ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7588/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 13 august 2002, reclamanții G.G., E.X., S.X. și A.G., au solicitat instanței - în contradictoriu cu Municipiul București, reprezentat prin Primar General, SC A. SA și B.R. - să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți cu privire la imobilul (teren și construcție) situat în București, str. V.L. sector 2 și să dispună obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie nemișcătorul care, a aparținut autorilor lor I.M. și I.M. și a fost preluat abuziv în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.

În motivarea cererii introductive, reclamanții au arătat că, în condițiile în care imobilul revendicat a fost preluat fără titlu valabil - cu încălcarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a identității dintre persoana menționată în listele anexe și adevăratul proprietar - acesta nu putea face obiect al Legii nr. 112/1995 și nu putea fi înstrăinat către chiriași, actele de înstrăinare încheiate în acest context fiind lovite de nulitate absolută. Învestită în primă instanță, Judecătoria sectorului 2 București, prin Sentința civilă nr. 6816 din 12 noiembrie 2003, a admis excepția inadmisibilității capătului al 2-lea al acțiunii principale, având ca obiect revendicarea.

A respins acest capăt al acțiunii, ca inadmisibil. A disjuns judecarea primului capăt al acțiunii, care urma a face obiectul unui dosar separat și a fixat termen în vederea judecății. Asupra excepției inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect revendicarea, prima instanță a reținut că, obiectul acestei cereri îl formează un imobil naționalizat abuziv, care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparație care, are o procedură specială de restituire reglementată expres prin dispozițiile art. 20 - 33 și respectiv art. 9 - 19, 34 - 40, cu privire la măsurile reparatorii stabilite.

Ca atare, conchide prima instanță, acțiunea în revendicare a unui imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, fondată pe dreptul comun, este inadmisibilă, întrucât legiuitorul a înțeles să subordoneze restituirea unor imobile preluate abuziv, unei proceduri speciale și să elimine orice " paralelism juridic " în care una și aceeași pretenție să poată fi formulată concomitent sau succesiv, la organe de jurisdicție diferite. Aceeași instanță, prin Sentința civilă nr. 1912 din 17 martie 2004, a admis excepția inadmisibilității capătului al doilea al cererii de intervenție principală, formulată de Ț.E., având ca obiect revendicarea, pe care l-a respins ca inadmisibil. A disjuns judecarea primului capăt al acțiunii, urmând a se forma dosar separat.

Soluționând apelul declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 6816 din 12 noiembrie 2003, dată de Judecătoria sectorului 2, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 1282 din 21 iunie 2004 (pronunțată în Dosar nr. 514/2004), a admis apelul, a anulat sentința atacată și în temeiul dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecarea capătului de cerere privind revendicarea imobilului, până la soluționarea irevocabilă a capătului de cerere disjuns, vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că apartamentul în litigiu, nu se mai află în patrimoniul persoanei juridice care l-a deținut urmare trecerii în proprietatea statului, ci a fost înstrăinat către intimații B.R.

și B.A., prin contractul a cărui nulitate absolută se cere a se constata. Ca atare, imobilul revendicat nu se mai află în ipoteza în care îndeplinirea procedurii administrative prealabile, reglementată de Legea nr. 10/2001, reprezintă o condiție necesară și obligatorie pentru admisibilitatea sesizării instanței de judecată, bunul putând fi revendicat pe calea dreptului comun. În consecință, păstrând măsura disjungerii, care de altfel nu a fost criticată prin motivele de apel, instanța a făcut aplicarea art. 244 pct. 1 C. proc. civ. și a suspendat judecarea capătului de cerere privind revendicarea până la soluționarea irevocabilă a capătului de cerere disjuns având ca obiect nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Aceeași instanță, în soluționarea apelului declarat de intervenienta Ț.E. împotriva Sentinței civile nr. 1912 din 17 martie 2004, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, prin Decizia nr. 626/A din 4 noiembrie 2010 (dată în Dosarul nr. 1870/2004), a admis apelul intervenientei și desființând sentința apelată, a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, reținând în esență că niciun text din legea națională nu poate constitui, din punct de vedere procedural, un " fine de neprimire " al acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanțele învestite cu astfel de acțiuni, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, urmând a se pronunța asupra temeiniciei cererii dedusă judecății.

Ca atare, conchide instanța de apel, a aprecia că acțiunea foștilor proprietari este inadmisibilă de plano este greșit, din punct de vedere juridic, " excesiv " , " nepotrivit " și " contraproductiv " , mai ales în contextul reglementărilor internaționale. Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs B.R. și B.A., pârâți în cauză, care, invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ., critică decizia dată în apel, după cum urmează: - apelul formulat împotriva sentinței dată de Judecătoria sectorului 2, nu putea fi soluționat de Curtea de Apel București care, potrivit competenței materiale instituită prin dispozițiile C. proc. civ., trebuia, să se dezînvestească și să trimită cauza Tribunalului București, în vederea judecării căii ordinare de atac.

- în mod greșit, atât acțiunea principală a reclamanților cât și cererea de intervenție, care au fost introduse sub imperiul Legii nr. 10/2001, au fost primite ca cereri în revendicare admisibile, supuse dreptului comun. Astfel, se arată, prin derogare de la dreptul comun, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă specială și măsuri reparatorii constând fie în restituirea în natură a bunului notificat, fie prin echivalent, toate aceste reglementări ducând la " blocarea " acțiunii în revendicare îndreptată împotriva subdobânditorului de bună-credință. Recursul se privește ca fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed. Dintru început, se impune a analiza excepția nulității hotărârii atacate, din perspectiva motivelor de ordine publică prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc.

civ., raportat la art. 313 - 314 și art. 261 alin. (5) C. proc. civ., invocată de Înalta Curte la termenul din 27 octombrie 2011 când, după acordarea cuvântului în dezbateri, cauza a rămas în pronunțare. Dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural care, sunt sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., teza întâi a acestui din urmă text vizând o ipoteză distinctă de nulitate, respectiv, neobservarea formelor legale. Pe de altă parte, dispozițiile art. 105 alin. (1) C. proc. civ., sancționează cu nulitatea actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent, o asemenea neregularitate procedurală, subsumându-se motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. invocat, de altfel, de recurenți. În cauză, curtea de apel a soluționat prin două decizii succesive, date în dosare diferite, apelurile declarate împotriva celor două sentințe pronunțate (în același dosar) de Judecătoria sectorului 2 București, prin care au fost judecate atât acțiunea principală, formulată de reclamanți la 13 august 2002, cât și cererea de intervenție formulată de intervenienta Ț.E.

Decizia pronunțată de instanța de control judiciar, la data de 4 noiembrie 2010, atacată în prezenta cauză, este pe de o parte dată cu încălcarea normelor imperative vizând competența materială a instanțelor iar pe de altă parte este contradictorie primei Decizii (nr. 1282 din 21 iunie 2004) a aceleiași instanțe care, anulând Sentința apelată - nr. 6816 din 12 noiembrie 2003, dată, așa cum s-a arătat, în același dosar - a suspendat judecata capătului de cerere privind revendicarea imobilului, până la soluționarea irevocabilă a cererii, disjunse, vizând constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997.

De asemenea, decizia atacată prin recursul de față, este practic nemotivată, instanța neînțelegând să redea în cuprinsul acesteia, argumentele de fapt și de drept care i-au format convingerea sau cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, motivarea având astfel, un caracter formal în raport de care nu s-ar putea exercita controlul judiciar și în contra prevederilor art. 261 alin. (5) C. proc. civ. Prioritar însă, instanța de trimitere, va trebui să-și analizeze propria competență materială a soluționării apelului, în raport de dispozițiile art. 3 pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora curțile de apel judecă, ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță și cele ale art. 2 pct. 2 C. proc.

civ. care, chiar în forma anterioară modificărilor operate prin Legea nr. 219/2005, dispunea că tribunalele judecă, ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță. Așa fiind, în considerarea celor ce preced recursul urmează a se admite, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții B.R. și B.A. împotriva Deciziei nr. 626A din 4 noiembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2011.