ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7260/2012

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IlI-a civilă sub nr.

7869/3/2011, reclamanții S.F. și S.M. au chemat în judecată pe pârâții

Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin Ministerul

Economiei și Finanțelor, solicitând obligarea acestora de a le lăsa în deplină

proprietate și posesie imobilul situat

în București, B-dul A.O., fost B-dul M., apartamentul nr. X1., sector 4 și

constatarea nevalabilității titlului statului asupra acestui apartament.

În

motivarea cererii, întemeiate în drept pe dispozițiile

art. 450 și 481 C. civ. și ale art. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamanții au

arătat că apartamentul ce le-a aparținut, dobândit prin contractul de vânzare -

cumpărare nr. 2861/69 din 1 aprilie 1968 încheiat cu Oficiul pentru construirea

de locuințe proprietate personală, a fost trecut în proprietatea statului, după

plecarea lor definitivă din țară, în baza Decretului nr. 223/1974 și a deciziei

nr. 614/1980, fără plata de despăgubiri.

Pârâtul Municipiul București prin

Primarul General a invocat prin întâmpinare excepția inadmisibilității

acțiunii, iar, din oficiu, tribunalul a invocat excepția lipsei de interes cu

privire la cel de-al doilea capăt de cerere.

Examinând cu prioritate aceste

excepții, conform art. 137 C. proc. civ., Tribunalul București, secția a III -

a civilă, prin sentința civilă nr. 1660 din 10 octombrie 2011, a respins ca

inadmisibil primul capăt de cerere și ca lipsit de interes cel de-al doilea

capăt de cerere.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut că la data de 10 martie 2009, reclamanții S.F. și S.M.

au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, comunicată Primăriei

Municipiului București la data de 11 martie 2009, prin care au solicitat

restituirea în natură a apartamentului ce le-a aparținut, ocupat de chiriași în

baza contractului de închiriere nr. 1342 din 5 aprilie

2000

.

S-a constatat că, în cauză, sunt aplicabile

prevederile Legii nr. 10/2001, în condițiile art. 1 și 2 din această lege, reclamanții

putând să formuleze notificare potrivit dispozițiilor prevăzute de această lege

specială de reparație.

Cum, însă, reclamanții au formulat notificarea

cu depășirea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a

fost prelungit de O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, s-a considerat că

aceștia nu se pot adresa direct instanței de judecată cu o acțiune în revendicare

a imobilului și constatarea nevalabilității titlului statului, normele speciale

aplicându-se cu prioritate față de normele generale, astfel cum s-a statuat prin

decizia de recurs în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a reținut că reclamanții nu sunt persoane

exceptate de la procedura administrativă specială instituită de Legea nr. 10/2001,

faptul că locuiesc în S.U.A. neconstituind un impediment care să îi determine să

nu poată utiliza această procedură în termenele legale.

S-a considerat, în acord cu jurisprudența

C.E.D.O., că simpla solicitare a reclamanților de a obține un bun preluat de stat

nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă pentru a putea fi invocate

prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Prin urmare, s-a constatat că este inadmisibilă

acțiunea în revendicare de drept comun.

Totodată, s-a apreciat că este lipsit de

interes cel de-al doilea capăt de cerere, întrucât, prin constatarea nevalabilității

titlului statului, reclamanții nu obțin niciun folos practic.

împotriva sentinței menționate au declarat

apel reclamanții S.F. și S.M., criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât

nu s-a avut în vedere că acțiunea în revendicare de drept comun reprezintă singurul

mod de acces la justiție, prin repararea prejudiciului produs la data de 6 mai 1980,

când au fost deposedați de imobil în mod abuziv, ca efect al Decretului nr. 223/1974.

Reclamanții au invocat faptul că prima

instanță trebuia să verifice pe fond dacă pârâții au un bun în sensul Convenției,

sau o speranță legitimă, întrucât respingerea acțiunii în revendicare ca inadmisibilă

încalcă dispozițiile art. 21 din Constituția României, ce consacră accesul la justiție

ca drept fundamental, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, s-a susținut că, în mod eronat,

a fost respins și capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului

statului, ce trebuia cercetat pe fond, ca fiind esențial pentru administrarea acțiunii

în realizare.

Curtea de Apel București, secția a IV -

a civilă, prin decizia civilă nr. 88 A din 28 februarie 2012, a respins ca nefondat

apelul reclamanților, reținând, în esență, că adoptarea unei legi speciale de reparație

determină inaplicabilitatea dreptului comun în materia revendicării, dându-se eficiență

principiului conform căruia normele speciale se aplică cu prioritate față de normele

generale.

S-a avut în vedere că reclamanții nu au

un bun în sensul Convenției, deoarece nu au o hotărâre judecătorească prin care

să li se consacre dreptul de proprietate asupra imobilului și nici o decizie administrativă

în același sens.

S-a considerat că legislația internă respectă

exigențele Convenției, astfel că s-a apreciat corect de prima instanță că nu existau

motive pentru care să se înlăture aplicarea Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, s-a reținut că, în măsura

în care acțiunea în revendicare a fost respinsă ca inadmisibilă, constatarea nevalabilității

titlului statului asupra apartamentului în litigiu este lipsită de interes.

Împotriva sentinței menționate au declarat

recurs, în termenul legal, reclamanții S.F. și S.M., criticând-o ca nelegală pentru

motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Dezvoltând motivele de recurs, reclamanții

au susținut că în mod eronat a fost considerată acțiunea în revendicare a apartamentului

neînstrăinat de stat, ca inadmisibilă, instanțele având obligația de a verifica

pe fond dacă Municipiul București și Statul Român au un bun în sensul Convenției

și dacă această acțiune putea fi admisă fără despăgubirea pârâtului cu valoarea

de circulație a imobilului.

S-a susținut că, în mod nelegal, la soluționarea

excepției inadmisibilității acțiunii nu au fost avute în vedere dispozițiile

art. 21 din Constituția României, ce consacră accesul liber la justiție ca drept

fundamental.

Cealaltă critică formulată prin motivele

de recurs a vizat greșita necercetare pe fond a cererii de constatare a nevalabilității

titlului statului, opus de pârâți în cadrul acțiunii în realizare.

Examinând criticile invocate de reclamanții

- recurenți, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce

succed:

Legea nr. 10/2001 reglementează o procedură

administrativă, instituie norme de drept material, termene și sancțiuni pentru nerespectarea

acestora, constituind, în limitele prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate abuziv de către stat,

cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Reclamanții au formulat notificare prin

care au solicitat restituirea apartamentului în litigiu, cu depășirea termenului

prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost prelungit prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001.

Faptul că Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea

parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea de dreptul

de acces la un tribunal, pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise la finalul

procedurii administrative, legea prevede calea contestației la instanță (art. 26),

căreia i se conferă o jurisdicție deplină.

Pentru a se putea reține existența unui

bun în sensul Convenției, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare

ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietare. Prin urmare, nu este vorba de un drept nou, ci de recunoașterea

explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că prin lege nu se face

nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor

rămase în patrimoniul statului.

Solicitarea reclamanților de a li se restitui

un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă pentru

a putea fi invocate prev. art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

În

ceea ce privește compatibilitatea dispozițiilor Legii nr.

10/2001 cu dispozițiile Constituției, Curtea va constata că aceasta din urmă nu

impune statelor contractante nicio obligație specifică în sensul reparării prejudiciilor

cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenția.

În

virtutea marjei de apreciere de care dispunea, Statul Român

a reglementat situația juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă,

optând, în principiu, pentru restituirea în natură a imobilelor către foștii proprietari

și, în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii

nr. 112/1995 către terțe persoane, la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.

În

consecință, legislația internă respectă exigențele convenției,

astfel că instanțele de fond și apel au considerat corect că nu existau motive pentru

a se înlătura aplicarea Legii nr. 10/2001.

Împrejurarea

că imobilul revendicat nu a fost vândut

chiriașilor nu poate conduce prin ea însăși la constatarea admisibilității acțiunii

în revendicare, cu consecința comparării titlurilor pârâților, câtă vreme dreptul

la restituirea imobilului preluat de stat trebuia stabilit în cadrul procedurii

speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 sau într-o acțiune de drept comun, formulată

înainte de intrarea în vigoare a legii speciale de reparație.

Nici cea de-a doua critică formulată prin

motivele de recurs nu este fondată.

În

condițiile în care acțiunea în revendicare de drept comun

a fost respinsă ca inadmisibilă, constatarea nevalabilității titlului statului

asupra apartamentului în litigiu a fost

corect considerată ca fiind lipsită de interes.

Soluția dată celui de-al doilea capăt al

acțiunii introductive este legală, având în vedere că prin formularea acestei solicitări

nu se obține nici un folos practic.

Pentru toate aceste considerente, Curtea

va constata că recursul este nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondat recursul declarat de reclamanții S.F. și S.M. împotriva deciziei

nr. 88/A din 28 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 27 noiembrie 2012.