ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10158/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10158/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursurilor, constată
următoarele:
Prin contractul de vânzare-cumpărare
nr. 1119/26661 din 29 octombrie 1996, vânzătorul Primăria Municipiului
bucurești, reprezentată prin SC H.N. SA a înstrăinat către cumpărătorii L.N. și
L.E.M. imobilul situat în municipiul București, sector 1 (compus din vestibul,
hol, 3 camere, oficiu, bucătărie, baie, pivniță și debara, în suprafață utilă
de 146,65 mp) „în
baza cererii formulate de
cumpărători în baza Legii nr. 112/1995",
pentru
prețul de 27.523.592 lei vechi.
La punctul 3 în contract părțile
au convenit „ca, în condițiile art.
1338 C.
civ., să exonereze pe vânzător pentru orice obligație privind evicțiunea
decurgând din orice acțiune în revendicare ce ar
fi intentată de către fostul proprietar
sau moștenitorii acestuia, acțiune privind imobilul care face obiectul
prezentei
vânzări„.
Prin cererea înregistrată sub nr.
2768/2007, reclamanții L.N. și L.E.M. au chemat în judecată pe pârâții
Municipiul București, prin primarul general, Primăria municipiului București,
SC H.N. SA, Statul Român și Ministerul Economiei și Finanțelor solicitând să se
constate nulitatea absolută a art. 3 din contractul mai sus arătat.
Totodată, reclamanții au cerut să
se angajeze răspunderea pârâților pentru evicțiune, cu consecința obligării
acestora la plata sumei de 163.000 Euro, reprezentând valoarea de circulație a
imobilului care a făcut obiectul vânzării sau, în subsidiar, a prețului plătit
în sumă de 2.752 lei noi, reactualizată, conform dispozițiilor art. 1340 C.
civ.
Reclamanții și-au întemeiat
pretențiile pe prevederile art. 1337 și urm. și art. 966 și urm. C. civ., art.
50 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul adițional 1 CEDO și art. 11, art.
20 și art. 44 din Constituția României.
În motivarea cererii reclamanții
au susținut că s-a produs evicțiunea, anume că au deposedați de imobilul
cumpărat de moștenitorii fostului proprietar, M.D.A.V.I. și M.D.M.S., cărora
le-a fost admisă acțiunea în revendicare prin sentința civilă nr. 11385 din 10
noiembrie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 București, rămasă definitivă și
irevocabilă.
In aceste condiții, reclamanții
au susținut că se impune anularea clauzei stipulată la art. 3 din contract, ca
fiind contrară dispozițiilor art.
1339 și art.
966 C. civ. (care interzic exonerarea de această răspundere a
vânzătorului pentru evicțiunea provenind din fapta
sa proprie si respectiv stipularea
unei obligații fondată pe o cauză
ilicită) și obligarea vânzătorului să îi despăgubească.
Reclamanții au susținut că
soluția se impune și în raport de prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001,
care însă nu se pot aplica raportului juridic dedus judecății în prezenta
cauza, întrucât contactul de vânzare-cumpărare nu a fost desființat prin
hotărâre judecătorească.
Reclamanții afirmă că textul de
lege mai sus arătat contravine dispozițiilor art. 16 și art. 44 din Constituție
și este, totodată, neconvențional, adică contravine art. 1 din Protocolul 1
adițional CEDO.
Prin
cererea formulată la data de 7 septembrie 2007,
pârâta Primăria
municipiului București a chemat în garanției pe
Ministerul Finanțelor Publice București, invocând incidența prevederilor art.
39 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 20/1996 și art. 51 alin. (2) și (3) din Legea
nr. 10/2001.
Prin
sentința civilă nr. 958 din 4 iunie 208 Tribunalul București, secția a III-
a
civilă, a admis cererea formulată de reclamanții E.N. și F.E.M., prin mandatar W.G.G.N.
în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, prin primarul general,
Primăria municipiului București, SC H.N. SA.,
Statul Român,
prin
Ministerul
Economiei și Finanțelor, Ministerul Economiei și Finanțelor și
chematul în garanție Ministerul Economiei și
Finanțelor, a
constat nulitatea
art.
3 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 1119/23661/1996 și a obligat pe „pârâta"
să plătească către „reclamanta suma de 151.127 Euro, în echivalent în lei la
data plății și, totodată, a admis cererea de chemare în garanție.
Prin aceiași sentință instanța a
admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul
Economiei și Finanțelor și Statul
Român,
reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor
și a respins
cererea formulată de
reclamanți ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală
pasivă.
În motivarea sentinței instanța a
reținut că reclamanții au fost obligați să restituie moștenitorilor fostului
proprietar imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare,
adică au fost tulburați în dreptul de proprietate prin faptul propriu al
vânzătorului, fapt constând în aceea că instanțele de judecată au acordat
preferabilitate titlului moștenitorilor fostului proprietar în detrimentul
celui exhibat de vânzător.
Ca atare, instanța a apreciat că
modificarea de către părțile contractante a garanției pentru evicțiune, prin
clauza prevăzută la art. 3 în contractul de vânzare-cumpărare, contravine art.
1339 C. civ., fapt are atrage răspunderea vânzătorului pentru repararea
prejudiciul suferit, astfel cu a fost stabilit prin expertiză.
Totodată, instanța a reținut că
în cauză nu sunt incidente prevederile art. 50 din Legea nr. 10/2001,
aplicabile doar în ipoteza anulării contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce
nu s-a dispus cu privire la contractul încheiat de reclamanții.
Împotriva acestei sentințe au
declarat apel pârâții Primăria municipiului București și Ministerul Economiei
și Finanțelor București.
Î
n motivarea apelului pârâta Primăria municipiului București
a invocat
excepția lipsei calității sale
procesuale pasive, în raport de prevederile art. 51 alin. (2) și (3) din Legea
nr. 10/2001 și justificat de faptul că nu a încasat în mod efectiv prețul
vânzării și a susținut că în cauză nu sunt întrunite condițiile legale pentru
angajarea răspunderii pentru evicțiune, întrucât în momentul înserării clauzei
prevăzută la art. 3 din contract, reclamanții - cumpărătorii au luat cunoștință
de posibilitatea intervenirii evicțiunii.
Pârâta susține că, în realitate,
prin acțiunea dedusă judecății reclamanții urmăresc să fie despăgubiți exagerat
pentru prețul preferențial, chiar derizoriu, calculat și plătit în condițiile
prevăzute de Legea nr. 112/1995, fapt care pune în discuție o îmbogățire fără
justă cauză, cu mențiunea că prețul care a fost vărsat în conturile
Ministerului Finanțelor.
Î
n motivarea apelului Ministerul Finanțelor
a invocat excepția
prescripției dreptului
la acțiunea în nulitatea clauzei prevăzute la pct. 3 din contract în raport de
prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 care prevăd un termen de 1
an pentru atacarea unor astfel de contracte.
In
măsura în care se apreciară că raportului juridic dedus judecății i se
aplică
regulile de drept comun, apelantul a invocat nerespectarea dispozițiilor legale
referitoare la timbrajul cererilor de chemare în judecată și a solicitat a se
observa că a existat pe rolul instanțelor judecătorești o acțiune în
revendicare a foștilor proprietari cu privire la imobilul în litigiu, care a
fost admisă prin sentința nr. 11385 din 10 noiembrie 2005 a Judecătoriei
sectorului 1 București, rămasă în definitivă și irevocabilă.
Apelantul a invocat ca unul din
argumentele pentru care a fost admisă revendicarea l-a constituit faptul că
reclamanții nu pot invoca în apărarea lor cu succes buna credință, întrucât ei
au cunoscut situația juridică a imobilului la momentul cumpărării.
Apelantul a susținut că atâta
timp cât prin decizia nr. 93/R din 13 februarie 2007 Curtea de Apel București a
statuat, cu autoritate de lucru judecată, că reclamanții au cumpărat pe riscul
lor imobilul și că scopul mediat al vânzării urmărit de către cumpărători a
fost acela de a specula în favoarea lor regimul juridic incert al locuinței, în
mod eronat prima instanță a reținut drept cauză a evicțiunii faptul personal al
vânzătorului și incidența dispozițiilor art. 1337 C. civ.
Apelantul a susținut că,
dimpotrivă, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 1339 C. civ. în
conformitate cu care „Stipulația prin
care
vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicțiune, nu-l scutește de a
restitui prețul, în caz de evicțiune, afară numai
dacă cumpărătorul a cunoscut, la
facerea vânzării, pericolul evicțiunii,
sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa
proprie."
Apelantul a susținut și că, în
mod greșit, prima instanță a primit, cu trimitere la regulile de drept comun,
cererea de chemare în garanție îndreptată împotriva sa de pârâtul Municipiul
București, întemeiată însă pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001,
soluție pe care o apreciază a fi în contradicție cu soluția de admitere
excepției lipsei calității sale procesual pasive, atât în nume propriu cât și
ca reprezentant al statului, dispusă de prima instanță.
A invocat, totodată, că în lipsa
unei hotărâri judecătorești de anulare a contractului de vânzare-cumpărare, în
cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 și că,
solicitarea reclamanților de a li se plăti valoarea de circulație a imobilului
și nu contravaloarea prețului, actualizată, nu este întemeiată și pune în
discuție problema îmbogățirii fără o justă cauză a acestora.
Prin
decizia civilă nr. 229/A din 9 aprilie 2009, Curtea de Apel București,
secția a III a civilă si pentru cauze cu minori si
de familie,
a respins apelurile,
ca
nefondate.
În motivarea deciziei instanța a
reținut că pârâta Primăria municipiului București are calitate procesuală
pasivă, sub acest aspect fiind irelevant că nu a încasat prețul vânzării care a
fost vărsat bugetului Ministerului Finanțelor Publice.
Critica „referitoare la
evicțiune", instanța a reținut că „nu este întemeiată, instanța de fond
dând corect și argumentat soluția în acest sens", cu trimitere la fila 176
verso.
Referitor la apelul declarat de
Ministerul Finanțelor Publice, instanța a reținut că nu este incidență excepția
prescripției acțiunii în constarea nulității absolute a contractului de
vânzare-cumpărare, că „invocarea dispozițiilor încetării aplicării Legii nr.
10/2001 la 14 august 2002 nu poate fi acceptată" și că, în cauză, nu sunt
incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958.
Totodată, instanța a reținut că
nu pot fi verificate aspectele referitoare la admiterea acțiunii în
revendicare, prin compararea ridurilor și verificarea bunei credințe a
cumpărătorilor și, aspectul privind îmbogățirea fără justă cauză a acestora,
întrucât nu au făcut obiect al judecății în primă instanță și că, referitor la
evicțiune, critica nu poate fi primită, „cu atât mai mult cu cât acea faimoasă
clauză de exonerare de evicțiune ar avea autoritate de lucru judecat".
Instanța a mai statut că în mod
just a fost încuviințată chemarea în garanție a Ministerului Finanțelor cât
timp a încasat prețul vânzării, cu trimitere la dispozițiile art. 50 din Legea
nr. 10/2001 și cu mențiunea că invocarea „art. 60 C. proc. fisc., în cauză nu
are legătură și nu prezintă relevanță în soluționarea apelului civil".
De asemenea, instanța a reținut
că nu poate fi primită cererea de aderare la apelul pârâților formulată de
către reclamanți, cerere pe care a calificat-o a fi „concluzii scrise",
pentru considerentele confuze expuse în cuprinsul deciziei.
Împotriva acestei decizii au
declarat recurs pârâta Primăria municipiului București, invocând incidența art.
304 pct. 9 C. proc. civ. și pârâtul - chemat în garanție Ministerul Finanțelor
Publice în nume propriu și în calitate de reprezentant al Statului Român,
invocând incidența art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.
Î
n motivarea recursului pârâta Primăria municipiului bucurești
reiterează
excepția lipsei calității sale
procesuale pasive, pentru aceleași considerente invocate și prin apel, și
susține că se impunea micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată
stabilite în sarcina sa în apel, în condițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,
suma de 6.009,71 lei fiind exagerat de mare.
Recurentul
Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu și în calitate de
reprezentant
al Statului Român, a reiterat excepția prescripției dreptului la acțiune în
raport de prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001 și, totodată, susține că
hotărârea recurată nu este motivată.
Anume, recurentul arata că
hotărârea prezintă numeroase vicii de conținut și mențiuni contradictorii sub
aspectul procedurii în care se desfășoară judecata, cea de drept comun sau cea
specială, exemplificând în acest scop aspectele de la pagina 6 alin. (6),
referitoare excepția prescripției dreptului la acțiune, cu trimitere la
regulile de drept comun, Decretul nr. 168/1958, pentru ca la pagina 7
paragraful 9, să se rețină că cererea „decurge" din aplicarea Legilor nr.
112/1995 și nr. 10/2001, cu trimitere însă la dispozițiile art. 1337 C. civ.,
fără a statua cu privire la calitatea sa de chemat în garanție într-o asemenea
ipoteză, cu mențiunea că există o lipsa totală de motivare referitor la
apărările pe care le-a invocat prin apel.
În recurs s-a constat că între reclamanții
L.N. și L.E.M., pe de o parte și W.G.G.N., pe de altă parte a intervenit o
cesiune a drepturilor litigioase care fac obiectul prezentului litigiu.
Analizând
recursurile, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru
următoarele
considerente:
În drept, potrivit art. 261 alin.
(1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele
de fapt și de drept
care au format
convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile
părților".
Motivarea hotărârii
judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, este
indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și
constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile
litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare
au fost serios examinate de judecător.
În cazul în care motivarea
lipsește cu desăvârșire sau când considerentele hotărârii se contrazic între
ele fără a putea fi în vreun mod conciliate ori când maniera de expunere a
acestora este confuză încât nu se poate stabili ce text de lege sau principiu
de drept a constituit fundamentul soluție pronunțate, hotărârea este nulă și se
impune casarea sa în totalitate cu reluarea judecății.
In speța supusă analizei, hotărârea
instanței de apel nu este în niciun fel motivată în raport cu obiectul cererii
deduse judecății de către reclamanți și prin prisma criticilor de nelegalitate
formulate de apelanți la adresa soluției pronunțată de prima instanță, apeluri
prin care urmăreau respingerea cererii.
Anume, prin cererea de chemare în
judecată, reclamanții L.N. și L.E.M. au cerut să se constate nulitatea absolută
a clauzei stipulată la punctul 3 în contractul de vânzare-cumpărare nr. 1119/
23661 /1996, pe care l-au încheiat cu pârâta Primăria municipiului București,
în condițiile unei legi speciale, Legea nr. 112/1995, susținând că prin această
clauză părțile contractante au modificat condițiile angajării răspunderii
vânzătorului pentru evicțiune, fapt interzis prin dispozițiile art. 1339 și art.
966 C. civ.
Ca o consecință a anulării
clauzei, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la plata unei
despăgubiri, invocând nerespectarea obligației de garanție pentru evicțiune
prevăzută de art. 1337 C. civ. de către vânzător, pârâta Primăria municipiului
București.
Referitor
la cuantumul despăgubirii datorate,
reclamanții
au susținut, în
principal,
că sunt îndreptățiți să primească valoarea
actuală de circulație a
imobilului de care au fost deposedați de
adevărații proprietari - 160.000 Euro - și, în subsidiar, în măsura în care nu
li se acordă valoarea de circulație a imobilului, au susținut că sunt
îndreptățiți să li se restituie prețul plătit, anume suma de 2.752 lei noi, la
valoarea actualizată.
În justificarea cererii
subsidiare, de restituire a prețului plătit, obligație datorată în caz de
evicțiune totală în conformitate cu art. 1341 pct. 1 C. civ., reclamanții au
înțeles să invoce și prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
potrivit cu care „Cererile sau acțiunile în
justiție
privind restituirea prețului actualizat plătit de chiriașii ale căror contracte
de vânzare-cumpărare, încheiate cu
eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au
fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive fi irevocabile
sunt scutite de
taxe de timbru."
Vânzătorul, pârâta Primăria
municipiului București, a formulat cerere de chemare în garanție împotriva
pârâtului Ministerul Finanțelor, susținând că, în situația în care cade în
pretenții, plata despăgubirii, oricare care ar fi aceasta, se impune a fi
făcută de minister, întrucât a încasat prețul vânzării, invocând dispozițiile
art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care "Restituirea
prețului prevăzut la alin. (2) fi (2
1
)
se face de către Ministerul Economiei fi Finanțelor din fondul
extrabugetar
constituit în temeiul
art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările
ulterioare.").
În acest cadru procesual, în
raport de limitele investirii prin cererea de chemare în judecată de
reclamanți, constatarea nulității
clauzei
contractuale fi acordarea unei despăgubiri ca o consecință a angajării
răspunderii
pentru evicțiune a vânzătorului, și de soluția pronunțată în primă instanță,
instanța de apel avea a răspunde în concret criticilor formulate de apelanții
Primăria municipiului București și Ministerul Finanțelor.
Mai
întâi, instanța avea de a clarifica dacă acțiunea dedusă judecății, în
tot
sau în parte, se supune regulilor de drept comun, inclusiv, regulilor de timbrare,
prevăzute prin dispozițiile art. 2 și urm. din Legea nr.
146/1997 sau, dimpotrivă, normelor de drept din
legea specială, Legea nr.
10/2001, adică de a răspunde criticii
formulată de pârâtul Ministerul Finanțelor cu privire la soluționarea greșită a
acțiunii pe mai multe temeiuri de drept și, respectiv, a excepției de
netimbrare prin încheierea de ședință din 21 mai 2008.
Instanța de apel avea a verifica
totodată dacă este incidență
excepția
prescripției dreptului la acțiunea în nulitatea parțială a contractului de
vânzare-cumpărare
în litigiu, care a avut ca obiect un imobil preluat de stat fără un titlu
valabil, categorie în care se încadrează și cel care a făcut obiectul
contractului în litigiu, excepție întemeiată pe dispozițiile art. 45 din Legea
nr. 10/2001, sau, după caz, a expune argumentele pentru care această excepție
nu ar fi incidență raportului juridic dedus judecății.
De asemenea, se impunea
soluționarea excepției lipsei calității
procesuale
pasive a pârâtei Primăria municipiului București,
cu clarificarea,
date fiind argumentele de
drept evocate în susținerea acesteia, a capătului de cerere în raport cu care
pârâta a invocat această excepție.
În măsura aprecia că se impune
menținerea soluției de constatare a nulității clauzei de la pct. 3 din
contract, instanța avea a răspunde motivat criticilor formulate de apelanți cu
privire la neîndeplinirea în speță a condițiilor prevăzute de art. 1337 și urm.
C. civ. pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune a vânzătorului, pârâta
Primăria municipiului București.
În fundamentarea soluției
instanța avea a analiza și relevanța aspectele statuate cu autoritate de lucru
judecat prin hotărârile pronunțate în procesul de revendicare [sentința civilă
nr. 11385 din 10
noiembrie 2005 a
Judecătoriei sectorului 2 București, menținută prin decizia civilă
nr. 1018 din 9 iunie 2006 a Tribunalului București,
secția a v-a civilă, și, respectiv,
prin
decizia civilă nr. 93/R din 13 februarie 2007 a Curții de Apel București,
secția
a IX-a civilă și pentru cauze
privind proprietatea intelectuală)
reliefate
de
apelantul Ministerul Finanțelor.
În măsura în care constata
legalitatea soluției de angajarea a răspunderii pentru evicțiune, instanța de
apel avea a răspunde criticilor formulate cu privire la întinderea obligației
de despăgubire, anume a statua dacă reclamanții sunt îndreptățiți să primească
sau valoarea de circulație a imobilului sau valoarea actualizată a prețului
plătit.
În concordanță cu criteriul ales
pentru stabilirea cuantumului despăgubirii, instanța de apel avea a statua care
este persoana căreia îi incumbă obligația de plată, anume dacă obligația îi
incumbă, total sau parțial, vânzătorului, Primăria municipiului București,
sau/și pârâtului/ chematului în garanție Ministerul Finanțelor, care a încasat,
în mod efectiv prețul vânzării iar referitor la aceasta din urmă, dacă
obligația îi incumbă în calitate de pârât sau de chemat în garanție, cu
analizarea criticilor privind greșita reținere a calității sale de chemat în
garanție și a celor privind greșita soluționare a excepției lipsei calității
sale procesuale pasive, atât în nume propriu cât și ca reprezentant al
statului.
Așa fiind, cum hotărârea
instanței de apel nu este motivată, întrucât nu cuprinde o dovadă a examinării
efective a criticilor formulate de apelanți, mai sus arătate, fapt de natură să
le încalce dreptul de a lua la cunoștință dacă instanța de apel a verificat sau
nu validitatea apărărilor pe care le-au formulat și cum o asemenea vătămare nu
poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, Înalta Curte, în baza art.
304 pct. 5 coroborat cu art. 315 C. proc. civ., va admite recursurile, va casa
decizia și va trimite cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.
Pentru a hotărî astfel, Înalta
Curte a reținut că lipsa de motivare a hotărârii dată în apel împiedică
exercitarea în mod efectiv a controlului judiciar, caz în care instanța de
trimitere urmează a analiza, sub formă de apărări, și celelalte critici
învederate prin recursurile deduse judecății de către recurenți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de pârâta Primăria
municipiului București și de chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice
în nume propriu și ca reprezentant al Statului Român împotriva deciziei nr. 229
A din 9 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și
pentru cauze cu minori și de familie.
Casează decizia atacată și
trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 16
decembrie 2009.