ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1240/2011

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la 26 martie 2007, reclamanții T.A. și T.G. au solicitat în contradictoriu cu pârâții T.E., Municipiul București prin Primarul general și SC H.N. SA: - constatarea nulității titlului statului privind apartamentul nr. 51 din imobilul situat în București; - constatarea nulității deciziei nr. 783 din 10 mai 1983, în baza căreia apartamentul a fost preluat de către stat, conform Decretului nr. 223/1974; - obligarea pârâtei persoană fizică, să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul mai sus individualizat.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au dobândit apartamentul conform contractului din 13 iulie 1979, încheiat cu I.C.V.L., prețul la data contractării fiind de 160.358 lei și, ulterior acesta a trecut în proprietatea statului, ca efect al Decretului nr. 223/1974, reclamanții fiind obligați la înstrăinarea imobilului, statul preluându-l fără titlu, astfel că persoana care l-a cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995, respectiv pârâta T.E. nu are calitatea de proprietar, deoarece statul nu a avut un titlu valabil. În drept au fost invocate dispozițiile art. 480 și urm. C. civ. Pârâta T.E. a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul general, SC H.N.

SA și Ministerului Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor, conform valorii actuale a apartamentului, respectiv suma de 591.600 lei, echivalentul a 174.000 euro. Admițând excepția necompetenței materiale, prin sentința civilă nr. 13835 din 10 octombrie 2007, Judecătoria sectorului 1 și-a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, raportat la criteriul valoric al imobilului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. După declinare, reclamanții au precizat acțiunea sub aspectul cadrului procesual, arătând că pe primul și cel de-al doilea capăt de cerere se judecă cu pârâții Municipiul București prin Primarul general și SC H.N.

SA, iar privind petitul având ca obiect revendicarea, cererea este formulată în contradictoriu cu pârâta T.E., proprietară în temeiul Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare-cumpărare din 10aprilie 1997. Prin sentința nr. 1674 din 10 noiembrie 2008, Tribunalul București, secția a-IV-a civilă, a admis în parte acțiunea, a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului mai sus individualizat. A obligat-o pe pârâta T.E. să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul compus din vestibul, 4 camere, baie, WC de serviciu, bucătărie, cămară, debara și balcon, în suprafață utilă de 83,53 mp, precum și cota indiviză de 0,94 % din părțile de folosință comună a imobilului și 30,07 mp teren situat sub construcție.

A admis în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta T.E., precizată. A dispus obligarea chematului în garanție Municipiul București să plătească pârâtei T.M., echivalentul în lei la data plății, a sumei de 174.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru evicțiune. A respins cererea de chemare în garanție formulată împotriva SC H.N. SA, ca neîntemeiată. A respins cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva Ministerului Finanțelor Publice pentru lipsa calității procesuale pasive. A admis în parte, cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată și l-a obligat pe chematul în garanție Municipiul București să plătească pârâtei T.M. suma de 5.860 lei, cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 13 martie 2008, tribunalul a respins excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București prin Primarul general, a admis excepția lipsei calității procesuale a chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că nu a fost învestită cu o cerere având ca obiect desființarea pe cale judecătorească a unui contract de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, ci numai cu o cerere de revendicare imobiliară, care nu exclude, de plano, posibilitatea ca pârâtul să posede bunul revendicat, în temeiul unui act juridic valabil, iar instanța este chemată să compare cele două titluri ale părților.

Cu privire la respingerea excepției inadmisiblității acțiunii în revendicare, tribunalul a constatat că, pe calea dreptului comun, folosirea acestui mijloc juridic procedural, prin care o persoană solicită a i se recunoaște dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat, nu este interzis și că Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre persoana îndreptățită și unitatea deținătoare (unitățile administrației publice, regii autonome sau societăți cu capital de stat si organizații cooperatiste), deci în raporturile cu alții, decât persoanele fizice sau juridice care au dobândit imobilul de la stat.

Tribunalul a mai reținut că cererea având ca obiect constatarea nulității titlului statului asupra imobilului revendicat, alături de capătul de cerere privind constatarea nulității deciziei nr. 783/1983, în baza căreia bunul a fost preluat de stat, conform Decretului nr. 223/1974 este întemeiată, dispozițiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, permițând instanței de judecată a verifica valabilitatea actului de preluare a bunului de către stat, cu această motivare fiind respinsă excepția inadmisibilității acestor petite.

Instanța de fond a apreciat nevalabilitatea titlului statului, ca urmare a încălcării dispozițiilor art. 36 din Constituție, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluări imobilului de către stat, deoarece dreptul de proprietate este reglementat de art. 480 și 481 C. civ., ca drept sacru și inviolabil, proteguit de dispozițiile constituționale, tribunalul concluzionând că, în operațiunea de comparare a tidurilor de proprietate, acela al reclamanților este preferabil, mai bine caracterizat în raport de cel al pârâtei, fiind lipsită de relevanță buna-credință a cumpărătorului - pârât, de altfel necontestată.

Admiterea cererii de chemare în garanție formulată de pârâta T.E., prin care a solicitat obligarea chemaților în garanție la plata sumei de 591.600 lei, echivalentul a 174.000 euro, precizată în sensul ca, în ipoteza admiterii acțiunii în revendicare, chemații în garanție să fie obligați la plata contravalorii imobilului la momentul pronunțării hotărârii, a fost dispusă în limita pretențiilor dovedite, constatând că această sumă cuprinde, potrivit art. 1341 și art. 1344 C. civ., atât prețul plătit de cumpărător, cât și sportul de valoare dobândit ulterior de bun. Sentința nr. 1674 pronunțată la 10 noiembrie 2008 de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost apelată de pârâții Municipiul București prin Primarul general și T.M., fiind criticată pentru nelegalitate și netemeinicie.

În apelul său, Municipiul București prin Primarul general susține că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu ignorarea prevederilor art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, unde sunt prevăzute expres imobile preluate de stat, cu și fără titlu, fiind reglementate situațiile în care legea specială prevede acordarea de despăgubiri pentru imobilele imposibil de restituit în natură. Apelantul - pârât critică greșita admitere a petitelor prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, admiterea acțiunii în revendicare, admiterea cererii de chemare în garanție a Municipiului București prin Primarul general și obligarea acestuia la plata sumei de 174.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru evicțiune, către intimata - pârâtă T.E.

și arată că acțiunea reclamanților este lipsită de interes. În cuprinsul criticilor formulate, pârâtul Municipiul București prin Primarul general arată că instanța a soluționat greșit excepțiile lipsei calității procesuale pasive, apreciind că apelantul are calitate procesuală pasivă, iar Ministerul Finanțelor Publice nu are legitimare procesuală în cauză, Municipiul București prin Primarul general, fiind nelegal obligat la plata sumei de mai sus, deoarece legislația specială în materie, (respectiv Legea nr. 10/2001, O.G. nr. 184/2002 și Legea nr. 1/2009) prevede expres că, în raportul juridic analizat în speță, Ministerului Finanțelor Publice îi incumbă această obligație. Obligarea apelantului Municipiul București la plata sumei de 174.000 euro către pârâta T.E.

reprezintă o îmbogățire fără justă cauză, deoarece la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu s-a avut în vedere prețul real al apartamentului, ci unul preferențial. Apelul declarat de pârâta T.E., critică sentința tribunalului pentru următoarele considerente: Nelegalitatea hotărârii tribunalului constă în ignorarea prevederilor legii speciale, instanța de fond respingând greșit excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare. Aceasta deoarece, excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare a vizat imposibilitatea valorificării pretențiilor reclamanților pe calea dreptului comun, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Motivarea instanței de fond privind inexistența unei dispoziții în Legea nr. 10/2001 care să interzică introducerea unei acțiuni în revendicare, este contrară prevederilor art. 1 din legea specială, care stipulează că imobilele preluate abuziv de stat(.)se restituie în condițiile prezentei legi.

Per a contrario, numai în condițiile stabilite de Legea nr. 10/2001 și, nu în temeiul altor legi, ar putea fi solicitată restituirea imobilelor preluate abuziv de Statul Român. Apelanta-pârâtă T.E., susține că, dacă s-ar accepta soluția pronunțată de tribunal, ar însemna ca pe de o parte, să fie înlăturată de la aplicare o lege specială, care este în vigoare, iar pe de altă parte, să se lase la îndemâna foștilor proprietari, posibilitatea de a alege între legea specială și dispozițiile dreptului comun, în funcție de care, folosirea acțiunii în revendicare ar fi mai favorabilă, ceea ce ar duce evident, la încălcarea dispozițiilor constituționale prev. de art. 15 alin. (2) din legea organică.

Sunt prezentate de către apelantă, argumente ale practicii judiciare în această materie, care au întărit raționamentul legiuitorului, potrivit cu care, odată cu apariția Legii nr. 10/2001, dreptul comun a fost înlocuit de această lege, care cuprinde norme de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței de judecată.

Se evidențiază și obligativitatea respectării Deciziei nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, de către Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. O altă critică, vizează lipsa unui petit având ca obiect nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și se susține că, în cazul unei acțiuni în revendicare îndreptată împotriva fostului chiriaș, nulitatea absolută a actului juridic de înstrăinare se impune ca o condiție prealabilă și obligatorie a admiterii acțiunii în revendicare împotriva sub dobânditorului.

În acest sens, sunt invocate dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele tăcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință." Legea nr. 10/2001 este deci aplicabilă și în cazul acțiunii în revendicare din speță. Aceasta înseamnă că sunt incidente, inclusiv prevederile art. 45 (fost art. 46) alin. (2) teza ultimă, potrivit cărora actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu, se mențin dacă au fost încheiate cu bună-credință. În temeiul art. 45 alin. (5), dreptul la acțiunea în anularea actelor de înstrăinare se prescrie într-un termen de 1 an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit succesiv, prin O.U.G.

nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la 14 august 2002, deci după această dată, actele de înstrăinare neatacate cu acțiune în anulare, s-au consolidat, rămânând valabile. Se susține de către apelanta-pârâtă că, în speță, nu ne aflăm în situația comparării titlurilor de proprietate, instanța de fond interpretând și aplicând greșit legea, cu privire la acest aspect. Instanțele au avut o practică constantă, în a aprecia că revendicarea poate fi admisă, numai dacă se va constata nul contractul de vânzare-cumpărare cu privire la imobil, nefîind posibilă admiterea cererii de revendicare, cu menținerea valabilității contractului de vânzare-cumpărare al chiriașului.

În acest sens, înalta Curte de Casație și Justiție a decis că, aplicarea acestor dispoziții legale în cazul litigiilor având ca obiect retrocedarea imobilelor preluate abuziv de către stat și înstrăinate chiriașilor, cu titlu oneros, obligă pe judecători să observe că acțiunea trebuie îndreptată, inevitabil și cu precădere, împotriva posesorului neproprietar, care firesc, nu poate fi decât subdobânditorul bunului. Totodată, principiul resoluto jure dantis resolviturjus accipientis impune ca, adiacent revendicării, obiectul acțiunii să cuprindă și cererea de constatare a nulității actului de înstrăinare. Un alt motiv de apel se referă la incidența Legii nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 10/2001.

Prin adoptarea Legii nr. 1/2009, legiuitorul a dorit să dea o rezolvare definitivă și unitară a problemei restituirii proprietăților abuziv trecute în proprietatea statului, înainte de anul 1989. Astfel, art. 4 al acestei legi a modificat art. 7 din Legea nr. 10/2001, în sensul introducerii unui nou alineat, alin. (1 1 ) care prevede că „nu se restituie în natură, ci doar în echivalent, imobilele care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, cu modificările ulterioare, cu respectarea condițiilor cerute de lege". De asemenea, art. 4 al Legii nr. 1/2009 modifică și art. 20 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în sensul că „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptățită are dreptul numai la măsurile reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare". Prin noul act normativ, legiuitorul tranșează categoric și problema valabilității contractului de vânzare - cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, consolidându-i forța juridică, în situația în care s-ar proceda la compararea titlurilor.

Instanța de fond s-a rezumat în a aprecia că tidul statului nu este valabil, întrucât Decretul nr. 223/1974 contravenea Constituției, Codului civil și Convenției Europene a Drepturilor Omului, fiind încălcate prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998. Voința reclamanților a fost în sensul transferului dreptului de proprietate către stat, reclamanții beneficiind de despăgubirile stabilite conform dispozițiilor legale de la acea dată. Apelul declarat de pârâta T.E. a fost însușit de moștenitoarea J.C.M. (care s-a legitimat procesual conform certificatului de moștenitor din 22 ianuarie 2010 emis de Biroul Notarilor Publici Asociați M.I. și Ș.L.A. depus la fila 58 dosar apel), ca fiind moștenitoarea autoarei T.E., decedată la 16 iulie 2009, deoarece celălalt moștenitor, T.I.

renunțând la succesiune. Prin decizia nr. 129/ A din 18 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a-III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de pârâta T.E. și continuat de J.C.M. A schimbat în tot sentința tribunalului, în sensul că a respins acțiunea în revendicare ca neîntemeiată și cererea de chemare în garanție, ca lipsită de obiect. A respins ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva aceleiași sentințe. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de apelanții - pârâți, ca nefondată. Curtea de Apel București a reținut că, referitor la primul motiv de apel al pârâtei T.M., soluționarea cauzei în sensul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, față de dispozițiile legii speciale ale Legii nr. 10/2001, că această critica este nefondată.

Prin decizia nr. 33/2008 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au stabilit că, concursul dintre legea specială de reparație și legea generală, se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Neexcluzând de plano, posibilitatea exercitării acțiunii în revendicare, datorită deficiențelor de reglementare ale Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare poate constitui un mijloc de remediere a acestora, până la o eventuală intervenție legislativă care să înlăture neconcordanțele Legii nr. 10/2001 cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, instanța supremă recunoaște necesitatea de a acorda prioritate Convenției în cadrul unei acțiuni în revendicare, în ipoteza în care reclamantul se poate preleva de existența unui bun în sensul Convenției, o soluție contrară mergând către ideea unei privări de proprietate și a unei încălcări a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O., care consacră dreptul la un proces echitabil și, care are drept componentă de bază, accesul concret și efectiv, la una din structurile sistemului judiciar pentru analizarea pe fond a pretențiilor reclamanților.

Având în vedere că dispozițiile legii speciale reglementează, în art. 2 noțiunea de preluare abuzivă, înglobând în enumerarea exemplificativă, pe care o face acest text de lege, atât cazurile de preluare cu titlu, cât și cele de preluare fără titlu, precum și faptul că stabilește în dispozițiile art. 1, principiul restituirii în natură, iar în subsidiar, acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, Curtea concluzionează că legea specială recunoaște, în favoarea celor care s-au prevalat de dispozițiile ei, depunând notificare, în condiții de regularitate procedurală, existența dreptului de proprietate asupra imobilului.

Făcând aplicarea acestor aspecte la speță și față de împrejurarea că reclamanții au un titlu de proprietate, reprezentat de contractul de construire, încheiat în anul 1979, urmat de emiterea titlului de proprietate propriu-zis în anul 1981, (care nu a fost anulat și cu privire la care nu s-a constatat ineficacitatea sa, prin niciunul din mijloacele legale) și au urmat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, prin depunerea notificării, instanța de apel a apreciat că, de plano, reclamanții beneficiază de un „bun" în sensul Convenției, cu consecința admisibilității acțiunii în revendicare, formulată de reclamanți în vederea restituirii imobilului de care au fost deposedați abuziv.

Luând în considerare recunoașterea reclamanților cu privire la plata către aceștia a despăgubirilor de către stat, în urma preluării imobilului, în baza Decretului nr. 223/1974, instanța constată că reclamanții beneficiază de un bun în sensul Convenției, însă nu sub forma dreptului de proprietate, ci sub forma unui drept de creanță, având ca obiect diferența dintre suma primită cu titlul de despăgubiri de la stat și valoarea reală a imobilului, în considerarea faptului că sumele primite nu ar corespunde cerințelor de proporționalitate, în raport de valoarea reală a imobilului. Cu privire la celelalte argumente invocate de apelanta - pârâtă, în susținerea inadmisibilității acțiunii în revendicare, referitoare la aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, la faptul că părțile nu se află în ipoteza comparării titlurilor de proprietate precum și la incidența Legii nr. 1/2009, instanța de apel le-a considerat ca nefondate.

Referitor la aplicabilitatea prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, care prevăd că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație, instanța de apel a considerat că acest text de lege, recunoaște prioritatea legii speciale de reparație, față de mijloacele dreptului comun, principiu care a fost avut în vedere și de instanța supremă la pronunțarea Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008. Este nefondată critica cu privire la faptul că reclamanții nu au formulat și un petit referitor la nevalabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al pârâtei, față de natura și regimul juridic al acțiunii reclamanților. Considerentele instanței de fond privind interpretarea dispozițiilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 sunt nerelevante, în raport de cadrul procesual al acțiunii, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun.

Nu se poate reține ca fondat, nici argumentul că nu pot fi comparate titlurile de proprietate, deoarece acestea nu provin de la autori diferiți, având în vedere că această operațiune este specifică acțiunii în revendicare, fiind prezentă atât în cazul în care acestea provin de la autori diferiți, cât și în situația în care provin de la același autor, diferind doar criteriile în funcție de care se face comparația, în speță titlurile provenind de la autori diferiți. Astfel, în cazul în care reclamanții sunt foștii proprietari deposedați abuziv de regimul comunist, operațiunea de comparare se face cu luarea în considerare a criteriilor stabilite de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008, prin raportare la dispozițiile C.E.D.O.

și la măsura în care aceste drepturi pot reprezenta un bun în sensul Convenției, urmând a se da câștig de cauză părții care, potrivit legislației și practicii judiciare, nu are la dispoziție mijloace concrete de obținere a unei reparații echitabile. Nici dispozițiile Legii nr. 1/2009 de modificare a Legii nr. 10/2001 nu sunt incidente în cauză, față de temeiul juridic stabilit de reclamant, acțiunii pe care a formulat-o pe calea dreptului comun, întemeiată pe prevederile art. 480 - 481 C. civ. Privitor la criticile vizând fondul cauzei, deși pârâta a susținut că preluarea imobilului s-a făcut în mod valabil, în concordanță cu prevederile constituționale, ale Codului civil și ale Tratatelor internaționale și că, în mod greșit, instanța de fond a dat preferință titlului reclamanților, instanța de apel consideră că interpretările legate de valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, sunt de esența operațiunii de comparare a titlurilor.

Curtea de Apel București a concluzionat în sensul că reclamanții au un bun în sensul C.E.D.O., însă nu sub forma dreptului de proprietate, ci sub forma unei drept de creanță. Pârâta T.E., fostă chiriașă a imobilului este titulara unui drept de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, care nu a fost declarat nul, astfel că, prima instanță a stabilit în mod greșit că titlul reclamanților este preferabil și a admis acțiunea în revendicare, cu încălcarea și ignorarea legii speciale, precum și a Deciziei nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care stabilește că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în concursul dintre legea generală și legea specială, aceasta din urmă are prioritate.

Apelul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general a fost respins, ca nefondat, instanța de apel considerând că cererea având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului, nu poate constitui un capăt de cerere distinct, această chestiune fiind analizată odată cu revendicarea imobiliară, analiză realizată, astfel cum s-a menționat în considerentele precedente, prin raportare la dispozițiile C.E.D.O., la principiile jurisprudenței Curții Europene și la criteriile stabilite prin Decizia nr. 33/2008, și în raport de soluția respingerii acțiunii în revendicare, cererea de chemare în garanție rămâne fără obiect. Curtea de Apel București a respins și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, față de împrejurarea că acestea nu au fost dovedite.

Împotriva deciziei nr. 129/ A din 18 februarie 2010 a Curții de Apel București au declarat recurs, reclamanții T.A.M. și T.G., numai referitor la respingerea ca neîntemeiată a acțiunii în revendicare. Recurenții-reclamanți au susținut că, instanța de apel, în mod eronat a apreciat că sunt incidente în cauză doar dispozițiile Legii nr. 10/2001. Au arătat că, dacă ar trebui considerat preferabil dreptul de proprietate dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, în raport de cel anterior, al foștilor proprietari deposedați de stat, având în vedere modul în care a fost reglementată acordarea de reparații persoanelor deposedate abuziv și pentru a asigura stabilitatea circuitului civil, considerentele expuse de instanța de apel, nu pot conduce la concluzia că titlul pârâtei este preferabil, și în raport de aceste considerații, respinsă acțiunea în revendicare.

Se arată că, în acest context, dispozițiile art. 480 C. civ. au menirea de a apăra dreptul de proprietate privată și de a asigura repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea acestuia, posibilitatea acoperirii prejudiciului în condițiile Legii nr. 10/2001, fiind greoaie, de durată și ineficientă datorită nefuncționării Fondului Proprietatea. Astfel, în mod constant C.E.D.O. a obligat la restituirea în natură a bunului, reținându-se că procedura Legii nr. 10/2001 nu conduce la o reparație efectivă, ca urmare a încălcării dreptului de proprietate. Recurenții - reclamanți arată că pentru stabilirea preferabilității unuia dintre titluri, criteriul esențial, în cazul comparării titlurilor foștilor proprietari care au fost deposedați, cu cel dobândit, în temeiul Legii nr. 112/1995 este dat de stabilirea mijloacelor juridice prevăzute în dreptul intern, pe care fiecare parte le are la dispoziție, în cazul în care este privată de proprietatea sa.

Astfel, se susține de către recurenții - reclamanți că, în mod nelegal instanța de apel s-a raportat doar la dispozițiile Legii nr. 10/2001, reținând că pentru apartamentul în litigiu, aceștia au primit despăgubiri, instanța de apel respingând acțiunea în revendicare, ca neîntemeiată. Deși, recurenții-reclamanți nu au încadrat expres, în motivele de nelegalitate criticile formulate, din cuprinsul expunerii acestora, rezultă că acestea se circumscriu motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că, hotărârea pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea legii, în speță a reglementărilor din dreptul comun, art. 480-481 C. civ., ce proteguiesc dreptul de proprietate.

Rezultă din conținutul criticilor că, instanța de apel a dat prioritate legii speciale de reparație, în defavoarea acțiunii în revendicare, aceasta din urmă, fiind în opinia recurenților-reclamanți, singurul mijloc procedural eficient pentru redobândirea proprietății private, Legea nr. 10/2001 neputând asigura o reparație efectivă, ci doar una iluzorie. Ca atare, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, invocată de pârâtă, apreciind incidența dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul nu este nul dacă dezvoltarea criticilor face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 din același cod. Examinând criticile formulate prin motivele de recurs, raportat la 304 pct. 9 C. proc.

civ., ce rezultă din dezvoltarea acestora, Înalta Curte va constata că recursul este nefondat având în vedere considerentele ce succed: Este de observat că instanța de apel a interpretat corect raportul juridic dedus judecății, acțiunea de față fiind introdusă de reclamanți la data de 26 martie 2007, deci după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, curtea de apel, constatând în mod legal, că acțiunea în revendicare nu este inadmisibilă, raportul dintre legea generală și legea specială fiind stabilit prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „sperialia generalibus deroganf\chi2ir.

dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Pornind de la aceast raționament instituit în practica instanței supreme, acțiunile în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care s-a formulat notificare și, fie a fost emisă, fie nu s-a emis dispoziție sau decizie motivată de soluționare (ca în speța), pentru cazurile în care nu s-a soluționat notificarea, în aplicarea Deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a acordat prioritate legii speciale.

Acțiunea în revendicare formulată împotriva chiriașilor-cumpărători, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, deoarece prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit prioritatea legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001, în raport de dreptul comun reprezentat de Codul civil, precum și prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului, în raport cu legea specială. Cum corect a reținut și instanța de apel, existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate cazurile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în condițiile în care reclamanții se prevalează, la rândul lor, de un „bun" în sensul Convenției și trebuie să li se asigure accesul la justiție.

Problema dacă prioritatea poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, dacă această acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere neconcordanța dintre legea specială și Convenție, se poate desluși, de principiu, în cadrul unei acțiuni în revendicare de drept comun, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, sub acest aspect, Curtea de Apel București, reținând corect admisibilitatea acțiunii în revendicare. În raport de criteriile stabilite de Decizia nr. 33/2008, instanța de apel, în cazul concret dedus judecății a dat preferință titlului chiriașului cumpărător, reținându-se că, în favoarea acestuia pledează și criteriul securității raporturilor juridice, în timp ce reclamanții, în speță au fost despăgubiți.

Astfel, în cazul în care reclamanții sunt foștii proprietari deposedați abuziv de regimul comunist, operațiunea de comparare se face cu luarea în considerare a criteriilor stabilite de instanța supremă prin Decizia nr. 33/2008, prin raportare la dispozițiile C.E.D.O. și, la măsura în care aceste drepturi pot reprezenta un „bun" în sensul Convenției, urmând a se da câștig de cauză părții care, potrivit legislației și practicii judiciare, nu are la dispoziție mijloace concrete de obținere a unei reparații echitabile. Acțiunea reclamanților a fost respinsă și față de împrejurarea că aceștia nu au atacat valabilitatea titlurilor dobândite de chiriașii cumpărători, în temeiul Legii nr. 112/1995.

Curtea Europeană a apreciat în numeroase cauze, în care s-au analizat pretinsele încălcări ale art. 1 din Primul Protocol, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat, nu reprezintă niciun bun actual și nici o speranță legitimă, situație în care nu pot fi invocate, în mod eficient, garanțiile art. 1 Protocolul 1 (Cauza C contra Lungoci, Cauza P. contra României), asupra noțiunii autonome de „bun" în sensul Convenției, esențiale în acest caz, fiind cele din urmă statuări ale Curții de la Strasbourg din Hotărârea P.A., P. și S. din 12 octombrie 2010. Pe de altă parte, art. 1 Protocolul 1 nu poate fi interpretat ca impunând statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile, ce le-au fost transmise înainte de ratificarea Convenției, sens în care, fiecare stat are o marjă de apreciere în adoptarea acelor legi pe care le consideră adecvate pentru repararea nedreptăților comise de regimul anterior.

Or, existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat, în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, procedura de restituire a bunurilor preluate de stat și respectarea acesteia este obligatorie pentru beneficiarii legii și exclud posibilitatea promovării unei acțiuni de drept comun.

În speță, adresându-se și pe calea acțiunii în revendicare, deși anterior a fost depusă o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, nesoluționată, reclamanții au încălcat principiul „electa una via non datur recursus aă alteram" și, cât timp prin Legea nr. 10/2001 se exprimă voința legiuitorului de a repara prejudiciul adus fostului proprietar, prin acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, iar nu prin restituirea bunului în natură, în raport de Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție trebuie aplicată cu prioritate, legea specială.

În speță reclamanții au obținut o reparație prin despăgubirile primite, astfel că nu se pot prevala în paralel de calea dreptului comun, pentru a înlătura prevederile Legii nr. 10/2001, aplicabilă prioritar și de a obține, pe o altă cale, restituirea în natură a imobilului, deci o dublă reparație, astfel încât să eludeze legea specială, prin aplicarea regulilor din materia revendicării imobiliare. Considerentele reținute de instanța de apel nu încalcă legea, cum susțin recurenții - reclamanți, ci acordă prioritate legii speciale, respingând acțiunea în revendicare, prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a legii speciale, deci nu poate fi soluționată potrivit regulilor dreptului comun, ci trebuie să fie soluționată numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor legii speciale, care altfel, ar fi eludate.

Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile, se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și, să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare. În cazul concret dedus judecății, este de necontestat că reclamanții nu au înțeles să atace contractul de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu pârâta T.E., în temeiul Legii nr. 112/1995 și, ca urmare, nu au obținut anularea acestuia. Nu se poate reține că prin respingerea acțiunii în revendicare de drept comun s-ar încălca dispozițiile artl din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O., deoarece acesta ocrotește bunurile actuale, iar nu speranța la repararea pierderii unui drept de proprietate, ce nu a mai fost exercitat de o perioadă lungă de timp.

Aplicând decizia obligatorie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv Decizia nr. 33/2008 a Secțiilor Unite, instanța de apel a reținut corect că reclamanții nu se pot prevala de un bun în sensul artl din Protocolul nr. l adițional la C.E.D.O., iar adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității nulității unei reglementări anterioare, nu este de natură a încălca art. 6 din C.E.D.O., în situația în care, calea oferită de legea specială este efectivă. Pârâta este sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece are un bun în sensul Convenției, fiind titulara unui drept de proprietate, dobândit în baza unui contract de vânzare - cumpărare, ce nu a fost anulat.

Singura speranță legitimă creată reclamanților a fost cea dată de Legea nr. 10/2001 la o reparație echitabilă, pentru abuzul săvârșit de statul comunist, iar în condițiile în care reclamanții nu au formulat acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare, speranța legitimă era cea a obținerii contravalorii apartamentului înstrăinat, nu însă și a restituirii în natură a acestuia, cu perturbarea stabilității raporturilor juridice. Ca atare, instanța de apel nu a încălcat legea, ci a deslușit corect în raport de datele concrete ale speței, raportul juridic dedus judecății, reținând că neatacarea contractului de vânzare - cumpărare al pârâtei, dobândit în temeiul Legii nr. 112/1995, a consolidat titlul de proprietate al chiriașei cumpărătoare T.E.

și, după decesul acesteia al moștenitoarea acesteia, J.C.M. Din această perspectivă, chiar dacă recurenții - reclamanți au invocat în susținerea acțiunii în revendicare, titlul de proprietate, arătând că dețin un „bun" în seriul Convenției Europene, aceasta nu îi îndreptățește la preferabilitatea titlului lor de proprietate, față de titlul pârâtei, având în vedere că nu au obținut desființarea titlului acesteia, în condițiile Legii nr. 10/2001. Față de considerentele expuse, este evident și că, față de temeiul acțiunii de drept comun, art. 480 C. civ., nu sunt incidente și aplicabile dispozițiile Legii nr. 1/2009. Așa fiind, criticile recurenților în sensul greșitei respingeri a acțiunii în revendicare sunt nefondate, astfel că, Înalta Curte va respinge recursul, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă J.C.M. Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanții T.A.M. și T.G. prin mandatar M.E.I. împotriva deciziei nr. 119/ A din 18 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a-III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 februarie 2011.