ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5884/2011

Asupra cauzei civile de față,constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București la data de 09 august 2007, reclamanții L.N. și L.E.M., reprezentați prin mandatar W.G.G.N., au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București prin Primarul General, Primăria municipiului București, SC H.N. SA, Statul Român prin M.E.F., solicitând instanței: să constate nulitatea absolută a clauzei de exonerare de răspundere a vânzătorului pentru evicțiune, inserată în cuprinsul art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, încheiat cu Primăria municipiului București, prin SC H.N.

SA; să dispună angajarea răspunderii pentru evicțiune în sarcina pârâților și să fie obligați pârâții în solidar la plata, în principal, a sumei de 163.600 euro, echivalent în lei la data plății, reprezentând valoarea de circulație a imobilului cumpărat conform contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, iar, în subsidiar, a sumei de 2.752 lei, actualizată, reprezentând prețul achitat pentru cumpărarea imobilului, conform contractului anterior menționat. Reclamanții au susținut că s-a produs evicțiunea, fiind deposedați de imobilul cumpărat de moștenitorii fostului proprietar, M.D.A.V.I. și M.D.M.S., cărora le-a fost admisă acțiunea în revendicare prin sentința civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă.

În aceste condiții, au argumentat că se impune anularea clauzei stipulate la art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare, ca fiind contrară dispozițiilor art. 1339 și 966 C. civ. și obligarea vânzătorului la despăgubire. În drept, reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 1337 și următoarele, art. 966 și următoarele C. civ., art. 50 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 11, 20 și 44 din Constituția României. La data de 7 septembrie 2007, pârâta Primăria municipiului București a chemat în garanție pe M.F.P., invocând incidența prevederilor art. 39 pct. 1 lit. a) din H.G.

nr. 20/1996 și art. 51 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 958 din 4 iunie 2008, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.E.F. și a Statului Român prin M.E.F., a respins acțiunea față de acești pârâți, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acțiunea formulată de reclamanții L.N. și L.E.M., prin mandatar W.G.G.N., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, Primăria municipiului București, SC H.N. SA, Statul Român prin M.E.F., M.E.F. și chematul în garanție M.E.F., a constatat nulitatea absolută a art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare, a obligat pârâta la plata sumei de 151.127 euro, în echivalent lei la data plății, către reclamantă și a admis cererea de chemare în garanție.

Prima instanță a reținut că reclamanții au fost tulburați în dreptul de proprietate prin faptul propriu al vânzătorului, în condițiile în care instanțele de judecată au acordat preferabilitate titlului moștenitorilor fostului proprietar în detrimentul celui exhibat de vânzător, sens în care clauza inserată la art. 3 al contractului contravine dispozițiilor art. 1339 C. civ. Totodată, tribunalul a reținut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aplicabile doar în ipoteza anulării contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce nu s-a dispus cu privire la contractul încheiat de reclamanți. Împotriva acestei sentințe au formulat apel pârâții Primăria municipiului București, M.E.F., iar la data de 7 ianuarie 2009 reclamanții L.N.

și L.E.M. au depus cerere de apel incident, prin care au solicitat ca, în cazul admiterii apelurilor principale, să se admită apelul incident și să se schimbe, în parte, sentința civilă nr. 958 din 04 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român și a M.E.F. și obligării acestora, în solidar cu ceilalți pârâți, la plata sumei de 2.752 lei, reprezentând prețul actualizat al imobilului, cu cheltuieli de judecată. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin Decizia civilă nr. 229/ A din 9 aprilie 2009, a respins apelurile, ca nefondate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Primăria municipiului București și M.F.

Primăria municipiului București a reiterat, în recurs, excepția lipsei calității sale procesuale pasive. M.F.P., în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, a reiterat excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de termenul special de prescripție și a invocat nemotivarea deciziei atacate. În recurs s-a constatat că între reclamanții L.N. și L.E.M., pe de o parte, și W.G.G.N., pe de altă parte, a intervenit o cesiune a drepturilor litigioase care fac obiectul prezentului litigiu (contractul din 12 aprilie 2008-fila 12 dosar). Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de Proprietate Intelectuală, prin Decizia nr. 10158 din 16 decembrie 2009, a admis recursurile pârâților, a casat (în totalitate) decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că decizia atacată nu este motivată, Curtea neclarificând situația de fapt și care este cadrul procesual, respectiv dacă acțiunea dedusă judecății se supune regulilor de drept comun sau celor prevăzute de legea specială. Totodată, Curtea nu a lămurit excepțiile privind prescripția dreptului la acțiune în nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare, a lipsei calității procesuale pasive a Primăriei municipiului București, relevanța în cauză a aspectelor statuate cu autoritate de lucru judecat prin hotărârile pronunțate în procesul de revendicare a imobilului în litigiu, precum și aspectele privind cuantumul despăgubirii și persoana căreia îi incumbă obligația de plată.

În rejudecare după casare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 495/ A din 23 septembrie 2010, a admis apelurile și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că: A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., în nume propriu și ca reprezentant al Statului Român, numai în ceea ce privește primul capăt de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a art. 3 din contractului vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 și a respins acest capăt de cerere față de M.F.P., ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul General, pe capătul de cerere referitor la restituirea prețului și a respins acest capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis acțiunea pe capătul al doilea de cerere având ca obiect plata despăgubirilor, constând în prețul de piață al imobilului, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., cu consecința obligării ministerului la plata sumei de 151.127 euro, în echivalentul lei la data plății, către reclamanta cesionară. A respins cererea de chemare în garanție a M.F.P., formulată de pârâta Primăria municipiului București, ca fiind rămasă ca fără obiect. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a dat în debit reclamanta cu suma de 231 lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar aferent soluționării cauzei în fond. Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată prin apelul M.E.F.

cu privire la petitul în nulitatea clauzei contractuale exoneratoare de răspundere pentru evicțiune, nu poate fi primită. În cauză, nu se poate reține aplicabilitatea prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, întrucât temeiul juridic al capătului de cerere în constatarea nulității absolute este cel de drept comun, caz în care, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune nu este prescris. Curtea a apreciat, în subsidiar, că și în situația în care art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 ar fi aplicabil, acest capăt de cerere tot nu ar fi prescris, prin raportare la prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc, cu valoare de principiu, că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului material la acțiune.

Curtea a constatat că, și în condițiile legii speciale, termenul de prescripție începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis revendicarea formulată de fostul proprietar, termenul de 1 an nefiind depășit la data de 9 august 2007, data formulării cererii cu care a fost învestită instanța de judecată în prezenta cauză. Cu privire la capătul de cerere privind răspunderea pentru evicțiune, Curtea a apreciat că prevederile legale aplicabile sunt dispozițiile art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), care, chiar dacă nu erau în vigoare la data cererii introductive, sunt incidente speței datorită caracterului lor mai favorabil și ținând cont de voința legiuitorului, aceea de a remedia deficiențele legii speciale sub aspectul acordării unei reparații echitabile foștilor chiriași care au fost evinși prin redobândirea imobilelor preluate abuziv de stat de către foștii proprietari.

De altfel, chiar reclamanții au arătat că, în principal, își întemeiază capătul de cerere pe dreptul comun și, în subsidiar, pe legea specială. Curtea a apreciat că, deși reclamanților nu li s-a desființat contractul de vânzare-cumpărare pe cale judiciară, ci prin admiterea acțiunii în revendicare a foștilor proprietari, reclamanții au un contract care trebuie privit ca fiind valabil încheiat, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 50 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, în sensul acordării prețului de piață și nu a celui reactualizat, considerând că textul se pretează la o interpretare extensivă. Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a stabilit că obligația de plată a despăgubirilor revine M.F.P.

Curtea a decis că reclamanții datorează taxă de timbru doar pentru primul capăt de cerere, urmând a fi dați în debit cu suma corespunzătoare. Cu privire la apelul incident declarat de reclamanții L.N. și L.E., Curtea l-a admis în raport de considerentele anterioare care au impus soluția obligării M.F.P. la plata despăgubirilor. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtul M.F.P., în nume propriu și în reprezentarea Statului Român, și reclamanta W.G..N. I. Pârâtul M.F.P., în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a dezvoltat următoarele critici: 1. Cu privire la constatarea nulității absolute a art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, soluția instanței de apel este greșită, în primul rând, pentru că dreptul la acțiune este prescris în temeiul legii speciale și, în al doilea rând, întrucât capătul de cerere în nulitate este inadmisibil ca efect al autorității de lucru judecat, raportat la hotărârea judecătorească prin care s-a soluționat acțiunea în revendicare a foștilor proprietari. Recurentul-pârât a argumentat critica privind prescripția în sensul că, anterior prezentului proces, a existat pe rolul instanțelor de judecată o acțiune ce a avut ca obiect revendicarea întemeiată pe dispozițiile de drept comun, respectiv art. 480 C. civ., admisă, în mod definitiv și irevocabil, prin sentința civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 pronunțată de către Judecătoria sectorului 1 București.

Prin această hotărâre judecătorească s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile în speță, astfel încât termenul de prescripție aplicabil litigiilor având ca obiect constatarea nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 este cel special, ținând cont de principiul potrivit căruia specialul derogă de la general. Termenul prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 august 2002, astfel încât acțiunea reclamanților, înregistrată în data de 9 august 2007, este prescrisă în raport de această dată.

2. Totodată, acțiunea în nulitate este și inadmisibilă, întrucât prin hotărârea judecătorească care a soluționat acțiunea în revendicare a foștilor proprietari, s-a reținut cu autoritate de lucru judecat faptul că în cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare a fost inserată o clauză exoneratoare de răspundere pentru evicțiune, exclusiv pentru ipoteza în care fostul proprietar sau un moștenitor al acestuia ar revendica imobilul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. S-a reținut că inserarea acestei clauze constituie dovada certă a reprezentării pe care au avut-o cumpărătorii, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, asupra situației juridice a imobilului și că, fiind de rea-credință, aceștia nu pot invoca în favoarea lor excepția validității aparenței în drept pentru a păstra locuința ce a făcut obiectul contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, nul absolut pentru încălcarea prevederilor art. 1 din lege.

Astfel, existând o hotărâre judecătorească care stabilește cu putere de lucru judecat reaua-credință a cumpărătorilor-reclamanți, capătul de cerere în nulitate este inadmisibil. 3. Cu privire la obligarea sa la plata prețului de piață, soluția Curții de apel este greșită întrucât, în primul rând, nu datorează acest preț, iar în al doilea rând, în situația în care ar datora, poate fi obligat la prețul reactualizat, nicidecum la valoarea de piață a imobilului. Recurentul-pârât susține că la data formulării cererii nu era în vigoare Legea nr. 1/2009, care a modificat dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 în sensul că, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești, definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Instanța de apel a greșit atunci când a apreciat că prin cererea subsidiară reclamanții au invocat și prevederile legii speciale pe capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor. Instanța de apel a făcut o apreciere total greșită asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare, de vreme ce printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a stabilit irevocabil că reclamanții, fiind de rea credință, „nu pot invoca în favoarea lor excepția validității aparenței în drept pentru a păstra locuința ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, nul absolut pentru încălcarea prevederilor art. 1 din Legea nr. 112/1995, peste care se suprapune cauza ilicită a obligației acestora”.

Instanța de apel, în mod greșit, extinde incidența dispozițiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 la orice situație în care fostul chiriaș-cumpărător a fost evins prin admiterea acțiunii în revendicare, adăugând astfel la lege. Acest text nu este aplicabil în speță, întrucât contractul reclamanților nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească. De altfel, răspunderea vânzătorului pentru evicțiune nu poate fi antrenată raportat la art. 1339 C. civ., întrucât cumpărătorii au încheiat pe riscul lor contractul, cunoscând pericolul evicțiunii la momentul contractării. Nu în ultimul rând, recurentul-pârât susține că ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză stabilirea prejudiciului la valoarea de circulație a imobilului.

II. În motivarea recursului său, reclamanta W.G.G.N. a arătat că acțiunea în despăgubiri a fost întemeiată, în principal, pe dispozițiile art. 1337 C. civ. și, în subsidiar, pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, a arătat că motivul care a stat la baza admiterii apelului formulat de Primăria Municipiului București și, implicit, a constatării lipsei calității procesuale pasive a acesteia în ceea ce privește restituirea prețului îl constituie aplicabilitatea prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală, față de intenția legiuitorului de a institui o măsură de protecție socială reală și viabilă în favoarea foștilor proprietari, precum și pentru a evita generarea unor situații discriminatorii între foștii chiriași.

Or, prin raportare la aceste prevederi speciale care reglementează o răspundere pentru evicțiune specială, în cadrul căreia obligația de garanție revine M.F.P. și nu Primăriei Municipiului București, instanța a apreciat că pârâta Primăria Municipiului București nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește restituirea prețului. În aceste condiții, recurenta susține că, numai în situația în care instanța de recurs va aprecia că temeiul de drept aplicabil în speță pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune este cel de drept comun, respectiv art. 1337 și urm. C. civ., iar nu dispozițiile Legii nr. 10/2001, înțelege să conteste soluția instanței de apel privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului București, pentru că altfel ar fi în imposibilitatea de a obține plata despăgubirilor ce i se cuvin.

Conform dispozițiilor de drept comun, vânzătorul are obligația de garanție pentru evicțiune. Cum, în speță, această calitate a avut-o Primăria municipiului București, această entitate se legitimează procesual pasiv pe cererea în despăgubiri, revenindu-i obligația de plată a prețului de circulație a imobilului. După cum s-a arătat pe întreg parcursul procesului, prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin SC H.N., reclamanții au dobândit în baza Legii nr. 112/2995 imobilul litigios. Or, în cadrul acestui contract de vânzare-cumpărare, calitatea de vânzător a avut-o pârâta Primăria Municipiului București, chiar dacă operațiunea a fost realizată prin intermediul SC H.N.

SA, acesta având doar calitatea de mandatar, care a acționat în numele și pe seama mandantului Primăria Municipiului București. În acest context, față de calitatea de vânzător deținută de Primăria Municipiului București, nu prezintă absolut nici un fel de relevanță juridică faptul că realizarea operațiunii vânzării ar fi fost delegată unei alte unități subordonate sau contractate sau că prețul rezultat din această operațiune ar fi fost sau nu încasat de vânzător. În cazul evicțiunii, angajarea răspunderii se realizează în persoana vânzătorului, deoarece acesta este ținut a se abține de la orice acte de natură să tulbure pe cumpărător în exercitarea dreptului de proprietate.

Prin urmare, în funcție de statuările instanței de recurs asupra temeiului de drept aplicabil pe cererea în despăgubiri, recurenta-reclamantă a solicitat să-i fie admis recursul și modificată hotărârea recurată, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București și obligării acesteia, în solidar cu ceilalți pârâți, la plata prețului de circulație al imobilului. Prin întâmpinarea la recursul pârâtului, recurenta-reclamantă a arătat că nu se poate susține că termenul special de prescripție ar fi aplicabil acțiunilor în nulitate formulate de una din părțile contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Termenul prevăzut de acest text se referă numai la acțiunile care ar putea avea drept consecință deposedarea chiriașului cumpărător de imobilul cumpărat, nicidecum la acțiunile care privesc raporturile dintre cumpărătorul și vânzătorul din cadrul contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Ca atare, este irelevantă invocarea hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare, care privea acțiunea unui terț privind nulitatea contractului încheiat conform Legii nr. 112/1995, ipoteză diferită de cea în speță, în care una din părți solicită constatarea nulității unei clauze din contract. De altfel și în cazul în care ar fi aplicabil termenul special de prescripție, acțiunea în nulitate nu este prescrisă, deoarece termenul de un an a început să curgă de la data la care cumpărătorii au fost deposedați de bun prin admiterea acțiunii în revendicare.

Nici excepția inadmisibilității cererii privind constatarea nulității clauzei contractuale nu poate fi primită întrucât, chiar dacă prin hotărârea judecătorească anterioară s-au reținut anumite aspecte privind legalitatea contractului de vânzare-cumpărare, nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat în ceea ce privește nulitatea absolută a contractului, chestiune care nu a fost dezlegată în acel proces. Deși recurentul-pârât invocă că prin hotărârea pronunțată în acțiunea în revendicare s-a constatat reaua-credință a reclamanților, acest aspect este irelevant față de temeiul juridic al prezentei acțiuni.

Cu privire la plata despăgubirilor, susține că dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, text introdus prin Legea nr. 1/2009, sunt aplicabile în speță având în vedere caracterul devolutiv al apelului și având în vedere că în doctrină s-a statuat că mijloacele noi de apărare în apel, fie că sunt de drept material, fie că sunt de drept procesual, sunt admisibile. Prin urmare, în apel se poate invoca, pentru prima oară, aplicarea unei legi, fără ca aceasta să fie considerată cerere nouă, care să contravină art. 292 C. proc. civ. Prin Legea nr. 1/2009 au fost aduse completări textului de lege deja invocat, în subsidiar, de reclamanți. Se mai susține că includerea în contract a unei clauze exoneratoare de răspundere pentru evicțiune de către vânzător nu reprezintă relevanță sub aspectul cunoașterii faptului generator al evicțiunii, iar în contractul de vânzare-cumpărare nu se arată faptul că imobilul este preluat abuziv sau că titlul statului nu este valabil.

La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții au avut convingerea certă că vânzătorul Municipiul București are calitatea de a înstrăina imobilul. În combaterea criticii privind îmbogățirea fără justă cauză, reclamanta susține că înainte de evicțiune avea în patrimoniu un bun de o anumită valoare, iar ulterior evingerii, prin decizia recurată, au redobândit în patrimoniu valoarea bunului astfel ieșit, context în care critica nu este fondată. Analizând recursurile exercitate în cauză, în ordinea în care desfășurarea judecății o impune în raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. Cu privire la recursul pârâtului M.F.P. 1.Critica vizând incidența prescripției speciale, reglementate de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în soluționarea petitului privind nulitatea clauzei contractuale referitoare la exonerarea de răspundere a vânzătorului, nu este fondată.

Astfel, în mod legal instanța de apel nu a reținut incidența în cauză a termenului special de prescripție reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Art. 45 din Legea nr. 10/2001 prevede la alin. (1), (2), (4) și (5) următoarele: „(1) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data înstrăinării. (2) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință.

(4) Actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legilor în vigoare la data înstrăinării. (5) Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”. Rezultă că, prin alin. (1) al art. 45 din Legea nr. 10/2001 se instituie regula valabilității actelor juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele ce fac obiectul legii speciale de reparație, prin alin. (2) și (4) se reglementează cauzele speciale de nulitate a actelor juridice de înstrăinare a acestor imobile, iar prin alin. (5) se instituie, prin derogare de la dispozițiile de drept comun, un termen special de prescripție pentru aceste cauze de nulitate.

Din analiza gramaticală și sistemică a prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 reiese că nulitatea pe care textul o instituie cu privire la actele de înstrăinare a imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ vizează exclusiv transferul dreptului de proprietate. Aceeași concluzie reiese, de altfel, și din interpretarea sistematică și teleologică a întregii legi, scopul și intenția legiuitorului fiind de a readuce bunurile înstrăinate în patrimoniul unității deținătoare, pentru a putea fi restituite în natură persoanelor îndreptățite care le-au solicitat. Prin urmare, termenul special de prescripție de un an, care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 și O.U.G.

nr. 145/2001, până la data de 14 august 2002, se referă, chiar dacă nu explicit, la acțiunile în nulitatea actelor juridice de înstrăinare promovate de persoanele îndreptățite în scopul readucerii imobilului în patrimoniul unității deținătoare, respectiv la acțiunile în constatarea nulității transferului dreptului de proprietate care a operat anterior solicitării de restituire a foștilor proprietari. Cum, în speță, nu se solicită nulitatea contractului sub aspectul transferului dreptului de proprietate, ci constatarea nulității clauzei de exonerarea de răspundere pentru evicțiune a vânzătorului, potrivit dreptului comun, respectiv art. 1339 C. civ., instanța de apel a înlăturat în mod legal excepția prescripției speciale a dreptului material la acțiune, reținând că, pe acest temei juridic de drept comun, constatarea nulității absolute este imprescriptibilă.

2. Nici critica cu privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere vizând constatare nulității clauzei exoneratoare de răspundere, din perspectiva efectului puterii de lucru judecat al hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea în revendicare a foștilor proprietari, nu poate fi primită. În condițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202 C. civ., o hotărâre irevocabilă se bucură de prezumția absolută de adevăr a celor judecate, principiu exprimat prin adagiul res iudicata pro veritate habetur, astfel încât aspectele soluționate prin aceasta nu mai pot fi repuse în discuție într-un proces ulterior. Astfel, ca efect pozitiv al lucrului judecat, aceasta poartă asupra modalității în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, ce se impune într-un al doilea proces, în legătură cu chestiunea litigioasă, anterior tranșată, fără posibilitatea de a o mai contrazice.

Autoritatea de lucru judecat este reglementată ca o prezumție legală absolută irefragabilă de art. 1201 C. civ. și ca o excepție de fond, peremptorie și absolută, de art. 166 C. proc. civ. De principiu, instanța trebuie să dea eficiență prezumției de lucru judecat, care, fără a fi o excepție de natură a paraliza noul litigiu, o obligă ca, în soluționarea lui, să țină seama de hotărârile anterioare, în măsura în care privesc chestiuni litigioase care se repun în discuție. Recurentul-pârât pretinde că sentința civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a admis acțiunea în revendicare a foștilor proprietari și prin care s-a reținut nevalabilitatea titlului statului și reaua-credință a subdobânditorilor, foști chiriași, are ca efect recunoașterea nulității contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, în totalitatea sa.

Contrar, însă, susținerilor recurentului-pârât, în litigiul anterior dintre părți nu s-a cercetat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și nici a clauzei stipulate în art. 3 din acest contract. Instanța de judecată, folosind metoda comparativă în analiza titlurilor exhibate de părți, a reținut existența, ca atare, a clauzei exoneratoare de răspundere a Primăriei municipiului București, dar nu în analiza condițiilor ce determină ineficacitatea actului juridic de vânzare-cumpărare, ci doar ca un simplu element în aprecierea atitudinii subiective a părților la încheierea contractului.

Prin urmare, singurul efect produs de hotărârea susmenționată asupra valabilității clauzei contractuale, ca manifestare pozitivă a puterii lucrului judecat, este recunoașterea existenței ei ca element în circumstanțierea atitudinii subiective a părților contractului de vânzare-cumpărare, ca fiind de rea-credință la încheierea lui, context în care instanța a apreciat că nu se putea reține aplicarea principiului error communis facit jus în favoarea cumpărătorilor, astfel încât aceștia să păstreze în posesie și proprietate imobilul. Rezultă că, hotărârea irevocabilă pronunțată în acțiunea în revendicare nu se impune cu putere de lucru judecat asupra constatării nulității clauzei contractuale în discuție, simpla existență a acestei clauze, valabilă sau nu, fiind doar un instrument în aprecierea conduitei cumpărătorilor din perspectiva imposibilității acestora de a păstra bunul revendicat.

Decizia în discuție nu poate avea nici un efect asupra unor drepturi ce nu au făcut obiectul judecății în procesul în care a fost pronunțată, respectiv cu privire la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare sau a clauzei contractuale exoneratoare de răspundere, dar are asupra unor aspecte tranșate irevocabil în litigiul anterior, respectiv a relei-credințe a cumpărătorilor. 3. Criticile formulate de recurentul-pârât pe aspectul modalității de stabilire a obligației de plată a M.F.P. sunt, însă, fondate pentru următoarele argumente: În lumina art. 1337 și urm. C. civ., condițiile cerute pentru a opera răspunderea pentru evicțiune sunt: existența unei tulburări de drept; existența unei cauze a evicțiunii, care să fie anterioară vânzării; necunoașterea, de către cumpărător, a cauzei evicțiunii.

Prin raportare la conținutul menționat al instituției evicțiunii și la condițiile legale ce trebuie întrunite cumulativ pentru a opera această instituție, dezdăunarea cumpărătorului pe temeiul răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului poate opera numai în situația în care cel dintâi a fost evins, fără a fi afectată valabilitatea titlului lui de proprietate, în considerarea unei cauze ce nu era cunoscută cumpărătorului și preexistând datei încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Altfel spus, răspunderea pentru evicțiune intervine în ipoteza în care cel ce reclamă o despăgubire pe un asemenea temei deține în continuare un titlu de proprietate valid, cazul în speță, unde contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat nul, însă respectivul titlu s-a dovedit ineficient în comparația cu titlul ce i-a fost opus de terțul evingător.

Or, situația reclamantei din litigiul pendinte, astfel cum a fost stabilită de instanța de fond pe baza probatoriului analizat, nu se circumscrie acestor coordonate spre a justifica antrenarea răspunderii pentru evicțiunea de drept comun. În speța supusă analizei, reclamanta a invocat, în principal, dispozițiile art. 1337 și urm. C. civ. privind evicțiunea și, în subsidiar, dispozițiile legii speciale, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001. Potrivit dispozițiilor art. 1340 C. civ., „Stipulația prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicțiune, nu-l scutește de a restitui prețul, în caz de evicțiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicțiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie”.

Dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, varianta în vigoare la data soluționării în fond a cererii, fac vorbire despre cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile. Din analiza textelor legale anterior citate se desprinde concluzia că, în conformitate cu dispozițiile de drept comun, reaua-credință înlătură garanția pentru evicțiune, în timp ce dispozițiile legii speciale dau posibilitatea cumpărătorilor care au încheiat contractele de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu eludarea prevederilor acestei legi, să beneficieze de plata prețului reactualizat, obligație ce îi incumbă, potrivit legii, M.F.P.

Cum prin hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul anterior s-a stabilit cu putere de lucru judecat că dobânditorii din contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, care privește imobilul în litigiu, au fost de rea-credință, urmează a se reține că reclamanta, cesionara dreptului litigios, nu are dreptul la despăgubiri pentru garanția pentru evicțiune potrivit dispozițiilor de drept comun, respectiv art. 1340 C. civ. Însă, față de faptul că legea specială deschide calea la despăgubiri în cazul desființării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar reclamanta a invocat, în subsidiar, dispozițiile legii speciale ca temei al pretențiilor sale, urmează a se stabili dreptul ei la despăgubiri în conformitate cu prevederile legii speciale.

În speță, deși neanulat, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților, preluat de W.G.G.N., a rămas fără eficiență juridică ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare prin comparare de titluri a foștilor proprietari, reclamanta fiind obligată să cedeze în favoarea acestora deplina proprietate și liniștita posesie a bunului. Așa fiind, reclamanta se încadrează în ipoteza legii speciale, prin „desființare” înțelegându-se nu doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 a fost anulat, ci și când s-a admis o acțiune în revendicare.

Că este așa rezultă și din dispozițiile art. 20 alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare, fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile”. Acest text, introdus prin Legea nr. 1/2009, este relevant în stabilirea sensului noțiunii de „desființare a contractelor de vânzare-cumpărare”, deoarece prevede expres că „desființarea” poate fi atât urmarea unei acțiuni în anularea contractului, cât și a unei acțiuni în revendicare.

Față de sentința civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă irevocabilă, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat atât reaua-credință a cumpărătorilor, cât și eludarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 112/1995 la contractare, situația reclamantei se încadrează în ipoteza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, menținută și de modificările aduse acesteia prin Legea nr. 1/2009. Curtea de apel a reținut în mod greșit că, prin introducerea art. 50¹ în Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul a urmărit să despăgubească la valoarea de piață a imobilelor pe toți proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate, întrucât soluția legislativă anterioară, de restituire doar a prețului actualizat cu indicele de inflație, nu asigura o reparație integrală, iar prin noile modificări se asigură pentru toate categoriile de chiriași-subdobânditori o reglementare unitară.

Textul nu se pretează la o interpretare extensivă, pe de o parte, pentru că dispozițiile nou introduse prin art. 50¹ recunosc dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar, pe de altă parte, pentru că în corpul Legii nr. 10/2001 s-a păstrat reglementarea despăgubirii la nivelul prețului actualizat plătit de chiriași în cazul în care contractele prin care aceștia au dobândit imobilele au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Altfel spus, legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod diferit (iar nu unitar) situația despăgubirii chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate pe cale judecătorească, după cum aceste contracte au fost încheiate cu respectarea sau, dimpotrivă, cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, textul introdus prin Legea nr. 1/2009 (art. 501), ce privește restituirea prețului de piață al imobilelor, reglementează situația cumpărătorilor care au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în speță, conform celor deja arătate. În consecință, soluția instanței de apel de a obliga pârâtul la plata valorii de circulație a imobilului este greșită, reclamanta având dreptul la plata prețului actualizat al imobilului în condițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (3) din lege, restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de către M.F.P.

din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Calitatea procesuală pasivă a M.F.P. și obligația sa de plată rezultă, așadar, din poziția sa juridică de reprezentant legal al Statului și din dispozițiile speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă derogatorie de la dreptul comun, unde obligația de garanție se instituie în persoana vânzătorului. De altfel, calitatea procesuală pasivă a M.F.P. a fost pusă în discuție numai în ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității clauzei exoneratoare de răspundere pentru evicțiune, obligația sa legală de plată nefiind contestată în raport de legea specială.

În condițiile în care, prin voința legiuitorului, s-a stabilit subiectul de drept care va face restituirea prețului în situațiile particulare ce intră în sfera de aplicare a normei juridice speciale anterior menționate, această normă dobândește prevalență față de regula de drept comun, astfel că în baza ei se justifică, în cauză, obligarea M.F.P. la plata prețului actualizat. În ce privește calcularea prețului actualizat la care este îndreptățită reclamanta, conform dispozițiilor art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. 250 din 7 martie 2007, aceasta se va face prin aplicarea indicelui anual de inflație din anul plății la anul introducerii acțiunii, iar pentru sumele plătite în rate, actualizarea se va face în funcție de anul aferent ratelor plătite în acel interval.

Referitor la critica privind îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei prin acordarea prețului de piață al imobilului, este de observat că aceasta a rămas fără obiect față de recunoașterea, în favoarea reclamantei, numai a dreptului la restituirea prețului actualizat al apartamentului. II. Cu privire la recursul reclamantei W.G.G.N.: Față de dezlegarea dată recursului pârâtului M.F.P. pe aspectul cererii în despăgubiri, atât cu privire la titularul obligației de plată, cât și la întinderea despăgubirii, având în vedere argumentele reținute pe acest aspect în analiza recursului pârâtului și care nu vor mai fi reluate, criticile din recursul reclamantei nu pot fi primite. Se impun doar câteva sublinieri.

Astfel, dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au rămas în vigoare și după modificarea operată prin Legea nr. 1/2009, se referă la cererile și acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ stabilesc că restituirea prețului prevăzut la alin. (2) se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. Rezultă că, prin derogare de la dispozițiile de drept comun din materia evicțiunii, art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 instituie o răspundere specială a M.F.P.

în ceea ce privește plata de despăgubiri în cazul desființării, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. În acest caz, care este și cel din speță, titularul obligației de plată și, implicit, partea cu calitate procesuală pasivă este M.F.P., iar nu Primăria municipiului București, care nu este chemată să răspundă în acest raport juridic. Ca atare, numai M.F.P. poate fi obligat la plata de despăgubiri către reclamantă, nu și vânzătorul, respectiv Primăria municipiului București. Cât privește întinderea despăgubirii, dispozițiile legale menționate anterior o limitează la prețul actualizat din contractul desființat, încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce este și cazul în speță, potrivit argumentelor dezvoltate în analiza recursului pârâtului.

Susținerea reclamantei potrivit căreia ar fi îndreptățită la restituirea prețului de piață deoarece, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prețul plătit a fost unul la valoarea de circulație a imobilului, nu poate fi primită, pe de o parte, pentru că prețul de vânzare în baza Legii nr. 112/1995 este unul de protecție socială, iar pe de altă parte, față de soluția consacrată de textul legal incident pe aspectul întinderii despăgubirilor, și anume art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În consecință, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. îl va respinge ca atare, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Față de considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) – (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul M.F.P. și va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va admite, în parte, acțiunea în despăgubiri formulată în contradictoriu cu M.F.P. și îl va obliga pe acest pârât la plata sumei de 27.523.592 ROL, reprezentând prețul achitat în contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, preț ce se va reactualiza în condițiile art. 50.3 din HG nr. 250/1997, urmând a menține celelalte dispoziții ale deciziei; de asemenea, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.G.G.N. împotriva deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 495/ A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că, admite în parte acțiunea în despăgubiri formulată în contradictoriu cu M.F.P. Obligă pe pârâtul M.F.P. la plata sumei de 27.523.592 ROL, reprezentând prețul achitat în contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, preț ce se va reactualiza în condițiile art. 50.3 din H.G. nr. 250/1997. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.G.G.N. împotriva Deciziei nr. 495/ A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2011.