ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7588/2011

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 13 august 2002,

reclamanții G.G., E.X., S.X. și A.G., au solicitat instanței - în

contradictoriu cu Municipiul București, reprezentat prin Primar General, SC A.

SA și B.R. - să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare

încheiat între pârâți cu privire la imobilul (teren și construcție) situat în

București, str. V.L. sector 2 și să dispună obligarea pârâților de a le lăsa în

deplină proprietate și liniștită posesie nemișcătorul care, a aparținut

autorilor lor I.M. și I.M. și a fost preluat abuziv în proprietatea statului

prin Decretul nr. 92/1950.

În motivarea cererii

introductive, reclamanții au arătat că, în condițiile în care imobilul

revendicat a fost preluat fără titlu valabil - cu încălcarea Constituției, a

tratatelor internaționale la care România era parte și a identității dintre

persoana menționată în listele anexe și adevăratul proprietar - acesta nu putea

face obiect al Legii nr. 112/1995 și nu putea fi înstrăinat către chiriași,

actele de înstrăinare încheiate în acest context fiind lovite de nulitate absolută.

Învestită în primă

instanță, Judecătoria sectorului 2 București, prin Sentința civilă nr. 6816 din

12 noiembrie 2003, a admis excepția inadmisibilității capătului al 2-lea al

acțiunii principale, având ca obiect revendicarea.

A respins acest capăt

al acțiunii, ca inadmisibil.

A disjuns judecarea

primului capăt al acțiunii, care urma a face obiectul unui dosar separat și a

fixat termen în vederea judecății.

Asupra excepției

inadmisibilității capătului de cerere având ca obiect revendicarea, prima instanță

a reținut că, obiectul acestei cereri îl formează un imobil naționalizat

abuziv, care intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, lege specială

de reparație care, are o procedură specială de restituire reglementată expres

prin dispozițiile art. 20 - 33 și respectiv art. 9 - 19, 34 - 40, cu privire la

măsurile reparatorii stabilite.

Ca atare, conchide prima instanță, acțiunea

în revendicare a unui imobil ce intră în sfera de reglementare a Legii nr.

10/2001, fondată pe dreptul comun, este inadmisibilă, întrucât legiuitorul a

înțeles să subordoneze restituirea unor imobile preluate abuziv, unei proceduri

speciale și să elimine orice

"

paralelism juridic

"

în care una și

aceeași pretenție să poată fi formulată concomitent sau succesiv, la organe de jurisdicție

diferite.

Aceeași instanță,

prin Sentința civilă nr. 1912 din 17 martie 2004, a admis excepția

inadmisibilității capătului al doilea al cererii de intervenție principală,

formulată de Ț.E., având ca obiect revendicarea, pe care l-a respins ca inadmisibil.

A disjuns judecarea

primului capăt al acțiunii, urmând a se forma dosar separat.

Soluționând apelul

declarat de reclamanți împotriva Sentinței civile nr. 6816 din 12 noiembrie

2003, dată de Judecătoria sectorului 2, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, prin Decizia nr. 1282 din 21 iunie 2004 (pronunțată în Dosar nr.

514/2004), a admis apelul, a anulat sentința atacată și în temeiul

dispozițiilor art. 244 pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecarea capătului de

cerere privind revendicarea imobilului, până la soluționarea irevocabilă a

capătului de cerere disjuns, vizând constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997.

Pentru a se pronunța

astfel, instanța de control judiciar a reținut în esență că apartamentul în

litigiu, nu se mai află în patrimoniul persoanei juridice care l-a deținut

urmare trecerii în proprietatea statului, ci a fost înstrăinat către intimații

B.R. și B.A., prin contractul a cărui nulitate absolută se cere a se constata.

Ca atare, imobilul

revendicat nu se mai află în ipoteza în care îndeplinirea procedurii

administrative prealabile, reglementată de Legea nr. 10/2001, reprezintă o

condiție necesară și obligatorie pentru admisibilitatea sesizării instanței de

judecată, bunul putând fi revendicat pe calea dreptului comun.

În consecință,

păstrând măsura disjungerii, care de altfel nu a fost criticată prin motivele

de apel, instanța a făcut aplicarea art. 244 pct. 1 C. proc. civ. și a

suspendat judecarea capătului de cerere privind revendicarea până la

soluționarea irevocabilă a capătului de cerere disjuns având ca obiect

nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.

Aceeași instanță, în soluționarea apelului

declarat de intervenienta Ț.E. împotriva Sentinței civile nr. 1912 din 17 martie

2004, pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București, prin Decizia nr. 626/A

din 4 noiembrie 2010 (dată în Dosarul nr. 1870/2004), a admis apelul

intervenientei și desființând sentința apelată, a trimis cauza spre rejudecare

la instanța de fond, reținând în esență că niciun text din legea națională nu

poate constitui, din punct de vedere procedural, un

"

fine de neprimire

"

al acțiunii în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., instanțele învestite

cu astfel de acțiuni, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, urmând a se

pronunța asupra temeiniciei cererii dedusă judecății.

Ca atare, conchide instanța de apel, a

aprecia că acțiunea foștilor proprietari este inadmisibilă de plano este

greșit, din punct de vedere juridic,

"

excesiv

"

,

"

nepotrivit

"

și

"

contraproductiv

"

, mai ales în

contextul reglementărilor internaționale.

Împotriva acestei

ultime hotărâri au declarat recurs B.R. și B.A., pârâți în cauză, care,

invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ., critică

decizia dată în apel, după cum urmează:

- apelul formulat

împotriva sentinței dată de Judecătoria sectorului 2, nu putea fi soluționat de

Curtea de Apel București care, potrivit competenței materiale instituită prin

dispozițiile C. proc. civ., trebuia, să se dezînvestească și să trimită cauza

Tribunalului București, în vederea judecării căii ordinare de atac.

- în mod greșit, atât

acțiunea principală a reclamanților cât și cererea de intervenție, care au fost

introduse sub imperiul Legii nr. 10/2001, au fost primite ca cereri în

revendicare admisibile, supuse dreptului comun.

Astfel, se arată, prin derogare de la dreptul

comun, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă specială și

măsuri reparatorii constând fie în restituirea în natură a bunului notificat,

fie prin echivalent, toate aceste reglementări ducând la

"

blocarea

"

acțiunii în

revendicare îndreptată împotriva subdobânditorului de bună-credință.

Recursul se privește

ca fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru considerentele ce succed.

Dintru început, se

impune a analiza excepția nulității hotărârii atacate, din perspectiva

motivelor de ordine publică prevăzute de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.,

raportat la art. 313 - 314 și art. 261 alin. (5) C. proc. civ., invocată de

Înalta Curte la termenul din 27 octombrie 2011 când, după acordarea cuvântului

în dezbateri, cauza a rămas în pronunțare.

Dispozițiile art. 304

pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural care, sunt

sancționate cu nulitatea de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., teza întâi a

acestui din urmă text vizând o ipoteză distinctă de nulitate, respectiv,

neobservarea formelor legale.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 105 alin. (1) C. proc. civ., sancționează cu nulitatea actele

de procedură îndeplinite de un judecător necompetent, o asemenea neregularitate

procedurală, subsumându-se motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C.

proc. civ. invocat, de altfel, de recurenți.

În cauză, curtea de

apel a soluționat prin două decizii succesive, date în dosare diferite,

apelurile declarate împotriva celor două sentințe pronunțate (în același dosar)

de Judecătoria sectorului 2 București, prin care au fost judecate atât acțiunea

principală, formulată de reclamanți la 13 august 2002, cât și cererea de intervenție

formulată de intervenienta Ț.E.

Decizia pronunțată de

instanța de control judiciar, la data de 4 noiembrie 2010, atacată în prezenta

cauză, este pe de o parte dată cu încălcarea normelor imperative vizând

competența materială a instanțelor iar pe de altă parte este contradictorie

primei Decizii (nr. 1282 din 21 iunie 2004) a aceleiași instanțe care, anulând

Sentința apelată - nr. 6816 din 12 noiembrie 2003, dată, așa cum s-a arătat, în

același dosar - a suspendat judecata capătului de cerere privind revendicarea

imobilului, până la soluționarea irevocabilă a cererii, disjunse, vizând

constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/1997.

De asemenea, decizia

atacată prin recursul de față, este practic nemotivată, instanța neînțelegând

să redea în cuprinsul acesteia, argumentele de fapt și de drept care i-au

format convingerea sau cele pentru care s-au înlăturat cererile părților,

motivarea având astfel, un caracter formal în raport de care nu s-ar putea

exercita controlul judiciar și în contra prevederilor art. 261 alin. (5) C.

proc. civ.

Prioritar însă,

instanța de trimitere, va trebui să-și analizeze propria competență materială a

soluționării apelului, în raport de dispozițiile art. 3 pct. 2 C. proc. civ.,

potrivit cărora curțile de apel judecă, ca instanțe de apel, apelurile

declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în primă instanță și

cele ale art. 2 pct. 2 C. proc. civ. care, chiar în forma anterioară

modificărilor operate prin Legea nr. 219/2005, dispunea că tribunalele judecă,

ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de

judecătorii în primă instanță.

Așa fiind, în

considerarea celor ce preced recursul urmează a se admite, cu consecința

trimiterii cauzei spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâții B.R. și B.A. împotriva Deciziei nr. 626A din 4 noiembrie

2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, pe care o casează.

Trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 octombrie 2011.