ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8468/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8468/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă

înregistrată la data de 13 iunie 2008 pe rolul Judecătoriei sector 1 București,

reclamanții B.M. și B.R. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul

Român, prin M.E.F., Municipiul București, prin primar general, I.A. și I.S.Ș.,

să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în

București, str. L. (fostă T.), sector 1, respectiv, a Deciziei nr. 1373/1989

emisă de C.P.M.B. și să fie obligați pârâții să lase reclamanților în deplină

proprietate și posesie imobilul sus-menționat.

În motivarea acțiunii

s-a arătat, în esență, că imobilul a fost dobândit de reclamanți în baza

contractului de vânzare-cumpărare nr. x iar ulterior, a fost trecut în

proprietatea statului cu plată, în baza prevederilor Decretului nr. 223/1974,

prin Decizia nr. 1373/1989 a C.P.M.B.

Reclamanții au arătat

că titlul statului asupra imobilului este nevalabil, având în vedere că

trecerea în proprietatea statului a fost făcută cu încălcarea Constituției

României, a C. civ. și a Declarației Universale a Drepturilor Omului, iar

aceștia au fost obligați să procedeze la înstrăinarea construcțiilor, către

stat, în schimbul unor sume care nu reprezentau o despăgubire rezonabilă.

Având în vedere că

titlul reclamanților este mai bine caracterizat iar statul a preluat imobilul

fără titlu, pe cale de consecință, statul nu putea înstrăina ceva al cărui

proprietar de drept nu a fost niciodată, astfel încât nici pârâții nu posedă un

titlu valabil.

Pârâtul Statul Român

a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei de interes în ceea

ce privește primul capăt de cerere, motivat de faptul că prin modificările

aduse prin Legea nr. 247/2005 nu se mai face distincție între imobilele

preluate de stat cu titlu și fără titlu, precum și excepția lipsei calității

procesuale pasive, întrucât Decizia nr. 1373/1989 a fost emisă de C.P.M.B. și

nu de către pârât.

Reclamanții și-au

precizat acțiunea, în sensul că în cazul respingerii acțiunii în revendicare,

solicită obligarea pârâtului Municipiul București, să acorde măsurile

reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare valorii de

circulație a imobilului, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 14120 din 24 noiembrie 2009, Judecătoria sector 1 București a declinat

competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, reținându-se

că imobilul are o valoare de peste 500.000 RON și, în consecință, competența de

soluționare a litigiului aparține tribunalului, conform art. 2 C. proc. civ.

Dosarul a fost

înregistrat pe rolul secției a IV-a civilă a Tribunalului București, sub nr.

1636/3/2010.

La termenul din 29

aprilie 2010, tribunalul a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Statul Român în ceea ce privește primul capăt de cerere,

excepția lipsei de interes a primului capăt de cerere și a rămas în pronunțare

atât pe aceste excepții, cât și pe fondul cauzei.

Prin Sentința civilă

nr. 673 din 6 mai 2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.F.P.,

pe primul capăt de cerere, a respins acțiunea formulată de reclamanții B.M. și

B.R., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin M.F., ca fiind introdusă

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins acțiunea

formulată în contradictoriu cu pârâții I.A. și I.S.Ș., ca neîntemeiată și a

respins capătul de cerere subsidiar formulat în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București, ca neîntemeiat.

Referitor la

calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român, tribunalul a reținut că

în cauză calitatea procesuală pasivă presupune o identitate între persoana

pârâtului și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății,

altfel spus, calitatea procesuală pasivă aparține persoanei care este obligată

în cadrul raportului juridic respectiv.

În speță, pârâtul nu

are calitate procesuală pasivă, întrucât între reclamanți și pârât nu există

nici un raport de drept material care să poată fi transpus în plan procesual

prin prezenta cerere, respectiv, imobilul ce formează obiectul revendicării nu

se mai află în patrimoniul Municipiului București sau al Statului Român, ci în

proprietatea unor persoane fizice, astfel încât în mod evident, eventuala

calitate de proprietar a reclamanților nu se mai poate pronunța în

contradictoriu cu Statul Român, care nu mai are posesia și proprietatea

apartamentului, ci numai în contradictoriu cu actualul proprietar al

imobilului.

Așadar, acțiunea prin

care reclamantul solicită să se constate nevalabilitatea titlului statului nu

poate fi formulată decât împotriva actualului proprietar al imobilului,

întrucât numai acesta îi poate opune reclamantului dreptul său și numai acesta

îi poate contesta dreptul de proprietate.

S-a reținut,

totodată, că reclamanții solicită constatarea nulității Deciziei nr. 1373/1989

pe primul capăt de cerere, ori această decizie este emisă de C.P.M.B. -

Comitetul Executiv și nicidecum de către Statul Român, astfel încât o eventuală

calitate procesuală pasivă ar fi avut numai Municipiul București, prin primar

general, ca instituție în patrimoniul căreia a intrat bunul, și nicidecum

Statul Român, însă reclamanții au precizat în mod expres că înțeleg să cheme în

judecată pe primul capăt de cerere pe Statul Român, nu și Municipiul București.

Referitor la acțiunea

în revendicare având ca obiect terenul, tribunalul a reținut că în baza Legii

nr. 10/2001 reclamanții au depus notificarea nr. y/2001, prin care au solicitat

restituirea în natură a imobilului teren situat în București, str. L. fostă

str. T., sector 1 și că prin Dispoziția nr. 3460/2004 emisă de Primăria

Municipiului București a fost respinsă notificarea deoarece nu face obiectul

Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei

dispoziții s-a formulat contestație de către reclamanți, însă prin Decizia

civilă nr. 610/2005, rămasă definitivă și irevocabilă, a fost admis apelul

declarat de Primăria Municipiului București împotriva Sentinței civile nr.

187/2005, s-a schimbat în tot sentința și s-a respins contestația ca

neîntemeiată.

În motivarea deciziei

s-a arătat că reclamanții nu aveau un drept de proprietate asupra terenului, ci

doar un drept de folosință, astfel încât nu erau îndreptățiți la acordarea

măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Așadar, atâta timp

cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a constatat că reclamanții

nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură sau prin echivalent a terenului,

tribunalul a constatat că aceste decizii se bucură de autoritate de lucru

judecat, astfel încât aceștia nu sunt îndreptățiți la restituirea în natură sau

prin echivalent a suprafeței de teren.

S-a avut în vedere și

faptul că reclamanții nu au avut niciodată dreptul de proprietate asupra

terenului de 100 mp, fapt consemnat cu evidență în titlul de proprietate al

reclamanților, ci au deținut doar un drept de folosință, astfel încât aceștia

nu pot solicita restituirea în natură a terenului și nici măsuri reparatorii

prin echivalent pentru această suprafață de teren.

În ceea ce privește

imobilul construcție, tribunalul a reținut că acesta a fost dobândit de

reclamanți prin actul de vânzare-cumpărare din 17 octombrie 1983 iar ulterior,

imobilul a fost trecut în proprietatea statului cu plată, în baza prevederilor

Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 1373/1989 a C.P.M.B.

Prin contractele de

vânzare-cumpărare nr. a și nr. b, Primăria Municipiului București, prin SC R.

SA, a vândut pârâților I.S.-Ș. și I.A. apartamentele 1 și 2 situate în

București, str. L., sector 1.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare formulată, s-a reținut că atât reclamanții, cât și

pârâta pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte

un titlu, iar pârâții au și posesia bunului în prezent.

Procedând la

compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil,

tribunalul a reținut că, potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în

prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare, chiar având ca obiect imobile

preluate de stat fără titlu, sunt valabile dacă au fost încheiate cu

bună-credință și că în speță, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

pârâții cumpărători au fost de bună-credință, în sensul că au avut convingerea

că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv, Primăria Municipiului

București.

S-a apreciat că

dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de

aplicare a teoriei validității aparenței în drept, că actul încheiat este un

act cu titlu particular și cu titlu oneros iar pârâții au fost de

bună-credință, deoarece nu există nici o probă contrară, în favoarea acestora

operând prezumția de bună-credință, dedusă din interpretarea art. 1899 alin.

(2) C. civ., art. 486 și art. 487 C. civ., motiv pentru care tribunalul a

apreciat că titlul pârâților este pe deplin valabil și legal, având preferință

față de titlul reclamanților.

Totodată, s-a avut în

vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din Hotărârea Raicu

contra României.

De asemenea, s-a

reținut că, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, măsurile

reparatorii se stabilesc numai în echivalent în situația în care imobilul a

fost înstrăinat cu respectarea dispozițiilor legale și incidența art. 7 alin.

(11) din Legea nr. 10/2001, care statuează obligativitatea menținerii situației

juridice create în mod valabil în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

instituindu-se, indirect, un criteriu de preferință în favoarea persoanelor ce

au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în baza art. 9 din Legea

nr. 112/1995, criteriu aplicabil la soluționarea acțiunii în revendicare,

astfel că în raport de situația de fapt existentă, acțiunea în revendicare a

fost apreciată ca nefondată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de

către reclamanți prin acțiune, aceștia nu au decât posibilitatea acordării de

despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001.

Totodată, tribunalul

a reținut că, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008,

s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriașului în sensul că

Legea specială nr. 10/2001 are prioritate, că în cazul acestor imobile legea nu

mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate și de

practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind

compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părți și

restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de

către fostul proprietar deposedat abuziv, numai a procedurii instituite de

acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau, după caz,

pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.

În consecință,

tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea, ca

neîntemeiat.

Distinct de aceste

aspecte, tribunalul a reținut că în speță sunt aplicabile dispozițiile legii

speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001, indiferent de faptul că reclamanții

apreciază că le sunt aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ., iar un principiu

fundamental al dreptului de la care nu există absolut nicio excepție, este

acela că legea specială se aplică cu prioritate față de normele juridice de

drept comun.

S-a mai constatat că

reclamanții nu au formulat în nici un moment notificare în baza Legii nr.

10/2001 prin care să solicite măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul construcție, ori, potrivit art. 22 din acest act normativ, lipsa

formulării în termen a notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

S-a apreciat că

instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca și

ocrotirea drepturilor concrete și efective ale persoanelor care au dobândit de

la stat imobile naționalizate de la fostele regimuri comuniste, nu este

contrară spiritului practicii C.E.D.O. (cauza Pincoca și Pinc contra Cehiei).

Tribunalul a reținut,

totodată, că imobilul a trecut în proprietatea statului cu plată, fiind

acordate efectiv despăgubiri în sumă de 77.274 RON reclamanților la data de 15

octombrie 1990, așadar, că reclamanții au primit deja o despăgubire echitabilă

pentru imobilul intrat în proprietatea statului, astfel că nu pot obține o

dublă despăgubire pentru același imobil.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat apel reclamanții B.M. și B.R., arătând că în mod greșit

instanța de fond a respins primul capăt al acțiunii, privind constatarea

nevalabilității titlului Statului, ca fiind introdusă împotriva unei persoane

fără calitate procesuală pasivă, întrucât obiectul cererii privește însuși

titlul de proprietate al Statului asupra imobilului în litigiu, titlu dobândit

în baza Decretului nr. 223/1974, astfel că cererea trebuia analizată față de

momentul preluării abuzive de către Stat, prin care le-a fost condiționată

aprobarea plecării în străinătate, de transferul proprietății lor către Statul

Român, contra unei despăgubiri simbolice.

Având în vedere că

nevalabilitatea titlului Statului se analizează în funcție de normele

aplicabile la data preluării, conform principiului "tempus regit

actum", nu poate fi reținută motivarea primei instanțe conform căreia

imobilul ar fi intrat în patrimoniul Municipiului București, și nu al Statului,

astfel încât, raportat la momentul preluării abuzive, acesta are calitate

procesuală pasivă.

Referitor la acțiunea

în revendicare, reclamanții au arătat că titlul lor este preferabil titlului

pârâților, care au cumpărat de la un neproprietar și că în acest caz se aplică

principiul de drept "nemo ad allium transfere potest, quam ipse

habet".

Mai mult, contractele

de vânzare-cumpărare nr. a și nr. b au fost încheiate cu rea-credință, cu

încălcarea legii, ambele părți contractante cunoscând demersurile întreprinse

de reclamanți în vederea revendicării imobilului.

Prima instanța a

reținut în mod greșit buna-credință a părților la încheierea acestor contracte

și, de asemenea, în mod greșit a apreciat că au fost îndeplinite condițiile

cumulative pentru aplicarea teoriei validității aparentei în drept, întrucât,

chiar dacă contractele au fost încheiate cu titlu oneros, nu sunt îndeplinite

condiția bunei-credințe și cea a erorii comune invincibile.

De altfel, analiza

bunei-credințe este un criteriu de analiza subsidiar, aplicabil în lipsa

titlurilor.

Reclamanții au mai

arătat că, la data introducerii prezentei acțiuni - 13 iunie 2008 - practica

instanțelor era în sensul admiterii acțiunilor în revendicare prin comparare de

titluri, iar Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008 a fost

publicată mult timp după introducerea prezentei acțiuni, în M. Of. nr.

108/23.02.2009.

În situația în care

ar fi fost menținută soluția pe capătul de cerere privind revendicarea, se

impunea admiterea cererii în subsidiar, privind obligarea pârâtului Municipiul

București la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent pentru valoarea de

piață corespunzătoare valorii de circulație a imobilului-construcție situat în

București, str. L. (fosta T.), sector 1.

Această cerere s-a

întemeiat pe dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată

prin Legea nr. 1/2009, fiind eronată aprecierea primei instanțe în sensul că

reclamanții nu ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și prin

aceasta ar fi pierdut dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii.

Arată, în acest sens,

că au început să facă demersuri în vederea revendicării imobilului preluat

abuziv încă din anul 2001 - dovadă fiind adresa de răspuns a SC R. SA, din 31

iulie 2001, prin care li s-a comunicat că imobilul nu a fost vândut către

chiriași, indicându-se și numele acestora: I.A. și I.S. și că în aceeași zi

reclamanții au mers la executorul judecătoresc și au completat notificarea tip

ce le-a fost pusă la dispoziție, anexând și contractul de vânzare-cumpărare din

17 octombrie 1983, titlul lor de proprietate.

Nu se poate

interpreta că reclamanții nu au dorit să revendice decât o parte din imobil,

respectiv, terenul în suprafață de 100 mp, fără să solicite și construcția, mai

ales că tocmai primiseră confirmarea de la SC R. SA că locuința/construcția nu

fusese vândută chiriașilor, deci era posibilă restituirea în natură.

Reclamanții au

completat formularul tip pus la dispoziție de executorul judecătoresc cu adresa

imobilului - str. L., fost T., sector 1, înțelegând prin imobil, în primul rând

construcția, pentru care au atașat și titlul de proprietate.

Prin urmare, nu se

poate reține că reclamanții nu ar fi formulat notificare pe Legea nr. 10/2001,

pentru a fi sancționați irevocabil cu imposibilitatea restituirii, nici în

natură, nici prin echivalent.

Motivarea primei

instanțe în sensul că reclamanții ar fi primit deja o despăgubire echitabilă

pentru imobilul intrat în proprietatea Statului, este străina de prezenta

cauză, de situația de fapt dovedită, dar și de prevederile Legii nr. 10/2001.

Despăgubirile au fost

solicitate în subsidiar, numai în cazul în care restituirea în natură nu ar fi

posibilă, ținând cont și de suma primită la preluarea imobilului de către Stat.

Expertiza tehnică

efectuată a ținut cont de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

calculând valoarea de piață a construcției, din care a scăzut valoarea

actualizată a despăgubirii primite.

Prin Decizia civilă

nr. 104/A din 3 februarie 2011, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul reclamanților, a

desființat în parte sentința atacată, cu consecința trimiterii spre rejudecare

în primă instanță pentru capetele 1 și 3 din cerere, menținând restul

dispozițiilor sentinței.

Referitor la

constatarea nevalabilității titlului statului, instanța de apel a reținut că,

dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998 pe care reclamanții și-au întemeiat

această cerere, stabilesc reperele pe baza cărora instanțele trebuie să

stabilească valabilitatea titlului prin care bunurile au fost trecute în

proprietatea statului și că, cerința constituirii titlului cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a

legilor în vigoare la data preluării bunurilor de către stat, stabilită prin

art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, presupune raportarea titlului

respectiv la ordinea juridică existentă în momentul constituirii lui. Prin

aceste dispoziții legale se prevăd criteriile de care instanțele judecătorești

trebuie să țină seama, conform principiului tempus regit actum, pentru

stabilirea valabilității titlurilor prin care, sub regimul existent în perioada

1945 - 1989, unele bunuri au fost trecute în proprietatea statului.

Așa cum rezultă din

Decizia nr. 1373 din 04 iulie 1989, emisă de Comitetul executiv al Consiliului

Popular al Municipiului București, imobilul ce face obiectul cauzei, a fost

trecut cu plată în proprietatea statului, iar în art. 2 din decizie se

menționează neechivoc că asupra acestuia, statul a dobândit un drept de

proprietate publică, dispunându-se transcrierea acestui drept în registrele de

publicitate imobiliară.

Așadar, la momentul

preluării, imobilul a trecut în proprietatea statului, fiind preluat în temeiul

Decretului nr. 223/1974, iar din această perspectivă, prin raportare la

prevederile legale care constituie temeiul de drept al acestui petit, nu poate

avea relevanță, în ceea ce privește corecta stabilire a cadrului procesual

subiectiv, faptul că această decizie a fost emisă de Consiliul Local al

Municipiului București.

Pe de altă parte,

faptul că ulterior preluării de către stat, bunul a fost transmis, prin

vânzare, pârâților persoane fizice, care au dobândit proprietatea lui în

temeiul unui contract de vânzare-cumpărare, nu poate susține cu deplin temei

aprecierea primei instanțe în sensul că se impune ca analiza titlului statului

să fie făcută exclusiv în contradictoriu cu dobânditorul care deține în prezent

bunul. Aceasta întrucât ceea ce se solicită este constatarea nevalabilității preluării

imobilului de către stat, pentru cauze concomitente acestui moment, care impun

așadar analiza criteriilor la care face referire art. 6 din Legea nr. 213/1998,

prin raportare la conduita autorităților statului.

În plus, nu se poate

face abstracție de faptul că, deși de principiu revendicarea este o acțiune

reală, acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se

readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Așa cum s-a statuat

de către Înalta Curte de Casație și Justiție în Decizia nr. 33/2008, dată în

interesul legii, dacă obiectul revendicării dispare dintr-o cauză imputabilă

uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț, care a dobândit

proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție

de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală.

Or, în cauză,

reclamanții au înțeles să deducă judecății, pe lângă petitul vizând constatarea

nevalabilității titlului statului, nu numai o acțiune în revendicare formulată

împotriva chiriașilor dobânditori ai imobilului ci și o acțiune în pretenții,

subsidiar cererii în revendicare, prin intermediul căreia au solicitat

despăgubirea lor cu valoarea de circulație a imobilului, fiind neîndoielnic că

într-o atare acțiune, în care primul petit reprezintă situația premisă, nu pot

avea calitate procesuală pasivă cumpărătorii imobilului în temeiul Legii nr.

112/1995.

Referitor la acțiunea

în revendicare, instanța de apel a reținut că, potrivit art. 1898 C. civ.,

buna-credință este credința posesorului că, cel de la care a dobândit imobilul,

avea toate însușirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea,

fiind suficient ca aceasta să fi existat în momentul câștigării imobilului, iar

potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., buna-credință se presupune totdeauna și

sarcina probei cade asupra celui ce aleagă rea-credință.

În speță, așa cum

rezultă din situația de fapt relevată de probatoriul administrat în prima faza

procesuală, pârâții au cumpărat imobilul revendicat de reclamanți, la datele de

23 octombrie 2007 și, respectiv, 05 mai 2008, în condițiile în care acțiunea în

revendicare promovată de reclamanți a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sector 1 București, la data de 13 iunie 2008, așadar, ulterior momentului

încheierii contractelor de vânzare cumpărare nr. a și nr. b.

Așa cum rezultă din

cuprinsul Deciziei civile nr. 610 A din 23 septembrie 2005 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de

muncă și asigurări sociale, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3470 din 31

martie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă,

la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, fusese soluționat

irevocabil litigiul ce a făcut obiectul Dosarului nr. 2883/2004 al Tribunalului

București, secția a V-a civilă.

În cadrul acestui

litigiu, instanțele fuseseră învestite cu soluționarea contestației formulată

de reclamanți împotriva modului în care s-a soluționat notificarea lor,

referitoare la imobilul situat în București, str. L., sector 1, în temeiul

Legii nr. 10/2001, prin Dispoziția nr. 3460/2004, emisă de Primarul

Municipiului București.

În cuprinsul deciziei

s-a constatat, în esență, că obiectul notificării l-a reprezentat restituirea

în natură a terenului situat la adresa menționată și că reclamanții nu aveau un

drept de proprietate asupra terenului, ci doar un drept de folosință, așa cum

rezultă din contractul de vânzare-cumpărare pe care l-au invocat ca fiind

titlul lor de proprietate nr. x.

În plus, reclamanții

nu au făcut vreo dovadă din care să rezulte că anterior încheierii contractelor

de vânzare-cumpărare au notificat pârâții cumpărători, referitor la intenția

acestora de a revendica imobilul construcție sau că ar fi demarat alte

demersuri către autoritățile statului, din care să reiasă această intenție.

În acest sens,

instanța de apel a înlăturat susținerile referitoare la efectuarea unor astfel

de demersuri, probele administrate în cauză nefiind de natură să conducă la o

altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanța, câtă vreme, din

adresa nr. z/2001, emisă de SC R. SA, nu rezultă că acestei instituții i-ar fi

fost adresată vreo solicitare/încunoștiințare din care să rezulte intenția

clară a reclamanților de a obține restituirea în natură a imobilului, teren și

construcție, ci doar o solicitare de informații referitoare la vânzarea

imobilului, iar adresele nr. c și nr. d, emise de Primăria Municipiului

București, nu au făcut altceva decât să confirme că reclamanții nu au formulat

o notificare conform Legii nr. 112/1995 și că nu au primit în temeiul acestei

legi speciale despăgubiri.

În plus, referitor

la notificarea nr. y/2001, prin Decizia civilă nr. 610A din 23 septembrie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze

privind conflictele de muncă și asigurări sociale, aceasta făcuse deja obiectul

analizei instanțelor învestite cu soluționarea contestației întemeiate pe

prevederile Legii nr. 10/2001, litigiul fiind soluționat irevocabil într-o

modalitate nefavorabilă reclamanților.

Or, în raport de

aceste împrejurări, în mod corect s-a apreciat de către prima instanța că

prezumția de bună-credință de care aceștia beneficiază în conformitate cu

prevederile art. 1899 alin. (1) C. civ., nu a fost răsturnată.

Câtă vreme până la

data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, titlul statului asupra

imobilului construcție nu fusese contestat de reclamanți - notificarea

formulată menționând că ceea ce se solicită este restituirea în natură a

imobilului - teren, iar în ceea ce privește acest imobil astfel identificat, se

constatase cu putere de lucru judecat, într-un litigiu în care fusese parte

Primăria Municipiului București, că reclamanții nu aveau un drept de

proprietate, ci doar un drept de folosință, reținând, totodată, că nici în acel

litigiu și nici ulterior, dar anterior vânzării, reclamanții nu au înțeles să

sesizeze instanțele competente, cu o solicitare care să vizeze întinderea sau

compunerea imobilului solicitat a fi restituit, prin notificare, în temeiul Legii

nr. 112/1996 sau cu o altă acțiune prin care să conteste titlul statului, că

actul încheiat între stat ca proprietar aparent și chiriași a fost cu titlu

oneros și că subdobânditorii chiriași cumpărători au fost de bună-credință,

instanța de apel a apreciat că în cauză în mod corect tribunalul a stabilit că

în persoana pârâților cumpărători ai imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995,

operează principiul error comunis facit jus.

Instanța de apel a

reținut că susținerea apelanților în sensul că la data introducerii acțiunii

exista o practică a instanțelor judecătorești în sensul admiterii acțiunilor în

revendicare, nu poate fi apreciată ca fiind de natură să conducă la o altă

concluzie, întrucât ceea ce interesează în cauză, în analiza bunei-credințe și

a teoriei validității, este conduita concretă a părților, la data încheierii

contractelor, or, reclamanții au învestit instanța cu acțiunea în revendicare

ulterior acestui moment. În plus, chiar aceștia fac referire la Decizia nr.

33/2008, a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în interesul legii, or,

rațiunea acestei proceduri, a fost justificată de instanța supremă tocmai pe

constatarea existenței unei practici neunitare a instanțelor în materia

acțiunilor în revendicare, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Instanța de apel a

înlăturat și susținerea reclamanților referitoare la faptul că Decizia nr.

33/2008, dată în interesul legii de către instanța supremă, a fost publicată

mult timp după introducerea acțiunii, întrucât prima instanța, soluționând

acțiunea în revendicare, a apreciat în sensul incidenței Deciziei nr. 33/2008,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie care, într-adevăr, a

fost publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, însă la momentul pronunțării sentinței

civile apelate, această decizie fusese publicată și era obligatorie pentru

tribunal, în considerarea art. 329 alin. (3) C. proc. civ.

Rolul recursului în

interesul legii, de unificare a jurisprudenței inconsecvente, a fost relevat,

chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Păduraru contra

României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, prin care s-a afirmat că, în lipsa

unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale,

divergențele profunde din jurisprudență, ce persistă în timp (…) sunt de natură

să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea

publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele

fundamentale ale statului de drept.

În plus, în

circumstanțierea acestei statuări, Înalta Curte a reținut, în considerentele

deciziei, cu privire la prima problemă care a făcut obiectul recursului în

interesul legii și al analizei sale, că legea specială la care face trimitere

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și de care se prevalează și reclamanții

în susținerea apelului, este tocmai Legea nr. 10/2001, care reglementează

măsuri reparatorii atât pentru imobile preluate cu titlu cât și fără titlu,

astfel că s-a considerat neîntemeiat argumentul instanțelor care au considerat

că nu ar exista suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor

două acte normative (legea generală și legea specială). În consecința acestei

constatări, instanța supremă a statuat în sensul că numai persoanele exceptate

de la procedura acestui act normativ precum și cele care, din motive

independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în

termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicare a bunului litigios,

dacă acesta nu a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1996, de către chiriași.

Or, imobilul

construcție în litigiu, a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii

nr. 10/2001, conform Decretului nr. 223/1974 prin Decizia nr. 1373 din 104

iulie 1989 dată de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului

Popular al Municipiului 1 București, deci într-una dintre modalitățile

enumerate în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, față

de aceste prevederi legale și de art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu

există nici un motiv pentru care s-ar considera că acesta nu intră în sfera de

aplicare a acestei legi, astfel cum este ea determinată de textele citate.

În ceea ce privește

terenul, instanța de apel a reținut că în litigiul anterior, s-a apreciat, pe

de o parte, că reclamanții nu dețin un drept de proprietate asupra lui, iar pe

de altă parte, că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001, ci este supus

prevederilor înscrise în Legea nr. 18/1991.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 18 și art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată, modificată

prin Legea nr. 1/2009), au avut ca efect în speță consolidarea titlului

cumpărătorilor de bună-credință, respectiv salvgardarea contractului de

vânzare-cumpărare încheiat de intimații-pârâți cu statul/unitatea

administrativ-teritorială.

Instanța de apel a

reținut, sub acest aspect, în plus față de considerentele expuse în analizei

criticii referitoare la incidenta principiului error communis, că reclamanții,

deși ar fi putut valorifica în favoarea lor, prevederile înscrise în art. III

din Legea nr. 247/2005 - titlul I, nu au învestit instanța de fond cu o acțiune

în anularea contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995.

În raport de

caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 33/2008, acțiunea în revendicare prin

care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii, nu

poate fi soluționată potrivit criteriilor de comparație a titlurilor stabilite

de dreptul comun, ci trebuie soluționată numai cu respectarea prevederilor

imperative ale legii speciale, care, altfel, ar fi eludate, câtă vreme pentru

imobilele preluate abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a

adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot

restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de

existența sa.

Sub aspect

procedural, prevederile Legii nr. 10/2001 nu exclud, în toate situațiile

acțiunea în revendicare formulată de fostul proprietar al imobilului, dar, pe

fondul litigiului, nu se poate apela exclusiv la compararea titlurilor de

proprietate, pe baza criteriilor dreptului comun presupuse de aplicarea art.

480 C. civ. ci în considerarea prevederilor de drept substanțial ale Legii nr.

10/2001 aplicate pentru aprecierea valabilității titlului chiriașului

cumpărător, care nu pot fi ignorate în compararea de titluri presupuse de

cererea în revendicare dedusă judecății.

Așa fiind, în cauză,

nu se poate reține o aplicare eronată în cauză a criteriilor de comparație,

create pe cale doctrinară în materia revendicării imobiliare de drept comun, de

către prima instanță, recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului

de bună-credință fiind impusă în baza unor rațiuni cu aplicare mai largă și

care se întemeiază pe asigurarea securității circuitului civil și a

stabilității raporturilor juridice.

Pe de altă parte, în

virtutea jurisprudenței C.E.D.O. exprimate în cauza Raicu contra României din

2006, pârâților care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995 li

se recunoaște un bun ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel

puțin speranța legitimă în acest sens, dedusă din dispozițiile legii speciale -

care nu recunoaște proprietarului deposedat decât dreptul de a obține

despăgubiri în situația în care bunul a fost înstrăinat cu respectarea Legii

nr. 112/1995, precum și în situația în care contractul a fost încheiat cu

bună-credință - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.

Curtea europeană a

reamintit că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi

pagube disproporționate (a se vedea Pincova și Pina) și că persoanele care au

dobândit bunurile cu bună-credință nu trebuie aduse în situația de a suporta

ponderea responsabilității statului care a confiscat aceste bunuri în trecut.

De asemenea, conform

Deciziei nr. 33/2008 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că

prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului în fața Legii speciale nr.

10/2001 - poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe

dreptul comun, numai cu condiția de a nu se aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, o soluție de

admitere a acțiunii în revendicare întemeiată exclusiv pe criteriile de comparație,

specifice revendicării întemeiate pe dreptul comun, așa cum susțin reclamanții,

ar conduce la încălcarea principiul securității raporturilor juridice, cât și

art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenție în ceea ce privește dreptul

pârâților asupra bunului în litigiu, în condițiile în care nu aceștia, ci

Statul, ar trebui să suporte sarcina reparării integrale a prejudiciului

suferit de reclamanți prin imposibilitatea restituirii imobilului.

Referitor la acțiunea

în pretenții, instanța de apel a constatat că întrucât această acțiune se află

în strânsă interdependență cu primul capăt de cerere, se impune a fi admis

apelul și în ceea ce privește această soluție.

Împotriva acestei

decizii a formulat recurs pârâtul Statul Român, prin M.F.P., învederând

următoarele aspecte de nelegalitate:

I. În mod greșit s-a

reținut calitatea procesual pasivă a Statului Român, prin M.F.P., în prezenta

cauză, întrucât imobilul ce formează obiectul acțiunii în revendicare nu se

află în proprietatea sau administrarea acestei părți, ci a unor persoane

fizice, astfel încât capătul de cerere prin care reclamanții au solicitat

constatarea nevalabilității titlului statului nu poate fi soluționat decât în

contradictoriu cu actualul proprietar.

Pe de altă parte,

reclamanții au solicitat constatarea nulității Deciziei nr. 1373/1989, care

este un act administrativ emis de către Consiliul Popular al Municipiului

București, și nu de către Stat.

Potrivit art. 25 din

Decretul-lege nr. 31/1954, statul poate fi reprezentat de M.F.P. doar în acele

raporturi juridice în care statul, în virtutea personalității sale juridice,

este parte în mod nemijlocit, or, având în vedere că imobilul în litigiu nu

face parte din categoria bunurilor de interes național în sensul dispozițiilor

art. 12 alin. (2) și (4) din Legea nr. 213/1998, calitatea procesuală pasivă

revine Primăriei Municipiului București, ca reprezentant al statului.

II. În mod greșit

instanța de apel a admis apelul reclamanților și a trimis cauza spre

rejudecare, întrucât, așa cum rezultă din Decizia civilă nr. 610/A din 23

septembrie 2005 a Curții de Apel București, aceștia nu erau îndreptățiți la

măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, deoarece nu aveau un drept de

proprietate asupra terenului, ci doar un drept de folosință, iar imobilul a

fost preluat de stat cu titlu.

Recursul urmează a fi

admis, pentru argumentele ce succed:

Potrivit

dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.,

"

hotărârea se dă în

numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format

convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților

"

.

În lumina textului

legal anterior citat însă, motivarea nu presupune doar ca instanța să se

pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor

ce au stat la temelia pretențiilor ridicate de părți, ci și necesitatea ca

aprecierile conținute în hotărâre să nu fie contradictorii ori dubitative,

întrucât ele trebuie să ofere părților o înlănțuire logică a raționamentelor pe

baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Contrarietatea

considerentelor face imposibilă stabilirea, de către instanța de control

judiciar, a corectitudinii soluției adoptate de către instanța inferioară și

este sancționată cu casarea hotărârii astfel pronunțate.

În speță,

considerentele deciziei recurate sunt contradictorii sub mai multe aspecte.

Astfel, referitor la

critica privind modalitatea de soluționare a capătului de cerere având ca

obiect constatarea nevalabilității titlului statului, instanța de apel reține

că

"

acțiunea în

constatare astfel formulată, presupune neîndoielnic o procedură contradictorie,

prin urmare, reclamanții care acționează în considerarea unui drept subiectiv

propriu, aveau obligația de a se îndrepta împotriva aceluia care are o obligație

corelativă respectivului drept pretins, respectiv, împotriva acelui subiect de

drept, în raport de care se susține că i-a deposedat abuziv

"

.

Așadar, instanța de

apel reține, în mod corect, că analiza valabilității titlului statului se

realizează în raport de pretenția subsidiară a reclamanților, constând, în

speță, în valorificarea dreptului de proprietate.

Cu toate acestea,

într-un alt paragraf, instanța de apel reține că într-un litigiu anterior,

având ca obiect contestația formulată de reclamanți împotriva Dispoziției nr.

3460/2004, emisă de Primarul municipiului București în soluționarea notificării

nr. y/2001, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, privind imobilul teren

situat în str. L. (fostă T.), sector 1, s-a constatat, cu putere de lucru

judecat (Decizia civilă nr. 610/A din 23 septembrie 2005 a Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă

și asigurările sociale, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 3470 din 31

martie 2006 pronunțată de ÎCCJ),

"

…că reclamanții nu aveau un drept de

proprietate asupra terenului ci doar un drept de folosință…

"

.

Rezultă astfel că,

deși trimite cauza în rejudecare pe capătul de cerere privind constatarea

nevalabilității titlului statului, instanța de apel nu avea situația premisă a

unei astfel de soluții, respectiv, existența dreptului de proprietate raportat

la care o asemenea chestiune ar urma a fi analizată, și pe care o reține ca

având putere de lucru judecat în speță.

Având în vedere că

prin Decizia nr. 610/A din 23 septembrie 2005 s-a statuat, cu putere de lucru

judecat, că obiectul notificării formulate de către reclamanți în temeiul Legii

nr. 10/2001 îl constituie terenul situat în str. L. (fostă T.), sector 1, teren

față de care s-a constatat că nu a existat decât un drept de folosință,

instanța de apel nu a clarificat care este obiectul prezentei acțiuni în

revendicare: terenul, terenul și construcția, ori doar construcția.

Cu toate acestea, în

lipsa unei atare clarificări, instanța constată că:

"

Or, imobilul

construcție în litigiu, a fost preluat de stat în perioada de referință a Legii

nr. 10/2001, conform Decretului nr. 223/1974 prin Decizia nr. 1373 din 04 iulie

1989 dată de Biroul Permanent al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al

Municipiului 1 București, deci într-una din modalitățile enumerate în art. 2

alin. (1) din Legea nr. 10/2001. În consecință, față de aceste prevederi legale

și de art. 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, nu există nici un motiv pentru

care s-ar considera că acesta nu intră în sfera de aplicare a acestei legi…

"

.

Constatarea

incidenței Legii nr. 10/2001 și menținerea soluției de respingere a acțiunii în

revendicare contravine cu soluția de trimitere în rejudecare pe capătul

acțiunii subsidiare, care presupune existența unui bun în condiții similare

acțiunii în revendicare.

De asemenea, cu toate

că soluția de trimitere spre rejudecare presupune cercetarea, de către instanța

de trimitere, a aspectelor nelămurite, instanța de apel procedează la o amplă

analiză a valabilității titlului statului, pronunțându-se, practic, asupra

problemelor față de care apreciase că trebuie dezbătute de instanța de fond.

În acest sens,

instanța de apel concluzionează, raportat la prevederile legale indicate de

reclamanți ca temei juridic pentru primul petit, că Decizia nr. 1373 din 04

iulie 1989 emisă de Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului

București nu are nici o relevanță în ceea ce privește corecta stabilire a

cadrului procesual; că faptul că ulterior preluării de către stat, bunul a fost

vândut pârâților persoane fizice nu justifică soluția primei instanțe, în

sensul că se impune ca analiza titlului statului să fie făcută exclusiv în

contradictoriu cu dobânditorul care deține în prezent bunul; că într-o acțiune

în revendicare în care primul petit vizează valabilitatea titlului statului,

iar un petit subsidiar vizează o acțiune în pretenții, prin care se solicită

despăgubiri pentru valoarea de circulație a imobilului, nu pot avea calitate

procesuală pasivă cumpărătorii în temeiul Legii nr. 112/1995, etc.

Aprecierile instanței

de apel echivalează cu o soluționare a capătului de cerere pentru care aceeași

instanță a considerat că se impune trimiterea spre rejudecare, astfel încât

soluția adoptată este lipsită de finalitate.

Pe de altă parte,

este de observat că decizia instanței de apel este pronunțată la data de 3

februarie 2011, iar la data de 26 noiembrie 2010 a intrat în vigoare Legea nr.

202/2010, care a modificat textul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. și care este

incidentă în cauză, potrivit dispozițiilor art. XXII - (1) conform cărora

"

procesele în materie

civilă în curs de judecată la data schimbării, potrivit prevederilor prezentei

legi, a competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de

acele instanțe. În caz de desființare, anulare sau casare cu trimitere spre

rejudecare, dispozițiile prezentei legi privitoare la competență sunt

aplicabile

"

.

Astfel, în varianta

inițială, art. 297 alin. (1) prevedea că

"

în cazul în care se

constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în

cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal

citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza

spre rejudecare primei instanțe

"

.

În varianta

modificată prin Legea nr. 202/2010, art. 297 alin. (1) prevede că

"

în cazul în care se

constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra

în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost

legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca

procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, în cazul în care prima instanță a

soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va

anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată,

primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași

circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri

prin cererea de apel ori prin întâmpinare. De asemenea, instanța de apel va

anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare, o singură dată,

primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași

circumscripție, în cazul în care judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa

părții care nu a fost legal citată, iar partea a solicitat în mod expres luarea

acestei măsuri prin cererea de apel.

"

Modificarea

intervenită prin Legea nr. 202/2010 consacră regula reținerii spre rejudecare,

trimiterea spre rejudecare constituind excepția, și putând fi dispusă doar în

două situații: 1.când judecata în primă instanță s-a făcut fără cercetarea

fondului, iar trimiterea spre rejudecare se solicită expres, fie de către

apelant, în cererea de apel, fie de către intimat, prin întâmpinare; 2. când

judecata în primă instanță s-a făcut în lipsa părții nelegal citate, iar

trimiterea spre rejudecare se solicită expres de către partea care se pretinde

astfel vătămată, adică doar de către apelant, prin cererea de apel.

Cum în speță

tribunalul a procedat la analiza fondului cauzei, iar părțile au fost legal

citate, soluția instanței de apel de trimitere spre rejudecare încalcă

dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd o asemenea

posibilitate doar în ipotezele enumerate anterior, ce nu se regăsesc în cauză, iar

în consecință, încalcă și principiul efectului devolutiv al acestei căi de

atac, în virtutea căruia, în fața judecătorului superior se devoluează întreaga

cauză, cu întreg complexul de chestiuni de fapt și de drept ce-i aparțin, în

scopul soluționării cu celeritate a cauzelor.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) raportat la art.

313 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Statul Român,

prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 104A din 3 februarie 2011 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va

casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de

apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., împotriva Deciziei nr. 104A din

3 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 noiembrie 2011.