ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10158/2009

Asupra recursurilor, constată următoarele: Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1119/26661 din 29 octombrie 1996, vânzătorul Primăria Municipiului bucurești, reprezentată prin SC H.N. SA a înstrăinat către cumpărătorii L.N. și L.E.M. imobilul situat în municipiul București, sector 1 (compus din vestibul, hol, 3 camere, oficiu, bucătărie, baie, pivniță și debara, în suprafață utilă de 146,65 mp) „în baza cererii formulate de cumpărători în baza Legii nr. 112/1995", pentru prețul de 27.523.592 lei vechi. La punctul 3 în contract părțile au convenit „ca, în condițiile art. 1338 C. civ., să exonereze pe vânzător pentru orice obligație privind evicțiunea decurgând din orice acțiune în revendicare ce ar fi intentată de către fostul proprietar sau moștenitorii acestuia, acțiune privind imobilul care face obiectul prezentei vânzări„.

Prin cererea înregistrată sub nr. 2768/2007, reclamanții L.N. și L.E.M. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul București, prin primarul general, Primăria municipiului București, SC H.N. SA, Statul Român și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând să se constate nulitatea absolută a art. 3 din contractul mai sus arătat. Totodată, reclamanții au cerut să se angajeze răspunderea pârâților pentru evicțiune, cu consecința obligării acestora la plata sumei de 163.000 Euro, reprezentând valoarea de circulație a imobilului care a făcut obiectul vânzării sau, în subsidiar, a prețului plătit în sumă de 2.752 lei noi, reactualizată, conform dispozițiilor art. 1340 C. civ. Reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe prevederile art. 1337 și urm. și art. 966 și urm. C. civ., art. 50 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul adițional 1 CEDO și art. 11, art. 20 și art. 44 din Constituția României.

În motivarea cererii reclamanții au susținut că s-a produs evicțiunea, anume că au deposedați de imobilul cumpărat de moștenitorii fostului proprietar, M.D.A.V.I. și M.D.M.S., cărora le-a fost admisă acțiunea în revendicare prin sentința civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă și irevocabilă. In aceste condiții, reclamanții au susținut că se impune anularea clauzei stipulată la art. 3 din contract, ca fiind contrară dispozițiilor art. 1339 și art. 966 C. civ. (care interzic exonerarea de această răspundere a vânzătorului pentru evicțiunea provenind din fapta sa proprie si respectiv stipularea unei obligații fondată pe o cauză ilicită) și obligarea vânzătorului să îi despăgubească.

Reclamanții au susținut că soluția se impune și în raport de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, care însă nu se pot aplica raportului juridic dedus judecății în prezenta cauza, întrucât contactul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat prin hotărâre judecătorească. Reclamanții afirmă că textul de lege mai sus arătat contravine dispozițiilor art. 16 și art. 44 din Constituție și este, totodată, neconvențional, adică contravine art. 1 din Protocolul 1 adițional CEDO. Prin cererea formulată la data de 7 septembrie 2007, pârâta Primăria municipiului București a chemat în garanției pe Ministerul Finanțelor Publice București, invocând incidența prevederilor art. 39 pct. 1 lit. a) din H.G.

nr. 20/1996 și art. 51 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Prin sentința civilă nr. 958 din 4 iunie 208 Tribunalul București, secția a III- a civilă, a admis cererea formulată de reclamanții E.N. și F.E.M., prin mandatar W.G.G.N. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general, Primăria municipiului București, SC H.N. SA., Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Economiei și Finanțelor și chematul în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor, a constat nulitatea art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 1119/23661/1996 și a obligat pe „pârâta" să plătească către „reclamanta suma de 151.127 Euro, în echivalent în lei la data plății și, totodată, a admis cererea de chemare în garanție.

Prin aceiași sentință instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor și Statul Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor și a respins cererea formulată de reclamanți ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În motivarea sentinței instanța a reținut că reclamanții au fost obligați să restituie moștenitorilor fostului proprietar imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, adică au fost tulburați în dreptul de proprietate prin faptul propriu al vânzătorului, fapt constând în aceea că instanțele de judecată au acordat preferabilitate titlului moștenitorilor fostului proprietar în detrimentul celui exhibat de vânzător.

Ca atare, instanța a apreciat că modificarea de către părțile contractante a garanției pentru evicțiune, prin clauza prevăzută la art. 3 în contractul de vânzare-cumpărare, contravine art. 1339 C. civ., fapt are atrage răspunderea vânzătorului pentru repararea prejudiciul suferit, astfel cu a fost stabilit prin expertiză. Totodată, instanța a reținut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001, aplicabile doar în ipoteza anulării contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce nu s-a dispus cu privire la contractul încheiat de reclamanții. Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Primăria municipiului București și Ministerul Economiei și Finanțelor București.

Î n motivarea apelului pârâta Primăria municipiului București a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, în raport de prevederile art. 51 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 și justificat de faptul că nu a încasat în mod efectiv prețul vânzării și a susținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile legale pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune, întrucât în momentul înserării clauzei prevăzută la art. 3 din contract, reclamanții - cumpărătorii au luat cunoștință de posibilitatea intervenirii evicțiunii. Pârâta susține că, în realitate, prin acțiunea dedusă judecății reclamanții urmăresc să fie despăgubiți exagerat pentru prețul preferențial, chiar derizoriu, calculat și plătit în condițiile prevăzute de Legea nr. 112/1995, fapt care pune în discuție o îmbogățire fără justă cauză, cu mențiunea că prețul care a fost vărsat în conturile Ministerului Finanțelor.

Î n motivarea apelului Ministerul Finanțelor a invocat excepția prescripției dreptului la acțiunea în nulitatea clauzei prevăzute la pct. 3 din contract în raport de prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care prevăd un termen de 1 an pentru atacarea unor astfel de contracte. In măsura în care se apreciară că raportului juridic dedus judecății i se aplică regulile de drept comun, apelantul a invocat nerespectarea dispozițiilor legale referitoare la timbrajul cererilor de chemare în judecată și a solicitat a se observa că a existat pe rolul instanțelor judecătorești o acțiune în revendicare a foștilor proprietari cu privire la imobilul în litigiu, care a fost admisă prin sentința nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă în definitivă și irevocabilă.

Apelantul a invocat ca unul din argumentele pentru care a fost admisă revendicarea l-a constituit faptul că reclamanții nu pot invoca în apărarea lor cu succes buna credință, întrucât ei au cunoscut situația juridică a imobilului la momentul cumpărării. Apelantul a susținut că atâta timp cât prin decizia nr. 93/R din 13 februarie 2007 Curtea de Apel București a statuat, cu autoritate de lucru judecată, că reclamanții au cumpărat pe riscul lor imobilul și că scopul mediat al vânzării urmărit de către cumpărători a fost acela de a specula în favoarea lor regimul juridic incert al locuinței, în mod eronat prima instanță a reținut drept cauză a evicțiunii faptul personal al vânzătorului și incidența dispozițiilor art. 1337 C. civ.

Apelantul a susținut că, dimpotrivă, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1339 C. civ. în conformitate cu care „Stipulația prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicțiune, nu-l scutește de a restitui prețul, în caz de evicțiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicțiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie." Apelantul a susținut și că, în mod greșit, prima instanță a primit, cu trimitere la regulile de drept comun, cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva sa de pârâtul Municipiul București, întemeiată însă pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, soluție pe care o apreciază a fi în contradicție cu soluția de admitere excepției lipsei calității sale procesual pasive, atât în nume propriu cât și ca reprezentant al statului, dispusă de prima instanță.

A invocat, totodată, că în lipsa unei hotărâri judecătorești de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și că, solicitarea reclamanților de a li se plăti valoarea de circulație a imobilului și nu contravaloarea prețului, actualizată, nu este întemeiată și pune în discuție problema îmbogățirii fără o justă cauză a acestora. Prin decizia civilă nr. 229/A din 9 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a III a civilă si pentru cauze cu minori si de familie, a respins apelurile, ca nefondate. În motivarea deciziei instanța a reținut că pârâta Primăria municipiului București are calitate procesuală pasivă, sub acest aspect fiind irelevant că nu a încasat prețul vânzării care a fost vărsat bugetului Ministerului Finanțelor Publice.

Critica „referitoare la evicțiune", instanța a reținut că „nu este întemeiată, instanța de fond dând corect și argumentat soluția în acest sens", cu trimitere la fila 176 verso. Referitor la apelul declarat de Ministerul Finanțelor Publice, instanța a reținut că nu este incidență excepția prescripției acțiunii în constarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, că „invocarea dispozițiilor încetării aplicării Legii nr. 10/2001 la 14 august 2002 nu poate fi acceptată" și că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Totodată, instanța a reținut că nu pot fi verificate aspectele referitoare la admiterea acțiunii în revendicare, prin compararea ridurilor și verificarea bunei credințe a cumpărătorilor și, aspectul privind îmbogățirea fără justă cauză a acestora, întrucât nu au făcut obiect al judecății în primă instanță și că, referitor la evicțiune, critica nu poate fi primită, „cu atât mai mult cu cât acea faimoasă clauză de exonerare de evicțiune ar avea autoritate de lucru judecat". Instanța a mai statut că în mod just a fost încuviințată chemarea în garanție a Ministerului Finanțelor cât timp a încasat prețul vânzării, cu trimitere la dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și cu mențiunea că invocarea „art.

60 C. proc. fisc., în cauză nu are legătură și nu prezintă relevanță în soluționarea apelului civil". De asemenea, instanța a reținut că nu poate fi primită cererea de aderare la apelul pârâților formulată de către reclamanți, cerere pe care a calificat-o a fi „concluzii scrise", pentru considerentele confuze expuse în cuprinsul deciziei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta Primăria municipiului București, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pârâtul - chemat în garanție Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, invocând incidența art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Î n motivarea recursului pârâta Primăria municipiului bucurești reiterează excepția lipsei calității sale procesuale pasive, pentru aceleași considerente invocate și prin apel, și susține că se impunea micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina sa în apel, în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., suma de 6.009,71 lei fiind exagerat de mare. Recurentul Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român, a reiterat excepția prescripției dreptului la acțiune în raport de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și, totodată, susține că hotărârea recurată nu este motivată.

Anume, recurentul arata că hotărârea prezintă numeroase vicii de conținut și mențiuni contradictorii sub aspectul procedurii în care se desfășoară judecata, cea de drept comun sau cea specială, exemplificând în acest scop aspectele de la pagina 6 alin. (6), referitoare excepția prescripției dreptului la acțiune, cu trimitere la regulile de drept comun, Decretul nr. 168/1958, pentru ca la pagina 7 paragraful 9, să se rețină că cererea „decurge" din aplicarea Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, cu trimitere însă la dispozițiile art. 1337 C. civ., fără a statua cu privire la calitatea sa de chemat în garanție într-o asemenea ipoteză, cu mențiunea că există o lipsa totală de motivare referitor la apărările pe care le-a invocat prin apel.

În recurs s-a constat că între reclamanții L.N. și L.E.M., pe de o parte și W.G.G.N., pe de altă parte a intervenit o cesiune a drepturilor litigioase care fac obiectul prezentului litigiu. Analizând recursurile, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

În cazul în care motivarea lipsește cu desăvârșire sau când considerentele hotărârii se contrazic între ele fără a putea fi în vreun mod conciliate ori când maniera de expunere a acestora este confuză încât nu se poate stabili ce text de lege sau principiu de drept a constituit fundamentul soluție pronunțate, hotărârea este nulă și se impune casarea sa în totalitate cu reluarea judecății. In speța supusă analizei, hotărârea instanței de apel nu este în niciun fel motivată în raport cu obiectul cererii deduse judecății de către reclamanți și prin prisma criticilor de nelegalitate formulate de apelanți la adresa soluției pronunțată de prima instanță, apeluri prin care urmăreau respingerea cererii.

Anume, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții L.N. și L.E.M. au cerut să se constate nulitatea absolută a clauzei stipulată la punctul 3 în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1119/ 23661 /1996, pe care l-au încheiat cu pârâta Primăria municipiului București, în condițiile unei legi speciale, Legea nr. 112/1995, susținând că prin această clauză părțile contractante au modificat condițiile angajării răspunderii vânzătorului pentru evicțiune, fapt interzis prin dispozițiile art. 1339 și art. 966 C. civ. Ca o consecință a anulării clauzei, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata unei despăgubiri, invocând nerespectarea obligației de garanție pentru evicțiune prevăzută de art. 1337 C. civ.

de către vânzător, pârâta Primăria municipiului București. Referitor la cuantumul despăgubirii datorate, reclamanții au susținut, în principal, că sunt îndreptățiți să primească valoarea actuală de circulație a imobilului de care au fost deposedați de adevărații proprietari - 160.000 Euro - și, în subsidiar, în măsura în care nu li se acordă valoarea de circulație a imobilului, au susținut că sunt îndreptățiți să li se restituie prețul plătit, anume suma de 2.752 lei noi, la valoarea actualizată.

În justificarea cererii subsidiare, de restituire a prețului plătit, obligație datorată în caz de evicțiune totală în conformitate cu art. 1341 pct. 1 C. civ., reclamanții au înțeles să invoce și prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „Cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive fi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru." Vânzătorul, pârâta Primăria municipiului București, a formulat cerere de chemare în garanție împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor, susținând că, în situația în care cade în pretenții, plata despăgubirii, oricare care ar fi aceasta, se impune a fi făcută de minister, întrucât a încasat prețul vânzării, invocând dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care "Restituirea prețului prevăzut la alin. (2) fi (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei fi Finanțelor din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."). În acest cadru procesual, în raport de limitele investirii prin cererea de chemare în judecată de reclamanți,

constatarea nulității clauzei contractuale fi acordarea unei despăgubiri ca o consecință a angajării răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, și de soluția pronunțată în primă instanță, instanța de apel avea a răspunde în concret criticilor formulate de apelanții Primăria municipiului București și Ministerul Finanțelor.

Mai întâi, instanța avea de a clarifica dacă acțiunea dedusă judecății, în tot sau în parte, se supune regulilor de drept comun, inclusiv, regulilor de timbrare, prevăzute prin dispozițiile art. 2 și urm. din Legea nr. 146/1997 sau, dimpotrivă, normelor de drept din legea specială, Legea nr. 10/2001, adică de a răspunde criticii formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor cu privire la soluționarea greșită a acțiunii pe mai multe temeiuri de drept și, respectiv, a excepției de netimbrare prin încheierea de ședință din 21 mai 2008. Instanța de apel avea a verifica totodată dacă este incidență excepția prescripției dreptului la acțiunea în nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, care a avut ca obiect un imobil preluat de stat fără un titlu valabil, categorie în care se încadrează și cel care a făcut obiectul contractului în litigiu, excepție întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, sau, după caz, a expune argumentele pentru care această excepție nu ar fi incidență raportului juridic dedus judecății.

De asemenea, se impunea soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria municipiului București, cu clarificarea, date fiind argumentele de drept evocate în susținerea acesteia, a capătului de cerere în raport cu care pârâta a invocat această excepție. În măsura aprecia că se impune menținerea soluției de constatare a nulității clauzei de la pct. 3 din contract, instanța avea a răspunde motivat criticilor formulate de apelanți cu privire la neîndeplinirea în speță a condițiilor prevăzute de art. 1337 și urm. C. civ. pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, pârâta Primăria municipiului București.

În fundamentarea soluției instanța avea a analiza și relevanța aspectele statuate cu autoritate de lucru judecat prin hotărârile pronunțate în procesul de revendicare [sentința civilă nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 2 București, menținută prin decizia civilă nr. 1018 din 9 iunie 2006 a Tribunalului București, secția a v-a civilă, și, respectiv, prin decizia civilă nr. 93/R din 13 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală) reliefate de apelantul Ministerul Finanțelor. În măsura în care constata legalitatea soluției de angajarea a răspunderii pentru evicțiune, instanța de apel avea a răspunde criticilor formulate cu privire la întinderea obligației de despăgubire, anume a statua dacă reclamanții sunt îndreptățiți să primească sau valoarea de circulație a imobilului sau valoarea actualizată a prețului plătit.

În concordanță cu criteriul ales pentru stabilirea cuantumului despăgubirii, instanța de apel avea a statua care este persoana căreia îi incumbă obligația de plată, anume dacă obligația îi incumbă, total sau parțial, vânzătorului, Primăria municipiului București, sau/și pârâtului/ chematului în garanție Ministerul Finanțelor, care a încasat, în mod efectiv prețul vânzării iar referitor la aceasta din urmă, dacă obligația îi incumbă în calitate de pârât sau de chemat în garanție, cu analizarea criticilor privind greșita reținere a calității sale de chemat în garanție și a celor privind greșita soluționare a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, atât în nume propriu cât și ca reprezentant al statului.

Așa fiind, cum hotărârea instanței de apel nu este motivată, întrucât nu cuprinde o dovadă a examinării efective a criticilor formulate de apelanți, mai sus arătate, fapt de natură să le încalce dreptul de a lua la cunoștință dacă instanța de apel a verificat sau nu validitatea apărărilor pe care le-au formulat și cum o asemenea vătămare nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, Înalta Curte, în baza art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 315 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa decizia și va trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a reținut că lipsa de motivare a hotărârii dată în apel împiedică exercitarea în mod efectiv a controlului judiciar, caz în care instanța de trimitere urmează a analiza, sub formă de apărări, și celelalte critici învederate prin recursurile deduse judecății de către recurenți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâta Primăria municipiului București și de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice în nume propriu și ca reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 229 A din 9 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2009.