ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8468/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 13 iunie 2008 pe rolul Judecătoriei sector 1 București, reclamanții B.M. și B.R. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin M.E.F., Municipiul București, prin primar general, I.A. și I.S.Ș., să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în București, str. L. (fostă T.), sector 1, respectiv, a Deciziei nr. 1373/1989 emisă de C.P.M.B. și să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie imobilul sus-menționat. În motivarea acțiunii s-a arătat, în esență, că imobilul a fost dobândit de reclamanți în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x iar ulterior, a fost trecut în proprietatea statului cu plată, în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 1373/1989 a C.P.M.B.

Reclamanții au arătat că titlul statului asupra imobilului este nevalabil, având în vedere că trecerea în proprietatea statului a fost făcută cu încălcarea Constituției României, a C. civ. și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, iar aceștia au fost obligați să procedeze la înstrăinarea construcțiilor, către stat, în schimbul unor sume care nu reprezentau o despăgubire rezonabilă. Având în vedere că titlul reclamanților este mai bine caracterizat iar statul a preluat imobilul fără titlu, pe cale de consecință, statul nu putea înstrăina ceva al cărui proprietar de drept nu a fost niciodată, astfel încât nici pârâții nu posedă un titlu valabil.

Pârâtul Statul Român a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes în ceea ce privește primul capăt de cerere, motivat de faptul că prin modificările aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobilele preluate de stat cu titlu și fără titlu, precum și excepția lipsei calității procesuale pasive, întrucât Decizia nr. 1373/1989 a fost emisă de C.P.M.B. și nu de către pârât. Reclamanții și-au precizat acțiunea, în sensul că în cazul respingerii acțiunii în revendicare, solicită obligarea pârâtului Municipiul București, să acorde măsurile reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare valorii de circulație a imobilului, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă nr. 14120 din 24 noiembrie 2009, Judecătoria sector 1 București a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, reținându-se că imobilul are o valoare de peste 500.000 RON și, în consecință, competența de soluționare a litigiului aparține tribunalului, conform art. 2 C. proc. civ. Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a IV-a civilă a Tribunalului București, sub nr. 1636/3/2010. La termenul din 29 aprilie 2010, tribunalul a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român în ceea ce privește primul capăt de cerere, excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere și a rămas în pronunțare atât pe aceste excepții, cât și pe fondul cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 673 din 6 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P., pe primul capăt de cerere, a respins acțiunea formulată de reclamanții B.M. și B.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâții I.A. și I.S.Ș., ca neîntemeiată și a respins capătul de cerere subsidiar formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, ca neîntemeiat. Referitor la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, tribunalul a reținut că în cauză calitatea procesuală pasivă presupune o identitate între persoana pârâtului și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății, altfel spus, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei care este obligată în cadrul raportului juridic respectiv.

În speță, pârâtul nu are calitate procesuală pasivă, întrucât între reclamanți și pârât nu există nici un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual prin prezenta cerere, respectiv, imobilul ce formează obiectul revendicării nu se mai află în patrimoniul Municipiului București sau al Statului Român, ci în proprietatea unor persoane fizice, astfel încât în mod evident, eventuala calitate de proprietar a reclamanților nu se mai poate pronunța în contradictoriu cu Statul Român, care nu mai are posesia și proprietatea apartamentului, ci numai în contradictoriu cu actualul proprietar al imobilului. Așadar, acțiunea prin care reclamantul solicită să se constate nevalabilitatea titlului statului nu poate fi formulată decât împotriva actualului proprietar al imobilului, întrucât numai acesta îi poate opune reclamantului dreptul său și numai acesta îi poate contesta dreptul de proprietate.

S-a reținut, totodată, că reclamanții solicită constatarea nulității Deciziei nr. 1373/1989 pe primul capăt de cerere, ori această decizie este emisă de C.P.M.B. - Comitetul Executiv și nicidecum de către Statul Român, astfel încât o eventuală calitate procesuală pasivă ar fi avut numai Municipiul București, prin primar general, ca instituție în patrimoniul căreia a intrat bunul, și nicidecum Statul Român, însă reclamanții au precizat în mod expres că înțeleg să cheme în judecată pe primul capăt de cerere pe Statul Român, nu și Municipiul București. Referitor la acțiunea în revendicare având ca obiect terenul, tribunalul a reținut că în baza Legii nr. 10/2001 reclamanții au depus notificarea nr. y/2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului teren situat în București, str. L. fostă str. T., sector 1 și că prin Dispoziția nr. 3460/2004 emisă de Primăria Municipiului București a fost respinsă notificarea deoarece nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei dispoziții s-a formulat contestație de către reclamanți, însă prin Decizia civilă nr. 610/2005, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admis apelul declarat de Primăria Municipiului București împotriva Sentinței civile nr. 187/2005, s-a schimbat în tot sentința și s-a respins contestația ca neîntemeiată. În motivarea deciziei s-a arătat că reclamanții nu aveau un drept de proprietate asupra terenului, ci doar un drept de folosință, astfel încât nu erau îndreptățiți la acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Așadar, atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că reclamanții nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură sau prin echivalent a terenului, tribunalul a constatat că aceste decizii se bucură de autoritate de lucru judecat, astfel încât aceștia nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură sau prin echivalent a suprafeței de teren.

S-a avut în vedere și faptul că reclamanții nu au avut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului de 100 mp, fapt consemnat cu evidență în titlul de proprietate al reclamanților, ci au deținut doar un drept de folosință, astfel încât aceștia nu pot solicita restituirea în natură a terenului și nici măsuri reparatorii prin echivalent pentru această suprafață de teren. În ceea ce privește imobilul construcție, tribunalul a reținut că acesta a fost dobândit de reclamanți prin actul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1983 iar ulterior, imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu plată, în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 1373/1989 a C.P.M.B. Prin contractele de vânzare-cumpărare nr. a și nr. b, Primăria Municipiului București, prin SC R. SA, a vândut pârâților I.S.-Ș.

și I.A. apartamentele 1 și 2 situate în București, str. L., sector 1. În ceea ce privește acțiunea în revendicare formulată, s-a reținut că atât reclamanții, cât și pârâta pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent. Procedând la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil, tribunalul a reținut că, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credință și că în speță, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, pârâții cumpărători au fost de bună-credință, în sensul că au avut convingerea că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv, Primăria Municipiului București.

S-a apreciat că dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validității aparenței în drept, că actul încheiat este un act cu titlu particular și cu titlu oneros iar pârâții au fost de bună-credință, deoarece nu există nici o probă contrară, în favoarea acestora operând prezumția de bună-credință, dedusă din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 și art. 487 C. civ., motiv pentru care tribunalul a apreciat că titlul pârâților este pe deplin valabil și legal, având preferință față de titlul reclamanților. Totodată, s-a avut în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din Hotărârea Raicu contra României.

De asemenea, s-a reținut că, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale și incidența art. 7 alin. (11) din Legea nr. 10/2001, care statuează obligativitatea menținerii situației juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, instituindu-se, indirect, un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare, astfel că în raport de situația de fapt existentă, acțiunea în revendicare a fost apreciată ca nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamanți prin acțiune, aceștia nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001.

Totodată, tribunalul a reținut că, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului în sensul că Legea specială nr. 10/2001 are prioritate, că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv, numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

În consecință, tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea, ca neîntemeiat. Distinct de aceste aspecte, tribunalul a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile legii speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, indiferent de faptul că reclamanții apreciază că le sunt aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ., iar un principiu fundamental al dreptului de la care nu există absolut nicio excepție, este acela că legea specială se aplică cu prioritate față de normele juridice de drept comun. S-a mai constatat că reclamanții nu au formulat în nici un moment notificare în baza Legii nr. 10/2001 prin care să solicite măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul construcție, ori, potrivit art. 22 din acest act normativ, lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

S-a apreciat că instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este contrară spiritului practicii C.E.D.O. (cauza Pincoca și Pinc contra Cehiei). Tribunalul a reținut, totodată, că imobilul a trecut în proprietatea statului cu plată, fiind acordate efectiv despăgubiri în sumă de 77.274 RON reclamanților la data de 15 octombrie 1990, așadar, că reclamanții au primit deja o despăgubire echitabilă pentru imobilul intrat în proprietatea statului, astfel că nu pot obține o dublă despăgubire pentru același imobil. Împotriva acestei hotărâri au formulat apel reclamanții B.M.

și B.R., arătând că în mod greșit instanța de fond a respins primul capăt al acțiunii, privind constatarea nevalabilității titlului Statului, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât obiectul cererii privește însuși titlul de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu, titlu dobândit în baza Decretului nr. 223/1974, astfel că cererea trebuia analizată față de momentul preluării abuzive de către Stat, prin care le-a fost condiționată aprobarea plecării în străinătate, de transferul proprietății lor către Statul Român, contra unei despăgubiri simbolice.

Având în vedere că nevalabilitatea titlului Statului se analizează în funcție de normele aplicabile la data preluării, conform principiului "tempus regit actum", nu poate fi reținută motivarea primei instanțe conform căreia imobilul ar fi intrat în patrimoniul Municipiului București, și nu al Statului, astfel încât, raportat la momentul preluării abuzive, acesta are calitate procesuală pasivă. Referitor la acțiunea în revendicare, reclamanții au arătat că titlul lor este preferabil titlului pârâților, care au cumpărat de la un neproprietar și că în acest caz se aplică principiul de drept "nemo ad allium transfere potest, quam ipse habet". Mai mult, contractele de vânzare-cumpărare nr. a și nr. b au fost încheiate cu rea-credință, cu încălcarea legii, ambele părți contractante cunoscând demersurile întreprinse de reclamanți în vederea revendicării imobilului.

Prima instanța a reținut în mod greșit buna-credință a părților la încheierea acestor contracte și, de asemenea, în mod greșit a apreciat că au fost îndeplinite condițiile cumulative pentru aplicarea teoriei validității aparentei în drept, întrucât, chiar dacă contractele au fost încheiate cu titlu oneros, nu sunt îndeplinite condiția bunei-credințe și cea a erorii comune invincibile. De altfel, analiza bunei-credințe este un criteriu de analiza subsidiar, aplicabil în lipsa titlurilor. Reclamanții au mai arătat că, la data introducerii prezentei acțiuni - 13 iunie 2008 - practica instanțelor era în sensul admiterii acțiunilor în revendicare prin comparare de titluri, iar Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 a fost publicată mult timp după introducerea prezentei acțiuni, în M. Of.

nr. 108/23.02.2009. În situația în care ar fi fost menținută soluția pe capătul de cerere privind revendicarea, se impunea admiterea cererii în subsidiar, privind obligarea pârâtului Municipiul București la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare valorii de circulație a imobilului-construcție situat în București, str. L. (fosta T.), sector 1. Această cerere s-a întemeiat pe dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, fiind eronată aprecierea primei instanțe în sensul că reclamanții nu ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și prin aceasta ar fi pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii.

Arată, în acest sens, că au început să facă demersuri în vederea revendicării imobilului preluat abuziv încă din anul 2001 - dovadă fiind adresa de răspuns a SC R. SA, din 31 iulie 2001, prin care li s-a comunicat că imobilul nu a fost vândut către chiriași, indicându-se și numele acestora: I.A. și I.S. și că în aceeași zi reclamanții au mers la executorul judecătoresc și au completat notificarea tip ce le-a fost pusă la dispoziție, anexând și contractul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1983, titlul lor de proprietate. Nu se poate interpreta că reclamanții nu au dorit să revendice decât o parte din imobil, respectiv, terenul în suprafață de 100 mp, fără să solicite și construcția, mai ales că tocmai primiseră confirmarea de la SC R. SA că locuința/construcția nu fusese vândută chiriașilor, deci era posibilă restituirea în natură.

Reclamanții au completat formularul tip pus la dispoziție de executorul judecătoresc cu adresa imobilului - str. L., fost T., sector 1, înțelegând prin imobil, în primul rând construcția, pentru care au atașat și titlul de proprietate. Prin urmare, nu se poate reține că reclamanții nu ar fi formulat notificare pe Legea nr. 10/2001, pentru a fi sancționați irevocabil cu imposibilitatea restituirii, nici în natură, nici prin echivalent. Motivarea primei instanțe în sensul că reclamanții ar fi primit deja o despăgubire echitabilă pentru imobilul intrat în proprietatea Statului, este străina de prezenta cauză, de situația de fapt dovedită, dar și de prevederile Legii nr. 10/2001. Despăgubirile au fost solicitate în subsidiar, numai în cazul în care restituirea în natură nu ar fi posibilă, ținând cont și de suma primită la preluarea imobilului de către Stat.

Expertiza tehnică efectuată a ținut cont de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calculând valoarea de piață a construcției, din care a scăzut valoarea actualizată a despăgubirii primite. Prin Decizia civilă nr. 104/A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamanților, a desființat în parte sentința atacată, cu consecința trimiterii spre rejudecare în primă instanță pentru capetele 1 și 3 din cerere, menținând restul dispozițiilor sentinței.

Referitor la constatarea nevalabilității titlului statului, instanța de apel a reținut că, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 pe care reclamanții și-au întemeiat această cerere, stabilesc reperele pe baza cărora instanțele trebuie să stabilească valabilitatea titlului prin care bunurile au fost trecute în proprietatea statului și că, cerința constituirii titlului cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat, stabilită prin art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, presupune raportarea titlului respectiv la ordinea juridică existentă în momentul constituirii lui.

Prin aceste dispoziții legale se prevăd criteriile de care instanțele judecătorești trebuie să țină seama, conform principiului tempus regit actum, pentru stabilirea valabilității titlurilor prin care, sub regimul existent în perioada 1945 - 1989, unele bunuri au fost trecute în proprietatea statului. Așa cum rezultă din Decizia nr. 1373 din 04 iulie 1989, emisă de Comitetul executiv al Consiliului Popular al Municipiului București, imobilul ce face obiectul cauzei, a fost trecut cu plată în proprietatea statului, iar în art. 2 din decizie se menționează neechivoc că asupra acestuia, statul a dobândit un drept de proprietate publică, dispunându-se transcrierea acestui drept în registrele de publicitate imobiliară.

Așadar, la momentul preluării, imobilul a trecut în proprietatea statului, fiind preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974, iar din această perspectivă, prin raportare la prevederile legale care constituie temeiul de drept al acestui petit, nu poate avea relevanță, în ceea ce privește corecta stabilire a cadrului procesual subiectiv, faptul că această decizie a fost emisă de Consiliul Local al Municipiului București. Pe de altă parte, faptul că ulterior preluării de către stat, bunul a fost transmis, prin vânzare, pârâților persoane fizice, care au dobândit proprietatea lui în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, nu poate susține cu deplin temei aprecierea primei instanțe în sensul că se impune ca analiza titlului statului să fie făcută exclusiv în contradictoriu cu dobânditorul care deține în prezent bunul.

Aceasta întrucât ceea ce se solicită este constatarea nevalabilității preluării imobilului de către stat, pentru cauze concomitente acestui moment, care impun așadar analiza criteriilor la care face referire art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin raportare la conduita autorităților statului. În plus, nu se poate face abstracție de faptul că, deși de principiu revendicarea este o acțiune reală, acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Așa cum s-a statuat de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii, dacă obiectul revendicării dispare dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț, care a dobândit proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

Or, în cauză, reclamanții au înțeles să deducă judecății, pe lângă petitul vizând constatarea nevalabilității titlului statului, nu numai o acțiune în revendicare formulată împotriva chiriașilor dobânditori ai imobilului ci și o acțiune în pretenții, subsidiar cererii în revendicare, prin intermediul căreia au solicitat despăgubirea lor cu valoarea de circulație a imobilului, fiind neîndoielnic că într-o atare acțiune, în care primul petit reprezintă situația premisă, nu pot avea calitate procesuală pasivă cumpărătorii imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995.

Referitor la acțiunea în revendicare, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1898 C. civ., buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul, avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea, fiind suficient ca aceasta să fi existat în momentul câștigării imobilului, iar potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credință.

În speță, așa cum rezultă din situația de fapt relevată de probatoriul administrat în prima faza procesuală, pârâții au cumpărat imobilul revendicat de reclamanți, la datele de 23 octombrie 2007 și, respectiv, 05 mai 2008, în condițiile în care acțiunea în revendicare promovată de reclamanți a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 1 București, la data de 13 iunie 2008, așadar, ulterior momentului încheierii contractelor de vânzare cumpărare nr. a și nr. b. Așa cum rezultă din cuprinsul Deciziei civile nr. 610 A din 23 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3470 din 31 martie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, fusese soluționat irevocabil litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 2883/2004 al Tribunalului București, secția a V-a civilă.

În cadrul acestui litigiu, instanțele fuseseră învestite cu soluționarea contestației formulată de reclamanți împotriva modului în care s-a soluționat notificarea lor, referitoare la imobilul situat în București, str. L., sector 1, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția nr. 3460/2004, emisă de Primarul Municipiului București.

În cuprinsul deciziei s-a constatat, în esență, că obiectul notificării l-a reprezentat restituirea în natură a terenului situat la adresa menționată și că reclamanții nu aveau un drept de proprietate asupra terenului, ci doar un drept de folosință, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare pe care l-au invocat ca fiind titlul lor de proprietate nr. x. În plus, reclamanții nu au făcut vreo dovadă din care să rezulte că anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare au notificat pârâții cumpărători, referitor la intenția acestora de a revendica imobilul construcție sau că ar fi demarat alte demersuri către autoritățile statului, din care să reiasă această intenție.

În acest sens, instanța de apel a înlăturat susținerile referitoare la efectuarea unor astfel de demersuri, probele administrate în cauză nefiind de natură să conducă la o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanța, câtă vreme, din adresa nr. z/2001, emisă de SC R. SA, nu rezultă că acestei instituții i-ar fi fost adresată vreo solicitare/încunoștiințare din care să rezulte intenția clară a reclamanților de a obține restituirea în natură a imobilului, teren și construcție, ci doar o solicitare de informații referitoare la vânzarea imobilului, iar adresele nr. c și nr. d, emise de Primăria Municipiului București, nu au făcut altceva decât să confirme că reclamanții nu au formulat o notificare conform Legii nr. 112/1995 și că nu au primit în temeiul acestei legi speciale despăgubiri.

În plus, referitor la notificarea nr. y/2001, prin Decizia civilă nr. 610A din 23 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, aceasta făcuse deja obiectul analizei instanțelor învestite cu soluționarea contestației întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, litigiul fiind soluționat irevocabil într-o modalitate nefavorabilă reclamanților. Or, în raport de aceste împrejurări, în mod corect s-a apreciat de către prima instanța că prezumția de bună-credință de care aceștia beneficiază în conformitate cu prevederile art. 1899 alin. (1) C. civ., nu a fost răsturnată.

Câtă vreme până la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, titlul statului asupra imobilului construcție nu fusese contestat de reclamanți - notificarea formulată menționând că ceea ce se solicită este restituirea în natură a imobilului - teren, iar în ceea ce privește acest imobil astfel identificat, se constatase cu putere de lucru judecat, într-un litigiu în care fusese parte Primăria Municipiului București, că reclamanții nu aveau un drept de proprietate, ci doar un drept de folosință, reținând, totodată, că nici în acel litigiu și nici ulterior, dar anterior vânzării, reclamanții nu au înțeles să sesizeze instanțele competente, cu o solicitare care să vizeze întinderea sau compunerea imobilului solicitat a fi restituit, prin notificare, în temeiul Legii nr. 112/1996 sau cu o altă acțiune prin care să conteste titlul statului, că actul încheiat între stat ca proprietar aparent și chiriași a fost cu titlu oneros și că subdobânditorii chiriași cumpărători au fost de bună-credință, instanța de apel a apreciat că în cauză în mod corect tribunalul a stabilit că în persoana pârâților cumpărători ai imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, operează principiul error comunis facit jus.

Instanța de apel a reținut că susținerea apelanților în sensul că la data introducerii acțiunii exista o practică a instanțelor judecătorești în sensul admiterii acțiunilor în revendicare, nu poate fi apreciată ca fiind de natură să conducă la o altă concluzie, întrucât ceea ce interesează în cauză, în analiza bunei-credințe și a teoriei validității, este conduita concretă a părților, la data încheierii contractelor, or, reclamanții au învestit instanța cu acțiunea în revendicare ulterior acestui moment. În plus, chiar aceștia fac referire la Decizia nr. 33/2008, a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii, or, rațiunea acestei proceduri, a fost justificată de instanța supremă tocmai pe constatarea existenței unei practici neunitare a instanțelor în materia acțiunilor în revendicare, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Instanța de apel a înlăturat și susținerea reclamanților referitoare la faptul că Decizia nr. 33/2008, dată în interesul legii de către instanța supremă, a fost publicată mult timp după introducerea acțiunii, întrucât prima instanța, soluționând acțiunea în revendicare, a apreciat în sensul incidenței Deciziei nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie care, într-adevăr, a fost publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, însă la momentul pronunțării sentinței civile apelate, această decizie fusese publicată și era obligatorie pentru tribunal, în considerarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Rolul recursului în interesul legii, de unificare a jurisprudenței inconsecvente, a fost relevat, chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru contra României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, prin care s-a afirmat că, în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, divergențele profunde din jurisprudență, ce persistă în timp (…) sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.

În plus, în circumstanțierea acestei statuări, Înalta Curte a reținut, în considerentele deciziei, cu privire la prima problemă care a făcut obiectul recursului în interesul legii și al analizei sale, că legea specială la care face trimitere art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și de care se prevalează și reclamanții în susținerea apelului, este tocmai Legea nr. 10/2001, care reglementează măsuri reparatorii atât pentru imobile preluate cu titlu cât și fără titlu, astfel că s-a considerat neîntemeiat argumentul instanțelor care au considerat că nu ar exista suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative (legea generală și legea specială).

În consecința acestei constatări, instanța supremă a statuat în sensul că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1996, de către chiriași. Or, imobilul construcție în litigiu, a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, conform Decretului nr. 223/1974 prin Decizia nr. 1373 din 104 iulie 1989 dată de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului 1 București, deci într-una dintre modalitățile enumerate în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, față de aceste prevederi legale și de art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu există nici un motiv pentru care s-ar considera că acesta nu intră în sfera de aplicare a acestei legi, astfel cum este ea determinată de textele citate. În ceea ce privește terenul, instanța de apel a reținut că în litigiul anterior, s-a apreciat, pe de o parte, că reclamanții nu dețin un drept de proprietate asupra lui, iar pe de altă parte, că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, ci este supus prevederilor înscrise în Legea nr. 18/1991. Pe de altă parte, dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată, modificată prin Legea nr. 1/2009), au avut ca efect în speță consolidarea titlului cumpărătorilor de bună-credință, respectiv salvgardarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de intimații-pârâți cu statul/unitatea administrativ-teritorială.

Instanța de apel a reținut, sub acest aspect, în plus față de considerentele expuse în analizei criticii referitoare la incidenta principiului error communis, că reclamanții, deși ar fi putut valorifica în favoarea lor, prevederile înscrise în art. III din Legea nr. 247/2005 - titlul I, nu au învestit instanța de fond cu o acțiune în anularea contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În raport de caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 33/2008, acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea prevederilor imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa.

Sub aspect procedural, prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud, în toate situațiile acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, dar, pe fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art. 480 C. civ. ci în considerarea prevederilor de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001 aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului cumpărător, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de cererea în revendicare dedusă judecății.

Așa fiind, în cauză, nu se poate reține o aplicare eronată în cauză a criteriilor de comparație, create pe cale doctrinară în materia revendicării imobiliare de drept comun, de către prima instanță, recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință fiind impusă în baza unor rațiuni cu aplicare mai largă și care se întemeiază pe asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței C.E.D.O. exprimate în cauza Raicu contra României din 2006, pârâților care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 li se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință.

Pârâții au cel puțin speranța legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995, precum și în situația în care contractul a fost încheiat cu bună-credință - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect. Curtea europeană a reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea Pincova și Pina) și că persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.

De asemenea, conform Deciziei nr. 33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în fața Legii speciale nr. 10/2001 - poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, numai cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Or, o soluție de admitere a acțiunii în revendicare întemeiată exclusiv pe criteriile de comparație, specifice revendicării întemeiate pe dreptul comun, așa cum susțin reclamanții, ar conduce la încălcarea principiul securității raporturilor juridice, cât și art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție în ceea ce privește dreptul pârâților asupra bunului în litigiu, în condițiile în care nu aceștia, ci Statul, ar trebui să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului suferit de reclamanți prin imposibilitatea restituirii imobilului.

Referitor la acțiunea în pretenții, instanța de apel a constatat că întrucât această acțiune se află în strânsă interdependență cu primul capăt de cerere, se impune a fi admis apelul și în ceea ce privește această soluție. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., învederând următoarele aspecte de nelegalitate: I. În mod greșit s-a reținut calitatea procesual pasivă a Statului Român, prin M.F.P., în prezenta cauză, întrucât imobilul ce formează obiectul acțiunii în revendicare nu se află în proprietatea sau administrarea acestei părți, ci a unor persoane fizice, astfel încât capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi soluționat decât în contradictoriu cu actualul proprietar.

Pe de altă parte, reclamanții au solicitat constatarea nulității Deciziei nr. 1373/1989, care este un act administrativ emis de către Consiliul Popular al Municipiului București, și nu de către Stat. Potrivit art. 25 din Decretul-lege nr. 31/1954, statul poate fi reprezentat de M.F.P. doar în acele raporturi juridice în care statul, în virtutea personalității sale juridice, este parte în mod nemijlocit, or, având în vedere că imobilul în litigiu nu face parte din categoria bunurilor de interes național în sensul dispozițiilor art. 12 alin. (2) și (4) din Legea nr. 213/1998, calitatea procesuală pasivă revine Primăriei Municipiului București, ca reprezentant al statului. II.

În mod greșit instanța de apel a admis apelul reclamanților și a trimis cauza spre rejudecare, întrucât, așa cum rezultă din Decizia civilă nr. 610/A din 23 septembrie 2005 a Curții de Apel București, aceștia nu erau îndreptățiți la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece nu aveau un drept de proprietate asupra terenului, ci doar un drept de folosință, iar imobilul a fost preluat de stat cu titlu. Recursul urmează a fi admis, pentru argumentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., " hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților " . În lumina textului legal anterior citat însă, motivarea nu presupune doar ca instanța să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor ridicate de părți, ci și necesitatea ca aprecierile conținute în hotărâre să nu fie contradictorii ori dubitative, întrucât ele trebuie să ofere părților o înlănțuire logică a raționamentelor pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. Contrarietatea considerentelor face imposibilă stabilirea, de către instanța de control judiciar, a corectitudinii soluției adoptate de către instanța inferioară și este sancționată cu casarea hotărârii astfel pronunțate.

În speță, considerentele deciziei recurate sunt contradictorii sub mai multe aspecte. Astfel, referitor la critica privind modalitatea de soluționare a capătului de cerere având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, instanța de apel reține că " acțiunea în constatare astfel formulată, presupune neîndoielnic o procedură contradictorie, prin urmare, reclamanții care acționează în considerarea unui drept subiectiv propriu, aveau obligația de a se îndrepta împotriva aceluia care are o obligație corelativă respectivului drept pretins, respectiv, împotriva acelui subiect de drept, în raport de care se susține că i-a deposedat abuziv " . Așadar, instanța de apel reține, în mod corect, că analiza valabilității titlului statului se realizează în raport de pretenția subsidiară a reclamanților, constând, în speță, în valorificarea dreptului de proprietate.

Cu toate acestea, într-un alt paragraf, instanța de apel reține că într-un litigiu anterior, având ca obiect contestația formulată de reclamanți împotriva Dispoziției nr. 3460/2004, emisă de Primarul municipiului București în soluționarea notificării nr. y/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, privind imobilul teren situat în str. L. (fostă T.), sector 1, s-a constatat, cu putere de lucru judecat (Decizia civilă nr. 610/A din 23 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurările sociale, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3470 din 31 martie 2006 pronunțată de ÎCCJ), " …că reclamanții nu aveau un drept de proprietate asupra terenului ci doar un drept de folosință…

" . Rezultă astfel că, deși trimite cauza în rejudecare pe capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, instanța de apel nu avea situația premisă a unei astfel de soluții, respectiv, existența dreptului de proprietate raportat la care o asemenea chestiune ar urma a fi analizată, și pe care o reține ca având putere de lucru judecat în speță. Având în vedere că prin Decizia nr. 610/A din 23 septembrie 2005 s-a statuat, cu putere de lucru judecat, că obiectul notificării formulate de către reclamanți în temeiul Legii nr. 10/2001 îl constituie terenul situat în str. L. (fostă T.), sector 1, teren față de care s-a constatat că nu a existat decât un drept de folosință, instanța de apel nu a clarificat care este obiectul prezentei acțiuni în revendicare: terenul, terenul și construcția, ori doar construcția.

Cu toate acestea, în lipsa unei atare clarificări, instanța constată că: " Or, imobilul construcție în litigiu, a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, conform Decretului nr. 223/1974 prin Decizia nr. 1373 din 04 iulie 1989 dată de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului 1 București, deci într-una din modalitățile enumerate în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În consecință, față de aceste prevederi legale și de art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu există nici un motiv pentru care s-ar considera că acesta nu intră în sfera de aplicare a acestei legi… " . Constatarea incidenței Legii nr. 10/2001 și menținerea soluției de respingere a acțiunii în revendicare contravine cu soluția de trimitere în rejudecare pe capătul acțiunii subsidiare, care presupune existența unui bun în condiții similare acțiunii în revendicare.

De asemenea, cu toate că soluția de trimitere spre rejudecare presupune cercetarea, de către instanța de trimitere, a aspectelor nelămurite, instanța de apel procedează la o amplă analiză a valabilității titlului statului, pronunțându-se, practic, asupra problemelor față de care apreciase că trebuie dezbătute de instanța de fond.

În acest sens, instanța de apel concluzionează, raportat la prevederile legale indicate de reclamanți ca temei juridic pentru primul petit, că Decizia nr. 1373 din 04 iulie 1989 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului București nu are nici o relevanță în ceea ce privește corecta stabilire a cadrului procesual; că faptul că ulterior preluării de către stat, bunul a fost vândut pârâților persoane fizice nu justifică soluția primei instanțe, în sensul că se impune ca analiza titlului statului să fie făcută exclusiv în contradictoriu cu dobânditorul care deține în prezent bunul; că într-o acțiune în revendicare în care primul petit vizează valabilitatea titlului statului, iar un petit subsidiar vizează o acțiune în pretenții, prin care se solicită despăgubiri pentru valoarea de circulație a imobilului, nu pot avea calitate procesuală pasivă cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995, etc. Aprecierile instanței de apel echivalează cu o soluționare a capătului de cerere pentru care aceeași instanță a considerat că se impune trimiterea spre rejudecare, astfel încât soluția adoptată este lipsită de finalitate.

Pe de altă parte, este de observat că decizia instanței de apel este pronunțată la data de 3 februarie 2011, iar la data de 26 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr. 202/2010, care a modificat textul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și care este incidentă în cauză, potrivit dispozițiilor art. XXII - (1) conform cărora " procesele în materie civilă în curs de judecată la data schimbării, potrivit prevederilor prezentei legi, a competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe.

În caz de desființare, anulare sau casare cu trimitere spre rejudecare, dispozițiile prezentei legi privitoare la competență sunt aplicabile " . Astfel, în varianta inițială, art. 297 alin. (1) prevedea că " în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe " . În varianta modificată prin Legea nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) prevede că " în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul.

Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată, primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel.

" Modificarea intervenită prin Legea nr. 202/2010 consacră regula reținerii spre rejudecare, trimiterea spre rejudecare constituind excepția, și putând fi dispusă doar în două situații: 1.când judecata în primă instanță s-a făcut fără cercetarea fondului, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres, fie de către apelant, în cererea de apel, fie de către intimat, prin întâmpinare; 2. când judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții nelegal citate, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres de către partea care se pretinde astfel vătămată, adică doar de către apelant, prin cererea de apel. Cum în speță tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, iar părțile au fost legal citate, soluția instanței de apel de trimitere spre rejudecare încalcă dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. care prevăd o asemenea posibilitate doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză, iar în consecință, încalcă și principiul efectului devolutiv al acestei căi de atac, în virtutea căruia, în fața judecătorului superior se devoluează întreaga cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin, în scopul soluționării cu celeritate a cauzelor. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) raportat la art. 313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Statul Român, prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 104A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 104A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2011.