ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5884/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5884/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei civile

de față,constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

București la data de 09 august 2007, reclamanții L.N. și L.E.M., reprezentați

prin mandatar W.G.G.N., au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București

prin Primarul General, Primăria municipiului București, SC H.N. SA, Statul

Român prin M.E.F., solicitând instanței: să constate nulitatea absolută a

clauzei de exonerare de răspundere a vânzătorului pentru evicțiune, inserată în

cuprinsul art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996,

încheiat cu Primăria municipiului București, prin SC H.N. SA; să dispună

angajarea răspunderii pentru evicțiune în sarcina pârâților și să fie obligați

pârâții în solidar la plata, în principal, a sumei de 163.600 euro, echivalent

în lei la data plății, reprezentând valoarea de circulație a imobilului

cumpărat conform contractului de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, iar,

în subsidiar, a sumei de 2.752 lei, actualizată, reprezentând prețul achitat

pentru cumpărarea imobilului, conform contractului anterior menționat.

Reclamanții au susținut

că s-a produs evicțiunea, fiind deposedați de imobilul cumpărat de moștenitorii

fostului proprietar, M.D.A.V.I. și M.D.M.S., cărora le-a fost admisă acțiunea

în revendicare prin sentința civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a

Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă.

În aceste condiții,

au argumentat că se impune anularea clauzei stipulate la art. 3 din contractul

de vânzare-cumpărare, ca fiind contrară dispozițiilor art. 1339 și 966 C. civ.

și obligarea vânzătorului la despăgubire.

În drept, reclamanții

și-au întemeiat acțiunea pe prevederile art. 1337 și următoarele, art. 966 și

următoarele C. civ., art. 50 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul

adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, art. 11, 20 și 44 din Constituția

României.

La data de 7

septembrie 2007, pârâta Primăria municipiului București a chemat în garanție pe

M.F.P., invocând incidența prevederilor art. 39 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 20/1996

și art. 51 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 958 din 4 iunie 2008, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.E.F. și a Statului

Român prin M.E.F., a respins acțiunea față de acești pârâți, ca fiind formulată

împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis acțiunea

formulată de reclamanții L.N. și L.E.M., prin mandatar W.G.G.N., în

contradictoriu cu pârâții Municipiul București prin Primarul General, Primăria

municipiului București, SC H.N. SA, Statul Român prin M.E.F., M.E.F. și

chematul în garanție M.E.F., a constatat nulitatea absolută a art. 3 din

contractul de vânzare-cumpărare, a obligat pârâta la plata sumei de 151.127

euro, în echivalent lei la data plății, către reclamantă și a admis cererea de

chemare în garanție.

Prima instanță a

reținut că reclamanții au fost tulburați în dreptul de proprietate prin faptul

propriu al vânzătorului, în condițiile în care instanțele de judecată au

acordat preferabilitate titlului moștenitorilor fostului proprietar în

detrimentul celui exhibat de vânzător, sens în care clauza inserată la art. 3

al contractului contravine dispozițiilor art. 1339 C. civ.

Totodată, tribunalul

a reținut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001,

aplicabile doar în ipoteza anulării contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce

nu s-a dispus cu privire la contractul încheiat de reclamanți.

Împotriva acestei

sentințe au formulat apel pârâții Primăria municipiului București, M.E.F., iar

la data de 7 ianuarie 2009 reclamanții L.N. și L.E.M. au depus cerere de apel

incident, prin care au solicitat ca, în cazul admiterii apelurilor principale,

să se admită apelul incident și să se schimbe, în parte, sentința civilă nr. 958

din 04 iunie 2008 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în

sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului

Român și a M.E.F. și obligării acestora, în solidar cu ceilalți pârâți, la

plata sumei de 2.752 lei, reprezentând prețul actualizat al imobilului, cu

cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, prin Decizia

civilă nr. 229/ A din 9 aprilie 2009, a respins apelurile, ca nefondate.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Primăria municipiului București și M.F.

Primăria municipiului

București a reiterat, în recurs, excepția lipsei calității sale procesuale

pasive.

M.F.P., în nume

propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, a reiterat excepția

prescripției dreptului la acțiune în raport de termenul special de prescripție

și a invocat nemotivarea deciziei atacate.

În recurs s-a

constatat că între reclamanții L.N. și L.E.M., pe de o parte, și W.G.G.N., pe

de altă parte, a intervenit o cesiune a drepturilor litigioase care fac

obiectul prezentului litigiu (contractul din 12 aprilie 2008-fila 12 dosar).

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de Proprietate Intelectuală, prin Decizia

nr. 10158 din 16 decembrie 2009, a admis recursurile pârâților, a casat (în

totalitate) decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte

de apel.

Pentru a hotărî

astfel, Înalta Curte a reținut că decizia atacată nu este motivată, Curtea neclarificând

situația de fapt și care este cadrul procesual, respectiv dacă acțiunea dedusă

judecății se supune regulilor de drept comun sau celor prevăzute de legea

specială.

Totodată, Curtea nu a

lămurit excepțiile privind prescripția dreptului la acțiune în nulitatea

parțială a contractului de vânzare-cumpărare, a lipsei calității procesuale

pasive a Primăriei municipiului București, relevanța în cauză a aspectelor

statuate cu autoritate de lucru judecat prin hotărârile pronunțate în procesul

de revendicare a imobilului în litigiu, precum și aspectele privind cuantumul

despăgubirii și persoana căreia îi incumbă obligația de plată.

În rejudecare după

casare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, prin Decizia civilă nr. 495/ A din 23 septembrie 2010, a

admis apelurile și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că:

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.F.P., în nume propriu și ca

reprezentant al Statului Român, numai în ceea ce privește primul capăt de

cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a art. 3 din contractului

vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996 și a respins acest capăt de cerere față

de M.F.P., ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

A admis excepția

lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Municipiul București, prin

Primarul General, pe capătul de cerere referitor la restituirea prețului și a

respins acest capăt de cerere ca fiind introdus împotriva unei persoane fără

calitate procesuală pasivă.

A admis acțiunea pe

capătul al doilea de cerere având ca obiect plata despăgubirilor, constând în

prețul de piață al imobilului, în contradictoriu cu pârâtul M.F.P., cu

consecința obligării ministerului la plata sumei de 151.127 euro, în

echivalentul lei la data plății, către reclamanta cesionară.

A respins cererea de

chemare în garanție a M.F.P., formulată de pârâta Primăria municipiului

București, ca fiind rămasă ca fără obiect.

A menținut celelalte

dispoziții ale sentinței apelate și a dat în debit reclamanta cu suma de 231

lei, cu titlu de taxă judiciară de timbru și timbru judiciar aferent

soluționării cauzei în fond.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut că excepția prescripției dreptului la acțiune,

invocată prin apelul M.E.F. cu privire la petitul în nulitatea clauzei

contractuale exoneratoare de răspundere pentru evicțiune, nu poate fi primită.

În cauză, nu se poate

reține aplicabilitatea prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001, întrucât

temeiul juridic al capătului de cerere în constatarea nulității absolute este

cel de drept comun, caz în care, potrivit Decretului nr. 167/1958 privitor la

prescripția extinctivă, dreptul la acțiune nu este prescris.

Curtea a apreciat, în

subsidiar, că și în situația în care art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001

ar fi aplicabil, acest capăt de cerere tot nu ar fi prescris, prin raportare la

prevederile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care stabilesc, cu

valoare de principiu, că prescripția începe să curgă de la data nașterii dreptului

material la acțiune.

Curtea a constatat

că, și în condițiile legii speciale, termenul de prescripție începe să curgă de

la data rămânerii irevocabile a hotărârii prin care s-a admis revendicarea

formulată de fostul proprietar, termenul de 1 an nefiind depășit la data de 9

august  2007, data formulării cererii cu care a fost învestită instanța de

judecată în prezenta cauză.

Cu privire la capătul

de cerere privind răspunderea pentru evicțiune, Curtea a apreciat că

prevederile legale aplicabile sunt dispozițiile art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), care, chiar dacă nu

erau în vigoare la data cererii introductive, sunt incidente speței datorită

caracterului lor mai favorabil și ținând cont de voința legiuitorului, aceea de

a remedia deficiențele legii speciale sub aspectul acordării unei reparații

echitabile foștilor chiriași care au fost evinși prin redobândirea imobilelor

preluate abuziv de stat de către foștii proprietari. De altfel, chiar reclamanții

au arătat că, în principal, își întemeiază capătul de cerere pe dreptul comun

și, în subsidiar, pe legea specială.

Curtea a apreciat că,

deși reclamanților nu li s-a desființat contractul de vânzare-cumpărare pe cale

judiciară, ci prin admiterea acțiunii în revendicare a foștilor proprietari,

reclamanții au un contract care trebuie privit ca fiind valabil încheiat, cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, ceea ce atrage incidența

dispozițiilor art. 50 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, introdus

prin Legea nr. 1/2009, în sensul acordării prețului de piață și nu a celui

reactualizat, considerând că textul se pretează la o interpretare extensivă.

Potrivit art. 50

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a stabilit că obligația de plată a

despăgubirilor revine M.F.P.

Curtea a decis că

reclamanții datorează taxă de timbru doar pentru primul capăt de cerere, urmând

a fi dați în debit cu suma corespunzătoare.

Cu privire la apelul

incident declarat de reclamanții L.N. și L.E., Curtea l-a admis în raport de

considerentele anterioare care au impus soluția obligării M.F.P. la plata

despăgubirilor.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâtul M.F.P., în nume propriu și în reprezentarea

Statului Român, și reclamanta W.G..N.

I. Pârâtul M.F.P., în

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a dezvoltat următoarele critici:

constatarea nulității absolute a art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare din

29 octombrie 1996, soluția instanței de apel este greșită, în primul rând,

pentru că dreptul la acțiune este prescris în temeiul legii speciale și, în al

doilea rând, întrucât capătul de cerere în nulitate este inadmisibil ca efect

al autorității de lucru judecat, raportat la hotărârea judecătorească prin care

s-a soluționat acțiunea în revendicare a foștilor proprietari.

Recurentul-pârât a

argumentat critica privind prescripția în sensul că, anterior prezentului

proces, a existat pe rolul instanțelor de judecată o acțiune ce a avut ca

obiect revendicarea întemeiată pe dispozițiile de drept comun, respectiv art. 480

C. civ., admisă, în mod definitiv și irevocabil, prin sentința civilă nr. 11385

din 10 noiembrie 2005 pronunțată de către Judecătoria sectorului 1 București.

Prin această hotărâre

judecătorească s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că prevederile art.

45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile în speță, astfel încât

termenul de prescripție aplicabil litigiilor având ca obiect constatarea

nulității absolute a actelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.

112/1995 este cel special, ținând cont de principiul potrivit căruia specialul

derogă de la general.

Termenul prevăzut de art.

45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv, prin O.U.G. nr. 109/2001

și O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 august  2002, astfel încât acțiunea

reclamanților, înregistrată în data de 9 august 2007, este prescrisă în raport

de această dată.

în nulitate este și inadmisibilă, întrucât prin hotărârea judecătorească care a

soluționat acțiunea în revendicare a foștilor proprietari, s-a reținut cu

autoritate de lucru judecat faptul că în cuprinsul contractului de

vânzare-cumpărare a fost inserată o clauză exoneratoare de răspundere pentru

evicțiune, exclusiv pentru ipoteza în care fostul proprietar sau un moștenitor

al acestuia ar revendica imobilul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

S-a reținut că

inserarea acestei clauze constituie dovada certă a reprezentării pe care au

avut-o cumpărătorii, în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare,

asupra situației juridice a imobilului și că, fiind de rea-credință, aceștia nu

pot invoca în favoarea lor excepția validității aparenței în drept pentru a

păstra locuința ce a făcut obiectul contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995,

nul absolut pentru încălcarea prevederilor art. 1 din lege.

Astfel, existând o

hotărâre judecătorească care stabilește cu putere de lucru judecat

reaua-credință a cumpărătorilor-reclamanți, capătul de cerere în nulitate este

inadmisibil.

obligarea sa la plata prețului de piață, soluția Curții de apel este greșită

întrucât, în primul rând, nu datorează acest preț, iar în al doilea rând, în

situația în care ar datora, poate fi obligat la prețul reactualizat, nicidecum

la valoarea de piață a imobilului.

Recurentul-pârât

susține că la data formulării cererii nu era în vigoare Legea nr. 1/2009, care

a modificat dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 în sensul că,

proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri

judecătorești, definitive și irevocabile, au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare.

Instanța de apel a

greșit atunci când a apreciat că prin cererea subsidiară reclamanții au invocat

și prevederile legii speciale pe capătul de cerere privind obligarea pârâtului

la plata despăgubirilor.

Instanța de apel a

făcut o apreciere total greșită asupra valabilității contractului de vânzare-cumpărare,

de vreme ce printr-o hotărâre judecătorească anterioară s-a stabilit irevocabil

că reclamanții, fiind de rea credință, „nu pot invoca în favoarea lor excepția

validității aparenței în drept pentru a păstra locuința ce a făcut obiectul

contractului de vânzare-cumpărare, nul absolut pentru încălcarea prevederilor art.

1 din Legea nr. 112/1995, peste care se suprapune cauza ilicită a obligației

acestora”.

Instanța de apel, în

mod greșit, extinde incidența dispozițiilor art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

la orice situație în care fostul chiriaș-cumpărător a fost evins prin admiterea

acțiunii în revendicare, adăugând astfel la lege. Acest text nu este aplicabil

în speță, întrucât contractul reclamanților nu a fost desființat prin hotărâre

judecătorească.

De altfel,

răspunderea vânzătorului pentru evicțiune nu poate fi antrenată raportat la art.

1339 C. civ., întrucât cumpărătorii au încheiat pe riscul lor contractul,

cunoscând pericolul evicțiunii la momentul contractării.

Nu în ultimul rând,

recurentul-pârât susține că ar reprezenta o îmbogățire fără justă cauză

stabilirea prejudiciului la valoarea de circulație a imobilului.

II. În motivarea

recursului său, reclamanta W.G.G.N. a arătat că acțiunea în despăgubiri a fost

întemeiată, în principal, pe dispozițiile art. 1337 C. civ. și, în subsidiar,

pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, a arătat

că motivul care a stat la baza admiterii apelului formulat de Primăria

Municipiului București și, implicit, a constatării lipsei calității procesuale

pasive a acesteia în ceea ce privește restituirea prețului îl constituie

aplicabilitatea prevederilor art. 50 din Legea nr. 10/2001 în forma actuală,

față de intenția legiuitorului de a institui o măsură de protecție socială

reală și viabilă în favoarea foștilor proprietari, precum și pentru a evita

generarea unor situații discriminatorii între foștii chiriași.

Or, prin raportare la

aceste prevederi speciale care reglementează o răspundere pentru evicțiune

specială, în cadrul căreia obligația de garanție revine M.F.P. și nu Primăriei

Municipiului București, instanța a apreciat că pârâta Primăria Municipiului

București nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce privește restituirea

prețului.

În aceste condiții,

recurenta susține că, numai în situația în care instanța de recurs va aprecia

că temeiul de drept aplicabil în speță pentru angajarea răspunderii pentru

evicțiune este cel de drept comun, respectiv art. 1337 și urm. C. civ., iar nu

dispozițiile Legii nr. 10/2001, înțelege să conteste soluția instanței de apel

privind admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei

Primăria municipiului București, pentru că altfel ar fi în imposibilitatea de a

obține plata despăgubirilor ce i se cuvin.

Conform dispozițiilor

de drept comun, vânzătorul are obligația de garanție pentru evicțiune. Cum, în

speță, această calitate a avut-o Primăria municipiului București, această

entitate se legitimează procesual pasiv pe cererea în despăgubiri, revenindu-i

obligația de plată a prețului de circulație a imobilului.

După cum s-a arătat

pe întreg parcursul procesului, prin contractul de vânzare-cumpărare din 29

octombrie 1996, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin SC H.N.,

reclamanții au dobândit în baza Legii nr. 112/2995 imobilul litigios.

Or, în cadrul acestui

contract de vânzare-cumpărare, calitatea de vânzător a avut-o pârâta Primăria

Municipiului București, chiar dacă operațiunea a fost realizată prin

intermediul SC H.N. SA, acesta având doar calitatea de mandatar, care a acționat

în numele și pe seama mandantului Primăria Municipiului București.

În acest context,

față de calitatea de vânzător deținută de Primăria Municipiului București, nu

prezintă absolut nici un fel de relevanță juridică faptul că realizarea

operațiunii vânzării ar fi fost delegată unei alte unități subordonate sau

contractate sau că prețul rezultat din această operațiune ar fi fost sau nu

încasat de vânzător.

În cazul evicțiunii,

angajarea răspunderii se realizează în persoana vânzătorului, deoarece acesta

este ținut a se abține de la orice acte de natură să tulbure pe cumpărător în

exercitarea dreptului de proprietate.

Prin urmare, în

funcție de statuările instanței de recurs asupra temeiului de drept aplicabil

pe cererea în despăgubiri, recurenta-reclamantă a solicitat să-i fie admis

recursul și modificată hotărârea recurată, în sensul respingerii excepției

lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului București și

obligării acesteia, în solidar cu ceilalți pârâți, la plata prețului de circulație

al imobilului.

Prin întâmpinarea la

recursul pârâtului, recurenta-reclamantă a arătat că nu se poate susține că

termenul special de prescripție ar fi aplicabil acțiunilor în nulitate

formulate de una din părțile contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza

Legii nr. 112/1995.

Termenul prevăzut de

acest text se referă numai la acțiunile care ar putea avea drept consecință

deposedarea chiriașului cumpărător de imobilul cumpărat, nicidecum la acțiunile

care privesc raporturile dintre cumpărătorul și vânzătorul din cadrul

contractului încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Ca atare, este

irelevantă invocarea hotărârii pronunțate în acțiunea în revendicare, care

privea acțiunea unui terț privind nulitatea contractului încheiat conform Legii

nr. 112/1995, ipoteză diferită de cea în speță, în care una din părți solicită

constatarea nulității unei clauze din contract.

De altfel și în cazul

în care ar fi aplicabil termenul special de prescripție, acțiunea în nulitate

nu este prescrisă, deoarece termenul de un an a început să curgă de la data la

care cumpărătorii au fost deposedați de bun prin admiterea acțiunii în

revendicare.

Nici excepția

inadmisibilității cererii privind constatarea nulității clauzei contractuale nu

poate fi primită întrucât, chiar dacă prin hotărârea judecătorească anterioară

s-au reținut anumite aspecte privind legalitatea contractului de

vânzare-cumpărare, nu se poate invoca autoritatea de lucru judecat în ceea ce

privește nulitatea absolută a contractului, chestiune care nu a fost dezlegată

în acel proces.

Deși recurentul-pârât

invocă că prin hotărârea pronunțată în acțiunea în revendicare s-a constatat

reaua-credință a reclamanților, acest aspect este irelevant față de temeiul

juridic al prezentei acțiuni.

Cu privire la plata

despăgubirilor, susține că dispozițiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, text

introdus prin Legea nr. 1/2009, sunt aplicabile în speță având în vedere

caracterul devolutiv al apelului și având în vedere că în doctrină s-a statuat

că mijloacele noi de apărare în apel, fie că sunt de drept material, fie că

sunt de drept procesual, sunt admisibile. Prin urmare, în apel se poate invoca,

pentru prima oară, aplicarea unei legi, fără ca aceasta să fie considerată

cerere nouă, care să contravină art. 292 C. proc. civ.

Prin Legea nr. 1/2009

au fost aduse completări textului de lege deja invocat, în subsidiar, de

reclamanți.

Se mai susține că

includerea în contract a unei clauze exoneratoare de răspundere pentru

evicțiune de către vânzător nu reprezintă relevanță sub aspectul cunoașterii

faptului generator al evicțiunii, iar în contractul de vânzare-cumpărare nu se

arată faptul că imobilul este preluat abuziv sau că titlul statului nu este

valabil.

La data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare, reclamanții au avut convingerea certă că

vânzătorul Municipiul București are calitatea de a înstrăina imobilul.

În combaterea

criticii privind îmbogățirea fără justă cauză, reclamanta susține că înainte de

evicțiune avea în patrimoniu un bun de o anumită valoare, iar ulterior

evingerii, prin decizia recurată, au redobândit în patrimoniu valoarea bunului

astfel ieșit, context în care critica nu este fondată.

Analizând recursurile

exercitate în cauză, în ordinea în care desfășurarea judecății o impune în

raport de criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la

recursul pârâtului M.F.P.

1.Critica vizând

incidența prescripției speciale, reglementate de dispozițiile art. 45 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001, în soluționarea petitului privind nulitatea clauzei

contractuale referitoare la exonerarea de răspundere a vânzătorului, nu este

fondată.

Astfel, în mod legal

instanța de apel nu a reținut incidența în cauză a termenului special de prescripție

reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Art. 45 din Legea nr.

10/2001 prevede la alin. (1), (2), (4) și (5) următoarele:

„(1) Actele juridice

de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având

ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi, sunt

valabile dacă au fost încheiate cu respectarea legilor în vigoare la data

înstrăinării.

(2) Actele juridice

de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având

ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările

ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a

fost încheiat cu bună-credință.

(4) Actele juridice

de înstrăinare, inclusiv cele întocmite în cadrul procesului de privatizare,

având ca obiect imobile preluate cu titlu valabil, sunt lovite de nulitate

absolută dacă au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale

legilor în vigoare la data înstrăinării.

(5) Prin derogare de

la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se

prescrie în termen de un an de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Rezultă că, prin alin.

(1) al art. 45 din Legea nr. 10/2001 se instituie regula valabilității actelor

juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele ce fac obiectul legii

speciale de reparație, prin alin. (2) și (4) se reglementează cauzele speciale

de nulitate a actelor juridice de înstrăinare a acestor imobile, iar prin alin.

(5) se instituie, prin derogare de la dispozițiile de drept comun, un termen

special de prescripție pentru aceste cauze de nulitate.

Din analiza

gramaticală și sistemică a prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 reiese că

nulitatea pe care textul o instituie cu privire la actele de înstrăinare a

imobilelor ce cad sub incidența acestui act normativ vizează exclusiv

transferul dreptului de proprietate.

Aceeași concluzie

reiese, de altfel, și din interpretarea sistematică și teleologică a întregii

legi, scopul și intenția legiuitorului fiind de a readuce bunurile înstrăinate

în patrimoniul unității deținătoare, pentru a putea fi restituite în natură

persoanelor îndreptățite care le-au solicitat.

Prin urmare, termenul

special de prescripție de un an, care a fost prelungit succesiv prin O.U.G. nr.

109/2001 și O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 august 2002, se referă,

chiar dacă nu explicit, la acțiunile în nulitatea actelor juridice de

înstrăinare promovate de persoanele îndreptățite în scopul readucerii

imobilului în patrimoniul unității deținătoare, respectiv la acțiunile în

constatarea nulității transferului dreptului de proprietate care a operat

anterior solicitării de restituire a foștilor proprietari.

Cum, în speță, nu se solicită

nulitatea contractului sub aspectul transferului dreptului de proprietate, ci

constatarea nulității clauzei de exonerarea de răspundere pentru evicțiune a

vânzătorului, potrivit dreptului comun, respectiv art. 1339 C. civ., instanța

de apel a înlăturat în mod legal excepția prescripției speciale a dreptului

material la acțiune, reținând că, pe acest temei juridic de drept comun,

constatarea nulității absolute este imprescriptibilă.

privire la excepția inadmisibilității capătului de cerere vizând constatare

nulității clauzei exoneratoare de răspundere, din perspectiva efectului puterii

de lucru judecat al hotărârii judecătorești prin care s-a admis acțiunea în

revendicare a foștilor proprietari, nu poate fi primită.

În condițiile art. 1200

pct. 4 și art. 1202 C. civ., o hotărâre irevocabilă se bucură de prezumția

absolută de adevăr a celor judecate, principiu exprimat prin adagiul res

iudicata pro veritate habetur, astfel încât aspectele soluționate prin aceasta

nu mai pot fi repuse în discuție într-un proces ulterior.

Astfel, ca efect

pozitiv al lucrului judecat, aceasta poartă asupra modalității în care au fost

dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, ce

se impune într-un al doilea proces, în legătură cu chestiunea litigioasă,

anterior tranșată, fără posibilitatea de a o mai contrazice.

Autoritatea de lucru

judecat este reglementată ca o prezumție legală absolută irefragabilă de art. 1201

C. civ. și ca o excepție de fond, peremptorie și absolută, de art. 166 C. proc.

civ.

De principiu,

instanța trebuie să dea eficiență prezumției de lucru judecat, care, fără a fi

o excepție de natură a paraliza noul litigiu, o obligă ca, în soluționarea lui,

să țină seama de hotărârile anterioare, în măsura în care privesc chestiuni

litigioase care se repun în discuție.

Recurentul-pârât

pretinde că sentința civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei

sectorului 1 București, definitivă și irevocabilă, prin care s-a admis acțiunea

în revendicare a foștilor proprietari și prin care s-a reținut nevalabilitatea

titlului statului și reaua-credință a subdobânditorilor, foști chiriași, are ca

efect recunoașterea nulității contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în

temeiul Legii nr. 112/1995, în totalitatea sa.

Contrar, însă,

susținerilor recurentului-pârât, în litigiul anterior dintre părți nu s-a

cercetat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și nici a clauzei

stipulate în art. 3 din acest contract.

Instanța de judecată,

folosind metoda comparativă în analiza titlurilor exhibate de părți, a reținut existența,

ca atare, a clauzei exoneratoare de răspundere a Primăriei municipiului

București, dar nu în analiza condițiilor ce determină ineficacitatea actului

juridic de vânzare-cumpărare, ci doar ca un simplu element în aprecierea

atitudinii subiective a părților la încheierea contractului.

Prin urmare, singurul

efect produs de hotărârea susmenționată asupra valabilității clauzei

contractuale, ca manifestare pozitivă a puterii lucrului judecat, este

recunoașterea existenței ei ca element în circumstanțierea atitudinii

subiective a părților contractului de vânzare-cumpărare, ca fiind de

rea-credință la încheierea lui, context în care instanța a apreciat că nu se

putea reține aplicarea principiului error communis facit jus în favoarea

cumpărătorilor, astfel încât aceștia să păstreze în posesie și proprietate

imobilul.

Rezultă că, hotărârea

irevocabilă pronunțată în acțiunea în revendicare nu se impune cu putere de

lucru judecat asupra constatării nulității clauzei contractuale în discuție,

simpla existență a acestei clauze, valabilă sau nu, fiind doar un instrument în

aprecierea conduitei cumpărătorilor din perspectiva imposibilității acestora de

a păstra bunul revendicat.

Decizia în discuție

nu poate avea nici un efect asupra unor drepturi ce nu au făcut obiectul

judecății în procesul în care a fost pronunțată, respectiv cu privire la

nulitatea contractului de vânzare-cumpărare sau a clauzei contractuale

exoneratoare de răspundere, dar are asupra unor aspecte tranșate irevocabil în

litigiul anterior, respectiv a relei-credințe a cumpărătorilor.

formulate de recurentul-pârât pe aspectul modalității de stabilire a obligației

de plată a M.F.P. sunt, însă, fondate pentru următoarele argumente:

În lumina art. 1337

și urm. C. civ., condițiile cerute pentru a opera răspunderea pentru evicțiune

sunt: existența unei tulburări de drept; existența unei cauze a evicțiunii,

care să fie anterioară vânzării; necunoașterea, de către cumpărător, a cauzei

evicțiunii.

Prin raportare la

conținutul menționat al instituției evicțiunii și la condițiile legale ce

trebuie întrunite cumulativ pentru a opera această instituție, dezdăunarea

cumpărătorului pe temeiul răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului poate

opera numai în situația în care cel dintâi a fost evins, fără a fi afectată

valabilitatea titlului lui de proprietate, în considerarea unei cauze ce nu era

cunoscută cumpărătorului și preexistând datei încheierii contractului de

vânzare-cumpărare.

Altfel spus,

răspunderea pentru evicțiune intervine în ipoteza în care cel ce reclamă o

despăgubire pe un asemenea temei deține în continuare un titlu de proprietate

valid, cazul în speță, unde contractul de vânzare-cumpărare nu a fost declarat

nul, însă respectivul titlu s-a dovedit ineficient în comparația cu titlul ce

i-a fost opus de terțul evingător.

Or, situația

reclamantei din litigiul pendinte, astfel cum a fost stabilită de instanța de

fond pe baza probatoriului analizat, nu se circumscrie acestor coordonate spre

a justifica antrenarea răspunderii pentru evicțiunea de drept comun.

În speța supusă

analizei, reclamanta a invocat, în principal, dispozițiile art. 1337 și urm. C.

civ. privind evicțiunea și, în subsidiar, dispozițiile legii speciale,

respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Potrivit

dispozițiilor art. 1340 C. civ., „Stipulația prin care vânzătorul se descarcă

de răspunderea pentru evicțiune, nu-l scutește de a restitui prețul, în caz de

evicțiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul

evicțiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie”.

Dispozițiile art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, varianta în vigoare la data soluționării în fond a

cererii, fac vorbire despre cererile sau acțiunile în justiție privind

restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au

fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Din analiza textelor

legale anterior citate se desprinde concluzia că, în conformitate cu

dispozițiile de drept comun, reaua-credință înlătură garanția pentru evicțiune,

în timp ce dispozițiile legii speciale dau posibilitatea cumpărătorilor care au

încheiat contractele de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, cu

eludarea prevederilor acestei legi, să beneficieze de plata prețului

reactualizat, obligație ce îi incumbă, potrivit legii, M.F.P.

Cum prin hotărârea

judecătorească pronunțată în litigiul anterior s-a stabilit cu putere de lucru

judecat că dobânditorii din contractul de vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996,

care privește imobilul în litigiu, au fost de rea-credință, urmează a se reține

că reclamanta, cesionara dreptului litigios, nu are dreptul la despăgubiri

pentru garanția pentru evicțiune potrivit dispozițiilor de drept comun,

respectiv art. 1340 C. civ.

Însă, față de faptul

că legea specială deschide calea la despăgubiri în cazul desființării

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

iar reclamanta a invocat, în subsidiar, dispozițiile legii speciale ca temei al

pretențiilor sale, urmează a se stabili dreptul ei la despăgubiri în

conformitate cu prevederile legii speciale.

În speță, deși

neanulat, contractul de vânzare-cumpărare al reclamanților, preluat de W.G.G.N.,

a rămas fără eficiență juridică ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare

prin comparare de titluri a foștilor proprietari, reclamanta fiind obligată să

cedeze în favoarea acestora deplina proprietate și liniștita posesie a bunului.

Așa fiind, reclamanta

se încadrează în ipoteza legii speciale, prin „desființare” înțelegându-se nu

doar situația când contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995

a fost anulat, ci și când s-a admis o acțiune în revendicare.

Că este așa rezultă

și din dispozițiile art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora „În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea

prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriașii care au

cumpărat cu bună-credință imobilele în care locuiau și ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, fie ca urmare a unei acțiuni în anulare,

fie ca urmare a unei acțiuni în revendicare, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile”. Acest text, introdus prin Legea nr. 1/2009, este

relevant în stabilirea sensului noțiunii de „desființare a contractelor de

vânzare-cumpărare”, deoarece prevede expres că „desființarea” poate fi atât

urmarea unei acțiuni în anularea contractului, cât și a unei acțiuni în

revendicare.

Față de sentința

civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 București,

rămasă irevocabilă, prin care s-a statuat cu putere de lucru judecat atât

reaua-credință a cumpărătorilor, cât și eludarea dispozițiilor art. 1 din Legea

nr. 112/1995 la contractare, situația reclamantei se încadrează în ipoteza art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, menținută și de modificările aduse acesteia

prin Legea nr. 1/2009.

Curtea de apel a

reținut în mod greșit că, prin introducerea art. 50¹ în Legea nr. 10/2001,

prin Legea nr. 1/2009, legiuitorul a urmărit să despăgubească la valoarea de

piață a imobilelor pe toți proprietarii ale căror contracte de

vânzare-cumpărare au fost desființate, întrucât soluția legislativă anterioară,

de restituire doar a prețului actualizat cu indicele de inflație, nu asigura o

reparație integrală, iar prin noile modificări se asigură pentru toate

categoriile de chiriași-subdobânditori o reglementare unitară.

Textul nu se pretează

la o interpretare extensivă, pe de o parte, pentru că dispozițiile nou

introduse prin art. 50¹ recunosc dreptul la restituirea prețului de piață

al imobilelor numai în cazul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și desființate prin hotărâri

judecătorești definitive și irevocabile, iar, pe de altă parte, pentru că în

corpul Legii nr. 10/2001 s-a păstrat reglementarea despăgubirii la nivelul

prețului actualizat plătit de chiriași în cazul în care contractele prin care

aceștia au dobândit imobilele au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.

112/1995.

Altfel spus,

legiuitorul a înțeles să reglementeze în mod diferit (iar nu unitar) situația

despăgubirii chiriașilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate pe cale judecătorească, după cum aceste contracte au fost încheiate

cu respectarea sau, dimpotrivă, cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

Prin urmare, textul

introdus prin Legea nr. 1/2009 (art. 501), ce privește restituirea prețului de

piață al imobilelor, reglementează situația cumpărătorilor care au încheiat

contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995,

ceea ce nu este cazul în speță, conform celor deja arătate.

În consecință,

soluția instanței de apel de a obliga pârâtul la plata valorii de circulație a

imobilului este greșită, reclamanta având dreptul la plata prețului actualizat

al imobilului în condițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit

dispozițiilor art. 50 alin. (3) din lege, restituirea prețului actualizat

plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile se face de

către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6)

din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.

Calitatea procesuală

pasivă a M.F.P. și obligația sa de plată rezultă, așadar, din poziția sa

juridică de reprezentant legal al Statului și din dispozițiile speciale ale art.

50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă derogatorie de la dreptul comun, unde

obligația de garanție se instituie în persoana vânzătorului.

De altfel, calitatea

procesuală pasivă a M.F.P. a fost pusă în discuție numai în ceea ce privește

capătul de cerere privind constatarea nulității clauzei exoneratoare de

răspundere pentru evicțiune, obligația sa legală de plată nefiind contestată în

raport de legea specială.

În condițiile în

care, prin voința legiuitorului, s-a stabilit subiectul de drept care va face

restituirea prețului în situațiile particulare ce intră în sfera de aplicare a

normei juridice speciale anterior menționate, această normă dobândește

prevalență față de regula de drept comun, astfel că în baza ei se justifică, în

cauză, obligarea M.F.P. la plata prețului actualizat.

În ce privește calcularea

prețului actualizat la care este îndreptățită reclamanta, conform dispozițiilor

art. 50.3 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001,

aprobate prin H.G. 250 din 7 martie 2007, aceasta se va face prin aplicarea

indicelui anual de inflație din anul plății la anul introducerii acțiunii, iar

pentru sumele plătite în rate, actualizarea se va face în funcție de anul

aferent ratelor plătite în acel interval.

Referitor la critica

privind îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei prin acordarea prețului de

piață al imobilului, este de observat că aceasta a rămas fără obiect față de

recunoașterea, în favoarea reclamantei, numai a dreptului la restituirea

prețului actualizat al apartamentului.

II. Cu privire la

recursul reclamantei W.G.G.N.:

Față de dezlegarea

dată recursului pârâtului M.F.P. pe aspectul cererii în despăgubiri, atât cu

privire la titularul obligației de plată, cât și la întinderea despăgubirii,

având în vedere argumentele reținute pe acest aspect în analiza recursului pârâtului

și care nu vor mai fi reluate, criticile din recursul reclamantei nu pot fi

primite.

Se impun doar câteva

sublinieri.

Astfel, dispozițiile art.

50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care au rămas în vigoare și după

modificarea operată prin Legea nr. 1/2009, se referă la cererile și acțiunile

în justiție privind restituirea prețului actualizat în cazul contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, iar

dispozițiile art. 50 alin. (3) din același act normativ stabilesc că

restituirea prețului prevăzut la alin. (2) se face de către M.F.P. din fondul

extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare.

Rezultă că, prin

derogare de la dispozițiile de drept comun din materia evicțiunii, art. 50 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 instituie o răspundere specială a M.F.P. în ceea ce

privește plata de despăgubiri în cazul desființării, prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea

prevederilor Legii nr. 112/1995. În acest caz, care este și cel din speță,

titularul obligației de plată și, implicit, partea cu calitate procesuală

pasivă este M.F.P., iar nu Primăria municipiului București, care nu este

chemată să răspundă în acest raport juridic.

Ca atare, numai M.F.P.

poate fi obligat la plata de despăgubiri către reclamantă, nu și vânzătorul,

respectiv Primăria municipiului București.

Cât privește

întinderea despăgubirii, dispozițiile legale menționate anterior o limitează la

prețul actualizat din contractul desființat, încheiat cu eludarea prevederilor

Legii nr. 112/1995, ceea ce este și cazul în speță, potrivit argumentelor

dezvoltate în analiza recursului pârâtului.

Susținerea

reclamantei potrivit căreia ar fi îndreptățită la restituirea prețului de piață

deoarece, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, prețul

plătit a fost unul la valoarea de circulație a imobilului, nu poate fi primită,

pe de o parte, pentru că prețul de vânzare în baza Legii nr. 112/1995 este unul

de protecție socială, iar pe de altă parte, față de soluția consacrată de

textul legal incident pe aspectul întinderii despăgubirilor, și anume art. 50 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, Înalta

Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, astfel că în

baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. îl va respinge ca atare, nefiind

întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Față de

considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) – (3)

raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul

declarat de pârâtul M.F.P. și va modifica, în parte, decizia recurată, în

sensul că va admite, în parte, acțiunea în despăgubiri formulată în

contradictoriu cu M.F.P. și îl va obliga pe acest pârât la plata sumei de

27.523.592 ROL, reprezentând prețul achitat în contractul de vânzare-cumpărare din

29 octombrie 1996, preț ce se va reactualiza în condițiile art. 50.3 din HG nr.

250/1997, urmând a menține celelalte dispoziții ale deciziei; de asemenea, va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta W.G.G.N. împotriva

deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul M.F.P. împotriva Deciziei nr. 495/ A din 23 septembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și

de familie.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că, admite în parte acțiunea în despăgubiri

formulată în contradictoriu cu M.F.P.

Obligă pe pârâtul M.F.P.

la plata sumei de 27.523.592 ROL, reprezentând prețul achitat în contractul de

vânzare-cumpărare din 29 octombrie 1996, preț ce se va reactualiza în

condițiile art. 50.3 din H.G. nr. 250/1997.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta W.G.G.N. împotriva Deciziei nr. 495/

A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 iulie 2011.