, pentru identitate de rațiune, în toate situațiile în care bunul în

litigiu îl reprezintă un imobil preluat abuziv de stat, Înalta Curte a reținut

că reclamanții nu dețin în patrimoniu un bun actual, de care să se prevaleze în

acțiunea pendinte.

După finalizarea

procesului de adoptare a legislației speciale de reparație la data de 14

februarie 2001, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului

de proprietate într-o acțiune întemeiată pe normele dreptului comun (art. 480 C.

civ.), pentru un imobil preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut, anterior, un bun în sensul dat de art.

1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prin urmare, pentru a

fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței recente a instanței de

contencios european, susceptibil de a fi pretins într-o acțiune în revendicare,

nu este suficientă promovarea unei acțiuni împotriva statului în constatarea

dreptului de proprietate, ci este necesară obținerea, în prealabil, a unei

decizii administrative sau hotărâri judecătorești în care să se fi dispus

expres restituirea bunului.

În speță, reclamanții

nu se pot legitima ca titulari actuali ai dreptului a cărui protecție au

solicitat-o prin acțiunea în revendicare de drept comun promovată, având în

vedere că titlul vechi al antecesorului nu mai are forță juridică în dovedirea

dreptului de proprietate, întrucât s-a stins la data preluării imobilului de

către stat.

Față de statuările C.E.D.O.

în decizia pilot citată, Înalta Curte a reținut că, atâta vreme cât nu dețin o

astfel de dispoziție de restituire expresă a bunului preluat abuziv de stat,

reclamanții nu pot fi identificați ca titulari ai dreptului de proprietate în

baza căruia să se poată prevala de un bun actual care să îi îndreptățească la

redobândirea posesiei.

În aceste condiții,

Înalta Curte, față de considerentele în fapt și în drept ale instanțelor

anterioare, a constatat că analiza cererii de revendicare a privit fondul

acesteia, iar nu excepția de inadmisibilitate, astfel încât recurenții să fie

în mod direct prejudiciați.

Instanța de apel a

verificat și în ce măsură există o suprapunere între câmpul de reglementare al

legii speciale și cel al C. civ., a statuat asupra compatibilității normelor

interne speciale cu cele ale Convenției Europene a Drepturilor Omului,

recunoscând astfel posibilitatea reclamanților de a utiliza procedura de drept

comun și de a avea câștig de cauză în situația în care justifică existența în

patrimoniul lor a unui bun actual.

Asupra necesității de

a se ține seama de efectele create prin aplicarea legii speciale, cu prilejul

soluționării acțiunilor în revendicare de drept comun, de tipul celei pendinte,

care nu ar mai putea fi rezolvate apelând exclusiv la compararea titlurilor

după regulile clasice aplicabile acțiunilor în revendicare de drept comun, a

statuat aceeași Deciziei nr. 33/2008, astfel că argumentul că normele Legii nr.

10/2001 nu ar putea fi aplicate litigiului de față, ca efect al art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție care se aplică cu prioritate este unul

eronat.

Acest text

convențional nu are rolul de a stabili reguli de judecată pentru un anumit tip

de acțiune în justiție, fie și dintre cele ce au ca scop ocrotirea dreptului de

proprietate, iar pentru invocarea beneficiului său, reclamanții nu au dovedit

existența în patrimoniu lor a unui bun actual - în sensul jurisprudenței C.E.D.O.,

astfel cum aceasta a fost nuanțată prin decizia pilot din cauza M. Atanasiu

ș.a. contra României - a cărui existență să-și aibă originea într-o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care instanțele judecătorești să

fi recunoscut acestora calitatea de proprietari și să fi dispus în mod expres

restituirea bunului.

Recurenții reclamanți

nu au explicat de ce în cazul lor ar trebui ca art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție să se aplice prioritar în concurs cu legea națională, în

condițiile în care aceștia, neurmând calea Legii nr. 10/2001, nici nu se pot

plânge - așa cum au făcut-o alți foști proprietari din jurisprudența instanței

europene evocată prin motivele de recurs - de absența unor prevederi de natură

a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii cuvenite și

recunoscute în baza legii speciale și în condițiile în care, în mod constant, C.E.D.O.

a recunoscut dreptul suveran al statelor de a adopta legi reparatorii, de a

stabili domeniul de aplicare a acestora și de a alege condițiile în care

acceptă să restituie dreptul de proprietate persoanelor deposedate. Aceasta

întrucât, potrivit instanței europene, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu

garantează un drept de a dobândi bunuri, nici un drept la o compensație

integrală în orice circumstanțe și, cu atât mai puțin, un drept la restituirea

în natură în toate cazurile, a însuși bunului preluat.

Desigur, cunoașterea

principiilor decurgând din jurisprudența C.E.D.O. este importantă însă, în

același timp nu pot fi ignorate aceleași principii decurgând din jurisprudența

recentă a instanței europene, cum ar fi cele din hotărârea pilot M. Atanasiu

ș.a. contra României, pe care le-au menționat și aplicat în mod corect

instanțele de fond și care, de altfel, au fundamentat și decizia în interesul Legii

nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, decizie ignorată de

recurenți cu ocazia formulării criticilor lor de recurs.

În ceea ce

privește imposibilitatea obiectivă de a uza de procedura legii speciale,

Înalta Curte a constatat netemeinicia susținerii formulate. În speță,

reclamanții nu se regăsesc în niciuna din situațiile de excepție

care ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare de

drept comun, iar apărările potrivit cărora nu au avut cum să parcurgă procedura

prevăzută de legea specială întrucât nu s-au aflat în România nu pot fi

primite, cu atât mai mult cu cât au fost susținute pentru prima oară prin

cererea de apel.

Împotriva deciziei

prin care s-a soluționat recursul, au formulat contestație în anulare O.F.M., K.F.E.J.,

F.O.E.N. și F.R.J.

În susținerea

contestației, au fost formulate următoarele motive:

nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs 3.1. privind încălcarea

principiului disponibilității in sensul inversării ordinii de soluționare a

capetelor de cerere cu care instanța a fost învestită.

Instanța de recurs a reține

doar că această critică nu ar fi încadrabilă în motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 8 C. proc. civ., așa cum indicaseră recurenții, ci in motivul de

casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Deși recalifică acest

motiv de recurs, instanța nu se pronunță in concret asupra lui.

Recalificarea si

reîncadrarea acestuia intr-un alt motiv de casare de către instanța de recurs

nu excludea analiza lui pe fond, adică pe verificarea în concret a modului în

care s-a încălcat principiul disponibilității.

nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs de la pct. 5.1. al recursului (pag.

7) prin care se invocă încălcarea dreptului de acces la justiție din

perspectiva incompatibilității art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 46

alin. (4) din Legea nr. 10/2001 cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeana

a Drepturilor Omului si jurisprudenta sa relevanta in aceasta materie.

Motivul implica o

analiză concretă dacă, prin soluția pronunțată, dreptul de acces al

reclamanților este atins în substanța sa, dacă are un scop legitim și dacă

există un raport de proporționalitate.

Susțin că, sub acest

aspect, au invocat faptul că instanța de apel nu a analizat dacă interdicția de

acces direct instituită prin legile speciale (art. 6, alin. (2) din Legea nr.

213/1998, art. 46, alin. (4) din Legea nr. 10/2001) in promovarea acțiunii in

revendicare de drept comun este compatibilă cu dispozițiile Convenției.

Instanța de recurs a

răspuns în mod generic și în abstract pe aspectele privind încălcarea dreptului

de acces, o motivare a înlăturării acestei critici presupunând prezentarea

argumentelor pentru care ar fi fost îndeplinite criteriile Ashingdane și

limitarea accesului la instanță ar fi fost deci justificată.

Analiza in concreto a

limitării dreptului de acces la o instanță ar fi trebuit să constate dacă limitarea

accesului la instanță în materia revendicării si constatării nevalabilității

titlului statului instituită prin Legea nr. 10/2001 sau art. 6 din Legea nr.

213/1998, reflectată în soluția pronunțată în cauză, era compatibilă cu

dispozițiile Convenției și dacă prin această limitare se aducea atingere in

substanța sa drepturilor contestatorilor.

nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs de la pct. 6.4. al recursului (pag.

12) prin care am arătat ca instanța de apel a încălcat disp. art. 329 C. proc.

civ. care statuează asupra obligativității deciziei pronunțate in interesul

legii asupra problemelor de drept dezlegate in raport de invocarea incidenței

situației de excepție privind admisibilitatea revendicării statuată prin Decizia

nr. 33 din 09 iunie 2008 dată in interesul legii de Înalta Curte de

Casație și Justiție.

Nu poate fi

considerat că instanța de recurs ar fi răspuns la această critică doar prin

enunțarea generică de la pag. 17 din considerentele hotărârii in care se retine

fără nicio justificare clară că :" or, in speța de față, reclamanții nu se

afla in niciuna din aceste situații de excepție, neavând un bun in sensul

Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi

recunoscut dreptul de a păstra imobilul in litigiu".

Or, tocmai acest

lucru făcea obiectul judecații, iar instanța a refuzat să judece intr-un

veritabil act de denegare de dreptate.

Având în vedere că

fusese formulat un motiv de recurs privind refuzul instanței de apel să

verifice pe fond dacă, în speță exista o situație de excepție, dintre cele

reglementate prin Decizia nr. 33/2007, iar instanța de recurs considerase că a

existat motivarea pe acest aspect, se impunea in aceste condiții ca, in

motivarea deciziei date in recurs să se regăsească răspunsul instanței de

recurs la critica concretă privind verificarea îndeplinirii cumulative a celor

două condiții pentru situația de excepție prevăzută de Decizia nr. 33/2008.

Instanța de recurs nu

a motivat de ce reclamanții nu s-ar fi aflat in această situație de excepție,

iar în măsura in care ar fi considerat că această situație de excepție nu ar fi

fost incidentă, ar fi trebuit să analizeze și să argumenteze al cui drept de

proprietate ar fi fost încălcat prin admiterea acțiunii și dacă admiterea

acțiunii ar fi generat o încălcare a principiului securității raporturilor

juridice în raport de situația concretă a bunului.

Reținerea in

considerente doar a unei motivări generice, de trimitere la hotărârea in cauza

Măria Atanasiu c. României și a prevederilor acesteia privind noțiunea de

„bun" nu era suficientă, deoarece noțiunea de „bun" in definirea dată

de această hotărâre se referea la situația concretă în care exista notificare în

baza Legii  nr. 10/2001.

nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs nr. 8.1., prin care s-a invocat

încălcarea dreptului la nediscriminare al recurenților prevăzut de art. 14 din

C.E.D.O. si de dispozițiile Protocolului nr. 12 la C.E.D.O.

Instanța de recurs nu

a răspuns la aceasta critică, care implica o analiză concretă a condițiilor în

care, prin soluția dată în cauză, contestatorii sunt discriminați in

posibilitatea de a recurge la normele dreptului comun în raport de persoana

care încalcă dreptul de proprietate.

5.Instanța de recurs

nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs nr. 9.1., prin care s-a invocat

incidența efectelor hotărârii Viasu c. României și efectele recunoașterii

bunului de către stat prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 si art. 1 din

Legea nr. 112/1995, art. 1 alin. (5) și (6) din Normele Metodologice de

aplicare a legii, aprobate prin H.G. nr. 20/1996 si modificate prin H.G. nr. 11/1997.

Pronunțarea asupra

acestei critici era necesară pentru analiza noțiunii de „bun" în sensul

jurisprudenței C.E.D.O. și a legislației interne.

Or, instanța de

recurs nu a constatat netemeinicia acestui motiv de recurs în sensul că

recunoașterea legislativă a dreptului de acces la instanță (prin formularea

acțiunii in revendicare) pentru imobilele care nu au intrat in sfera de

aplicare a acestor legi speciale era de natură să genereze un nou drept pentru

reclamanți și care ar fi fost raportul între aceste norme si admisibilitatea

acțiunii.

Nepronunțarea

instanței de recurs asupra acestor critici constituie încălcarea dreptului la

un proces echitabil, in sensul prevederilor art, 6 alin. (1) din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Analizând contestația

în anulare din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 318

teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată,

pentru următoarele considerente:

Conform art. 318 teza

a II-a C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs sunt susceptibile de a

fi atacate cu contestație în anulare, când instanța, respingând recursul sau

admițându-l în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele

de casare sau de modificare.

Textul de lege

sus-menționat vizează omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare sau

de modificare formulate de recurentul care a pierdut, chiar și în parte,

procesul, iar nu argumentele enunțate de parte, care sunt subsumate motivului

de recurs pe care îl susțin și asupra cărora se poate răspunde printr-un

considerent comun.

Pe de altă parte,

dacă a fost formulat un singur motiv de recurs, care, în realitate, cuprinde,

în conținutul său, mai multe motive, instanța este obligată să răspundă

fiecărui motiv în parte, iar eventuala omisiune deschide recurentului calea

contestației în anulare.

Dintre motivele de

recurs pretins a nu fi fost examinate de către Înalta Curte, conform

susținerilor expuse în cadrul contestației în anulare (pct. 3.1), primul este

acela privind încălcarea principiului disponibilității în sensul inversării ordinii

de soluționare a capetelor de cerere cu care instanța a fost învestită.

Această critică a

fost formulată în primele două motive de recurs, iar instanța a răspuns

acesteia argumentat arătând că „ordinea în care instanța de apel a înțeles să

răspundă criticilor din apel nu influențează soluția adoptată, cât timp Curtea

s-a raport